Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Răspunderea Președintelui României – elemente de contencios constituțional și drept comparat (1). Introducere și generalități
28.06.2022 | Alexandru CRISTIAN

Secţiuni: Articole, Drept constitutional, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru Cristian

Alexandru Cristian

1. Introducere

Istoria politică a țării noastre a fost agitată în secolul XX. Toate transformările au afectat evoluția și dezvoltarea statului. Orice formă de organizare statală s-a dezvoltat în jurul unor norme scrise sau cutume nescrise. România, după perioada comunistă, a intrat într-o perioadă de tranziție politică, socială și culturală. O tranziție care a avut ca principală caracteristică dorința liderilor politici și a juriștilor în găsirea unor acte care să normeze noile evenimente socio-politice.

Constituția României din anul 1991 și revizuită în anul 2003 a încercat să traseze un regim politic semi-prezidențial, un regim specific țărilor fost comuniste. Aceste regimuri au existat datorită unor profunde temeri privind apariția unei noi figuri autoritare pe scena politică. Acest regim a fost și fermentul unor confruntări majore pe scena politică românească postcomunistă, însă teama față de autoritarismul din trecut a triumfat.

Președintele României este figura centrală a sistemului politic românesc după anul 1990. Toți președinții României au rămas în istorie ca lideri care au avut contribuții în anumite domenii. Puterea limitată de Constituție a fost și un subiect sensibil privind forța efectivă a acestora de a efectua schimbări în actul guvernamental. Președintele României împreună cu Primul-ministru sunt șefii puterii executive, un executiv bicefal sau dualist, cum a fost denumit de anumiți constituționaliști. Această diarhie a puterii a creat premisele unei neînțelegeri în interiorul puterii executive dar și a unor diferențe majore de opinie cu puterea legislativă care a fost în multe cazuri opozabilă Președintelui, prin crearea unor majorități antiprezidențiale.

Răspunderea Președintelui României este mecanismul prin care puterea șefului statului se poate limita. Considerat de mulți cu un rol nu foarte proeminent, Președintele României, prin anumite prerogative în domeniul securității naționale și al politicii externe, poate influența foarte mult evoluția statului român.

Răspunderea Președintelui României este în primul rând politică și nu în ultimul rând morală. Președintele este un reprezentant al poporului român, un lider care să poată ocupa funcția cu demnitate și să respecte Constituția României.

Cea mai mare datorie a unui șef de stat este fidelitatea față de țară, lucru consemnat și de Constituția României în Articolul 54. Acest lucru se poate manifesta prin îndeplinirea mandatului sub autoritatea legii supreme și a normelor clasice constituționale.

În lucrarea noastră vom aborda răspunderea Președintelui României, analizând mecanismul suspendării din funcție a Președintelui dar și punerea sub acuzare pentru înaltă trădare. România este printre puținele state din lume care o astfel de infracțiune prevăzută în Codul Penal. Statele Unite ale Americii în Constituție au făcut referite la trădare, fiind singura infracțiune prevăzută în legea fundamentală. România consideră înalta trădare ca o infracțiune gravă cu anumiți subiecți calificați, iar Statele Unite ale Americii ca o infracțiune care poate afecta inclusiv moștenirea democratică americană.

În analiza noastră am parcurs Constituția României și cele mai importante resurse bibliografice în ceea ce privește dreptul constituțional și explicarea unor fenomene politice majore. De asemenea pentru o analiză comparată am studiat Constituțiile unor state importante care au regimuri politice democratice cu anumite particularități.

Noutatea lucrării noastre constă în tema aleasă, din păcate au existat puține referiri în lucrările de specialitate, iar lipsa unor lucrări privind răspunderea Președintelui României a fost un argument în alegerea temei.

În ceea ce privește înalta trădare, această infracțiune a fost introdusă în noile coduri penale ca o infracțiune contra statului român în ansamblul său. Înalta trădare însumează mai multe infracțiuni de trădare, denumirea este o referire la subiecții calificați și anume oameni cu poziții înalte în stat și cu un acces la secrete de stat, de aceea pe parcursul lucrării vom susține extinderea subiecților calificați ai infracțiunii de înaltă trădare. O infracțiune care există și care nimeni nu a analizat-o temeinic pentru că nu au existat astfel de evenimente grave. Înalta trădare este o infracțiune cunoscută mai mult din istoria agitată a țării noastre.

2. Instituția prezidențială – caracteristici generale

Istoria politică a unei țări este puternic legată de istoria reglementării regimului politic pe care această țară îl are. România a avut regimuri politice diferite, cu derapaje constituționale în câteva perioade istorice. Această istorie constituțională a mers în paralel cu istoria țării și cu consolidarea statului român modern.

Constituția României a avut patru mari perioade istorice. Prima perioadă, între anii 1859-1866, este considerată perioada de fundamentare a constituționalismului în țara noastră. A doua perioadă, 1866-1938, este cea de continuitate și de stabilitate. A treia perioadă, 1938-1947, este „epoca loviturilor de stat„, una dintre cele mai agitate perioade din istoria țării noastre. A patra perioadă este cea reprezentată de epoca comunistă, 1947-1989.[1]

În prezent, perioada constituțională a țării noastre este cea postcomunistă, o perioadă de tranziție, agitată, plină de discuții în jurul Constituției adoptate în anul 1991 și revizuite în anul 2003.

2.1. Scurt istoric al instituției prezidențiale în România

Instituția prezidențială este o instituție relativ recentă în istoria noastră, o instituție care s-a format în jurul unui lider și care în perioada comunistă s-a vrut a fi împlinirea regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Articolul 65, alineatul 1 din Legea nr. 1 din 28 martie 1974 stipulează înființarea funcției de președinte al Republicii Socialiste România, primul titular al acestei funcții fiind secretarul general al Partidului Comunist Român Nicolae Ceaușescu (1918 -1989).

După căderea regimului comunist, instituția prezidențială a fost centrul unor intense dispute. Decretul-Lege nr. 2 din data de 27 decembrie 1989 a înființat o nouă instituție prezidențială, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale devenea de facto președintele României, Ion Iliescu (n. 1930).

În acele vremuri s-a discutat întoarcerea țării la un regim monarhic constituțional, alții au susținut înființarea unei funcții prezidențiale decorative, iar după multiple discuții și o polemică politică, s-a hotărât ca țara să aibă un regim semiprezidențial.

Prima referire istorică la regimul semi-prezidențial a avut loc după anul 1945. În anii de început ai Războiului Rece, diferite țări au experimentat regimuri politice care să le permită o mai bună dezvoltare a țării. Jurnalistul francez Hubert Beuve-Méry a folosit pentru prima dată termenul de semi-prezidențialism, în anul 1959. Prima referire în mod real este a profesorului de drept constituțional din Franța, Maurice Duverger, în tratatul său de Drept Constituțional din anul 1970.

Prima republică semi-prezidențială în Europa a fost Republica de la Weimar (1919- 1933), urmată de cea din Finlanda (1919), Austria (1929), Islanda (1937), Irlanda (1945), Portugalia (1976).

După anumite definiții, semi-prezidențialismul este caracterizat de un executiv dualist, bicefal, un executiv divizat. Această formulă este specifică țărilor postcomuniste care după experiența unui lider politic suprem nu mai doresc ca cineva să înglobeze întreaga putere. Alte definiri ale regimului semi-prezidențial sunt sistem premier-președinte, prezidențial parlamentarizat.[2]

Marele filosof politic italian Giovanni Sartori a subliniat anumite trăsături ale regimului semi-prezidențial. Aceste caracteristici sunt:

1. Președintele este ales prin vot popular, direct sau indirect, pentru o perioadă prestabilită.

2. Președintele împarte puterea executivă cu un prim-ministru și intră într-o structură de autoritate dublă, care este caracterizată prin trei elemente:

a) Președintele este independent de parlament, dar nu poate să guverneze singur sau indirect, iar deciziile sale trebuie acceptate și mediate de guvernul său;

b) Primul ministru și cabinetul acestuia sunt independenți de președinte, în măsura în care sunt dependenți de parlament;

c) Structura de autoritate duală admite diferite echilibre și aranjamente mutuale de putere în interiorul executivului, astfel încât să subziste autonomia potențială a fiecărei unitați sau componente a executivului.[3]

Profesorul de drept constituțional Robert Elgie a caracterizat semi-prezidențialismul printr-o definiție scurtă și clară: regimul semi-prezidențial este „un regim în care există atât un președinte ales prin vot popular pentru o perioadă fixă de timp cât și un prim-ministru și cabinetul său, responsabili în fața legislativului.” [4]

Semi-prezidențialismul este caracteristic statelor care au avut o istorie politică și constituțională tumultoasă, caracterizată de încarnarea puterii într-un singur om.

În prezent există mai multe tipuri de semi-prezidențialism. Un prim model este cel prezent în Federația Rusă și Belarus, un semi-prezidențialism prezidențiat. Al doilea model este semi-prezidențialismul de tip parlamentar, în care primul-ministru are o putere considerabilă. Ultimul model este semi-prezidențialismul echilibrat sau moderat, caracteristic celei de a Cincea Republici Franceze și României.[5]

Statele postcomuniste au ales un tip de regim din diverse rațiuni. O explicație ar putea fi că alegerea a fost orientată din rațiuni simbolice, pentru o eficientizare a guvernării dar și pentru un mod de exercitare a puterii specific perioadelor de tranziție.[6]

O definire a regimului prezidențial trebuie să țină cont de două importante aspecte: alegerea președintelui de către popor și responsabilitatea Guvernului în fața Parlamentului, organul suprem reprezentativ al poporului.

O confirmare a regimului semi-prezidențial este subliniată de Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012 a Curții Constituționale a României, decizie referitoare la conflictul constituțional între Președintele României și Guvernul României, reprezentat de Primul-ministru, referitor la reprezentarea țării la Consiliul European. Aici se subliniază forma republicană de guvernământ și regimul semi-prezidențial.

Mari experți în dreptul constituțional, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Ion Deleanu, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu, în lucrările lor au subliniat că regimul din țara noastră este unul semi-prezidențial, pe care l-au denumit un regim semi-prezidențial atenuat, în care președintele are atribuții puternic limitate de către legislativ și în care împarte puterea executivă cu primul-ministru.

2.2. Mandatul prezidențial

Președintele României este ales în mod democratic de către popor. El este reprezentantul poporului, puterea sa politică emană de la votul poporului. Mandatul prezidențial este prevăzut în Constituția României. Limitările temporale și atribuțiile președintelui sunt specificate clar în Constituție. Constituția este legea supremă de la care emană celelalte legi ce organizează politic și social un stat.

Supremația Constituției desemnează acea calitate ce situează Constituția în partea cea mai înaltă a piramidei actelor legislative, respectiv a instituțiilor politico-juridice ale statului de drept.[7] Astfel, în afara Constituției nu putem vorbi de un stat modern organizat pe norme juridice și pe valori politice clasice, toate derapajele de la norme bine statuate au permis în istorie apariția regimurilor autoritariste, dictatoriale. Este drept că forma constituției scrise a apărut mai târziu în istorie și că statul modern s-a format în decursul a câteva secole, dar trebuie remarcat că exista o formă de reglementare a interacțiunilor politice în interiorul statului.

Constituția României, adoptată în anul 1991, revizuită prin Legea de revizuire a Constituției României, nr. 429 din anul 2003, stipulează într-un capitol separat rolul Președintelui României. Trebuie subliniat că legea fundamentală din anul 1991 a fost aprobată printr-un referendum național, iar ulterior șeful statului de la acea vreme nu a mai promulgat Constituția, fapt unic în istoria noastră. Astfel, Constituția din anul 1991 este singura Constituție care nu a fost promulgată.

Președintele României este șef de stat, șef al executivului și garant al Constituției și mediator între puteri[8]. De asemenea, Președintele este un garant al independenței, unității și suveranității teritoriale.

Mandatul Președintelui României a fost prevăzut în anul 1991 să fie de 4 ani. După revizuirea din anul 2003, mandatul prezidențial a fost majorat la 5 ani.

Articolul 81 stipulează forma de alegere a Președintelui României:

„Alegerea Preşedintelui

(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.

(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.

(4) Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.”[9]

Observăm că articolul ne limitează mandatul prezidențial și că ne specifică limitarea sa în timp. Mandatul de 5 ani este un mandat ce este mai mare decât cel al Parlamentului României.

Logica duratei mandatului este o diferențiere a alegerilor și o garantare a unor alegeri care să nu se influențeze unele pe celelalte. De asemenea, s-a evitat ca întregul eșichier politic să devină monocolor cum a fost în primii ani de după perioada comunistă.

Considerăm că lungimea acestui mandat a produs și anumite tulburări în actul de guvernare pentru că au fost extrem de numeroase conflictele constituționale între Președintele României, Guvern și Parlament. Majoritatea parlamentară antiprezidențială a susținut guverne ce s-au aflat în competiție pentru supremația puterii executive, ori știm că cei doi vectori de putere executivă trebuie să coabiteze, nu să intre într-un conflict politic și constituțional.

Articolul 83 face o referire exactă la mandatul prezidențial:

„Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.

(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”[10]

Un lucru este de reliefat, importanța majoră a Curții Constituționale în validarea unui nou președinte. După publicarea rezultatelor finale ale alegerilor prezidențiale, Curtea Constituțională trebuie să confirme persoana aleasă în funcția supremă. Astfel, Președintele României este oficial în post după o procedură a Curții Constituționale. Mai întâi alegerile sunt validate de Curtea Constituțională, apoi învestirea în funcție și jurământul se fac prin actul de validare în funcția de Președinte emis de Plenul Curții Constituționale[11]. Actul de validare este înaintat Parlamentului, un exemplar rămâne la Curte, iar altul este înmânat președintelui ales. Actul de validare este citit în Plenul Parlamentului, acesta este actul oficial de recunoaștere a noului Președinte și de preluare a mandatului și atribuțiilor funcției prezidențiale.

Ultimul paragraf al Articolului 83 din Constituție ne spune că mandatul se poate prelungi prin lege organică în caz de război sau de catastrofă. Această situație este proprie stărilor de criză, incertitudine politică și socială și de conflicte cu un potențial de agravare a situației.

În opinia noastră, „criză” este un eveniment nepredictibil care apare în viața unei comunități și pe care comunitatea trebuie să facă eforturi să-l depășească. Criza poate fi depășită doar prin corecta ei gestionare, dar și prin definirea mecanismelor ce pot produce o criză. Președintele României are la îndemână instrumente și mecanisme prin care să gestioneze aceste stări sau situații excepționale.

Subliniem rolul major al Curții Constituționale în alegerea Președintelui României dar și în gestionarea funcției prezidențiale. Mandatul prezidențial validat de către Curtea Constituțională și după depunerea jurământului este un mandat specific unui președinte aflat într-un regim semi-prezidențial. Președintele are atribuțiile specificate în Constituție și emite acte pentru a-și desfășura activitatea.

2.3. Atribuțiile Președintelui României

Constituția din anul 1991 a statuat un președinte mediator între puterile statului, un arbitru între cele trei puteri, o poziție echilibrată care poate să prevină derapaje de diverse feluri. Președintele României trebuie să fie echidistant și față de partidele politice, să fie o persoană independentă pentru că el este președintele țării nu este șeful unui partid politic.[12]

Atribuțiile Președintelui României sunt complexe și sunt specificate în Constituție. După o analiză atentă, observăm că toate atribuțiile sale sunt specifice unui regim semi-prezidențial atenuat. O clasificare a acestor atribuții este necesară pentru a putea sublinia caracterul semi-prezidențial al României și rolul de mediator al Președintelui.

Președintele României are ca principale funcții: funcția de șef al statului, funcția de șef al executivului dualist, funcția de apărare și garantare a Constituției[13]. Are funcții specifice în relația cu Parlamentul României, în domeniul politicii externe, în domeniul apărării, în stările excepționale dar și alte atribuții specificate de Constituție.

În raport cu Parlamentul României atribuțiile Președintelui sunt complexe, principalul său atribut este dizolvarea Parlamentului, o dizolvare care se poate face numai după îndeplinirea unor etape procedurale constituționale. Președintele nu poate să dizolve de la sine putere Parlamentul României.

Astfel, Articolul 89 din Constituție ne arată posibilitatea dizolvării Parlamentului României:

„Dizolvarea Parlamentului

(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.

(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.

(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.”

De asemenea, Președintele României se poate adresa Parlamentului prin mesaje, poate promulga legi votate de Parlament, poate sesiza Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea unei legi, desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, care trebuie să fie votat împreună cu echipa guvernamentală și cu programul de guvernare de către Parlament.

Președintele României este reprezentantul poporului și al statului român în politica externă. Atributul principal în domeniul politicii externe este că Președintele României poate să încheie tratate internaționale.

Articolul 91 se referă la atribuțiile în domeniul politicii externe ale Președintelui României:

„Atribuţii în domeniul politicii externe

(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.

(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.”

De-a lungul istoriei noastre postcomuniste s-au observat anumite neînțelegeri între Guvern și Președinte în domeniul politicii externe, Curtea Constituțională soluționând aceste conflicte constituționale dând dreptate Președintelui României, care reprezintă statul și poporul român, reamintim aici Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește acreditarea reprezentanților diplomatici, Președintele României și Guvernul au avut păreri diferite.

Prin Decizia nr. 784 din 26 septembrie 2012 a Curții Constituționale, referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 3, art. 18 şi art. 19 din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, s-a statuat că Guvernul are un rol mai degrabă tehnic, unul derivat decât unul primar, pe care îl are Președintele României în politica externă. Astfel, Președintele poate să delege în mod voit și expres anumite atribuții în politica externă, doar el având această prerogativă conform Constituției. Președintele României este singurul care poate să acrediteze reprezentanți diplomatici ai României în alte state și să primească scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici ai altor state.

Președintele este dator poporului care l-a ales și țării pe care o conduce, pe o perioadă de timp limitată, să garanteze independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. Atribuțiile Președintelui României în domeniul apărării sunt strâns legate și de cele specificate la măsurile excepționale dispuse de Președinte în stări excepționale.

Astfel Articolele 92 și 93 specifică atribuții în domeniul apărării, toate realizate sub controlul și cu încuviințarea Parlamentului, acesta din urmă fiind organul suprem reprezentativ al poporului român.

Articolul 92 din Constituția României:

„Atribuţii în domeniul apărării

(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.

(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.”

Observăm în acest articol că Președintele României este comandantul suprem al forțelor armate. Trebuie să specificăm că Sistemul Național de Apărare a României este format din forțe armate și forțe de protecție. Conform Legii nr. 45/1994 a apărării naționale a României, actualizată, sistemul național de apărare cuprinde: conducerea, forțele, resursele și infrastructura teritorială.

De asemenea, Președintele României este și Președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, acesta, conform Articolului 119 din Constituție, organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea țării şi securitatea națională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.”

Atribuțiile în domeniul apărării se realizează doar în colaborare cu celelalte puteri ale statului, astfel Președintele României nu poate decide de unul singur o acțiune în domeniul apărării fără aprobarea Parlamentului, doar în stare de agresiune armată iminentă Președintele poate mobiliza armata, iar ulterior Parlamentul, convocat de urgență, se va pronunța asupra deciziei sale.

Atribuțiile în stările excepționale sunt specificate în Articolul 93:

Măsuri excepţionale

(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în intreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență şi funcţionează pe toată durata acestora.”

Măsurile excepționale sunt dispuse în stări excepționale, în stări de incertitudine și de periculozitate. Sunt măsuri care se iau pentru a preveni agravarea situației sau cel puțin pentru a diminua impactul unei astfel de stări. Președintele României are atribuții în gestionarea acestor situații, observăm și aici controlul exercitat de puterea legislativă asupra puterii executive.

Sintagma stare excepțională sau situație excepțională poate fi întrebuințată pentru a defini o stare care nu este conformă normalității prezente într-un stat, o tulburare de fapt care perturbă toate straturile societății, o tulburare produsă într-o anumită regiune sau chiar pe întregul teritoriu al respectivului stat.

Președintele României are și alte atribuții prevăzute de Constituție, atribuții derivate din atribuțiile în domeniul politicii externe sau în domeniul apărării.

Astfel, Articolul 94 din Constituția României specifică atribuțiile în domeniul acordării unor grade sau distincții:

Alte atribuţii

Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;

b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;

c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;

d) acordă graţierea individuală.”

Atribuțiile Președintelui României sunt complexe și sunt specificate în Constituție. Observăm că atribuțiile se înscriu în regimul politic semi-prezidențial adoptat după anul 1991.

După o analiză a atribuțiilor, Președintele are atribuții bine conturate și controlate de alte puteri, nu are atribuții extinse, care sunt specifice regimurilor prezidențiale sau celor cu un semi-prezidențialism mai accentuat.

2.4. Actele emise de Președintele României

De la începuturile statului modern, șeful statului a guvernat prin emiterea unor acte care să statueze poziția sa, acte care ajută la îndeplinirea atribuțiilor de guvernare. Constituția României prevede că în activitatea sa Președintele României emite decrete.

Articolul 100 din Constituție stipulează astfel:

„Actele Preşedintelui

(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului.

(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.”

După opinia diverșilor constituționaliști, decretele sunt de două feluri, decrete individuale sau decrete normative.

Primele se referă la atribuțiile în care Președintele hotărăște numirea în funcții sau alte hotărâri cu un caracter individual. Spre exemplu, nominalizarea directorilor serviciilor de informații, acreditarea ambasadorilor, avansările în grad sau acordarea unor distincții, decorări, numirea consilierilor prezidențiali, a secretarului Consiliului Suprem de Apărare a Țării, numirea șefului Administrației Prezidențiale.

Cea de a doua categorie se referă la toate actele emise de Președintele României ca și parte a executivului bicefal dar și în raporturile sale cu Parlamentul. Spre exemplu, decretele de instituire a stărilor excepționale, decretul de mobilizare parțială sau generală a forțelor armate, decretul de convocare a Parlamentului, decretul de dizolvare a Parlamentului.

Decretele sunt singura categorie de acte cu caracter juridic prin care Președintele își îndeplinește atribuțiile[14]. Trebuie să subliniem că în activitatea sa Președintele își îndeplinește atribuțiile prin acte juridice care sunt reprezentate de decrete, acte politice reprezentate de mesaje adresate Parlamentului, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, dar și operațiuni administrative, cum ar fi acreditarea reprezentanților diplomatici sau participarea la ședințe de Guvern.[15]

Conform regimului juridic, decretele sunt acte administrative ce reprezintă manifestări de voință cu un caracter unilateral ce emană de la autoritatea instituției prezidențiale.[16]

Au existat mai multe discuții în jurul decretelor și al obligativității contrasemnării acestora de către Primul-ministru. Chiar o decizie a Curții Constituționale. Opinia generală este că, într-o republică semi-prezidențială, executivul dualist trebuie în anumite situații să colaboreze și să fie în deplin acord cu actele emise și cu hotărârile cu caracter politic sau administrativ luate.

Decretul prezidențial fără contrasemnătură este lovit de nulitate, deoarece premierul răspunde în fața Parlamentului. Contrasemnarea decretelor este de fapt un control indirect săvârșit de către Parlament, deoarece Primul-ministru răspunde în fața Parlamentului. Primul-ministru în activitatea sa va răspunde inclusiv pentru decretele emise de Președinte.

O obligativitate este publicarea decretului prezidențial în Monitorul Oficial, nepublicarea acestuia determinând inexistența actului.

Au existat mai multe discuții și controverse privind emiterea decretelor prezidențiale, dar acestea au fost supuse unui control de legalitate prin instanțele de contencios administrativ, iar altele au fost soluționate de către Curtea Constituțională a României.

Decretele prezidențiale sunt actele emise de Președintele României, ele reprezintă forma scrisă de manifestare a șefului statului și produc efecte juridice doar după publicarea în Monitorul Oficial al României.


[1] Iulian Nedelcu, Paul-Iulian Nedelcu, Roxana-Maria Bugică – „Președintele României și administrația publică centrală” – Editura  C.H. Beck, București, 2018, p. 5.
[2] Cf. Gabriela Tănăsescu – „Semiprezidențialismul din România” – Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2015.
[3] Bogdan Dima – „Conflictul dintre Palate – Raporturile de putere dintre Parlament, Guvern și Președinte în România postcomunistă” – Editura Hamangiu, 2014, p. 159; Giovanni Sartori – „Ingineria constituțională comparată” – Editura Institutul European, Iași, 2008, p. 176.
[4] Bogdan Dima, op. cit., p. 160.
[5] Richard Stacey, Sujit ChoudhrySemi-presidential Governement in the Post Authoritarian Governement” – sursa online (pdf.), accesată la data de 20.04.2019, ora 11:32.
[6] Bogdan Dima, op. cit., p. 167.
[7] Tudorel Toader, Marieta Safta – „Curs de Contencios Constituțional” – Editura Hamangiu, 2017, București, p. 18.
[8] Iulian Nedelcu ș.a., op. cit., p. 22.
[9] Constituția României, Ediția a 3-a îngrijită și adnotată de Tudorel Toader și Marieta Safta – Editura Hamangiu, București, 2019, p. 461.
[10] Ibidem.
[11] Gabriela Nemțoi – „Existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte” – Acta Universitatis „George Bacovia” Bacău, Juridica-Volum 4, Issue 2/2015.
[12] Iulian Nedelcu ș.a., op. cit., p. 20.
[13] Ibidem, p. 21.
[14] Iulian Nedelcu ș.a., op. cit., p. 60.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.


Dr. Alexandru Cristian

» 2. Caracteristici și reglementare

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti