Secţiuni » Arii de practică » Business » Health & Pharma
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 1 comentariu

Răspunderea juridică pentru malpraxisul medical
27.06.2022 | Ioana Maria GHERENDI

Secţiuni: Articole, Health & Pharma (Dreptul sănătății), Malpraxis medical, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Ioana Maria Gherendi

Ioana Maria Gherendi

Introducere

Sănătatea este cea mai de preţ stare pentru orice fiinţă umană. Un vechi proverb afirmă că “sănătatea nu este totul dar totul fără sănătate este nimic”. Astfel, sănătatea reprezintă o prioritate atât pentru persoană, cât şi pentru cei a căror datorie este apărarea sănătății. Acest fapt este consacrat în Codul de Deontologie al medicilor, art. 3 – Sănătatea omului este țelul suprem al actului medical. Obligația medicului constă în a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a ușura suferințele, în respectul vieții şi demnității persoanei umane, fără discriminări în funcție de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naționalitate, condiție socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace, precum şi în timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după decesul acesteia.

Acest drept este regăsit şi în Constituție, art. 34 garantând dreptul la ocrotirea sănătății[1]. Când acest drept este încălcat, medicul în cauză poate fi acuzat de malpraxis, eroarea profesională care îl prejudiciază pe pacient, dar, nu este suficient ca în urma actului medical să existe un rezultat nefavorabil, este necesar ca medicul să nu fi depus diligențe, să fi fost nepregătit, sau în anumite situații să nu acționeze, deși ar fi trebuit să o facă.

Prezenta lucrare îşi propune ca într-un stil clar şi concis să servească asupra unei înţelegeri cât mai clare a problematicii puse în discuţie, malpraxisul medical.

1. Definiţie şi regim juridic

Răspunderea în medicină există din cele mai vechi timpuri, fiind contemporană profesiei și corespunde sistemului social al fiecărei perioade istorice.

Termenul de “malpraxis” îşi are originea în limba latină şi limba greacă, fiind format prin înfăptuirea dintre două noţiuni, “malus” care conform limbii latine înseamnă “rău” și „praxis”, care în limba greacă înseamnă „practică”. Astfel, termenul rezultat, „malpraxis” înseamnă „practică rea”, iar „malpraxis medical” înseamnă o „practică rea medicală”.

Din punct de vedere legal, termenul de malpraxis este definit ca fiind „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”. Conform definiției legale regăsite în articolul 653 alineatul (1) litera b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Prin personal medical, potrivit art. 642 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, înțelegem medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale. Cele mai frecvente tipuri de răspundere pentru malpraxisul medical sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea civilă şi răspunderea penală.

Scurtă prezentare a celor mai frecvente tipuri de răspundere pentru malpraxisul medical

Răspunderea personalului sanitar se clasifică potrivit doctrinei, în răspundere extrajudiciară și răspundere judiciară. Prin răspunderea extrajudiciară se înțelege răspunderea morală, care-şi are originea în jurământul lui Hipocrate. În prezent, răspunderea morală derivă din natura umană a profesiei și din codul de deontologie medicală și a regulilor de bună practică medicală. Răspunderea juridică presupune răspundere disciplinară, răspundere civilă și răspundere penală.

a) Răspunderea disciplinară are în vedere în primul rând prevederile din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Conform art. 442 alin. (1), medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea obligațiilor sale profesionale, urmând a se aplica sancțiunile prevăzute de art. 447, sancțiuni care se aplică de către comisiile de disciplină de pe lângă Colegiile județene ale medicilor, care sunt independente de acestea.

b) Răspunderea civilă vizează aspecte de natură delictuală sau contractuală care stau la baza relației medic-pacient și care derivă din obligația medicului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate pacientului și de a acorda acestuia. Prin specificul muncii sale, profesionistul, în acest caz personalul medical, este responsabil pentru modul de îndeplinire a unei obligații de mijloace[2], fiind antrenată răspunderea sa, doar în măsura în care se dovedește faptul că a încălcat cu vinovăție o regulă logică profesională. În general, profesionistul nu se poate obliga la rezultatul prevăzut. Acesta doar îşi pune la dispoziție toate abilităţile sale în vederea obținerii rezultatului dorit[3] Răspunderea civilă pentru malpraxis nu este reglementată în mod special de Noul Cod Civil, dar se aplică dispozițiile legale ale prezentului cod, din cadrul articolelor 1349, 1381-1395 privind răspunderea delictuală, respectiv repararea prejudiciului.

Angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina persoanei care, cu vinovăție, a cauzat în mod injust un prejudiciu altei persoane sau a celei care, în temeiul legii, a unui contract sau a unei dispoziții legale, este obligată să răspundă pentru fapta altuia, are drept finalitate repararea integrală a prejudiciului. Astfel, este restabilit echilibrul social distrus prin comiterea unei fapte ilicite.

Acesta este elementul specific prin care răspunderea civilă delictuală se deosebește de răspunderea penală, care urmărește pedepsirea persoanei care a săvârșit o faptă de natură infracțională. În domeniul dreptului civil, reparația nu reprezintă neapărat o „sancțiune” îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situația anterioară comiterii faptei dăunătoare.

Între răspunderea delictuală şi reparația prejudiciului există o legătură indisolubilă: răspunderea civilă poate fi realizată numai prin repararea integrală, în natură sau prin echivalent a prejudiciului, iar dreptul victimei la reparație depinde de întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, care reprezintă temeiul său legal.

Repararea prejudiciului implică două operațiuni distincte, dar interdependente, în primul rând, determinarea prejudiciului prin „stabilirea naturii, a particularităților şi a întinderii urmărilor vătămătoare directe ale unui fapt dăunător care antrenează răspunderea civilă, precum şi evaluarea în bani a acestora”, iar apoi, „determinarea reparației” care presupune „stabilirea cuantumului şi forma despăgubirilor la care este îndreptățită persoana păgubită[4].

Totodată, Noul Cod Civil reglementează, în cadrul art. 1387, repararea prejudiciului pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății.

(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1388 şi 1389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub forma de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale. (3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente repararea prejudiciului în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătăți, urmare suportată de către persoanele, victime ale malpraxisului medical.

Orice atingere adusă integrității fiinţei umane sunt considerate ca fiind fapte ilicite, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală. Asemenea fapte pot fi acte de agresiune, accidente de circulație, accidente de muncă, accidente medicale etc. Repararea prejudiciilor corporale are ca scop repunerea victimei în situația care îi permite să ducă o viaţă demnă, cât mai aproape de cea pe care o avea înaintea producerii evenimentului sau accidentului vătămător.

De-a lungul timpului, evoluția dreptului răspunderii civile a determinat extinderea şi diversificarea reglementărilor juridice privind angajarea răspunderii pentru prejudicii corporale. Obiectivul urmărit este acela al asigurării reparației pentru toate prejudiciile cauzate, dar şi evitarea situațiilor în care se pretinde o reparație, în absenţa dovedirii producerii unui prejudiciu.

Aspirația doctrinei şi a jurisprudenței europene contemporane din ultimele decenii este de lărgire a sferei prejudiciilor indemnizabile, în vederea sprijinirii intereselor victimei, paralel cu diversificarea formelor de asigurare a activităților care prezintă riscul producerii de prejudicii corporale[5].

c) Răspunderea penală este o instituție fundamentală a dreptului penal, fiind obligația de a suporta consecința juridică a infracţiunii, înțelegând prin aceasta sancţiunea penală[6].

De cele mai multe ori, personalul medical, în special medicul, dar şi unitățile medico-sanitaro-farmaceutice, producătorii, importatorii, comercianții de produse sau servicii medico-sanitaro-farmaceutice, pot fi subiecte active ale unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi: omorul (art. 188 C.pen.), uciderea la cererea victimei (art. 190 C.pen.), uciderea din culpă (art. 192 C.pen.), loviri sau alte violențe (art. 193 C.pen.), vătămarea corporală (art. 194 C.pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.), luarea de mită (art. 289 C.pen.), întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C.pen.), vătămarea fătului (art. 202 C.pen.) etc. Însă, faptele care au legătură directă cu tema aflată în analiză sunt ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă.

Uciderea din culpă este reglementată de art. 192 C.pen. în felul următor:

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 1 – 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. 1 și 2 se majorează cu jumătate.

Alături de omor, uciderea din culpă face parte din categoria infracţiunilor contra vieţii, deosebindu-se de omor numai în ce privește forma de vinovăție, aceasta fiind culpa în loc de intenție. Însă, elementul material se realizează, ca şi în cazul omorului, printr-o activitate de ucidere. Aceasta poate consta într-o acţiune sau inacţiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea îi interzice sau, dimpotrivă, nu îşi îndeplineşte o obligaţie legală[7]. Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit ocrotirea membrilor societății, totodată respectarea art. 22 alin. (1)[8]din Constituţie dreptul la viață al acestora, fiind garantat, indiferent de forma de vinovăție care aduce atingere acestei valori sociale.

Agravanta din alin. (2) este formulată în sensul că este mai gravă uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. În baza noului Cod penal, respectivele fapte vor fi încadrate sub aspectul concursului de infracțiuni, dispărând astfel şi controversele existente, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, cu privire la încadrarea juridică sub aspectul concursului ori al unei infracțiuni complexe. Este important de menționat faptul că în cazul malpraxisului medical, incriminarea-tip conține şi alte condiţii esențiale, referitoare la locul, timpul chiar şi modul de comitere al infracțiunii.

Astfel, agravarea faptei de ucidere este determinată de calitatea de profesionist a făptuitorului și timpul săvârșirii faptei, adică în exercițiul profesiei sau meseriei, aplicându-se pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În cazurile de malpraxis, de cele mai multe ori culpa este simplă, acest fapt însemnând că făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși el trebuia și putea să-l prevadă.

Pentru existența acestei forme de vinovăție trebuie îndeplinite următoarele condiții:

i) făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Deci personalul medical în cauză care a efectuat acțiunea sau inacțiunea care a cauzat rezultatul nu a avut reprezentarea acelui rezultat, nu și-a închipuit că el se va produce;

ii) Făptuitorul, medicul în cauză, trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare ca o eroare, ca o lipsă de prudență nejustificată. Însă rezultatul era previzibil, un profesionist l-ar fi avut în vedere. Astfel, dacă personalul medical ar fi lucrat cu atenția cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaște exact urmările posibile ale faptei sale, în circumstanțele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acest rezultat se va produce, luând măsurile corecte.

Totodată, culpa medicală poate îmbrăca şi alte forme:

a. culpa „in adendo” sau comisivă, care constă în acționarea cu stângăcie, imprudență, nepricepere, nedibăcie, nepăsare față de cerințele bolnavului

b. culpa „in omitendo” sau omisivă este când pacientul își pierde șansa de vindecare sau supraviețuire din cauza neexecutării unei acțiuni necesare. Omisiunea se manifestă prin indiferență, nebăgare de seamă, neglijență și are consecințe când între ea și rezultat există legătură cauzală;

c. culpa „in eligendo” constă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligații proprii;

d. culpa „in vigilendo” rezidă în încălcarea unei îndatoriri de confraternitate prin solicitarea și obligația de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre soarta bolnavului și prin nesupravegherea corectă și adecvată a personalului medical din subordine.

Eroarea medicului – cauză de neimputabilitate

Conform Codului Penal, eroarea reprezintă una din cauzele de neimputabilitate a faptei, fiind reglementată de art. 30 C.pen. și care prevede că „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”. Aceste dispoziții se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

Cu alte cuvinte, dacă se constată că medicul a acționat cu diligență și conștiință maximă, a apelat la toate cunoștințele sale științifice, a făcut tot ce era posibil în condițiile respective pentru a pune cel mai exact diagnostic și a ales cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului, orice medic ar fi acționat la fel, în aceleași condiții, înseamnă că suntem în prezența unei erori invincibile care înlătură vinovăția medicului în orice formă sau că pacientul nu a adus la cunoştiinţă medicului informaţii importante, de pildă, faptul că urmează tratament pentru diabet.

4. Cazul fortuit – cauză de neimputabilitate

Noţiunea de caz fortuit înseamnă săvârșirea unei fapte al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Dacă în timpul unei activități medicale apare o împrejurare imprevizibilă pentru orice alt medic cu un rezultat străin de voința și conștiința medicului făptuitor, acestuia nu i se poate imputa rezultatul negativ produs, în consecinţă nu este vorba despre malpraxis.

Însă, deşi se aseamănă, nu trebuie confundat cazul fortuit cu cel de forţă majoră.

În cazul fortuit, împrejurările obiectiv imprevizibile provin dintr-o acțiune umană, iar cazul de forţă majoră circumstanţele provin din partea altor forțe, spre exemplu, forțe ale naturii, având nu numai caracter imprevizibil, dar și caracter irezistibil, de neînlăturat.

Concomitent, pentru stabilirea tuturor împrejurărilor săvârșirii unei fapte de malpraxis medical, organul de urmărire penală apelează la specialiști în medicină, dispunând efectuarea unor expertize medico-legale, solicitând relații de la Colegiile medicale județene sau naționale, care au sarcina să examineze fapta comisă și să comunice concluziile la care au ajuns. Acest acte medico-legale sunt esenţiale pentru procesul în care medicul este acuzat de malpraxis.

Răspunderea penală în practica instanţelor naţionale cu privire la malpraxisului medical, în cauzele penale

În cele ce urmează, redăm un exemplu relevant pentru problematica pusă în discuţie:

Medicul AP din cadrul Spitatului Drăgăşani a fost cercetat şi trimis în judecată pentru infracţiunea de ucidere din culpă. S-a reţinut în sarcina inculpatului că a avut sub observaţie pe minorul GA proaspăt vaccinat cu vaccinul antipoliomielitic şi vaccinul difterotetanos de către medicul de la dispensar, G.A. Vaccinul s-a efectuat conform normelor medicale şi a decurs fără probleme. A doua zi după efectuarea acestui vaccin ca urmare a stării febrile în care a intrat minorul, acesta a fost transportat de urgenţă la Spitalul municipiului şi internat în secţia pediatrie, sub observaţia directă a învinuitului AP. Diagnosticul la internare a fost ”reacţie postvaccinală. Trisomia 21”. Diagnostic la 72 de ore. La externare diagnosticul inserat în foaia de observaţie clinică a fost: ”reacţie postvaccinală. Trisomia 21, deces – 30.07.2006, ora 5,20”. Motivul internării, trecut în foaia de observaţie clinică îl constituie – febră, scaunele diareice, stare generală alterată.

Învinuitul AP – medic primar pediatru – medic de gardă al secţiei pediatrie stabileşte administrarea de algocalmin şi fenobarbital, indicând în foaia de observaţie clinică generală şi prezenţa unei tumefacţii pe coapsa piciorului drept, loc unde minorul fusese vaccinat.

Din graficul de urmărire al temperaturii existent în foaia de observaţie clinică precum şi din declaraţiile celor două asistente care au supravegheat minorul pe perioada internării, respectiv VD şi LD, rezultă că minorul a prezentat în permanenţă stare febrilă, cu temperatura în jurul constantei de 39 grade Celsius. Ambele asistente au raportat această situaţie învinuitului AP care a dat dispoziţie de efectuare de împachetări pentru a scădea temperatura minorului.

Deşi starea febrilă a minorului s-a menţinut în permanenţă, învinuitul AP nu a introdus în medicaţie nici un antibiotic deşi cunoştea că pacientul GA este diagnosticat cu maladia Down (trisomia 21), maladie care afectează puternic sistemul imunitar al persoanei bolnave.

Dispoziţiile pe care învinuitul le-a dat asistentelor s-au mărginit doar la efectuarea de împachetări şi la administrarea de algocalmin şi fenobarbital. În atare situaţie comisia de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor Vâlcea a decis sancţionarea cu avertisment a medicului AP. În cauză s-a dispus efectuarea autopsiei minorului GA. Din raportul de constatare medico-legală – autopsie nr… rezultă următoarele concluzii: – moartea minorului GA a fost violentă; – ea s-a datorat insuficienţei acute cardio-respiratorii, consecutivă unei pneumonii acute interstiţiale survenită la un copil cu reacţie postvaccinală acută şi boală congenitală; – conform copiei f.o. clinică, întocmită cu prilejul internării, copilului nu i-au fost efectuate investigaţii paraclinice – analize de laborator – care să permită precizarea unui diagnostic corect şi complet şi în mod direct instituirea unui tratament corespunzător; – tratamentul administrat copilului şi consemnat în f.o. clinică a fost incomplet prin neadministrarea unor medicamente cum ar fi antibioticele, care ar fi putut aduce efecte terapeutice benefice şi ar fi putut preveni decesul copilului; – se apreciază că prin neefectuarea investigaţiilor de laborator, neefectuarea unui tratament medicamentos corespunzător şi prin netrimiterea copilului la un spital superior, într-o secţie de specialitate de boli infecto-contagioase copilul a fost lipsit de şansa supravieţuirii; – urmărirea şi examinarea copilului, conform documentelor puse la dispoziţie, a fost corect efectuată la nivelul dispensarului comunal, în cabinetul medicului de familie.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 39/2009 din 4 martie 2009, Judecătoria Drăgăşani a hotărât condamnarea lui A.P. la 2 ani şi 6 luni de închisoare[9].

Concluzii

Analiza răspunderii juridice pentru malpraxisul medical demonstrează faptul că neglijenţa medicală are urmări grave, putând atrage chiar şi răspunderea penală dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni.


[1] (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
[2] În cazul obligaţiilor de mijloace, subiectul în cauză medicul  este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
[3] A se vedea Bianca Lacrima Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,2018, p.30.
[4] A se vedea Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macoovei, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole – Editia 3, 2021 editura C.H. Beck
[5] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, p. 46
[6]  Gh. Boboş, Corina Buzdugan, V. Rebreanu, Teoria Generală a Statului şi Dreptului,ed. A 2-a, Ed. Argonaut,2010, p. 428.
[7] Tudorel Toader, M.I. Michinici, A. Crişu, M. Dunea, S. Răduleţu, Noul Cod Penal. Comentarii Pe Articole, Ed. Hamagiu, 2014, p. 337
[8] Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
[9] A se vedea Sintact.ro, Sentința penală nr. 39/2009 din 04-mar-2009, Judecătoria Drăgășani


Ioana Maria Gherendi
Studentă – Facultatea de Drept din cadrul Universității de Medicină Farmacie Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” Târgu Mureș

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti