Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Criterii de evaluare a pagubei la momentul instituirii măsurilor asiguratorii prevăzute în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale


05.07.2022 | Raul Alexandru NESTOR
Secţiuni: Drept penal, Fiscalitate, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

Although in the field of tax evasion offenses, the notion of reparable damage is crucial, there are more guidelines for its assessment, the legislator said that it should not intervene with a clear definition of this concept, giving law enforcement the opportunity to interpret the concept in relation to the concrete data of each case. This process did not prove to be a simple one, the correct and complete definition of the notion of prejudice imposing a constant appeal to the jurisprudence of the court of constitutional control or the intervention of the High Court of Cassation and Justice.

A definition of the notion of “damage” offered by other branches of law, even by the Civil Code in the matter of tortious civil liability for one’s own deed, can be considered as at most a purely indicative notion in the matter of tax evasion offenses.

Apparently, if the determination with certainty of the damage, respectively the amount that the perpetrator should pay in order to benefit from a case of impunity following a legislative change in 2021, does not involve difficulties from a legal perspective, and possible accounting difficulties can be solved by using the services of an expert, to institute precautionary measures, the notion of „damage” can no longer be defined exclusively by using mathematical realities.

If, as regards the settlement of the civil side of a criminal case, the actual determination of the damage suffered by the civil party will take into account both the damage consisting in the equivalent of the amount of principal tax claims and ancillary tax claims, when determining the probable amount of damage by offense, in some solutions of the jurisprudence it is considered that in order to institute precautionary measures, interest and penalties for delay cannot be taken into account, as they cannot be assimilated to an unrealized benefit (lucrum cessans). Also, the value of these ancillary claims depends on the interval corresponding to the criminal process, the precautionary measures being usually instituted during the criminal investigation, when it is not known with certainty what will be the position of the accused and the duration necessary for the final settlement of the criminal case. As such matters vary according to the length of the criminal proceedings, taking into account, at the time of the establishment of an insurance attachment, ancillary claims the amount of which is not initially known but only determinable, would give a high degree of inaccuracy to the damage assessment process. there is even a risk that the level of ancillary claims will exceed the level of the principal claim.

Not only in the case of tax evasion offenses, during the investigative stage of the criminal proceedings, the authorities can be informed only about an estimated value of the damage and the precautionary measure should guarantee the full reparation of a damage whose value can be established with certainty only at the end of the judicial investigation, being practically impossible that the value established in the executory title is inferior to the value considered at the date of ordering the measure.

Rezumat

Deși în domeniul infracțiunilor de evaziune fiscală, noțiunea de prejudiciu care poate fi reparat are caracter crucial, existând mai orientări de evaluare a acestuia, legiuitorul a apreciat că nu trebuie să intervină cu o definire clară a acestui concept, oferind organelor de aplicare a legii posibilitatea de interpretare a conceptului prin raportare la datele concrete ale fiecărei spețe. Acest proces nu s-a dovedit a fi unul simplu, definirea corectă și completă a noțiunii de prejudiciu impunând un apel constant la jurisprudența instanței de control constituțional sau intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O definire a noțiunii de ”pagubă” oferită de alte ramuri de drept, chiar de Codul civil în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, poate fi considerată drept cel mult o noțiune pur orientativă în materia infracțiunilor de evaziune fiscală. 

Aparent, dacă stabilirea cu certitudine a prejudiciului, respectiv a sumei pe care autorul infracțiunii ar trebui să o achite pentru a beneficia de o cauză de nepedepsire în urma unei modificări legislative intervenite în anul 2021, nu presupune dificultăți din perspectivă juridică, iar eventualele dificultăți contabile pot fi soluționate prin recurgerea la serviciile unui expert, pentru instituirea măsurilor asiguratorii, noțiunea de ”prejudiciu” nu mai poate fi definită exclusiv prin recurgerea la realități de ordin matematic.

Dacă în ceea ce privește soluționarea laturii civile a unei cauze penale, la stabilirea efectivă a prejudiciului suferit de către partea civilă se vor avea în vedere atât prejudiciul constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale cât și creanțele fiscale accesorii, la stabilirea valorii probabile a pagubei produse prin infracțiune, în unele soluții din jurisprudență se apreciază că în vederea instituirii măsurilor asigurătorii nu se pot lua în considerare dobânzile și penalitățile de întârziere, acestea neputând fi asimilate unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans). De asemenea, valoarea acestor creanțe accesorii depinde și de intervalul corespunzător procesului penal, măsurile asigurătorii fiind instituite de regulă în cursul urmăririi penale, când nu se cunoaște cu certitudine care va fi poziția persoanei acuzate și nici care va fi durata necesară soluționării definitive a cauzei penale. Cum asemenea aspecte variază în funcție de durata procedurilor penale, luarea în calcul, la data instituirii unui sechestru asigurator a unor creanțe accesorii al căror cuantum nu este inițial cunoscut ci doar determinabil, ar imprima un grad ridicat de imprecizie a procesului de evaluare a pagubei, existând chiar riscul ca nivelul creanțelor accesorii să depășească nivelul creanței principale.

Nu numai în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, în cursul etapei investigative a procesului penal, autoritățile pot fi informate doar cu privire la o valoare estimată a prejudiciului iar măsura asiguratorie instituită ar trebui să garanteze repararea integrală a unui prejudiciu a cărui valoare poate fi stabilită cu certitudine numai la finalul cercetării judecătorești, fiind practic imposibil ca valoarea stabilită în titlul executoriu să fie inferioară valorii avute în vedere la data dispunerii măsurii.

I. Necesitatea unei definiții legale a noțiunii de ”pagubă” prin raportare la caracterul special al normei de incriminare

Trecerea societății românești la un alt model de evoluție a relațiilor economice și reglementarea desfășurării activităților comerciale pe baza liberei inițiative a condus la o veritabilă reașezare pe alte baze a unor operațiuni dominate anterior de centralism și monopol.

Dacă într-o economie centralizată, bazată pe controlul exclusiv al statului asupra tuturor activităților economice, noțiunea de eludare a fiscului este aproape imposibil de întâlnit într-o reglementare normativă, mai ales într-o zonă de reglementare a conduitelor ilicite, în cazul unei economii bazate pe libera inițiativă, instrumentele necesare protecției bugetului public consolidat impun o intervenție a legiuitorului inclusiv la nivelul normelor penale, reacția fiind direct proporțională cu complexitatea unor scheme de fraudare descoperite de cele mai multe ori numai după concretizarea unui mecanism infracțional și constatarea întinderii prejudiciului.

Deși libera inițiativă reprezintă una dintre valorile adoptate și afirmate în societatea românească încă din 1990, primul act normativ prin care legiuitorul național a înțeles să intervină prin incriminarea unor conduite cu efecte prejudiciabile la adresa bugetului public datează însă din anul 1994, Legea 87/1994[1] pentru combaterea evaziunii fiscale fiind modificată prin Legea 161/2003[2] și apoi abrogată prin Legea nr. 241/2005[3] pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Acceptate și considerate în unanimitate drept unul dintre cele mai nocive fenomene antisociale ale societății contemporane încă din anul 1994, actele de eludare a fiscului au fost în mod permanent în atenția legiuitorului național, atât din perspectiva riscurilor pe care le prezintă la adresa bugetului public consolidat, cât și din perspectiva unor modificări existente la nivelul legislației europene, necesitatea de corelare a legislației naționale cu cea europeană reprezentând un deziderat care impune o analiză permanentă și dinamică din partea tuturor factorilor de decizie.

Legitima preocupare a legiuitorului național a reprezentat o veritabilă constantă în acest segment de reglementare, fenomenul fraudei fiscale având efecte complexe asupra bunei funcționări a statului, respectiv asupra asigurării funcțiilor sale, pornind de la protecție socială, coeziune socială și terminând cu asigurarea apărării independenței. O eludare a fiscului care poate apărea ca fiind o activitate cu un prejudiciu evaluabil și localizabil poate conduce la imposibilitatea alocării unor resurse financiare pentru dezvoltarea unor activități esențiale ale statului, activități indispensabile inclusiv generațiilor următoare.

Consecvent unor afirmații extrem de cunoscute ale președintelui Franklin D. Roosvelt care susținea că ”impozitele, până la urmă, sunt cotizațiile pe care le plătim pentru privilegiul de a fi membrii unei societăți organizate”, legiuitorul național a manifestat în mod constant o atenție în zona de de prevenire și combatere a fraudei fiscale, încercând reglementarea celor mai adecvate metode pentru diminuarea acesteia până la un nivel rezonabil, acceptabil la scară socială și care să nu pericliteze modul de executare a celorlalte obligații ale unui stat social și care să nu afecteze nici starea financiară a generațiilor următoare.

În același timp, chiar fără a avea la dispoziție date statistice concrete, va trebui să acceptăm că lichidarea evaziunii fiscale este practic o ficțiune și nu s-a putut ajunge la acest rezultat nici în acele state cu reglementări de tradiție în combaterea acestui fenomen, fiind necesare în permanență măsuri cu caracter legislativ și instituțional, care să se adapteze la evoluția fenomenului infracțional.

O recentă modificare a cadrului normativ este cea intervenită prin Legea nr. Legea 55/2021[4] privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, această intervenție legislativă suscitând numeroase comentarii în perioada controlului a priori de neconstituționalitate, exercitat în urma obiecției de neconstituționalitate formulate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obiecție respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 101/17.02.2021[5] referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală.

Conform acestei modificări normative intervenite în cursul anului 2021, prevederile art. 9, alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, vor avea următorul conținut:

(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (…)

(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani”

Cu referire la cele două texte de incriminare, respectiv, art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a optat prin introducerea la art. 10 alin. 11 şi alin. 12, a unei cauze de nepedepsire, aplicabile, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral.

În viziunea actuală a legiuitorului național, în acest caz, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală[6], cu modificările și completările ulterioare, text care reglementează un impediment în calea exercitării acțiunii penale.

Din punct de vedere al naturii juridice, legiuitorul a optat pentru reglementarea unei cauze de nepedepsire, chiar instanța de contencios constituțional statuând la paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021 că „se reglementează și o cauză de nepedepsire”

Deși toate aceste beneficii acordate persoanelor acuzate de noua reglementare sunt condiționate de achitarea prejudiciului cauzat prin comiterea faptei, legiuitorul național nu a optat nici măcar pentru o definire sintetică a acestui concept extrem de important în contextul infracțiunilor îndreptate împotriva bugetului public consolidat, mai ales în condițiile în care, la o primă analiză a modificărilor normative la care am făcu referire, se pare că prin efectul dispozițiilor art. 10 alin 12 din Legea nr. 241/2005, condițiile de incriminare se modifică și din perspectiva circumstanțelor care atenuează răspunderea penală, în sensul că achitarea prejudiciului, reglementată anterior drept o circumstanță personală, devine o circumstanță reală de care vor beneficia toți participanții la infracțiune.

Deși noțiunea de prejudiciu care poate fi reparat are caracter crucial, existând mai multe încercări de evaluare a acestuia, legiuitorul a apreciat că nu trebuie să intervină cu o definire clară a acestui concept, oferind organelor de aplicare a legii posibilitatea de interpretare a conceptului prin raportare la datele concrete ale fiecărei spețe. Acest proces nu s-a dovedit a fi unul simplu, definirea corectă și completă a noțiunii de prejudiciu impunând un apel constant la jurisprudența instanței de control constituțional sau intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 258/5 mai 2016 a Curții Constituționale a României[7] s-a stabilit că, din perspectiva cursului valutar aplicabil, prejudiciul se calculează prin aplicarea cursului valutar de la momentul săvârșirii faptei. Luarea în considerare a unui curs valutar valabil în alt moment – momentul emiterii rechizitoriului sau al sesizării instanței de judecată – ar determina o imprevizibilitate a normei și, posibil, o îngreunare a situației făptuitorului. Totodată, ar echivala cu posibilitatea alegerii în mod aleatoriu, fără niciun criteriu obiectiv, a cursului valutar, curs necunoscut de făptuitor la data săvârșirii infracțiunii, ceea ce ar determina imposibilitatea acestuia de a-și norma conduita.

Conform Deciziei nr. 17/5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[8] a fost admis recursul în interesul legii și s-a statuat că: ”În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Codul de procedură penală în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate în condițiile Codului de procedură fiscală. Având în vedere relația dintre creanțele fiscale principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și cele accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), dar și natura juridică a raportului dedus judecății, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, instanțele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de OG nr. 9/2000, respectiv OG nr. 13/2011.

Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispozițiilor art. 111 alin. 1 Cod procedură fiscală, creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. 2 Cod pr. fiscală titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”.

Toate aceste orientări jurisprudențiale la care ne-am referit anterior, au însă în vedere situația în care instanța de judecată este sesizată cu o singură infracțiune de evaziune fiscală, prejudiciat material fiind într-un asemenea caz doar bugetul public consolidat, nefiind reținute în sarcina autorului/autorilor trimiși în judecată și alte infracțiuni de prejudiciu. Or, raportându-ne la realitatea practică, va fi extrem de ușor să observăm că sunt extrem de rare situațiile în care singura infracțiune pentru care este dispusă o soluție de trimitere în judecată este infracțiunea de evaziune fiscală, activitățile infracționale investigate în prezent având un caracter extrem de complex, aspect care determină și amploarea prejudiciului a cărui reparare poate fi garantată prin dispunerea măsurilor asiguratorii.

Aparent, în asemenea situații, dacă stabilirea cu certitudine a prejudiciului, respectiv a sumei pe care autorul infracțiunii ar trebui să o achite pentru a beneficia de o cauză de nepedepsire, nu presupune dificultăți din perspectivă juridică, iar eventualele dificultăți contabile pot fi soluționate prin recurgerea la serviciile unui expert, pentru instituirea măsurilor asiguratorii, noțiunea de ”prejudiciu” nu mai poate fi definită exclusiv prin recurgerea la realități de ordin matematic.

Dacă în ceea ce privește soluționarea laturii civile a unei cauze penale, la stabilirea efectivă a prejudiciului suferit de către partea civilă se vor avea în vedere atât prejudiciul constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale cât și creanțele fiscale accesorii, la stabilirea valorii probabile a pagubei produse prin infracțiune, în unele soluții din jurisprudență se apreciază că în vederea instituirii măsurilor asigurătorii nu se pot lua în considerare dobânzile și penalitățile de întârziere, acestea neputând fi asimilate unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans). De asemenea, valoarea acestor creanțe accesorii depinde și de intervalul corespunzător procesului penal, măsurile asigurătorii fiind instituite de regulă în cursul urmăririi penale, când nu se cunoaște cu certitudine care va fi poziția persoanei acuzate și nici care va fi durata necesară soluționării definitive a cauzei penale. Cum asemenea aspecte variază în funcție de durata procedurilor penale, luarea în calcul, la data instituirii unui sechestru asigurator a unor creanțe accesorii al căror cuantum nu este inițial cunoscut ci doar determinabil, ar imprima un grad ridicat de imprecizie a procesului de evaluare a pagubei, existând chiar riscul ca nivelul creanțelor accesorii să depășească nivelul creanței principale.

II. Scopul și condițiile esențiale pentru luarea măsurilor asiguratorii

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

Pentru luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) să existe o pagubă materială

b) paguba să fie produsă prin infracțiune

c) cu privire la infracțiune să existe un proces penal

d) să existe parte civilă.[9]

În ipoteza în care pe parcursul procesului penal sunt dispuse măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, acestea trebuie să garanteze acoperirea întregului prejudiciul cauzat și nu doar a unei părți din acesta, dar nici nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru repararea prejudiciului, fiind astfel atât o garanție pentru partea civilă, cât și pentru suspect sau inculpat ori partea responsabilă civilmente.

Conform literaturii de specialitate, „măsura asigurătorie – atunci când a fost luată în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune – trebuie să urmărească garantarea integrală a pagubei cauzate, așa încât bunurile indisponibilizate să fie suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate la soluțiunarea cauzei ; dar, pe de altă parte, instituirea sechestrului nu trebuie să se transforme într-o măsură vexatorie pentru datornic, adică nu trebuie să fie indisponibilizate mai multe bunuri decât apare necesar pentru acoperirea pagubei[10].

Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale părții responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

Durata măsurilor asigurătorii în cadrul procesului penal este nedeterminată, doar obligația de verificare periodică a acestora fiind reglementată în prezent.

În doctrină s-a arătat că „măsura asigurătorie durează până la soluționarea definitivă a cauzei. Ea poate fi revocată și înainte de această dată, dacă au dispărut temeiurile pentru care a fost luată, de către același organ care a dispus luarea ei sau de instanța în fața căreia se află cauza.”[11]

III. Orientări jurisprudențiale cu privire la definirea și conținutul noțiunii de ”pagubă”

În privința interpretării noțiunii de ,,pagubă” s-au conturat în practică, în situații premise identice, două orientări jurisprudențiale.

Într-o primă orientare s-a avut în vedere Decizia nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 Cod procedură penală, s-a stabilit că, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligații fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

În esență, problema de drept care a fost dezlegată prin acest R.I.L. a fost aceea dacă în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate de Legea nr. 24112005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, soluționarea laturii civile se face potrivit dispozițiilor legii civile, respectiv Codului civil, sau conform prevederilor Codului de procedură fiscală, ca lege specială.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că având în vedere relația dintre creanțele fiscale principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și cele accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), dar și natura juridică a raportului dedus judecății, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, instanțele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanța Guvemului nr. 9/2000[12], respectiv Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că dacă s-ar aplica strict regula de interpretare ubi lex non distinquit nec nos distinguere debemus, s-ar ajunge la concluzia potrivit căreia recuperarea debitului principal și a dobânzii aferente acestuia urmează a fi făcută după regulile răspunderii civile delictuale, chiar și în contextul condamnării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005. Aceasta deoarece Codul civil instituie principiul general al răspunderii pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, fără a proceda la o descriere concretă a fiecărei fapte în parte, revenind instanțelor de judecată sarcina să verifice îndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea unei astfel de răspunderi în fiecare caz dedus judecății.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii – a arătat că nu poate împărtăși o asemenea interpretare. A arătat că, existând posibilitatea alăturării acțiunilor penale și civile în fața instanței penale în temeiul unei dispoziții legale exprese, cu caracter special (Legea nr. 241/2005, Codul Fiscal, Codul de procedură fiscală), instanța va putea aplica regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (răspunderea civilă delictuală și răspunderea de drept financiar), dobânda accesorie creanțelor fiscale fiind o sancțiune specifică dreptului public, aplicabil în cadrul răspunderii de drept financiar, fiind o veritabilă sancțiune cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral prin norme juridice imperative.

S-a mai reținut că obligațiile de plată accesorii au un caracter prestabilit, atât în privința semnificației pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal, cât și în privința modalității de calcul al sumelor în care se materializează și că astfel cum rezultă din chiar denumirea dată lor de legiuitor, obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanța penală.

Totodată, s-a avut în vedere și faptul că la stabilirea valorii probabile a pagubei cu privire la care se pot institui măsuri asigurătorii, judecătorul de cameră preliminară trebuie să se raporteze la soluția care s-ar putea dispune pe fondul cauzei cu privire la latura civilă, doar în acest mod putându-se oferi garanții efective părții civile pentru repararea pagubei, așa cum reclamă dispozițiile art. 249 Cod procedură penală.

Implicit, conform acestei primei opinii, este acceptată posibilitatea instituirii de măsuri asigurătorii și cu privire la accesorii, iar în situația în care este achitat debitul principal, măsurile asigurătorii pot fi menținute pentru a garanta plata accesoriilor.

Astfel, a operat o distincție între prejudiciul produs prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală de care se ține seama la încadrarea juridică a faptei și care este echivalentul taxelor și impozitelor de la plata cărora s-a sustras inculpatul (debitul principal) și paguba la repararea căreia acesta poate să fie obligat în caz de condamnare, care cuprinde atât debitul principal cât și accesoriile fiscale.

În sensul acestei prime orientări jurisprudențiale, vom menționa încheierea din data de 24.07.2019[13], pronunțată de către Tribunalul Dolj în dosarul nr. 1370/63/2019, încheiere prin care s-a admis în parte cererea formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dolj în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin această încheiere, în temeiul art. 249 C.p.p. și Deciziei nr.19/2017 a Î.C.C.J. – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, fost dispusă instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatei, până la concurența sumei de 15.147 lei, la care s-au adăugat accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a constatat că la data de 02.07.2019 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. 1370/63/2019/a3 cererea formulată de partea civilă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dolj în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală privind instituirea măsurilor asigurătorii (sechestru asigurător si poprire asiguratorie) asupra bunurilor mobile si imobile ale inculpatei, până la concurența valorii pagubei de 129.150 lei, la care se adaugă dobânzile si penalitățile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 si 176 din Codul de procedura fiscala (Legea 207/2015), paguba adusă bugetului de stat.

S-a arătat că, potrivit art. 249 din NCPP,, (1)Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

De asemenea, sunt incidente în cauză şi dispoziţiile art. 254 NCPP, care reglementează condiţiile instituirii măsurii asigurătorii a popririi:

,,1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului sau inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul.

2) Sumele de bani prevăzute la alin 1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenta, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de camera preliminară ori instanţei de judecata, în termen de 24 de ore de la consemnare.”

Potrivit art. 11 din legea 241/2005 „în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.

S-a învederat ca, prin Decizia nr. 19/2017, pronunţata în dosarul nr…., ICCJ a dispus ,,Admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că: ,,Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie”.

Aşadar, pentru ca inculpata să nu poată înstrăina bunurile pe care le posedă şi care pot servi la acoperirea prejudiciului ce a fost adus bugetului general consolidat şi având în vedere şi dispoziţiile art. 11 din legea 241/2005 precum si dispoziţiile art. 254 din NCPP, s-a solicitat admiterea cererii şi s-a dispus instituirea masurilor asigurătorii (sechestru asigurător şi poprire asiguratorie) asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei …, până la concurenţa valorii pagubei de 129 150 lei, la care se adaugă dobânzile si penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 si 176 din Codul de procedura fiscala (legea 207/2015), paguba adusă bugetului de stat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 249, art. 254 din Noul Cod de procedură penală, coroborate cu prevederile art. 11 din Lg. 241/2005, privind evaziunea fiscala.

Analizând cererea formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, instanța de prim grad de jurisdicție a reținut că prin Rechizitoriul nr. 394/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei …, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art.9 alin.1 lit.c din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. 1 din Codul penal (177 acte materiale).

În actul de sesizare a instanței, în esență, s-a reținut că inculpata …, în calitate de administrator al SC .. SRL Craiova, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada ianuarie – martie 2014, a înregistrat în evidenţa contabilă şi a declarat organelor fiscale un număr de 177 operaţiuni comerciale fictive de achiziţii deşeuri feroase şi neferoase de la şapte furnizori fictivi (.. SRL, .. SRL, .. SRL, .. SRL, .. SRL, .. SRL, …), astfel încât s-a sustras de la plata către bugetul de stat suma de 146.686 lei, din care 35.625 lei reprezentând impozit pe profit, 93.525 lei reprezentând impozit pe veniturile din alte surse şi 17.536 lei reprezentând contribuţia la fondul de mediu.

Prima instanța a reținut că măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii ori a acoperirii despăgubirilor civile, măsuri ce constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Potrivit art. 11 din Legea 241/2005, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Potrivit Deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, „atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înființează măsura asigurătorie„.

Nicio dispoziție din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susține necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător, se mai susține în motivarea încheierii pronunțate.  Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbește explicit despre lipsa obligației de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înființeze sechestrul. Soluția se impune în toate situațiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susținută şi de doctrina din materia procesual civilă: „în ce privește forma cererii, art. 954 alin. 1 teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înființarea măsurii asigurătorii. Această soluție se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înființării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operațiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgență concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigații suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze șansele acestuia de a obține o protecție provizorie într-un timp util.

Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestații ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.

Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiții suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susținute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituția României (art. 53 din Constituția României, republicată) și nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existența unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca și proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiții pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât şi din art. 53 alin. 2 din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății).

Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

Analizând prevederile art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziții ce reglementează măsurile asigurătorii, prima instanță a reținut că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare și nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite. 

Cum scopul instituirii acestor măsuri, menționat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanțele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terți) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.

Deși se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situația unor bunuri prezente, constând în creanțe ale persoanei vizate de poprire. Chiar și așa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenței sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conține vreo dispoziție de exceptare de la luarea și, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispozițiile art. 249 alin. 1 din Codul de procedură penală.

De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuși scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existența sau inexistența bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci privește faza procesuală următoare, aceea a executării dispozițiilor instanței privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.

Concret, din analiza dispozițiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziția de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată și reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.

Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată, după caz. Astfel, există o atribuție stabilită în sarcina executorilor judecătorești prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000[14] privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească, text în acord cu dispozițiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015[15] privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente „se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.

Din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanța de judecată sau organul de urmărire penală este ținut să le dispună, chiar și în situația în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuție luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiția existenței bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege și orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.

Soluția legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menționate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezența circumstanțelor speciale impuse de art. 249 alin. 7 din Codul de procedură penală şi de legile speciale.

Instanța de fond a apreciat că instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatei este o măsură proporțională, în limitele sumei pe care o vizează acuzația penală.

Scopul mediat al măsurilor asigurătorii, adică motivul principal pentru care se dispune măsura, este repararea pagubei produse prin infracțiune, iar scopul imediat este de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care formează obiectul măsurii.

Pentru a înțelege noțiunea de pagubă produsă prin infracțiune, instanța de fond a reținut că aceasta constă în prejudiciul creat de făptuitor respectiv, rezultatele dăunătoare ale faptei sale, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane, fizice sau juridice, drepturi şi interese apărate printr-o normă de drept.

Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare şi sigure. Un prejudiciu este cert nu numai când este determinat ci şi atunci când este determinabil, adică atunci când sunt cunoscute criteriile în baza cărora poate fi evaluat, aşa cum sunt textele de lege din Codul de Procedură Fiscală.

În cauză, raportat la infracțiunea dedusă judecății, Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, prin decizia nr. 17/2015 din 05.10.2015 a arătat ce trebuie să înțelegem prin prejudiciu, menționând că, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Ca atare, în materia infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, prejudiciul integral şi care trebuie reparat se compune din cuantumul sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată, precum şi din sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Prin urmare, instanța de fond a constatat că pentru a fi atins scopul mediat al măsurii asigurătorii trebuie achitat întreg prejudiciu supus reparării, prejudiciu care se compune așa cum s-a arătat de Î.C.C.J. în decizia dată în interesul legii (anterior evocată şi care se impune instanțelor inferioare) din obligația fiscală principală și obligațiile fiscale accesorii datorate.

În cauză, suma indicată în actul de sesizare ca reprezentând prejudiciu a fost în cuantum de 146.686 lei, compus din suma de 129.150 lei (din care 35.625 lei reprezentând impozit pe profit, 93.525 lei reprezentând impozit pe veniturile din alte surse) şi din suma de 17.536 lei reprezentând contribuţia la fondul de mediu.

Din această sumă, Tribunalul a reținut că suma de 17.536 lei s-a considerat că reprezintă prejudiciul cauzat prin neplata taxei de mediu.

Totodată, Tribunalul a constatat că, în cursul urmăririi penale, în temeiul art. 249 alin. 5 şi art. 251 din Codul de procedură penală, văzând şi dispoziţiile art. 11 din Legea 241/2005, prin ordonanţa emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj la data de 12.04.2018 (vol.6 filele 12-16) s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului până la concurenţa sumei de 114.003 lei, asupra bunurilor prezente şi viitoare din patrimoniul suspectei ….

În consecință, întrucât cu privire la suma de 15.147 lei (reprezentând diferența dintre suma de 129.150 lei, reținută în actul de sesizare ca reprezentând prejudiciul provocat Statului Român – reprezentat prin ANAF – 35.625 lei reprezentând impozit pe profit, 93.525 lei reprezentând impozit pe veniturile din alte surse – și suma de 114.003 lei, până la concurența căreia a fost instituit deja sechestru asigurator) și la accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, nu a fost instituită măsura asiguratorie, Tribunalul a admis în parte cererea formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În temeiul art. 249 C.p.p. şi Deciziei nr. 19/2017 a Î.C.C.J. – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatei …, până la concurența sumei de 15.147 lei, la care s-au adăugat accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate. 

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, precizând că Tribunalul Dolj nu s-a pronunţat asupra cererii de instituire a măsurii asigurătorii a popririi, deşi a fost formulata în mod explicit, dispunând doar instituirea sechestrului asigurător, care poate viza numai bunuri mobile şi imobile ale inculpatei.

De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul pagubei, instanţa a greşit instituind sechestrul asigurător numai până la concurenţa debitului de 15 147 lei, la care s-au adăugat accesoriile fiscale aferente acestuia, fără să aibă în vedere că, valoarea pagubei până la care ar fi trebuit să dispună instituirea măsurilor asigurătorii este mult mai mare, respectiv de 129.150 lei, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173, 174 şi 176 din Codul de procedura fiscală (legea 207/2015), pagubă adusă bugetului de stat.

Verificând legalitatea si temeinicia încheierii de instituire a masurilor asiguratorii , instanța de control judiciar a reținut că în cauză, în mod legal și temeinic prima instanță a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru instituirea măsurii sechestrului asigurator.

Pe de altă parte, măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale care se iau în cursul procesului penal, până la concurența valorii probabile a pagubei, presupus produse prin infracțiune, astfel cum rezultă în mod neechivoc din dispozițiile art. 249 alin. 5 C.p.p.

În speță, contestatoarea s-a constituit parte civilă cu suma 129.150 lei, iar prin ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj la data de 12.04.2018 (vol. 6 filele 12-16) s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului până la concurența sumei de 114.003 lei, asupra bunurilor prezente și viitoare din patrimoniul suspectei …, rămânând doar o diferență de 15.147 lei, pentru care nu se dispusese instituirea măsurii sechestrului asigurator.

În consecință, nu s-ar putea dispune instituirea unui sechestru asigurator asupra patrimoniului inculpatei până la concurența sumei de 129.150 lei, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere, așa cum a solicitat contestatoarea, deoarece ar însemna că pentru o parte din această sumă, respectiv pentru suma de 114.003 lei, să se instituie de două ori aceeași măsură, ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a instituit măsura sechestrului asigurator doar pentru diferența de 15.147 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a sumei datorate.

Pentru aceste considerente, a fost respinsă, ca nefondată, contestația declarată de A.N.A.F.-D.G.R.F.P. Craiova, împotriva încheierii Tribunalului Dolj din data de 24.07.2019, pronunțată în dosarul nr. 1370/63/2019/a3.

În jurisprudența actuală a fost semnalată și o a doua orientare, instanțele de judecată care au achiesat la aceasta apreciind în esență apreciind că în ceea ce privește soluționarea laturii civile a cauzei, la stabilirea efectivă a prejudiciului suferit de către partea civilă este avut în vedere atât prejudiciul constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale cât și creanțele fiscale accesorii, însă la stabilirea valorii probabile a pagubei produse prin infracțiune în vederea instituirii măsurilor asiguratorii nu se pot lua în considerare dobânzile și penalitățile de întârziere, acestea neputând fi asimilate unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans).

Conform acestei orientări s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 173 al. (1) Cod procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

Potrivit dispozițiilor art. 174 al. (1) Cod procedură fiscală, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar conform prevederilor art. 176 al. (1) Cod procedură fiscală, penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Obligațiile de plată accesorii au un caracter prestabilit atât în privința semnificației pe care acestea o au în contextul raportului juridic de drept fiscal (sancțiune aplicabilă în cazul neîndeplinirii la scadență a obligației de plată), cât și în privința modalității de calcul a sumelor în care se materializează și au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale.

Totodată, prin Decizia nr. 101/2021 a Curții Constituționale, în interpretarea art. 10 din Legea nr. 24112005, s-a statuat faptul că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20% la care se vor plăti dobânzii și penalități.

IV. Concluzii

Având în vedere cele două orientări jurisprudențiale evocate anterior, apreciem că termenul ,,pagubă” din cuprinsul art. 249 al. (5) Cod procedură penală vizând instituirea măsurii asigurătorii ar trebui expres și limitativ definit de legiuitor în materia infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 modificată și completată de Legea nr. 55/2021, fiind necesar a se preciza dacă în conținutul noțiunii de ”prejudiciu” sunt cuprinse și accesoriile (dobânzi și penalități).

Așa cum am arătat mai sus, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

La o succintă analiză, legiuitorul consideră că în materia infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, prejudiciul integral şi care trebuie reparat se compune din cuantumul sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată, precum şi din sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Măsura asiguratorie este dispusă în cursul procesului penal, respectiv în cursul etapei investigative și paguba cauzată prin activitatea infracțională va putea fi efectiv reparată după rămânerea definitivă, respectiv la momentul transformării măsurii asigurătorii în măsură executorie.

Dacă măsura asiguratorie ar fi dispusă numai prin raportare la valoarea pagubei efectiv cauzate (calculabile exact la data instituirii măsurii asiguratorii), obligația de reparare a unei părți a prejudiciului cauzat bugetului public consolidat ar rămâne negarantată prin măsurile asiguratorii dispuse, valoarea pagubei fiind cu certitudine stabilită numai la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acțiunii civile.

Evaluarea legală a prejudiciului cauzat bugetului public consolidat nu reprezintă altceva decât o evaluare a pagubei cauzate prin neplata unor sume datorate la scadență iar modul de calcul a accesoriilor fiscale calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a sumei datorate face posibilă calcularea creanței fiscale atât la data instituirii măsurii asiguratorii cât și la momentul soluționării definitive a cauzei, fără a evita însă riscul unei devalorizări considerabile a bunurilor aflate sub sechestru în situația în care procesul penal depășește o durată rezonabilă.

Legea nr. 55/2021 modifică prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, operându-se o modificare a regimului sancţionator în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală de la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, fiind reglementată o cauză specială de aplicare obligatorie (în ipoteza prejudiciului recuperat integral, inferior pragului valoric de 50.000 euro), sau opţională (în ipoteza prejudiciului recuperat, superior pragului valoric de 50.000 euro, dar inferior pragului valoric de 100.000 euro) a pedepsei principale a amenzii.

Anterior promulgării, intervenite la data de 31.03.2021, Legea nr. 55/2021 a făcut obiectul controlului a priori de neconstituţionalitate, pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate formulate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obiecţie respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 101/17.02.2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 privind evaziunea Fiscală.

În cadrul controlului a priori, analizând Legea nr. 55/2021 din perspectiva criticilor formulate, respectiv, strict în raport de dispoziţiile 61 alin. 2, art. 75 din Constituţie, art. 1 alin. (3) şi (5), art. 148 alin. (2) şi (4), art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea a statuat constituţionalitatea actului normativ.

Cu ocazia controlului de constituționalitate nu a fost însă analizată și constituţionalitatea actului normativ și în raport cu alte norme constituţionale relevante, respectiv, cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, privind principiul aplicării legii penale mai favorabile, ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în faţa legii şi, respectiv, art. 6 para. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), precum şi cu principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor pedepselor (art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) şi art. 7 din Convenţie.

În privinţa celor două texte de incriminare, respectiv, art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, s-a reglementat, prin introducerea art. 10 alin. (1)1 şi alin. (1)2, o cauză de nepedepsire, care se aplică, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral.

În acest caz, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispoziţiilor art. 16 alin. (l) lit. h) din Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, text care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusa în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii şi cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

Cum numai în situația în care inculpatul ar dori să beneficieze de dispozițiile favorabile situației sale, ar trebui să achite în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, nu se poate reține că acest mod special de evaluare legală a prejudiciului ar influența noțiunea de ”valoare a pagubei” în momentul dispunerii măsurii asiguratorii.

La momentul instituirii acestor măsuri, nu se poate aprecia care va fi conduita persoanei acuzate în fazele ulterioare ale activităților procesuale, însă dacă va opta pentru plata penalităților calculate în acest mod pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, valoarea penalităților va fi mult mai mică, însă tot se va adăuga valorii fixe cunoscute cu certitudine la data dispunerii sechestrului.

Reiterăm că și în cazul unei reglementări speciale, răspunderea civilă a persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni reglementate de Legea nr. 241/2005 este prin esență, o răspundere delictuală, ceea ce impune aplicarea principiilor specifice, respectiv obligația de a repara atât paguba efectiv produsă cât și beneficiul nerealizat.

Încercând un raționament prin analogie cu alte forme de manifestare a ilicitului penal, vom susține că în materia infracțiunilor îndreptate împotriva integrității fizice, prin instituirea măsurilor asiguratorii nu se urmărește exclusiv garantarea obligației de plată a cheltuielilor de spitalizare de care victima unei asemenea infracțiuni ar fi beneficiat, ci se va avea în vedere repararea integrală a prejudiciului cauzat, evaluarea certă și integrală a acestuia operând însă la data obținerii titlului executoriu, respectiv după rămânerea definitivă a sentinței penale prin care a fost soluționată acțiunea civilă exercitată în procesul penal.

Nu se poate refuza instituirea unei măsuri asiguratorii pe motivul că la data solicitării de dispunere a măsurii nu se cunoaște cu precizie numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei sau complexitatea unei scheme de tratament medical pe care persoana vătămată ar trebui să o urmeze pentru restabilirea stării de sănătate.

Ca și în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 9 al Legii nr. 241/2005, în exemplul oferit, în cursul etapei investigative a procesului penal, organele de urmărire penală cunosc doar o valoare estimată a prejudiciului iar măsura asiguratorie instituită ar trebui să garanteze repararea integrală a unui prejudiciu a cărui valoare poate fi stabilită numai la finalul cercetării judecătorești, fiind practic imposibil ca valoarea stabilită în titlul executoriu să fie inferioară valorii avute în vedere la data dispunerii măsurii.


[1] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994;
[2] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003;
[3] Monitorul Oficial nr. 672 din 27 iulie 2005;
[4] Monitorul Oficial nr. 332 din 1 aprilie 2021;
[5] Monitorul Oficial nr. 295 din 24.03.2021;
[6] Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
[7] Monitorul Oficial nr. 638 din 19 august 2016;
[8] Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015;
[9] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală,Editura Paideia, București, s.a., p. 442;
[10] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I,Editura Academiei, 1976, pp. 338-339;
[11] Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal,Editura Hamangiu, București, 2008, p. 402;
[12] Monitorul Oficial nr. 26 din 25 ianuarie 2000 este un act normativ abrogat prin art. 11 din Ordonanța nr. 13 din 24 august 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august 2011.
[13] Accesabilă la adresa portaljust.ro;
[14] Republicată în temeiul  II din Legea nr. 151/2011privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 144/2007pentru modificarea alin. (1) al art. 37 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 11 iulie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare;
[15] Monitorul Oficial, Partea I nr. 547 din 23 iulie 2015;


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro