Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Despre starea excepțională
20.07.2022 | Alexandru CRISTIAN

Secţiuni: Drept constitutional, Drepturile omului, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru Cristian

Alexandru Cristian

Motto:
În memoria celor care s-au luptat pentru a afla adevărul…

În exercitarea atribuțiilor unor funcții pot interveni momente care sunt prevăzute în fișa postului, dar nu le poți prezice. Stările excepționale sunt impredictibile. Hazardul însuși a făcut parte din istorie.

Cunoscute încă din cele mai vechi timpuri, stările care au tulburat mecanismele societății au fost receptate într-un mod negativ. O stare diferită sau excepțională a unei societăți poate să tulbure anumite mecanisme și resorturi intime. Indiferent de țară sau de popor, stările excepționale au reprezentat o provocare pentru administrația acelei țări.

Starea excepțională este, în opinia generalului de brigadă dr. Florin Maciu, „urmarea unei declarații a autorităților statului atunci când o situație extraordinară amenință securitatea țării. Prin această declarație se pot suspenda anumite funcții normale ale guvernării, se pot atenționa cetățenii să își schimbe comportarea normală sau se pot autoriza instituțiile guvernamentale, structuri ale Ministerului Apărării Naționale sau ale Ministerului Afacerilor Interne, să pună în aplicare planuri de pregătire și gestionare a stării excepționale.” [1]

O stare excepțională este o mare provocare pentru autorități, o situație care trebuie gestionată atent pentru a nu afecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Necesitatea de a declara starea excepțională poate decurge din situații diverse, cum ar fi: tulburări interne, calamități naturale, epidemii, crize financiare sau economice, destabilizări ale formei de guvernare, întreprinderea unei acțiuni armate îndreptate împotriva statului de către elemente interne sau externe.[2]

Starea excepțională are două componente:

Prima componentă este reprezentată de cadrul legal, de baza constituțională și legislativă a stării respective. Prevederile care vor guverna starea excepțională ar trebui să aibă statut de măsuri constituționale, ne atrage atenția dr. Florin Maciu.[3]

A doua componentă a stării excepționale este cadrul operațional, adică structura  organizațională și planurile strategice necesare pentru gestionarea stării excepționale.[4]

Concret, sintagma stare excepțională poate fi întrebuințată pentru a defini o stare care nu este conformă normalității prezente într-un stat, o tulburare de fapt care perturbă toate straturile societății, o tulburare produsă într-o anumite regiune sau chiar pe întregul teritoriu al respectivului stat.

În România, sintagma stare excepțională a fost utilizată de anumiți specialiști, precum Constantin Sava și Constantin Monaci, pentru care starea excepțională este orice tip de regim derogatoriu, indiferent de denumirea sa. Potrivit acestei accepțiuni, în cadrul stărilor excepționale pot fi incluse: starea de asediu, starea de urgență, starea de alertă națională, starea de criză națională, starea de criză internațională / regională, starea de încordare, starea de dezastru, dar și alte regimuri derogatorii.[5]

Din perspectiva atribuțiilor prefectului, în analiza noastră ne interesează starea de urgență și starea de alertă. Starea de asediu este o stare excepțională în care au loc transferuri de competență de la autoritățile publice civile la cele militare.[6] În starea de urgență sau în starea de alertă un astfel de transfer nu are loc. Dacă situația se înrăutățește, se modifică starea excepțională, după proceduri și norme aflate în vigoare în funcție de stare.

Starea de urgență este instituită într-un stat atunci când este pusă în pericol securitatea internă, ordinea publică sau în situația producerii unor dezastre naturale ori accidente care prin amploarea și gravitatea lor pot constitui calamități publice.

O altă stare excepțională este cea denumită generic starea de criză. Sintagma este des folosită și nu are o explicație bine conturată. Criza este, în opinia unor specialiști, o perturbare a stării de normalitate, indiferent unde, când și cum se produce această perturbare.[7]

În opinia noastră, „criză” este un eveniment nepredictibil care apare în viața unei comunități și pe care comunitatea trebuie să facă eforturi să-l depășească. Criza poate fi depășită doar prin corecta ei gestionare, dar și prin definirea mecanismelor ce pot produce o criză. Indiferent de intensitate (ce creează crize majore sau minore) sau de aria de răspândire (crize naționale sau internaționale), trebuie gândit și pus în practică un cadru legislativ optim pentru implementarea unor măsuri.

În țara noastră, după anul 1989, s-au luat o serie de măsuri pentru crearea unui cadru legal care să permită gestionarea acestor stări excepționale. Necesitatea definirii acestor stări este una conformă cu evoluția lumii, cu globalizarea, dar și cu creșterea interdependenței la nivel mondial. Mulți politologi afirmă că trăim într-o lume interpolară, o lume interdependentă cu mai mulți poli de putere. Această competiție poate da naștere anumitor tulburări ce pot provoca în anumite regiuni stări excepționale.

În anul 1999 a fost adoptată OUG nr. 1/1999, ce se referă la regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, aceasta fiind aprobată și aplicată în mod oficial prin Legea nr. 453/2004.

Art. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului susmenționată definește starea de urgență ca „ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații:

a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale;

b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.” [8]

În lege este specificată și restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, art. 4 evidențiind acest lucru: „Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute la art. 32, numai în măsura în care situația o cere și cu respectarea Art. 53 din Constituția României, republicată.”

Articolul 53 din Constituție stipulează:

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

O altă completare legislativă pentru definirea acestor stări excepționale a fost OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență (SNMSU). Acest act normativ a introdus pentru prima oară în discuție sintagma situație de urgență. Conform art. 2, lit. a, starea de urgență este un „eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate” [9].

Țara noastră a făcut eforturi în adaptarea legislației la noile transformări apărute în politica internațională. Evoluția internațională a stimulat și evoluția internă, odată cu integrarea în zona euroatlantică, România fiind nevoită să se adapteze unui cadru legislativ modern în conformitate cu noi cerințe.

În același timp, și administrația publică a trebuit să facă față unor noi provocări, de la o administrație centralizată la o descentralizare treptată, dar sigură. Apariția unor situații de acest fel a fost o provocare atât pentru administrație, cât și pentru reprezentanții Guvernului în teritoriu, respectiv prefecții.

Circumstanțele excepționale reprezintă acele situații anormale (război, tensiuni politice și sociale, calamități naturale sau alte dezastre) care intervin brusc, au un mod de derulare rapid și creează o stare de pericol la nivelul societății, subliniază generalul de brigadă dr. Floarea Șerban.[10] În unele din aceste cazuri, administrația publică nu poate înlătura pericolul acționând în limitele prevederilor obișnuite și, pentru apărarea interesului general, trebuie să se recurgă la aplicarea unor măsuri de excepție.[11]

În funcție de circumstanța excepțională concretă, se poate institui starea excepțională, ce reprezintă un regim juridic derogator de la normele uzuale de drept, aplicabil pe durată variabilă și pe un spațiu limitat.[12]

Concluzionăm că instituirea unei stări excepționale este determinată de un eveniment extern, de un viitor impredictibil, căruia administrația publică centrală și cea locală, mai precis instituția prefectului, trebuie să îi facă față.

Cadrul juridic a fost creat, mecanismele interne au fost stabilite, conceptul stărilor excepționale și necesitatea instituirii acestora încă pot provoca anumite probleme. Nu este de mirare această confuzie a opiniei publice, o stare excepțională fiind identificată cu un pericol major real, nu cu unul abstract, iar urmele trecutului încă își mai spun cuvântul în conștiința noastră națională.


[1] Florin Maciu – „Regimul juridic al stărilor excepționale” – Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 15.
[2] Ibidem, p. 16.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] General de brigadă dr. Floarea Șerban – „Starea de asediu, starea de urgență – regim juridic, doctrină, legislație, drept comparat” – Editura Militară, București, 2005,  p. 26.
[6] Ibidem, p. 25.
[7] Ibidem, p. 27.
[8] Actele normative în discuție au fost accesate la data de 10 noiembrie 2018, ora 19:50.
[9] OUG nr. 21/2004 a fost accesată la 10 noiembrie 2018, ora 20:00.
[10] Floarea Șerban, op. cit., p. 31.
[11] Ibidem, apud Jean Rivero – „Droit administratif” – 13 édition, Éditure Dalloz, Paris, 1990, p. 109.
[12] Ibidem.


Dr. Alexandru Cristian

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti