Secţiuni » Jurisprudenţă » ÎCCJ » Dezlegarea unor chestiuni de drept
ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) CPP, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior
05.07.2022 | Andrei PAP

Secţiuni: Dezlegarea unor chestiuni de drept, Jurisprudența ÎCCJ, Monitorul Oficial al României, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 4 iulie 2022, a fost publicată Decizia nr. 23/2022 privind soluţionarea sesizării formulate de Tribunalul Braşov – Secţia penală, în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 2 februarie 2022, Tribunalul Braşov – Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea, dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări presupune a se stabili, în esenţă, dacă, în etapa intermediară prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului trebuie verificat şi el, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior.

Nelămurirea instanţei de trimitere vizează, aşadar, numai exigenţele de formă ale actului prin care procurorul regularizează rechizitoriul, nu şi ipoteza în care, fără a constata neregularităţi ale rechizitoriului, judecătorul de cameră preliminară se limitează la a sancţiona actele de urmărire penală ori la a exclude una sau mai multe probe administrate, ipoteză ce nu face obiectul analizei de faţă.

Sub aspectul supus interpretării, dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală se rezumă la a institui obligaţia procurorului de a remedia neregularităţile actului de sesizare – atunci când judecătorul de cameră preliminară a constatat existenţa lor – şi de a comunica instanţei opţiunea sa de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori, după caz, de a solicita restituirea cauzei.

Dacă, în cazul rechizitoriului, legiuitorul a normat în mod explicit atât cu privire la cuprinsul, cât şi la finalitatea acestui important act procesual prin care se dă o rezolvare cauzei la finalul urmăririi penale, demersul procedural ulterior prin care sunt înlăturate, în faza de cameră preliminară, neregularităţile sale nu a fost reglementat într-o formă la fel de detaliată.

Pe cale de consecinţă, clarificarea conţinutului şi sensului dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală reclamă interpretarea lor prin utilizarea tuturor metodelor de interpretare pertinente, în scopul justei aplicări a legii.

(i) Sub un prim aspect, interpretarea gramaticală a textului conduce la concluzia că legiuitorul a optat pentru o enumerare limitativă a acţiunilor la care este obligat procurorul, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de sesizare. Forma afirmativă a verbelor inserate în prevederile supuse interpretării şi utilizarea conjuncţiei „şi” reliefează atât caracterul imperativ, cât şi pe cel cumulativ-limitativ al demersurilor procedurale ce incumbă procurorului, care „remediază neregularităţile (…) şi comunică judecătorului (…)”.

(ii) Din perspectiva unei interpretări istorico-teleologice se observă că instituţia camerei preliminare a fost concepută legislativ, iniţial, ca o etapă lipsită de oralitate şi nemijlocire, în care cererile şi răspunsurile participanţilor procesuali cu privire la chestiunile analizate în această fază se redactau în formă scrisă.

În expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală s-a subliniat că, prin reglementarea acestei instituţii, se urmăreşte rezolvarea chestiunilor care ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În considerarea acestui deziderat, judecătorului de cameră preliminară i-a fost atribuită normativ funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată, prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 54 lit. a) din Codul de procedură penală consacrând competenţa sa exclusivă sub acest aspect.

Forma actuală a art. 345 din Codul de procedură penală este rezultatul modificărilor aduse prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, modificări menite a asigura transpunerea în legislaţie a celor statuate prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014), sub aspectul necesităţii de a se asigura părţilor posibilitatea de a participa la procedura de cameră preliminară, ca o garanţie a echităţii procedurii. În urma acestui demers legislativ, alin. (3) al textului nu a suferit însă modificări de substanţă, conţinutul său regăsindu-se într-o formă semnificativ asemănătoare în variantele succesive ale Codului de procedură penală.

La rândul său, instituţia verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior a fost consacrată, într-o formă similară, şi în legislaţia procesual penală în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, regăsindu-se în cuprinsul prevederilor art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006.

Opţiunea legiuitorului de a înlătura, prin actul normativ ultim precizat, varianta anterioară de reglementare, în care rechizitoriul era supus nu simplei verificări, ci confirmării procurorului ierarhic superior, s-a grefat, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006, pe aprecierea că o astfel de confirmare reprezenta o măsură de control şi ingerinţă din partea conducătorului parchetului, fără a fi însă necesară, de vreme ce procurorul ierarhic superior nu avea atribuţia de a întocmi vreunul dintre actele de urmărire penală efectuate în cauză.

Varianta legislativă consacrată prin Legea nr. 356/2006 a fost preluată şi de legiuitorul actual, raţiunile care au stat la baza limitării implicării procurorului ierarhic superior la operaţiunea de verificare a rechizitoriului menţinându-se neschimbate. Menită a da expresie principiului constituţional al controlului ierarhic în activitatea Ministerului Public, implicarea conducătorului unităţii de parchet în activitatea procurorilor din subordine nu poate nesocoti garanţia independenţei celor din urmă în soluţiile dispuse, astfel cum este consacrată de prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În acest context argumentativ se poate concluziona că, în etapa intermediară a soluţionării cererilor şi excepţiilor ridicate în camera preliminară, scopul actului de remediere a neregularităţilor rechizitoriului este acela de a asigura legalitatea deplină a sesizării instanţei de judecată, prin înlăturarea unor vicii de formă sau de fond ce s-ar putea repercuta negativ asupra derulării echitabile a procedurii, în ansamblul său.

Deşi realizată de către procuror – în calitate de titular al funcţiei de urmărire penală şi deţinător al atributului acuzării -, remedierea neregularităţilor rechizitoriului nu reprezintă însă materializarea unei iniţiative procesuale proprii a acestui organ judiciar. O atare activitate procesuală intervine exclusiv la solicitarea judecătorului de cameră preliminară, se desfăşoară în limitele strict trasate prin încheierea intermediară de soluţionare a cererilor şi excepţiilor şi este supusă, în fine, cenzurii de legalitate a aceluiaşi judecător.

În condiţiile în care legiuitorul a înţeles să atribuie organului judiciar prevăzut de art. 54 din Codul de procedură penală competenţa exclusivă de a verifica legalitatea trimiterii în judecată şi de a solicita, atunci când constată neregularităţi ale actului de sesizare, remedierea lor de către procuror, rezultă că judecătorul de cameră preliminară este unicul îndrituit, de lege lata, să statueze asupra legalităţii actului remediu şi a aptitudinii acestuia de a înlătura, în mod efectiv, aspectele de neregularitate iniţială a trimiterii în judecată.

Concluzia este susţinută normativ nu doar de conţinutul explicit al prevederilor referitoare la competenţa judecătorului de cameră preliminară, ci şi de dispoziţiile art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Reglementând soluţiile ce ar putea fi dispuse în etapa finală a camerei preliminare, aceste din urmă prevederi reafirmă intenţia legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competenţa exclusivă de evaluare a actului remediu, în scopul de a statua dacă el regularizează rechizitoriul, iar, în ipoteza unui răspuns negativ, de a decide în ce măsură neregularitatea persistentă atrage sau nu imposibilitatea stabilirii obiectului ori limitelor judecăţii, cu consecinţa restituirii cauzei la procuror sau, dimpotrivă, a începerii judecăţii.

Plenitudinea de competenţă a judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect este neîndoielnică, neidentificându-se vreun argument de ordin teleologic care să justifice limitarea, pe cale de interpretare, a acestei competenţe, prin eventuala sa partajare între judecătorul de cameră preliminară chemat să decidă asupra regularităţii trimiterii în judecată şi procurorul ierarhic superior celui care a întocmit actul de remediere. Prerogativele acestuia din urmă de cenzurare a actelor procurorilor din subordine nu pot fi extinse dincolo de momentul final al urmăririi penale, deoarece activitatea sa ar interfera astfel, în absenţa oricărei baze legale, cu atribuţiile exclusive ale judecătorului de cameră preliminară, astfel cum au fost consacrate de legiuitor.

Prin urmare, în relaţionarea procesuală dintre judecătorul de cameră preliminară şi procurorul care a întocmit şi/sau a regularizat rechizitoriul, în etapa prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, interpunerea procurorului ierarhic superior nu poate fi susţinută prin argumente derivate din interpretarea gramaticală şi teleologică a normei.

(iii) O concluzie asemănătoare decurge şi din interpretarea sistematică a normei legale pertinente, respectiv din analiza sa în contextul reglementării aplicabile întocmirii rechizitoriului, pe de o parte, dar şi în cel al organizării specifice celor două categorii de organe judiciare implicate în întocmirea şi regularizarea actului de trimitere în judecată (procuror, respectiv judecător de cameră preliminară), pe de altă parte.

Constituind actul procesual prin care se dă cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 din Codul de procedură penală şi se sesizează instanţa de judecată, rechizitoriul aparţine, ca instituţie de drept procesual penal, fazei de urmărire penală. Prevederile care reglementează conţinutul şi funcţionalitatea sa sunt inserate în cuprinsul titlului I din Partea specială a Codului de procedură penală, denumit „Urmărirea penală”, în capitolul V.

Verificarea obligatorie a rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, corespunde astfel specificului fazei procesuale iniţiale a procesului penal şi particularităţilor structurii organizatorice a organelor judiciare implicate. În această etapă, activitatea procurorilor se desfăşoară, printre altele, în conformitate cu principiul controlului ierarhic, în condiţiile legii. În virtutea acestui principiu, dispoziţiile art. 304 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră, la rândul lor, ca regulă generală aplicabilă fazei de urmărire penală, dreptul procurorului ierarhic superior de a cenzura legalitatea şi temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine.

Simetric acestui drept de verificare, legiuitorul naţional a instituit, tot cu caracter general, şi posibilitatea procurorului ierarhic superior de a invalida prin infirmare actele supuse verificării, în cazul în care apreciază că ele sunt nelegale sau netemeinice. Sub acest ultim aspect, prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară consacră explicit facultatea procurorului ierarhic superior de a infirma motivat soluţiile adoptate de procurorul din subordine, în ipoteza menţionată.

Prin urmare, în materia particulară a soluţiei de trimitere în judecată, dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu reprezintă altceva decât reafirmarea normativă a unui atribut de principiu al procurorului ierarhic superior, cu unica deosebire că dreptul acestuia de a verifica, în genere, legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse de procurorii ierarhic inferiori este convertit, în cazul rechizitoriului, într-o veritabilă obligaţie procesuală, a cărei îndeplinire este supusă, la rândul său, cenzurii organului judiciar învestit în camera preliminară.

În schimb, dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt integrate în titlul II al Părţii speciale a legii procesual penale, rezervat camerei preliminare, ca etapă filtru distinctă a procesului penal, interpusă între urmărirea penală şi faza de judecată.

Odată cu sesizarea instanţei de judecată, fundamentul legislativ al dreptului conducătorului parchetului de a examina legalitatea şi temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine nu mai subzistă. Rezolvarea cauzei prin întocmirea rechizitoriului marchează momentul final al urmăririi penale, subsecvent căruia procurorul nu mai are posibilitatea de a dispune o eventuală nouă soluţie, susceptibilă, în virtutea principiului subordonării ierarhice, de o reverificare din partea conducătorului parchetului.

Camera preliminară se desfăşoară în baza dispoziţiilor judecătorului de cameră preliminară şi sub controlul său jurisdicţional exclusiv. Limitele în care acest organ judiciar îşi exercită competenţa sunt fixate prin lege, prevederile art. 54 lit. a) din Codul de procedură penală consacrând, cu caracter general, atribuţia sa de a verifica legalitatea trimiterii în judecată.

Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la această reglementare generală în domeniul particular al remedierii neregularităţilor rechizitoriului, el ar fi limitat în mod explicit competenţa judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect, atribuind, eventual, un rol complementar în etapa filtru a procesului şi procurorului ierarhic superior celui care a întocmit actul de regularizare.

Prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu statuează însă – nici în mod direct şi nici printr-o eventuală trimitere la dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală – cu privire la eventuala supunere a actului de remediere a neregularităţilor rechizitoriului vreunei forme de verificare din partea procurorului ierarhic superior, anterior comunicării sale judecătorului de cameră preliminară. A considera, prin urmare, că regularizarea rechizitoriului ar fi supusă, la rândul său, unei verificări de legalitate şi temeinicie de natura celei prevăzute de art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală înseamnă, implicit, a atribui normei supuse interpretării caracteristicile unei prevederi incomplete.

O atare caracterizare s-ar afla însă în contradicţie cu formularea completă şi inechivocă a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, care arată explicit acţiunile pe care legiuitorul a înţeles să le integreze conduitei la care procurorul este obligat, fără a face trimitere, eventual, la dispoziţiile art. 328 din Codul de procedură penală.

În al doilea rând, o atare interpretare ar contraveni şi exigenţelor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora raportul de complementaritate între două dispoziţii legale trebuie să rezulte din chiar formularea prevederii incomplete, în al cărei conţinut se va face trimitere la norma care o complineşte.

Din perspectiva unei interpretări sistematice se poate concluziona, prin urmare, că instituţia regularizării rechizitoriului este plasată într-o fază procesuală ce nu se mai află sub controlul conducătorului unităţii de parchet, ci al judecătorului de cameră preliminară, acestuia din urmă revenindu-i competenţa exclusivă de a tranşa aspectele de legalitate şi temeinicie ale actelor întocmite din dispoziţia sa.

(iv) În fine, concluzia anterior enunţată este susţinută şi de interpretarea logică a normelor pertinente.

Câtă vreme dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu instituie obligativitatea supunerii actului de regularizare a rechizitoriului unei verificări prealabile de legalitate şi temeinicie din partea procurorului ierarhic superior, se impune concluzia că legiuitorul nu a înţeles să asocieze acestui demers procedural o atare cerinţă de formă.

Condiţionarea legalităţii actului remediu de o astfel de verificare ar echivala cu introducerea, în procesul de aplicare a normei, a unor distincţii de interpretare neprevăzute de lege, cu consecinţa nesocotirii înseşi funcţionalităţii actului prin care se remediază neregularităţile sesizării.

Rechizitoriul constituie actul procesual prin care se dispune trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei, cu toate consecinţele juridice inerente declanşării fazei filtru premergătoare judecăţii. El cuprinde rezolvarea dată de procuror la finalul urmăririi penale şi stabileşte limitele în care se va derula procedura de judecată.

Actul prin care se remediază neregularităţile rechizitoriului are însă un rol şi o finalitate diferite. El nu cuprinde o soluţie dată cauzei penale şi nu tinde la o nouă sesizare a instanţei de judecată, ci doar clarifică întinderea şi particularităţile dispoziţiilor cuprinse în rechizitoriu, urmărindu-se, astfel, conservarea efectelor deja produse prin sesizarea originară şi evitarea unei eventuale soluţii de restituire a cauzei la procuror în alte situaţii decât cele restrictiv prevăzute de lege.

Prin urmare, deşi complementar trimiterii în judecată, demersul de regularizare nu se confundă cu acesta, ci doar complineşte rechizitoriul iniţial întocmit, în scopul înlăturării oricărei imprecizii referitoare la faptele şi persoanele ce vor face obiectul judecăţii şi al asigurării, în această modalitate, a tuturor garanţiilor unei proceduri echitabile.

Aşa fiind, actului de regularizare nu îi pot fi asociate, pe cale de interpretare, exigenţe de formă identice celor aplicabile rechizitoriului; în caz contrar, neexistând posibilitatea unei noi înlăturări a eventualelor vicii ale actului remediu, s-ar imprima acestuia din urmă, în mod inevitabil, un nivel de formalism superior chiar actului remediat, negându-se implicit însăşi funcţia sa esenţial regulatoare.

Raţiunea verificării la care face referire art. 328 din Codul de procedură penală rezidă în necesitatea de a se asigura deplina legalitate a sesizării instanţei de judecată, date fiind importanţa rechizitoriului şi efectele întocmirii sale. Dreptului procurorului ierarhic superior de a efectua această verificare îi corespunde, în mod concordant, prerogativa de a dispune asupra actului verificat, fie în sensul asumării sale, fie în cel contrar, al infirmării rechizitoriului, atunci când el nu îndeplineşte exigenţele de legalitate sau temeinicie.

O atare raţiune nu subzistă însă în cazul actului remediu, pentru a se considera că prevederile art. 328 din Codul de procedură penală se aplică în virtutea argumentului analogic ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet. Actul prin care procurorul remediază rechizitoriul, ca urmare a constatărilor judecătorului de cameră preliminară, nu cuprinde o soluţie propriu-zisă şi nu ar putea face, pe cale de consecinţă, obiectul unei eventuale infirmări din partea procurorului ierarhic superior.

De altfel, aspectele asupra cărora poartă regularizarea sunt extrem de variate, ele putând fi extrinseci rechizitoriului (cum ar fi, de exemplu, lipsa menţiunii de verificare sub aspectul legalităţii şi temeiniciei) ori intrinseci acestuia. Această ultimă categorie de neregularităţi poate include fie vicii de formă ale sesizării (de exemplu, lipsa semnăturii procurorului), fie neregularităţi de conţinut care, la rândul lor, pot afecta însăşi claritatea acuzaţiei propriu-zise (cum este cazul impreciziei descrierii elementelor de conţinut factual al acuzaţiilor) ori, dimpotrivă, doar elementele necesare pentru corecta stabilire a cadrului procesual sau pentru rezolvarea unor chestiuni complementare acţiunii penale (de exemplu, omisiunea indicării persoanelor care urmează a fi citate în instanţă sau absenţa informaţiilor referitoare la măsurile procesuale dispuse ori cheltuielile judiciare).

Fiind neîndoielnic că viciile extrinseci rechizitoriului nu reclamă un demers de regularizare distinct al procurorului care l-a întocmit, rezultă că remedierea este necesară numai în cazul unor neregularităţi intrinseci rechizitoriului. Or, a considera că prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală impun verificarea prealabilă de legalitate şi temeinicie în cazul unui anume tip de neregularităţi înseamnă a introduce o nouă distincţie de interpretare, în absenţa unor dispoziţii care să o justifice.

În fine, argumentul derivat din principiul simetriei juridice, ce ar impune ca actul de remediere să respecte aceleaşi cerinţe de formă ca şi rechizitoriul pe care îl regularizează, nu susţine eventuala interpretare contrară.

Principiul simetriei este specific dreptului privat şi nu poate fi aplicat, în absenţa unor dispoziţii contrare, într-o ramură a dreptului public de esenţa căreia este stricta legalitate a efectuării actelor procesuale, conform art. 2 din Codul de procedură penală. Exigenţele de formă aplicabile rechizitoriului, pe de o parte, şi actului remediu, pe de altă parte, nu sunt simetrice, deoarece cele două instituţii sunt distincte, cu roluri şi scopuri procesuale diferite.

În acest sens, trebuie avut în vedere că legislaţia naţională privind modificarea acuzaţiei trebuie interpretată şi în lumina celor statuate prin Hotărârea din data de 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-282/20, în sensul în care trebuie să se permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului şi ulterior camerei preliminare, în cadrul şedinţei de judecată, protejând în acelaşi timp în mod activ şi real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Or, a considera că demersurile realizate de procuror în acest scop, ulterior sesizării instanţei de judecată, ar fi supuse unor exigenţe de verificare din partea procurorului ierarhic superior înseamnă a admite că o atare condiţionare ar opera nu doar în faza de cameră preliminară, ci şi în cursul judecăţii, asociindu-se astfel normelor aplicabile în această ultimă fază a procesului limitări pe care ele nu le prevăd.

Prin urmare, interpretarea literală a dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul în care actul prin care se remediază neregularităţile rechizitoriului nu este supus verificării de legalitate şi temeinicie a procurorului ierarhic superior, este unica de natură să asigure corecta aplicare a legii. În atare condiţii, examinarea celei de-a patra întrebări ce face obiectul sesizării – referitoare la termenul-limită până la care ar trebui să intervină o atare verificare – este superfluă, o atare problemă nemaisubzistând faţă de dezlegarea dată chestiunii pertinente de drept.

În raport cu cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare” şi va stabili că actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior.

Totodată, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:

„Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea”.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare” şi stabileşte următoarele:

Actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior.

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:

Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea”.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti