Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

CEDO. Hotărârea în Cauza Toma împotriva României – încălcarea dreptului de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante sub aspect procedural


08.07.2022 | JURIDICE.ro
Secţiuni: CEDO, Drept penal, Drepturile omului, Jurisprudență, Monitorul Oficial al României, Procedură penală
JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial, Partea I nr. 673 din 6 iulie 2022 a fost publicată Hotărârea în Cauza Toma împotriva României, din 16.11.2021.

În fapt, la 5 mai 2013, în jurul orelor 21.00, a izbucnit pe stradă o altercaţie între reclamanţi şi mai multe alte persoane. Factorii declanşatori au fost distrugerea autovehiculului reclamanţilor de către un terţ, C.N. și o tentativă de talhărie. Un grup de peste zece persoane care veniseră să îl ajute pe C.N. i-au atacat în acel moment. Printre persoane, i-au recunoscut pe trei dintre vecinii lor: G.I., C.A. şi D.C. Nu cunoşteau identitatea celorlalţi agresori, dar erau capabili să îi recunoască. Agresorii i-au lovit cu pumnii şi picioarele până când şi-au pierdut cunoştinţa.

Reclamanţii au apelat serviciul medical de urgenţă şi poliţie. Întrucât presupuşii agresori părăsiseră locul faptei, poliţia a luat primele declaraţii reclamanţilor. Aceştia au afirmat că au fost victimele unui agresiuni şi au precizat că l-au recunoscut printre agresori pe unul dintre vecinii lor, G.I. Reclamanţii au fost transportaţi cu ambulanţa la spital pentru a primi primul ajutor.

Poliţia a întocmit un proces-verbal de constatare a distrugerii autovehiculului reclamanţilor. A consemnat, de asemenea, primele declaraţii ale părţilor în cauză (supra).

La 6 mai 2013, poliţia l-a audiat pe G.I. Acesta a declarat că, cu o zi înainte, în timp ce se îndrepta cu prietena sa către domiciliul său, a asistat la un conflict între vecinii de pe strada sa. A negat că a participat la respectivul conflict şi a susţinut că, fără niciun motiv, primul reclamant l-a lovit în cap cu un scaun. Audiată la rândul său de poliţie, prietena lui G.I. a confirmat versiunea faptelor prezentată de acesta.

La 7 şi la 24 mai 2013, poliţia l-a audiat pe C.N., persoana despre care se presupunea că a distrus maşina reclamanţilor. Versiunea acestuia asupra faptelor era următoarea. La 5 mai, în timp ce se întorcea la domiciliul său, extrem de beat, a căzut peste o maşină parcată pe stradă, ceea ce a declanşat alarma autovehiculului. Primii doi reclamanţi au ieşit din casă şi l-au lovit. A căzut la pământ şi nu şi-a recăpătat cunoştinţa decât mai târziu, seara. Nu mai era nicio altă persoană pe stradă. C.N. a precizat că intenţiona să efectueze un examen medico-legal.

Audiaţi de poliţie la 9 mai 2013, reclamanţii au solicitat începerea unei anchete penale astfel încât agresorii lor să poată fi găsiţi şi pedepsiţi. S-au constituit părţi civile.

Audiat din nou de poliţie la 10 mai, primul reclamant a declarat că s-a refugiat în curtea unei case după ce G.I. l-a bătut cu o sticlă, împreună cu membrii familiei sale, şi că în această curte a găsit un scaun şi, în stare de legitimă apărare, a utilizat scaunul respectiv pentru a-l lovi pe G.I.

La 22 mai 2013, poliţia a deschis o anchetă cu privire la tentativa de tâlhărie asupra bijuteriilor celei de-a doua reclamante.

Audiat de poliţie la 26 mai, C.A. a declarat că nu îi cunoştea pe reclamanţi şi că nu a participat la încăierarea din 5 mai.

Poliţia a audiat opt rezidenţi, martori oculari ai faptelor. Aceştia au indicat că primii doi reclamanţi şi-au părăsit locuinţa după declanşarea alarmei autovehiculului. Unii martori au afirmat că cei doi reclamanţi l-au bătut pe C.N., în timp ce alţii au declarat că nu au asistat la acte de violenţă. Potrivit mărturiilor, un grup de cel puţin zece persoane s-a deplasat dinspre casa lui G.I. spre cea a reclamanţilor. A avut loc o încăierare. Reclamanţii au fost loviţi, iar primul reclamant l-a lovit pe G.I. în cap cu un scaun. Mai mulţi martori au afirmat că i-au recunoscut pe D.C. şi G.I. printre atacatorii reclamanţilor.

La 26 mai 2013, doi poliţişti s-au prezentat la domiciliul lui D.C. pentru a-i lua o declaraţie. D.C. fiind absent, au întocmit un proces-verbal în care se indica faptul că era plecat în străinătate şi că data întoarcerii sale nu era cunoscută.

La 30 mai 2016, poliţia a modificat încadrarea juridică a faptelor, considerând că trebuia ca acestea să fie examinate din perspectiva infracţiunii de încăierare.

La 14 iunie 2017, parchetul de pe lângă judecătoria de sector competentă din Bucureşti a considerat că din declaraţiile martorilor rezulta că reclamanţii participaseră la o încăierare. Cu toate acestea, a considerat că era vorba despre un conflict spontan între vecini şi, având în vedere consecinţele, nu exista niciun interes public de a continua urmărirea penală.

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor din Codul penal în vigoare la acel moment, a decis clasarea dosarului şi încetarea urmăririi penale şi a aplicat celor trei reclamanţi, lui G.I. şi lui C.N. o amendă administrativă de 500 de lei, adică aproximativ 100 de euro (EUR) pentru fiecare dintre ei.

Reclamanţii au contestat soluţia de clasare şi au solicitat redeschiderea anchetei. Aceştia s-au plâns cu privire la faptul că ancheta fusese superficială, iar plângerea lor privind acte de violenţă voluntare nu fusese deloc cercetată. Au negat că participaseră la o încăierare, au afirmat că fuseseră victime ale unui agresiuni şi s-au plâns că anchetatorii nu îi identificaseră pe autorii infracţiunilor pentru ca aceştia să fie pedepsiţi. De asemenea, au contestat credibilitatea mai multor martori pe ale căror declaraţii se bazase decizia parchetului. În cele din urmă, au susţinut că nici nu fuseseră informaţi despre desfăşurarea anchetei, nici nu li se permisese să consulte dosarul înainte ca acesta să fie înscris pe rolul instanţei.

Prin Încheierea din 15 noiembrie 2017, judecătorul de cameră preliminară de la judecătoria de sector competentă din Bucureşti a confirmat ordonanţa de clasare. S-a considerat despre concluzia parchetului că era conformă cu înscrisurile aflate la dosar, însă a dispus continuarea anchetei privind distrugerea autoturismului reclamanţilor.

În opinia reclamanților, au fost încălcate art. 3 și art. 6 § 1 din Convenţiedin Convenţie, redactate după cum urmează:

Art. 3: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Art. 6 § 1: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa […].

Examinând cererea reclamantei, Curtea observă:

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

Reclamanţii consideră că ancheta a fost superficială. Aceştia afirmă că nu au fost asociaţi la anchetă şi că nu au avut acces la dosar.

Pe baza concluziilor autorităţilor interne, Guvernul afirmă că, în opinia sa, ancheta a fost completă. Indică, în acest sens, faptul că a permis să se stabilească participarea reclamanţilor la o încăierare pentru care erau parţial răspunzători.

Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie implică pentru autorităţile naţionale datoria de a efectua o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană invocă, în mod „întemeiat”, că a fost victima unor acţiuni contrare art. 3 şi comise în circumstanţe suspecte, indiferent de calitatea persoanelor în chestiune (M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 151-153, CEDO 2003-XII, şi Macovei şi alţii împotriva României, nr. 5.048/02, pct. 46, 21 iunie 2007). În ceea ce priveşte tratamentul aplicat de persoane particulare, Curtea a concluzionat, în repetate rânduri, că art. 3 se aplică cazurilor de rele tratamente comise cu intenţie, inclusiv în cazul vătămărilor în timpul unei încăierări, considerând că faptele în cauză erau de natură să provoace victimei sentimente de umilire şi înjosire [Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC), nr. 41.720/13, pct. 119, 25 iunie 2019, şi jurisprudenţa citată].

În speţă, constată de la bun început că reclamanţii au prezentat ulterior faptelor leziunile care au fost constatate de medici şi care au condus la întocmirea de certificate medicale. Având în vedere leziunile corporale care au necesitat mai multe zile de îngrijiri medicale, Curtea consideră că atingerea dovedită adusă integrităţii lor corporale este suficientă pentru a atinge pragul de gravitate necesar pentru a intra în domeniul de aplicare al art. 3 din Convenţie.

Observă, de asemenea, că reclamanţii au formulat o plângere penală în care s-au constituit părţi civile pentru a obţine despăgubiri pentru astfel de violenţe.

Cu toate acestea, constată că nu a fost iniţiată nicio anchetă având ca subiect aceste violenţe: singurele anchete care au fost efectuate priveau pretinsul furt cu violenţă al bijuteriilor celei de-a doua reclamante.

În special, autorităţile de anchetă nu au încercat să identifice persoanele care i-au vătămat pe reclamanţi sau să stabilească circumstanţele exacte în care au fost vătămaţi reclamanţii.

De asemenea, Curtea observă că, după reîncadrarea juridică a faptelor la 30 mai 2016, nu a mai avut loc nicio anchetă, iar parchetul a pronunţat în cele din urmă, la 14 iunie 2017, clasarea. În plus, reclamanţii nu au fost asociaţi în anchetă, întrucât parchetul a refuzat să îi lase să ia cunoştinţă despre înscrisurile aflate la dosar.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că modul în care s-a desfăşurat procedura penală în speţă nu a fost conform cu cerinţele art. 3.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul susţine că, pe de o parte, reclamanţii ar fi putut contesta Încheierea pronunţată la 15 noiembrie 2017 de judecătorul de cameră preliminară şi, pe de altă parte, amenda administrativă care le-a fost aplicată nu intră în sfera penală.

Reclamanţii răspund la aceste argumente că încheierea judecătorului de cameră preliminară era definitivă şi că, având în vedere jurisprudenţa Curţii, amenda administrativă trebuie analizată ca fiind o sancţiune cu caracter penal.

Curtea constată că, în conformitate cu art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, încheierea judecătorului de cameră preliminară sesizat cu o cale de atac împotriva unei soluţii de clasare a parchetului este definitivă.

Încheierea din 15 noiembrie 2017 era, aşadar, definitivă şi, prin urmare, reclamanţii nu dispuneau de nicio cale de atac pentru a o contesta.

Rezultă că excepţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne trebuie respinsă.

În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia amenda aplicată reclamantelor nu intră sub incidenţa dreptului penal, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, existenţa unei „acuzaţii în materie penală” trebuie apreciată pe baza a trei criterii, denumite în mod obişnuit „criterii Engel” [Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, pct. 82, seria A nr. 22; a se vedea de asemenea Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73.053/01, pct. 30-31, CEDO 2006-XIV].

În speţă, constată că, potrivit art. 322 din Codul penal, reclamanţii erau expuşi riscului de a primi o pedeapsă cu închisoarea pentru participarea la o încăierare. Observă, de asemenea, că amenda în litigiu a fost dispusă în temeiul unei norme de drept enunţate în Codul penal. Scopul acestei norme este de a asigura ordinea publică prin
sancţionarea încăierărilor. Ca atare, se adresează tuturor cetăţenilor, nu unui grup specific cu un statut special.

Pe de altă parte, amenda aplicată reclamanţilor nu urmărea repararea pecuniară a unui prejudiciu, ci urmărea, în esenţă, un obiectiv disuasiv şi punitiv.

Prin urmare, Curtea consideră că amenda prezintă un caracter punitiv specific sancţiunilor penale.

Prin urmare, art. 6 din Convenţie este aplicabil în speţă sub aspectul său penal.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea îl declarată admisibil.

B. Cu privire la fond

Reclamanţii se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil. Susţin că li s-a aplicat o amendă pe baza unui dosar la care nu au avut acces, că judecătorul de cameră preliminară nu a ţinut seama de argumentele lor şi le-a respins plângerea fără a-i asculta în persoană.

Guvernul consideră că procedura de contestare a amenzii s-a desfăşurat cu respectarea garanţiilor fundamentale ale unui proces echitabil. Afirmă că judecătorul de cameră preliminară a confirmat ordonanţa procurorului pe baza unui raţionament motivat întemeiat pe înscrisurile aflate la dosarul anchetei. Încheierea din 15 noiembrie 2017 era, aşadar, definitivă şi, prin urmare, reclamanţii nu dispuneau de nicio cale de atac pentru a o contesta.

Curtea reaminteşte că, în cazul în care o instanţă este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei unui justiţiabil, caracterul echitabil al procesului impune ca aceasta să nu se pronunţe cu privire la aspectele respective fără a aprecia în mod direct mărturiile prezentate în persoană de inculpatul care susţine că nu a săvârşit fapta considerată infracţiune (Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).

Reaminteşte, de asemenea, că persoanele responsabile cu luarea unei decizii cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să asculte martorii în persoană şi să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilităţii unui martor este o sarcină complexă, care, în general, nu poate fi realizată doar prin simpla citire a declaraţiilor scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011).

În speţă, întinderea puterilor judecătorului de cameră preliminară, în calitate de instanţă de control a unei ordonanţe de clasare fără trimitere în judecată, este definită la art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală. În conformitate cu acest articol, persoana în cauză poate contesta ordonanţa de clasare în faţa judecătorului de cameră preliminară. Acesta din urmă este chemat să examineze cauza în fapt şi în drept. Astfel, poate confirma sau infirma soluţia parchetului sau, mai mult, poate modifica temeiul de drept al acesteia.

Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când examinează legalitatea şi temeinicia soluţiei parchetului, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă cu privire la aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei justiţiabilului în cauză.

Revenind la faptele din speţă, observă că reclamanţii au contestat în faţa judecătorului de cameră preliminară temeinicia ordonanţei parchetului prin care fuseseră condamnaţi la plata unei amenzi pentru participarea la o încăierare. Aceştia au pus la îndoială credibilitatea mai multor martori pe ale căror declaraţii se întemeiase ordonanţa parchetului. În plus, au susţinut că ancheta fusese superficială şi s-au plâns de refuzul parchetului de a le permite accesul la înscrisurile aflate la dosar.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că concluzia parchetului era conformă cu actele şi lucrările dosarului şi a respins plângerea reclamanţilor fără a răspunde la niciunul dintre argumentele lor şi fără a asculta măcar părţile în cauză.

Curtea consideră că, procedând astfel, judecătorul respectiv, care s-a pronunţat în ultimă instanţă cu privire la acuzaţia de participare la o încăierare şi a confirmat sancţiunea aplicată reclamanţilor, le-a limitat în mod semnificativ dreptul la apărare.

În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

Reclamanţii solicită 383 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit. Aceştia arată că această sumă corespunde sumei de 308 EUR pe care au plătit-o cu titlu de amendă, plus 75 de euro reprezentând costul expertizelor medico-legale.

Solicită de asemenea 10.000 EUR pentru prejudiciul moral şi 4.716 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. În susţinerea cererii lor, aceştia prezintă chitanţe care atestă plata onorariilor avocatului în valoare totală de 2.716 EUR. Precizează că suma de 2.000 de euro reprezintă „onorarii care trebuie plătite în cazul succesului demersului angajat în faţa Curţii Europene”.

Curtea constată că reclamanţii au suportat cheltuieli medicale pentru constatarea leziunilor suferite şi pentru a-şi susţine plângerea penală. Prin urmare, acestea sunt cheltuielile de judecată angajate în procedura în faţa instanţelor naţionale. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie să ţină seama de cererea de rambursare a costului expertizelor medico-legale în partea care priveşte cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte suma de 308 EUR solicitată cu titlu de rambursare a amenzilor, Curtea a constatat cu certitudine că aceste amenzi fuseseră aplicate reclamanţilor în urma unei proceduri care nu a respectat garanţiile unui proces echitabil, dar nu poate specula cu privire la rezultatul respectivei proceduri dacă încălcarea constatată nu ar fi avut loc (a se vedea, mutatis mutandis, Alexe împotriva României, nr. 66.522/09, pct. 48, 3 mai 2016).

Constatând că Codul de procedură penală permite reexaminarea internă a unui proces în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Mischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014, şi Pătraşcu împotriva României, nr. 7.600/09, pct. 58, 14 februarie 2017) şi că reclamanţii se pot prevala de acest drept dacă doresc, Curtea constată că nu este necesar să se acorde părţilor în cauză despăgubiri cu titlu de prejudiciu material pentru amenzile pentru care au fost obligaţi să le plătească.

Pe de altă parte, consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral ca urmare, pe de o parte, a lipsei unei anchete efective privind violenţele pe care le-au suferit şi, pe de altă parte, a condamnării lor. Având în vedere natura încălcărilor constatate, le acordă 10.000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată pentru această sumă cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral.

Observă că cererea prezentată de reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată se întemeiază în parte pe un pact quota litis în temeiul căruia aceştia s-au angajat să îi plătească avocatului 2.000 de euro în cazul unui „succes în demersul angajat în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”. Astfel de acorduri, care dau naştere unor obligaţii numai între avocat şi clientul său, nu pot fi obligatorii pentru Curte, care trebuie să evalueze nivelul cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate nu doar în raport cu realitatea costurilor invocate, ci şi în raport cu caracterul rezonabil al acestora [Strand Lobben şi alţii împotriva Norvegiei (MC), nr. 37.283/13, pct. 234, 10 septembrie 2019].

În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.600 EUR pentru toate cheltuielile, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, şi o acordă reclamanţilor.

În sfârşit, consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 2.600 EUR (două mii şase sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti