Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Reglementări în domeniul educaţiei. Sinteze de jurisprudență a Curții Constituționale  
28.07.2022 | Marieta SAFTA

Secţiuni: Articole, CCR, Drept constitutional, RNSJ, Selected, Studii, UNIVERSITARIA
JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Safta

Marieta Safta

I. Consideraţii introductive

Dreptul la educaţie constituie obiect a numeroase reglementări şi strategii, la nivel național şi internaţional. Globalizarea, dezvoltarea accelerată a unor instrumente de comunicare specifice și a digitalizării, precum și provocările determinate de fenomene precum pandemia COVID-19 au impus identificarea de soluţii şi adaptarea formelor de realizare a învățământului de toate gradele, constituind factori ce aduc în atenţie, mai mult ca oricând, importanța mecanismelor de garantare menționate, precum și a politicilor în domeniul educației.

O legislație clară, coerentă și adaptată acestor evoluții și provocări este esențială pentru o dezvoltare sustenabilă a comunității umane în ansamblu. Există încă diferențe considerabile între state în privința reglementării şi aplicării cadrului legal, determinate de modelele culturale, precum și de numeroșii factori de natură socială, economică, istorică specifice. Din această perspectivă, considerăm că studiile de drept comparat în materie pot furniza repere utile pentru o mai bună reglementare și uniformizare a garanțiilor constituționale și legale, precum și a aplicării lor, în beneficiul general. În acest context, este evident că legiferarea în domeniu se caracterizează printr-un grad ridicat de complexitate.

În continuare, după o scurtă prezentare a cadrului constituţional în materie ne propunem realizarea unei sinteze a jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României (CCR) relevante, utilă oricărui proces de reglementare în considerarea caracterului obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. Amintim astfel jurisprudenţa constantă a CCR potrivit căreia adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curții Constituționale, prin care se tinde la păstrarea soluțiilor legislative afectate de vicii de neconstituționalitate, încalcă Legea fundamentală. Într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituție, autoritățile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituția stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar, în art. 1 alin. (5), că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. De asemenea, Curtea a subliniat importanța principiului constituțional general al comportamentului loial și a stabilit că revine, în principal, autorităților publice sarcina de a-l aplica și respecta în raport cu valorile și principiile Constituției, inclusiv față de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanței constituționale.[1]

II. Cadrul constituțional de referinţă[2]

Constituția României reglementează dreptul la învățătură prin art. 32, care stabilește că acest drept este asigurat prin: învățământul general obligatoriu, învățământul liceal și prin cel profesional, învățământul superior, precum și alte forme de instrucție și de perfecționare.

Textul constituțional prevede o serie de reguli și garanții, respectiv:

– învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română, regulă care se corelează cu prevederea potrivit căreia limba română este limba oficială a statului; în condițiile legii, învățământul se poate desfășura și într‑o limbă de circulație internațională; este garantat dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă;

– învățământul de stat este gratuit, potrivit legii; statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii;

– autonomia universitară este garantată;

– statul asigură libertatea învățământului religios potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.

De asemenea, în sistemul român de drept sunt aplicabile în mod direct, potrivit regulilor stabilite de art. 20 din Constituție, tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte precum iar, potrivit regulilor stabilite de art. 148 din Constituţie, normele Uniunii Europene. Sunt incidente în materie, în acord cu dispozițiile constituționale menționate, Declarația Universală a Drepturilor Omului care consacră în art. 26 dreptul oricărei persoane la învățătură, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consacră, în art. 14, dreptul la educație, precum şi celelalte convenţii/tratate la care România este parte, care reglementează acest drept fundamental.

III. Repere din jurisprudența Curții Constituționale a României

CCR s-a pronunțat asupra unor reglementări în domeniul educației, atât în cadrul controlului a posteriori cât şi a priori de constituţionalitate, statuând în ceea ce privește organizarea și funcționarea învățământului universitar și preuniversitar, statutul cadrelor didactice și principiile care trebuie să guverneze actul educațional. Dată fiind problematica foarte diversă şi valoarea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, considerăm că sunt de interes deopotrivă deciziile prin care Curtea a respins excepţii/obiecţii de neconstituţionalitate invocate, iar nu numai cele de admitere. În ce ne priveşte însă ne vom referi, în principal, la soluţii de admitere a excepţiilor/obiecţiilor de neconstituţionalitate, care sunt drastice prin efectul produs, în sensul “blocării”, în temeiul art. 147 din Constituţie, a reluării într-un alt act normativ a soluţiei juridice constatată ca fiind neconstituţională.

1. Organizarea învățământului universitar

• conceptul de autonomie universitară, caracterizare

Într-o cauză mai recentă, prin care a respins ca inadmisibilă, respectiv neîntemeiată, o excepție de neconstituționalitate având ca obiect, între altele, prevederile art. 288 alin. (1) și ale art. 289 alin. (6) din Legea educației naționale nr. 1/2011, Curtea a statuat asupra conceptului de autonomie universitară, cu referire la mai multe decizii pronunțate în materie. Am selectat-o în acest temei, chiar dacă nu este o decizie de constatare a neconstituționalității, pentru a evidenția o linie jurisprudențială vizând conceptul menționat.

Textele din Legea educației naționale criticate în respectiva cauză au următorul conținut:

– Art. 288 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011: „(1) Activitățile didactice care excedează o normă didactică prevăzută la art. 287 sunt remunerate în regim de cumul sau plată cu ora.”;

– Art. 289 alin. (6) din Legea educației naționale nr. 1/2011: „(6) Prin excepție de la prevederile alin.(1), în cazul în care instituțiile de învățământ superior nu pot acoperi normele cu titulari, pot hotărî menținerea calității de titular în învățământ și/sau în cercetare, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, pe baza evaluării anuale a performanțelor academice, după o metodologie stabilită de senatul universitar”.

Curtea a observat că ”activitatea instituțiilor de învățământ superior este guvernată de principiul constituțional al autonomiei universitare, noțiune care nu este definită de Legea fundamentală, de unde rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare și condițiile în care se exercită aceasta, în aplicarea dispozițiilor art. 32 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile legii” (par. 26). În acest sens, Curtea a invocat jurisprudența sa în care a subliniat că ”principiul autonomiei universitare este garantat, legiuitorul constituant consacrându-l ca o componentă a dreptului la învățătură. Acest principiu presupune un conținut vast, ce include normele, procedurile și standardele interne ale fiecărei universități, cu respectarea limitelor impuse de legislația în vigoare, prin care acestea tind să definească și să individualizeze rolul lor în cadrul comunității. Autonomia universitară se poate exercita doar cu condiția asumării răspunderii publice, care obligă orice instituție de învățământ superior să asigure eficiență managerială, și presupune respectarea standardelor legale de calitate. Nimic nu împiedică instituțiile furnizoare de educație ca, în condițiile legii, să își diversifice specializările ori oferta educațională și să instituie standarde proprii de calitate superioară celor legale, fără să contravină acestora [Decizia nr. 1646 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2011]. Totodată, principiul autonomiei universitare dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, dar toate acestea trebuie realizate cu respectarea strictă a legislației în vigoare, în limitele și în condițiile impuse de aceasta [Decizia nr. 161 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 3 mai 2011]. În cadrul autonomiei universitare, revine fiecărei instituții de învățământ superior sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfășurată de fiecare cadru universitar [Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.15 din 5 ianuarie 2005].” (par. 26)

Cu referire la problema juridică ridicată în cauză, Curtea a reținut că ”faptul că textul criticat permite universităților să încheie contracte de muncă pe perioadă determinată, iar orele astfel prestate să fie plătite în regim de plată cu ora, chiar dacă pot reprezenta, matematic, o normă didactică, nu constituie elemente care să afecteze calitatea acestuia. De altfel, (…) există criterii în funcție de care universitățile pot menține calitatea de titular al cadrului didactic pensionat, legea fiind, sub acest aspect, previzibilă în ceea ce privește efectele sale, aceste criterii referindu-se la imposibilitatea acoperirii normelor cu titulari [art. 289 alin. (7) din Legea nr. 1/2011]. În consecință, (..), în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1/2011 și în virtutea principiului autonomiei universitare, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența sa, universitățile dispun de o anumită marjă de apreciere în reîncadrarea cadrelor didactice pensionate, circumscrisă posibilităților lor financiare și regulii generale de acoperire a normelor didactice cu titulari [art. 296 alin. (1) din Legea nr. 1/2011], iar criteriul vârstei de pensionare are natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică, astfel încât aceasta nu are caracter discriminatoriu. Ca atare, pentru a fi remunerat în calitate de cadru didactic titular, nu prezintă relevanță numărul de activități didactice prestate sau faptul că acestea pot reprezenta o normă didactică întreagă, ci nevoia universității de a-și putea acoperi normele cu titulari. Dacă această condiție nu este îndeplinită, universitățile nu pot menţine calitatea de titular în învăţământ a unui cadru didactic pensionat, chiar dacă activitățile didactice prestate de acesta reprezintă o normă întreagă sau mai mult decât atât, întrucât nu se mai încadrează în ipoteza prevăzută de art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, iar o astfel de persoană va putea fi remunerată exclusiv prin plata cu ora, în temeiul art. 289 alin. (3) din Legea nr. 1/2011”. (par. 27)

Tot astfel, referitor la cuantumul remunerației pentru sistemul plata cu ora și la modul concret de calcul al acesteia, Curtea a constatat că ”și acestea sunt elemente care țin de autonomia universitară, care se referă la capacitatea instituțiilor de învățământ superior de a decide în privința organizării lor, a aspectelor financiare, a politicii de personal și a politicii curriculare, și care nu pot fi cenzurate de Curte pe calea controlului de constituționalitate” (par. 30)

[Decizia nr. 612/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportat la cele ale art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale art. 288 alin.(1) și ale art. 289 alin. (6) din Legea educației naționale nr.1/2011, M.Of. nr. 1169/2021]

prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri

CCR a statuat astfel într-o cauză având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.72 alin.(5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii potrivit cărora: „Atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei, potrivit legii. Hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor facultăţilor şi ale departamentelor, cu excepţia prevederilor de la art. 74 alin. (3), se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, dacă numărul lor reprezintă cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor. Membrii acestor structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal.”

Curtea a observat că, potrivit art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei „potrivit legii”. Astfel, textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie universitară, atunci când este vorba de învăţământul superior de stat, respectiv la autonomia academică, aşa cum prevede Legea nr. 480/2006 care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învăţământului superior particular.

În acest context, Curtea a amintit faptul că, dând expresie dispoziţiilor art.32 alin.(6) din Legea fundamentală, Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează în cuprinsul cap. IX secţiunea a 7-a, art. 89-96, conţinutul conceptului de autonomie universitară, constând în „dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege”.  În acelaşi timp însă Curtea a observat că, în ceea ce priveşte universităţile particulare, art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul de „autonomie academică”, concept introdus în Legea învăţământului prin Legea nr. 480/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din 22 decembrie 2006. Plecând de la premisa proprietăţii private, ca fundament economic al învăţământului superior particular, autonomia academică acordă acestora drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, aşa cum sunt limita de vârstă, promovarea în funcţii etc. ”Fără a nega fundamentul economic al universităţilor particulare, proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege, fără scop patrimonial şi cu afectaţiune specială”, Curtea a constatat că ”acest fundament nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferite de cea consacrată de art.32 alin.(6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academică.”

În acest sens, Curtea a observat că ”prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri.” Potrivit art. 1161 alin.(1) din Legea învăţământului, „Universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituţie„, iar potrivit prevederilor art.1162 alin.(1) din aceeaşi lege, „Structurile şi funcţiile de conducere ale universităţilor particulare, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite de Carta universităţii. Deciziile definitive, în acest sens, revin universităţii”.  În aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea a constatat că ”principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a acestora, a normei didactice etc.”

Faţă de cele expuse, Curtea a reţinut că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin.(6) din Constituţie, în măsura în care fac trimitere la art. 1161 alin. (1) şi art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, introduse prin Legea nr.480/2006, texte care la rândul lor sunt neconstituţionale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituţionale, consacră un nou tip de autonomie pentru învăţământul superior particular, şi anume autonomia academică.

[Decizia nr. 731/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 1161 alin. (1) şi art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, M.Of. nr. 395/2009]

• organizarea școlilor doctorale și reglementarea acordării /revocării/renunțării la titlul de doctor

Pronunțându-se, în control a priori, asupra unor critici privind lipsa de claritatea a unei modificări a cadrului legal vizând organizarea școlilor doctorale, Curtea a constatat că respectivele critici sunt întemeiate

Curtea a reținut în acest sens că « în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în articolul unic pct. 6, care vizează modificarea art. 158 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, respectiv cadrul legal referitor la organizarea școlilor doctorale, noua reglementare prevede că organizarea acestora în cadrul IOSUD se face prin hotărâre a senatului universitar. Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, școlile doctorale se pot organiza de către o universitate sau un consorțiu universitar ori de către consorții sau parteneriate care se stabilesc legal între o universitate sau un consorțiu universitar și unități de cercetare-dezvoltare. Universitățile, respectiv parteneriatele sau consorțiile organizatoare de una sau mai multe școli doctorale acreditate sau autorizate provizoriu constituie o instituție organizatoare de studii universitare de doctorat, denumită IOSUD, recunoscută ca atare de Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Astfel, în condițiile în care școala doctorală este organizată de o universitate, senatul universitar al acesteia, prin hotărâre, dispune cu privire la organizarea programului universitar de doctorat. Însă în condițiile în care școala doctorală este organizată de un consorțiu universitar sau de un parteneriat între o universitate sau un consorțiu universitar și unități de cercetare-dezvoltare, norma cu aplicabilitate generală care face vorbire de hotărârea senatului universitar devine neclară și imprevizibilă. Cu alte cuvinte, noua lege reglementează o nouă structură, respectiv senatul universitar al IOSUD, căreia îi sunt atribuite prerogative semnificative, fără însă a se preciza natura juridică a acestui organism, componența, procedura de selectare a membrilor și de desemnare a conducerii, procedura de luare a deciziilor în cadrul senatului, actele juridice pe care le poate adopta, precum și raporturile sale cu structurile componente ale IOSUD, universități, consorții universitare și unități de cercetare-dezvoltare. În mod similar, prin articolul unic pct. 9—11, care vizează modificarea art. 168 din Legea nr. 1/2011, se introduc prevederi referitoare la competența senatului universitar al IOSUD de a aproba instituirea unor „comisii cu rol științific”, ale căror componență și criterii de selecție a membrilor nu sunt stabilite prin lege. În absența unor astfel de reglementări, (…) se creează incertitudine cu privire la aplicarea uniformă a prevederilor noii legi, existând riscul încălcării principiului legalității și a principiului securității raporturilor juridice». (par. 45)

Curtea a mai reținut că ”aceleași argumente sunt valabile și în ceea ce privește articolul unic pct. 11 referitor la completarea art. 168 din Legea nr. 1/2011, care prevede că rectorul eliberează diploma de doctor în baza hotărârii senatului universitar sau a Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor. Or, pe de o parte, este incert care rector eliberează diploma în cazul unui IOSUD reprezentat de un consorțiu format din mai multe universități (fiecare cu propriul rector) și, pe de altă parte, în cazul în care diploma de doctor este eliberată ca urmare a absolvirii școlii doctorale organizate de Academia Română, Curtea observă că în cadrul acestei instituții nu există funcția de rector. Dispozițiile nu numai că sunt eliptice și confuze, dar, în situațiile prezentate, ele sunt susceptibile a crea veritabile blocaje instituționale în procedura acordării titlului de doctor.” (par. 46)

Așa fiind, Curtea a concluzionat că ”în condițiile în care una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite trăsături calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea și coerența, pentru a putea fi aplicat, Curtea constată că dispozițiile articolului unic pct. 6, 9—11 nu întrunesc cerințele de calitate menționate, încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție.” (par.47)

În ceea ce privește titlul de doctor, Curtea a observat că «Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, respectiv art. 168 alin.(7) din Legea nr. 1/2011, titlul de doctor se atribuie prin ordin al ministrului educației naționale și cercetării științifice, după validarea tezei de doctorat de către CNATDCU. Legea supusă controlului de constituționalitate abrogă aceste dispoziții, înlocuindu-le cu următoarele: „În baza hotărârii senatului universitar/Prezidiului Academiei Române de acordare a titlului de doctor, rectorul eliberează diploma de doctor”. Având în vedere aceste dispoziții, Curtea reține că, în ambele ipoteze, titlul de doctor este un act cu caracter administrativ, calitate ce atrage incidența normelor privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea.”» (par. 48)

Reținând, în continuare, consacrarea legislativă a principiului revocabilității actelor administrative, jurisprudența care a statuat că, ”în principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele normative oricând, iar cele individuale cu unele excepții, iar printre actele administrative individuale exceptate se regăsesc și actele administrative care au intrat în circuitul civil și au generat drepturi subiective garantate de lege”, precum și faptul că ”titlul științific de doctor este un act administrativ individual care, odată intrat în circuitul civil, produce efecte juridice în materia drepturilor personale, patrimoniale și nepatrimoniale”, Curtea a reținut că «dispozițiile modificatoare ale art. 168 alin.(72) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare și produce efecte doar pentru viitor” constituie o încălcare a principiului irevocabilității actelor administrative individuale, cu consecințe grave asupra drepturilor subiective născute ca urmare a intrării în circuitul civil a respectivului act. Posibilitatea revocării actului administrativ de către autoritatea emitentă încalcă principiul stabilității raporturilor juridice, introduce insecuritate în circuitul civil și lasă la dispoziția subiectivă a autorității emitente existența unor drepturi ale persoanei care a dobândit titlul științific.» (par. 49-50)

Curtea a concluzionat că «Într-o atare situație, dacă există suspiciuni cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, Curtea reține că actul administrativ poate fi supus controlului unei entități independente față de entitatea care a emis titlul de doctor, cu competențe specifice în acest domeniu, care poate lua măsuri sancționatoare cu privire la retragerea titlului în cauză. Însă, dacă opțiunea legiuitorului este pentru revocarea sau anularea actului administrativ, aceasta nu poate opera decât în condițiile stipulate de lege, respectiv măsura nu poate fi dispusă decât de o instanță judecătorească, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004. De altfel, aceasta este și soluția consacrată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea Decizia nr. 3.068 din 19 iunie 2012 sau Decizia nr. 4.288 din 23 octombrie 2012), potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 1/2011 nu constituie excepții de la regula irevocabilității actelor administrative individuale, reglementată de dreptul comun în materie, respectiv de Legea nr. 554/2004.» (par. 51)

Curtea a mai observat și că « legea modificatoare operează cu noțiuni autonome, al căror regim juridic diferă în mod evident. Astfel, soluțiile legislative adoptate sunt de natură să creeze dificultăți de aplicare, întrucât conduc la efecte contradictorii prin utilizarea unor instituții juridice contrarii în cazul prevederilor potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare și produce efecte doar pentru viitor” sau celor conform cărora „IOSUD anulează diploma” în baza „ordinului ministrului de retragere a titlului” de doctor/atestatului de abilitare. Astfel, potrivit dispozițiilor legale, printr-un act de revocare „se anulează” un act administrativ constatator al titlului științific, iar anularea diplomei se realizează în baza unui act prin care se retrage titlul. Dincolo de imprecizia ipotezelor de incidență a legii, având în vedere că instituția revocării/retragerii produce efecte pentru viitor, iar cea a anulării produce efecte și pentru trecut, Curtea constată că aceste prevederi, confuze și lipsite de rigoare juridică, generează incertitudine cu privire la aplicarea unitară a legii, împrejurare de natură să aducă atingere principiului securității juridice, principiu ce reclamă ca normele să fie clare, coerente și neechivoce, iar pentru a fi corect interpretate și aplicate, terminologia utilizată trebuie să fie certă și suficient de previzibilă.» (par52) În consecință, Curtea a constatat că « prevederile potrivit cărora „actul administrativ constatator al titlului științific se anulează de la data emiterii actului de revocare și produce efecte doar pentru viitor”, precum și cele conform cărora „IOSUD anulează diploma” în baza ordinului ministrului de retragere a titlului de doctor/atestatului de abilitare, cuprinse în dispozițiile articolului unic pct. 13 și 17, contravin principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție.» (par. 53)

Curtea a constatat «o situație similară sub aspectul lipsei de rigoare în redactarea conținutului normativ o constituie norma cuprinsă în articolul unic pct. 11 din legea criticată prin care se introduce un nou alineat (54) la art. 168 din Legea nr. 1/2011, potrivit căruia „Titularul unui titlu științific de doctor poate solicita, după caz, Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice ori IOSUD care i-a acordat titlul de doctor renunțarea la titlul în cauză.[…]” Curtea observă că, prin completările aduse la articolul unic pct. 11 și 13 din legea criticată, odată cu renunțarea la titlul de doctor, legiuitorul nu stabilește statutul lucrării de doctorat care a stat la baza acordării titlului și nici efectele ce se vor produce în planul raporturilor juridice (de muncă), ca urmare a actului unilateral al renunțării. De asemenea, nici completările aduse prin articolul unic pct. 17 din legea criticată referitoare la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei nu prevăd efectele juridice ale sancțiunii civile aplicate.» (par. 54)

Nereglementarea efectelor actului unilateral de renunțare sau ale retragerii titlului de doctor, după caz, naște riscul ca fostul deținător al titlului de doctor să continue să beneficieze de acele drepturi dobândite în virtutea titlului, deși nu mai întrunește calitatea care a determinat acordarea acestora. (…). Or, (…) o atare finalitate a legii este inacceptabilă din punct de vedere juridic și social, întrucât încurajează comportamente ilicite și elimină caracterul punitiv și preventiv al sancțiunii de retragere a titlului de doctor. » (par. 55)

Curtea a mai statuat și că ”renunțarea voluntară la titlul de doctor lasă fără obiect dispozițiile legale referitoare la activitatea organelor abilitate să analizeze suspiciunile cu privire la nerespectarea procedurilor sau a standardelor de calitate sau de etică profesională, întrucât manifestarea unilaterală de voință în sensul renunțării la titlu desistează activitatea de investigare a organelor care pot dispune sancțiunea retragerii titlului. Astfel, îndeplinirea unei condiții pur potestative, respectiv solicitarea persoanei care deține calitatea de doctor de a se lua act de renunțarea sa la titlu, împiedică declanșarea unei proceduri de investigare a modului în care a fost dobândit titlul sau, în situația în care o atare procedură este în curs, îi pune capăt în mod arbitrar. Apare cu evidență faptul că legea creează premisele ca persoane suspectate de obținerea titlului de doctor prin fraudarea procedurilor legale să preîntâmpine aplicarea unei sancțiuni renunțând voluntar la titlu. Conduita ilicită de însușire, integrală sau parțială, a unei lucrări științifice, creație a altei persoane, și prezentată drept creație personală, ce determină efecte juridice atât în cadrul raporturilor de muncă, cât și în cadrul raporturilor izvorâte din dreptul de proprietate intelectuală, va rămâne, așadar, nesancționată în virtutea dispozițiilor legale care prevăd renunțarea voluntară la titlu. Astfel, în condițiile în care legea prevede retragerea titlului de doctor ca sancțiune pentru nerespectarea standardelor prevăzute pentru elaborarea ei, inclusiv pentru plagiat, în cazul renunțării voluntare la titlul de doctor, noile dispoziții nu fac altceva decât să încurajeze un comportament neonest, ilicit, într-un domeniu care ar trebui să fie caracterizat de rigoare, profesionalism și probitate etică” (par. 56).

Având în vedere aceste argumente, Curtea a constatat că, ”prin nereglementarea expresă a efectelor pe care le generează renunțarea la titlul de doctor, prevederile articolului unic pct. 11, referitor la introducerea alin. (54) al art. 168, precum și cele ale articolului unic pct. 17, referitor la retragerea titlului de doctor/anularea diplomei, nu întrunesc condițiile privind claritatea și previzibilitatea normei, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție.” (par. 57)

(Decizia nr. 624/ 2016 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, M.Of. nr. 937/2016)

2. Statututul personalului didactic

• Reglementarea unei modalităţi paralele de acces la funcția de cadru didactic titular din învățământul  universitar. Neconstituționalitate

Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi a constatat că sunt neconstituționale dispoziţiile art. 284 alin. (7) şi ale art. 289 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 având următorul cuprins:

– Art. 284 alin. (7): „Personalului didactic care a avut calitatea de titular şi care nu a depăşit cu 3 ani vârsta de pensionare i se poate recunoaşte această calitate de către consiliul de administraţie, conform metodologiei prevăzute la alin. (6), cu condiţia renunţării la pensie pe perioada cât rămâne titular.;

– Art. 289 alin. (7): „Personalului didactic care a avut calitatea de titular i se poate recunoaşte această calitate, anual, de către senatul universitar, conform metodologiei prevăzute la alin. (6), cu condiţia renunţării la pensie pe perioada în care rămâne titular.”

Curtea a reținut că, din examinarea sistematică a dispoziţiilor legale citate, rezultă că textele de lege care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate instituie, practic, o modalitate de dobândire a calităţii de titular în învăţământ, prin „recunoaşterea” acesteia, modalitate contrară principiilor pe care legea le instituie pentru titularizare, precum şi regimului juridic pe care legea îl circumscrie noţiunii de „titular” în învăţământ. Se creează astfel o discriminare în ceea ce priveşte ocuparea posturilor în învăţământ, în sensul că, pentru o anumită categorie de persoane, aceasta se realizează fără concurs, doar pe baza unei cereri şi aprobări a consiliului de administraţie sau a senatului universitar, după caz. Or, chiar dacă „recunoaşterea” calităţii de titular în condiţiile art. 284 alin. (7) şi art. 289 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 are caracter de excepţie, instituirea acestei excepţii trebuie să respecte normele şi principiile constituţionale. Insuficienţa numărului de cadre didactice calificate nu justifică denaturarea regimului juridic al unei instituţii care are o configuraţie bine definită prin lege şi crearea unei modalităţi „paralele” de accedere, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp (în cazul învăţământului preuniversitar), la calitatea de titular în învăţământ. Cât priveşte învăţământul superior, instituirea acestei excepţii tinde, practic, la eludarea atât a cadrului legal în materia pensionării, cât şi a celui referitor la ocuparea posturilor didactice în învăţământul superior. Se încalcă astfel principiul securităţii juridice ce derivă din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Curtea a constatat, totodată, că normele criticate, în ansamblul reglementării din care fac parte, configurează o instituţie cu un regim juridic confuz, aceea a „titularului recunoscut”. O asemenea instituţie desemnată prin aceeaşi noţiune de „titular”, căreia îi corespunde un anume regim juridic potrivit Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, este de natură să încalce exigenţele de claritate şi precizie a reglementării impuse de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Chiar dacă textele constituţionale indicate nu stabilesc în mod expres exigenţe privitoare la calitatea legislaţiei, realizând interpretarea lor în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a stabilit o serie criterii care trebuie respectate în activitatea de legiferare: „precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor.” (Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Respectarea acestor criterii impune ca noţiunea de „titular” în învăţământ reglementată de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 să aibă o semnificaţie univocă şi un regim unic în ceea ce priveşte accederea la statutul pe care îl desemnează.

În consecință, Curtea a reţinut că normele criticate în acea cauză sunt discriminatorii, întrucât permit recunoaşterea calităţii de titular în învăţământ de către consiliul de administraţie şi, respectiv, senatul universitar, într-o altă modalitate decât concursul, la care sunt obligate să se supună toate celelalte persoane care vor să acceadă pe posturile didactice ca titulari.

[Decizia nr. 397/2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (7) şi art. 289 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, M.Of, nr. 663/2013]

Reglementarea unei modalităţi paralele de acces la funcția de cadru didactic titular din învățământul  preuniversitar. Neconstituționalitate

Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „cadrele didactice netitulare calificate care au participat în ultimii 6 ani la concursul național unic de titularizare, care au obținut cel puțin nota/media 7 și au ocupat un post/o catedră, devin titulare în sistemul de învățământ preuniversitar; dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții generale: a) se certifică viabilitatea postului/catedrei; b) consiliul de administrație al unității de învățământ respective este de acord”.

Cu privire la această soluție legislativă, Curtea a reținut că „instituie condițiile generale care trebuie îndeplinite cumulativ de cadrele didactice netitulare calificate pentru a deveni titulare în sistemul de învățământ preuniversitar. O asemenea reglementare instituie, în realitate, o modalitate de dobândire a calității de titular în învățământul preuniversitar contrară principiilor pe care legea le instituie pentru titularizare, precum și regimului juridic pe care legea îl circumscrie noțiunii de «titular» în învățământ. Astfel, în contradicție cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, se creează o discriminare în ceea ce privește ocuparea posturilor în învățământul preuniversitar, în sensul că, pentru o anumită categorie de persoane — cadrele didactice netitulare calificate care au participat în ultimii 6 ani la concursul național unic de titularizare, care au obținut cel puțin nota/media 7 și au ocupat un post/o catedră aceasta se realizează doar pe baza certificării viabilității postului și acordului consiliului de administrație al unității de învățământ respective”.

Curtea a mai reținut că „statutul de titular în învățământul preuniversitar are un regim juridic distinct, această categorie de personal didactic beneficiind de drepturi specifice (…). În considerarea acestui regim juridic specific, statutul de titular în învățământ se dobândește prin concurs, acesta fiind principiul care se desprinde din interpretarea sistematică a Legii nr. 1/2011. Astfel, potrivit art. 89 din Legea nr. 1/2011, «În învățământul preuniversitar de stat și particular, posturile didactice vacante și rezervate se ocupă prin concurs organizat la nivelul unității de învățământ cu personalitate juridică, conform unei metodologii-cadru elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului», iar, potrivit art. 254 alin. (3) din aceeași lege, «(3) În învățământul preuniversitar de stat și particular, posturile didactice se ocupă prin concurs organizat la nivelul unității de învățământ cu personalitate juridică, conform unei metodologii-cadru elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului». În plus, potrivit art. 2 alin. (1) din Metodologia-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar în anul școlar 2013—2014, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 6.239/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 și 64 bis din 30 ianuarie 2013, «Prin cadre didactice titulare în sistemul de învățământ preuniversitar, în sensul prezentei Metodologii, numite în continuare cadre didactice titulare, se au în vedere cadrele didactice care au contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată». Or, chiar dacă dobândirea calității de titular în condițiile art. 253 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 1/2011 are caracter de excepție, instituirea acestei excepții trebuie să respecte normele și principiile constituționale. Insuficiența numărului de cadre didactice nu justifică denaturarea regimului juridic al unei instituții care are o configurație bine definită prin lege și crearea unei modalități «paralele» de accedere la calitatea de titular în învățământul preuniversitar, contrară derulării în condiții optime a procesului de învățământ în cadrul unui sistem național de învățământ predictibil și funcționabil”.

Curtea a constatat că „normele criticate, în ansamblul reglementării din care fac parte, configurează o instituție cu un regim juridic confuz, care permite dobândirea calității de cadru didactic titular în alte condiții decât prin promovarea unui concurs. O asemenea instituție este de natură să încalce exigențele de claritate și precizie a reglementării impuse de art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție sens în care Curtea a reiterat interpretarea acestor texte constituționale în concordanță cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu consecința stabilirii de criterii care trebuie respectate în activitatea de legiferare. Respectarea acestor criterii impune ca noțiunea de «titular» în învățământ reglementată de Legea educației naționale nr. 1/2011 să aibă un regim unic în ceea ce privește accederea la statutul pe care îl desemnează”. De aceea, Curtea a statuat că „normele de lege criticate în prezenta cauză sunt discriminatorii, întrucât permit recunoașterea calității de titular în învățământul preuniversitar într-o altă modalitate decât concursul, la care sunt obligate să se supună toate celelalte persoane care vor să acceadă la posturile didactice ca titulari. De asemenea, noțiunea de «viabilitate a postului/catedrei», utilizată în textul de lege criticat, are un caracter vădit imprecis, în timp ce instituirea condiției acordului consiliului de administrație al școlii deschide calea arbitrarului și subiectivismului în domeniu. În consecință, prin reglementarea confuză, se creează dificultăți în planul interpretării și aplicării”.

Față de cele expuse, Curtea a constatat că dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 1/2011 sunt neconstituționale, încălcând prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

[Decizia nr. 106/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. a) și b) din Legea educației naționale nr. 1/2011, M.Of. nr. 238/2014]

• Reglementarea unei modalităţi paralele de acces la funcția de cadru didactic titular. Neconstituționalitatea reluării unei soluții legislative constatate neconstituționale.

Soluționând o obiecție de neconstituționalitate referitoare la norme care modificau Legea educației naționale nr. 1/2011, Curtea a constatat, între altele, neconstituționalitatea dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 253 alin. (1)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, având următorul cuprins: „(1)Cadrele didactice calificate, care au obţinut nota şi media de cel puţin 7 la un concurs naţional unic de titularizare în învăţământul preuniversitar în ultimii 10 ani şi care sunt angajate cu contract de muncă pe perioadă determinată, pot fi repartizate, în şedinţă publică organizată de inspectoratul şcolar, în unităţile de învăţământ în care sunt angajate, dacă postul didactic/catedra este vacant(ă).”

Cu acel prilej, reluând considerentele care au fundamentat Decizia nr. 106 din 27 februarie 2014 anterior citate, Curtea a observat că, atât varianta redacțională a textului acolo analizată, cât și cea supusă controlului de constituționalitate în cauză ”reiau soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională într-o altă formulare. Astfel, într-o formă sau alta, toate aceste prevederi legale reglementează titularizarea unor cadre didactice care nu au promovat concursul național unic de titularizare, creând o modalitate paralelă de acces la funcția de cadru didactic titular.” (par. 38)

Curtea a amintit că, în jurisprudența sa [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 26], a reținut că ”legiuitorul, încălcând autoritatea de lucru judecat și efectele erga omnes ale deciziei de constatare a neconstituționalității, a procedat într-un mod contrar comportamentului constituțional loial de care acesta trebuie să dea dovadă față de instanța constituțională și față de jurisprudența acesteia. Întrucât respectarea jurisprudenței Curții Constituționale constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept, Curtea a constatat că obligațiile constituționale care rezultă din jurisprudența sa circumscriu cadrul activității legislative viitoare; de aceea, Curtea a reținut că, prin adoptarea unei soluții legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispozițiilor Constituției, legiuitorul a acționat ultra vires, încălcându-și obligația constituțională rezultată din art. 147 alin. (4).” În aceste condiții, având în vedere similitudinea de situații, respectiv reluarea într-o altă variantă redacțională a unei soluții legislative neconstituționale, Curtea a constatat că sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 147 alin. (1) și (4), prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (1), reținând, totodată, obligația legiuitorului de a elimina din dreptul pozitiv soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională, ”precum cea care se regăsește în actualul art. 253 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, paragraful 94].” (par. 39-40)

[Decizia nr. 528/2018, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 253 alin. (1)] și 3 [cu referire la art. 2541 alin. (21)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, art. I pct. 1 [cu referire la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 1/2011] și art. II [cu referire la art. 321 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2005] din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul educației și articolului unic [cu referire la art. 16 alin. (1)] din Legea pentru modificarea art. 16 din Legea educației naționale nr. 1/2011, precum și celor trei legi în ansamblul lor, M.Of. nr. 676 din 3 august 2018]

Reglementarea, din nou, a unor modalităţi paralele de acces la funcția de cadru didactic titular. Neconstituționalitatea reluării unei soluții legislative constatate neconstituționale.

Curtea s-a pronunțat în cauză, în control a priori, asupra Legii  pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.21/2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, respectiv asupra articolului unic pct. 2 și pct. 6 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.21/2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, având următorul cuprins:

„Articol unic.- Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21 din 30 mai 2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 31 mai 2012, cu următoarele modificări și completări: (…)

2. La articolul unic, după punctul 1 se introduce un nou punct, pct. 11, cu următorul cuprins:

«11. Articolul 931 se modifică și va avea următorul cuprins:

Art. 931 – (1) Cadrele didactice calificate care au participat și obținut în ultimii 3 ani nota/media de cel puțin 7 la un concurs național unic de titularizare în învățământul preuniversitar, au definitivarea în învățământ și sunt angajate cu contract individual de muncă pe perioadă determinată pe acel post/catedră de cel puțin 3 ani de zile, devin titulari în sistemul de învățământ preuniversitar, li se modifică durata contractului încheiat cu unitatea de învățământ, în durată nedeterminată, dacă postul didactic/catedra este vacant(ă) și are viabilitate.

(2) Cadrelor didactice calificate care au participat în ultimii ani la concursul național unic de titularizare în învățământul preuniversitar, au obținut nota/media de cel puțin 7, au definitivarea în învățământ și sunt încadrate cu contract individual de muncă pe durată determinată, mai mică decât cea prevăzută la alin. (l), pe un post/catedră, li se modifică durata contractului de muncă în durată nedeterminată la data la care acumulează 3 ani pe postul/catedra respectiv(ă) și acesta/aceasta are viabilitate pe durata nivelului de învățământ preșcolar, primar, gimnazial sau liceal, după caz.

(3) De la data modificării duratei contractului individual de muncă în durată nedeterminată, cadrele didactice au dreptul să participe la toate etapele de mobilitate de personal, potrivit metodologiei elaborate cu consultarea partenerilor de dialog social și aprobată prin ordin al ministrului educației și cercetării.» (…)

6. La articolul unic punctul 10, după alineatul (13) al articolului 254 se introduce un nou alineat, alin. (131), cu următorul cuprins

«(131) În anul școlar în care se declară stare de urgență sau de asediu, potrivit Constituției României, cadrele didactice calificate care au participat și obținut în ultimii 3 ani nota/media de cel puțin 7 la un concurs național unic de titularizare în învățământul preuniversitar, au definitivarea în învățământ și sunt angajate cu contract individual de muncă pe perioadă determinată pe acel post/catedră de cel puțin 3 ani de zile, devin titulari în sistemul de învățământ preuniversitar, li se modifică durata contractului încheiat cu unitatea de învățământ, în durată nedeterminată, dacă postul didactic/catedra este vacant(ă) și are viabilitate.»”

Examinând motivele de neconstituționalitate invocate, Curtea a constatat că «acestea vizează, în esență, crearea unui cadru legislativ confuz, cu reglementări și condiționări diferite pentru aceeași ipoteză normativă – obținerea titularizării în învățământul preuniversitar, precum și încercarea de a stabili o modalitate ”paralelă” de accedere la calitatea de titular în învățământul preuniversitar, de natură a denatura regimul juridic al titularizării, contrară textelor constituționale invocate și jurisprudenței Curții Constituționale în materie». Întrucât aceste critici sunt susținute prin considerentele care au fundamentat constatarea neconstituționalității unor soluții legislative similare, instanța constituțională a realizat și în acest caz, așa cum a mai procedat în jurisprudența sa, «o analiză mediată de art. 147 alin. (4) din Constituție, iar nu o analiză distinctă a încălcării dispozițiilor constituționale deja constatate ca fiind încălcate prin soluții legislative similare (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr.581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, sau Decizia nr.153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 10 iunie 2020)». Curtea a apreciat că ”o asemenea abordare respectă, pe de o parte, cadrul sesizării formulate, iar, pe de altă parte, evidențiază caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, în scopul împiedicării reluării în alte acte normative a unor soluții legislative constatate ca fiind neconstituționale”.

Curtea a observat, în acest sens, că, ”în jurisprudența sa, a sancționat în mod consecvent dispozițiile legale care reglementau titularizarea unor cadre didactice care nu au promovat concursul național unic de titularizare, apreciind ca fiind neconstituțională instituirea unor modalități paralele de acces la funcția de cadru didactic titular”, sens în care a rezumat deciziile sale în materie din 2013, 2014 și 2018. (par. 16-27)

Curtea a constatat că «în prezenta cauză textele de lege criticate instituie, practic, aceeași soluție legislativă constatată ca fiind neconstituțională prin deciziile prezentate, respectiv titularizarea unor cadre didactice care nu au promovat concursul național unic de titularizare. Diferențele față de soluțiile legislative analizate în deciziile precedente privesc diversele termene stabilite de legiuitor, precum și invocarea, cât privește introducerea alin. (131) după alineatul (13) al articolului 254 din Legea nr. 1/2011, a stării de urgență sau de asediu ( ”în anul școlar în care se declară stare de urgență sau de asediu, potrivit Constituției României”), ca situație în care se aplică un regim diferit de titularizare, respectiv ”cadrele didactice calificate care au participat și obținut în ultimii 3 ani nota/media de cel puțin 7 la un concurs național unic de titularizare în învățământul preuniversitar, au definitivarea în învățământ și sunt angajate cu contract individual de muncă pe perioadă determinată pe acel post/catedră de cel puțin 3 ani de zile, devin titulari în sistemul de învățământ preuniversitar, li se modifică durata contractului încheiat cu unitatea de învățământ, în durată nedeterminată, dacă postul didactic/catedra este vacant(ă) și are viabilitate.” » (par. 28)

Astfel fiind, Curtea a apreciat că «și în privința soluției legislative consacrate de textele de lege criticate în prezenta cauză se aplică, mutatis mutandis, aceleași considerente care au fundamentat soluțiile de admitere a excepțiilor/obiecțiilor de neconstituționalitate invocate în motivarea sesizării. Crearea unei modalități paralele de acces la funcția de cadru didactic titular este contrară, potrivit jurisprudenței citate, prevederilor art. 1 alin. (5) și ale art. 16 din Constituție. Existența unor situații speciale precum cea de urgență sau cea de asediu nu poate constitui temeiul încălcării normelor constituționale, ci doar al unor eventuale restrângeri ale exercițiului unor drepturi și al unor libertăți, cu stricta respectare a cadrului constituțional dat de dispozițiile art. 53 din Constituție, care stabilesc condițiile acestei restrângeri. »(par. 29)

[Decizia nr. 452/2020 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 2 și pct. 6 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, M.Of. nr. 598/2020]

Menţinerea în funcţia didactică, ca titulari în aceleași condiții, fără discriminare. Statutul personalului didactic nu poate fi modificat prin deținerea altor funcții sau demnități

În cauză, Curtea a constatat neconstituționalitatea soluției legislative consacrate prin prevederile art.129 alin.(3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, prevederi potrivit cărora „(3) Profesorii universitari, membri ai Academiei Române sau ai academiilor de ştiinţe organizate pe domenii ştiinţifice, înfiinţate prin lege, pot rămâne în activitate ca titulari, ceea ce înseamnă cu normă întreagă în învăţământ, până la vârsta de 70 de ani. Peste această vârstă pot fi menţinuţi în activitate numai cu acordul instituţiei în care lucrează, prin prelungiri anuale.”

Curtea a reţinut că textul de lege criticat reglementează o prelungire ope legis a raporturilor de muncă cu angajatorul, pentru profesorii universitari membri ai Academiei Române sau ai academiilor de ştiinţe organizate pe domenii ştiinţifice, înfiinţate prin lege, până la vârsta de 70 de ani. Peste această vârstă urmează a fi menţinuţi în activitate, la cerere, numai cu acordul instituţiei de învăţământ superior în care lucrează, prin prelungiri anuale.

Curtea a constatat că prin Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, a analizat constituţionalitatea prevederilor art. 129 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 128/1997 raportate la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, în ceea ce priveşte criteriul vârstei pentru menţinerea în activitate a profesorilor universitari şi a conferenţiarilor universitari cu titlu ştiinţific de doctor. Astfel, Curtea a reţinut că vârsta nu se regăseşte printre criteriile discriminatorii, prin care se încalcă egalitatea între cetăţeni, enumerate în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Constituţie, aceasta având în speţă doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică.

Analizând motivele de neconstituţionalitate invocate în cauză, Curtea a constatat însă, că normele legale criticate operează o distincţie între profesorii universitari şi conferenţiarii universitari cu titlu ştiinţific de doctor, pe de o parte, şi profesorii universitari, membri ai Academiei Române sau ai academiilor de ştiinţe organizate pe domenii ştiinţifice, înfiinţate prin lege, pe de altă parte, în ceea ce priveşte menţinerea în funcţia didactică, ca titulari. Astfel, aceştia din urmă beneficiază de o prelungire de drept a raporturilor de muncă cu angajatorul până la vârsta de 70 de ani, în vreme ce profesorii universitari şi conferenţiarii universitari cu titlu ştiinţific de doctor pot fi menţinuţi ca titulari în funcţia didactică, pentru aceeaşi limită de vârstă, numai la cerere şi cu acordul consiliului facultăţii şi aprobarea anuală a senatului universitar. În aceste condiţii, Curtea a constatat că textul de lege criticat aduce atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ”instituirea unui tratament juridic distinct între profesorii universitari, indiferent de titlul unora dintre ei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Atât membrii Academiei Române sau ai academiilor de ştiinţe organizate pe domenii ştiinţifice înfiinţate prin lege, cât şi profesorii universitari şi conferenţiarii universitari cu titlu ştiinţific de doctor se află în aceeaşi situaţie juridică în privinţa activităţii lor didactice.”

Curtea a mai reținut și că ”sub aspectul menţinerii în activitate a profesorilor universitari peste vârsta de 65 de ani, potrivit art. 129 alin. (2) din lege, statutul lor juridic trebuie să fie acelaşi, în caz contrar sunt încălcate dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ambele categorii având statutul juridic de cadre didactice universitare”; ”deşi instituirea unor condiţii pentru menţinerea în activitate reprezintă opţiunea legiuitorului, astfel de condiţii nu pot fi impuse cu scopul de a discrimina persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără a exista vreo justificare raţională şi obiectivă.”

[Decizia nr. 599/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 129 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, M.Of. nr. 329/2009]

• Neconstituționalitatea soluției legislativă potrivit căreia nu pot fi contestate sancțiunile aplicate persoanelor care dețin funcții de conducere eligibile în învățământul superior.

Curtea a constatat neconstituționalitatea soluției legislative reglementate prin prevederile art.123 alin.(5) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, potrivit cărora „Pentru funcţiile de conducere eligibile din instituţiile de învăţământ superior se aplică, fără drept de contestaţie, prevederile art. 74 alin. (2) şi (3)”.

Curtea a constatat că dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 128/1997 reglementează ipoteze diferite referitoare la modul de stabilire a sancţiunilor disciplinare în cazul personalului didactic, didactic auxiliar, al personalului de conducere, de îndrumare şi de control şi la modul de comunicare a acestor sancţiuni în funcţie de categoriile de personal didactic cărora li se adresează. În acest context, dispoziţiile art. 123 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 stabilesc că, în cazul persoanelor care ocupă funcţii de conducere eligibile în instituţiile de învăţământ superior, se vor aplica, fără drept de contestaţie, prevederile art. 74 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, referitoare la revocarea sau suspendarea din funcţie. Astfel, persoana care a săvârşit abaterea disciplinară va fi supusă unei proceduri de revocare prin parcurgerea aceleiaşi proceduri ca şi cea necesară numirii sale în funcţie, respectiv prin supunere la votul secret al electorilor. De asemenea, ministrul învăţământului poate suspenda din funcţie rectorul unei instituţii de învăţământ superior de stat sau particular, suspendare ce va fi supusă validării de către senatul universitar prin vot. Ambele măsuri sunt supuse electorilor, care au dreptul de a decide păstrarea sau revocarea din funcţie a celui care ocupă funcţia de conducere, având în vedere că numirea s-a făcut, în mod simetric, prin votul majorităţii acestora. De altfel, aceasta este o formă de manifestare a autonomiei universitare, care implică, între altele, şi posibilitatea alegerii în funcţii de conducere a acelor persoane care pot reprezenta şi realiza cel mai bine obiectivele instituţiei de învăţământ, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 92 alin. (3) lit. f) din Legea învăţământului nr. 84/1995. Pentru aceste raţiuni, decizia de revocare nu poate fi contestată, fapt ce nu are semnificaţia unei încălcări a accesului liber la justiţie.

Curtea a mai constatat că dispoziţiile art. 74 alin. (2) şi (3) din Legea nr.128/1997 stabilesc un cadru procedural în care se aplică măsura revocării sau a suspendării, astfel încât legalitatea acestor măsuri este condiţionată de respectarea acestor reguli procedurale. Astfel, se arată că „Persoana aflată într-o funcţie de conducere poate fi revocată din funcţie prin procedura folosită pentru alegere, la iniţiativa unei treimi din numărul total al electorilor. Audierea persoanei respective este obligatorie”. De asemenea, în cazul suspendării se prevede obligaţia justificării temeinice în scris a măsurii, precum şi obligaţia senatului de a valida sau a invalida această decizie în termen de 30 de zile. Invalidarea se face dacă este întrunit votul a două treimi din numărul total al membrilor senatului universitar împotriva măsurii suspendării. În cazul validării însă se declanşează procedura de alegere a noului rector. În sfârşit, legea interzice declanşarea procedurii suspendării în perioada vacanţelor universitare.

Eficienţa juridică a acestor prevederi, care reprezintă o garanţie pentru respectarea drepturilor persoanei revocate sau suspendate din funcţie, nu poate fi asigurată decât în măsura în care legalitatea procedurii este susceptibilă de a fi supusă controlului instanţelor de judecată. Ca urmare, Curtea a reținut că ”imposibilitatea contestării acestor proceduri, prevăzută de art. 123 alin. (5) din Legea nr.128/1997, reprezintă, din această perspectivă, o evidentă încălcare a accesului la justiţie”.

[Decizia nr. 1.614/2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (5) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, M.Of. nr. 118/2011]

3. Destinatarii procesului educaţional. Drepturi și obligații

• Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie. Nu poate fi încălcat dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri religioase, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Statul este obligat să asigure posibilitatea studierii religiei, în timp ce elevii trebuie să aibă dreptul de opțiune

Curtea a examinat prevederile art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 84/1995, legea învățământului, și ale art. 18 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 1/2011, prevederi care aveau următorul conținut:

Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 – „La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situația școlară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 – „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

Curtea a constatat că includerea Religiei ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun, ”nu reprezintă eo ipso o problemă de natură a genera nerespectarea libertății conștiinței, câtă vreme dispozițiile contestate nu generează obligații de natură a urma cursuri având ca obiect o anumită religie, contrară convingerilor fiecăruia. Așa fiind, (..) prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, reprezintă o consacrare a dispozițiilor constituționale ale art. 32 alin. (7) potrivit cărora „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege”. De aceea, caracterul obligatoriu al Religiei, ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun nu poate fi opus elevilor, întrucât instituirea lui are drept scop atingerea exigențelor constituționale mai sus arătate, prin îndeplinirea de către stat a obligației de a include această disciplină în planul-cadru de învățământ. Prin urmare, obligativitatea disciplinei Religie este opozabilă numai statului care este ținut de necesitatea organizării învățământului religios prin asigurarea predării Religiei pentru cele 18 culte recunoscute (a se vedea și art.32 din Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014). Faptul că alineatele (2) ale art. 9 din Legea nr. 84/1995 și art. 18 din Legea nr.1/2011 dau elevului drept de opțiune prin instituirea posibilității de a nu participa la aceste cursuri, consacră caracterul opțional al disciplinei, care, de această dată, vizează elevul major, părintele sau tutorele legal instituit pentru elevul minor”.

Curtea a reținut că modul în care legiuitorul a reglementat prin art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 84/1995 și art. 18 alin. (2) teza întâi din Legea nr.1/2011 oferta educațională referitoare la disciplina Religie, ”este de natură să afecteze libertatea de conștiință”. Potrivit Curții, Legea fundamentală garantează părinților dreptul la îngrijirea și educarea copiilor lor și cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De asemenea, părinții au dreptul de a-și ține departe copiii de convingeri religioase. Însă acest drept de educare nu aparține exclusiv părinților, statul, căruia i s-a încredințat controlul asupra întregului sistem școlar, asumându‑și în mod autonom și concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinților. Rezultă că, pe de o parte, există o obligație negativă a statului de a nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credință religioasă, iar, pe de altă parte, există și obligația pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învățăturilor unui anumit cult sau credință religioasă, să creeze cadrul legislativ și instituțional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art.29 și art.32 din Constituție. Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situația de a‑și apăra sau proteja libertatea conștiinței, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligației negative a statului, care, în virtutea acestei obligații, nu poate impune studierea religiei. Așa fiind, ”numai după exprimarea dorinței elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, de a-și însuși prin studiu preceptele specifice unui anumit cult religios intervine obligația pozitivă a statului de a asigura cadrul necesar menționat”. În adoptarea reglementărilor sale în domeniul învățământului, legiuitorul trebuie să țină seama de faptul că art. 29 alin. (6) din Constituție garantează dreptul la învățământul religios și nu obligația de a frecventa cursuri de religie. Sub acest aspect, manifestarea liberă a opțiunilor implică în mod necesar inițiativa proprie a persoanei în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimțirea tacită sau refuzul expres. Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituționale referitoare la libertatea conștiinței și a religiei aplicabile în domeniul învățământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este prezumată ca manifestând deja opțiunea de a studia, fiind nevoită să acționeze ulterior pentru excluderea sa din grupul de studiu. Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o constrângere a persoanei în manifestarea unei opțiuni, ceea ce de plano, contravine libertății conștiinței consacrată de Constituție.

Curtea a reținut că ”școala trebuie să fie deschisă pentru idei și valori religioase, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Constituție, statul garantează libertatea conștiinței, care trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”. De aceea, ”statului îi este interzis să adopte soluții legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect față de convingerile religioase sau filozofice ale părinților, motiv pentru care organizarea activității școlare trebuie să se subordoneze atingerii unui scop de conciliere în exercitarea funcțiilor pe care și le asumă în procesul de educație și de predare a religiei cu respectarea dreptului părinților de a asigura educația în conformitate cu propriile convingeri religioase. Ca parte a sistemului constituțional de valori, libertății de conștiință religioase îi este atribuit imperativul toleranței, în special în relație cu demnitatea umană garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori. Acest motiv exclude, de principiu, ca activitățile și comportamentele ce izvorăsc dintr-o anumită atitudine de credință ori de convingeri filozofice non-religioase să fie supuse sancțiunilor pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivațiile de credință ale persoanei în cauză.” Pentru a fi deplin respectată libertatea de conștiință și religie, care implică libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, consacrate de art. 29 alin. (1), (2) și (6) din Constituție, legiuitorul este ținut de o obligație de neutralitate și imparțialitate. Această obligație este realizată în situația în care statul veghează la respectarea acestor libertăți, consacrând posibilitatea părinților, reprezentanților legali ai elevilor minori, respectiv posibilitatea elevilor majori, de a solicita participarea la orele de religie.                  

[Decizia nr. 669/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (1) și (2) din Legea învățământului nr. 84/1995, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, precum și a dispozițiilor art. 61 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, M.Of. nr. 59/2015]

Libertatea de exprimare, libertatea conștiinței, libertatea academică. Este neconstituțională interdicția legală, în unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, a activităților în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași.

Am arătat într-o Notă de jurisprudență[3] unde am analizat pe larg această decizie a CCR că o inițiativă legislativă care se referea la interdicția prozelitismului pe baza criteriului de sex și a celui de gen s-a transformat – prin amendamentele aduse în procedura parlamentară de adoptare- într-o lege cuprinzând o interdicție absolută a oricărei activități de exprimare/cunoaștere în spațiile destinate educației și formării profesionale a ideii/teoriei potrivit căreia identitatea de gen este diferită de sexul biologic. Sesizată de Președintele României, în control a priori, cu privire la această soluție legislativă, cuprinsă într-o lege de modificare a Legii educației naționale nr. 1/2011, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat neconstituționalitatea soluției legislative prin care sunt interzise în unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași.

Decizia CCR prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestei legi se referă, deopotrivă, la libertatea academică, fiind relevantă și prin noutatea temei abordate, respectiv identitatea de gen, foarte amplă și susceptibilă de dezbateri, așa cum o relevă și trimiterile la jurisprudență și legislație cuprinse în decizie.

CCR a reținut, între altele, că ”o expresie specifică a libertății de exprimare în unitățile de învățământ superior este, potrivit legii, libertatea academică [art. 123 alin. (1) din Legea nr. 1/2011]. Aceasta presupune exprimarea liberă a opiniilor academice, fără îngrădiri de natură ideologică, politică sau religioasă. Totodată, libertatea academică presupune obiectivitate în cunoaștere și formare științifică adecvată, universitățile având libertatea de a impune anumite standarde științifice și etice. În instituțiile de învățământ superior este interzisă periclitarea sub orice formă a dreptului la exprimarea liberă a opiniilor științifice și este asigurată libertatea cercetării în ceea ce privește stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor şi valorificarea rezultatelor, conform legii [art. 123 alin. (5) și (6) din Legea nr. 1/2011]. Or, interzicerea liberei exprimări în privința teoriei de gen determină evident și interzicerea oricărei inițiative de cercetare în acest domeniu, norma criticată impunând, independent de orice dezbatere liberă sau cercetare, o educație dogmatică, trunchiată, constrângătoare pentru libera exprimare a cadrelor didactice și a beneficiarilor actului educațional, cu ignorarea dreptului la opinie al acestora”. (par.95)

(Decizia nr. 907/2020 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit.e), introduse prin articolul unic al Legii pentru modificarea art.7 din Legea educației naționale nr. 1/2011, M.Of. nr. 68/2021)

• Obligații pozitive asumate de stat pentru garantarea dreptului la învățătură și a regimului special de protecție a copiilor și a tinerilor. Decontarea transportului elevilor, condiții.

Curtea a examinat excepţia de neconstituţionalitate a art. 84 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, având următoarea redactare: ”Elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu li se decontează cheltuielile de transport din bugetul Ministerului Educaţiei Naționale, prin unităţile de învăţământ la care sunt şcolarizaţi, pe bază de abonament, în limita a 50 km, sau li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a 8 călătorii dus-întors pe semestru, dacă locuiesc la internat sau în gazdă”, respective sintagma ”pe bază de abonament”, cuprinsă în textul legal citat, în raport cu art.16 din Constituție – Egalitatea în drepturi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat, mai întâi, că dispozițiile art. 84 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011 instituie facilități pentru o categorie de persoane, respectiv pentru elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, în considerarea statutului lor și a situației specifice în care se află. Având în vedere destinatarii (elevii) și motivul instituirii (faptul că, din motive obiective, nu se poate realiza școlarizarea în localitatea de domiciliu), Curtea a conchis că ”facilitățile respective constituie expresia a două drepturi fundamentale, și anume dreptul la învățătură, consacrat de art. 32 din Constituție, și protecția copiilor și a tinerilor, consacrat de art. 49 din Constituție.” (par. 13)

Curtea a observat, în acest sens, că, în conformitate cu art. 32 alin. (1) din Constituție, ”Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și perfecționare”, iar, potrivit alin. (4) teza întâi al aceluiași articol, ”învățământul de stat este gratuit, potrivit legii.(…)”. De asemenea, în condițiile art. 49 alin. (1) din Constituție, Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, ”Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege. Din coroborarea textelor constituționale, Curtea a reținut că «rezultă că facilitățile prevăzute de art. 84 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în speță decontarea cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, constituie ”o formă de protecție socială a copiilor și a tinerilor stabilită prin lege”, în sensul normelor constituționale de referință citate, instituită în scopul de a asigura dreptul la învățătură al acestora, respectiv realizarea ”învățământului general obligatoriu”. Măsura astfel reglementată este menită, așadar, să dea substanță drepturilor constituționale menționate, respectiv obligațiilor pozitive asumate de stat pentru garantarea dreptului la învățătură și a regimului special de protecție a copiilor și a tinerilor». (par. 14)

Observând că ”ceea ce se critică în prezenta cauză este una dintre condițiile impuse pentru ca destinatarii normei să beneficieze de drepturile concretizate în măsura de protecție astfel instituită, și anume condiționarea decontării cheltuielilor de transport de existența/prezentarea unui abonament de transport”, precum și conținutul principiului egalităţii în drepturi, Curtea a constată că, în cauză, ”deși legiuitorul nu a stabilit vreo distincție în cadrul categoriei de persoane protejate, astfel că, teoretic, toate beneficiază de măsura de protecție instituită, a introdus o condiție care determină, în realitate, ca persoane aflate în această categorie, așadar, în aceeași situație juridică, respectiv elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, să fie tratate diferit în privința realizării acelorași drepturi fundamentale, punându-se sub semnul întrebării însăși realizarea efectivă a acestor drepturi”. (par. 17)

Curtea a reținut că «deși toți elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu au vocația, în considerarea statutului astfel circumstanțiat, la beneficiul acordat de legiuitor, și anume decontarea cheltuielilor de transport (desigur în măsura în care nu locuiesc la internat/gazdă în localitatea unde sunt școlarizați, ipoteză care are o reglementare distinctă), în realitate, beneficiază de decontare numai  o parte dintre aceștia, care au posibilitatea de a  prezenta un abonament de transport. Or, în condițiile în care nu există certitudine cu privire la posibilitatea eliberării de astfel de abonamente în toate situațiile, respectiv indiferent de localitatea de domiciliu ale elevilor, impunerea unei astfel de condiții determină ca o categorie de elevi să se afle în imposibilitatea obiectivă de a beneficia de decontare, chiar dacă și respectivii elevi au efectuat cheltuieli de transport pentru deplasarea în localitatea unde sunt școlarizați și pot proba acest lucru. Ca urmare, condiția impusă prin sintagma ”pe bază de abonament” este de natură să determine o diferență de tratament juridic, pe criterii independente de voința beneficiarilor normei, și care, pentru motivele ce urmează a fi expuse, nu își găsesc o justificare obiectivă și rezonabilă. » (par. 18)

Curtea a observat că ”o astfel de condiție nu își găsește eventuala justificare în nevoia de predictibilitate a cheltuielilor bugetare cu transportul elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, întrucât aceasta se poate realiza indiferent de situația abonamentelor de transport. Tot astfel, dovada efectuării acestor cheltuieli se poate asigura cu orice alt document justificativ, iar nu exclusiv cu abonamentul de transport. O asemenea condiție, în contextul altor reglementări cuprinse în Legea educației naționale nr. 1/2011, care privesc, de exemplu, stabilirea de tarife maxime per kilometru aferent abonamentului de transport rutier [art. 84 alin. (32)] sau obligația operatorului de transport rutier de a emite abonamente pentru transportul elevilor şi de a asigura transportul rutier al acestora [art. 84 alin. (34)], ar putea fi justificată în măsura în care s-ar asigura în mod efectiv operatori de transport pentru  absolut toate rutele și localitățile aflate în ipoteza normei. Întrucât nu există o astfel de garanție, impunerea condiției prezentării abonamentului de transport pentru decontarea cheltuielilor cu transportul elevilor de la domiciliu la localitatea unde sunt școlarizați apare ca fiind discriminatorie și de natură a crea doar aparența unei măsuri de protecție instituite pentru realizarea obligațiilor statului, impuse de normele constituționale de referință.” (par. 19)

Curtea a adăugat o serie de considerații vizând ”evoluția jurisprudenței sale  în sensul  stabilirii și dezvoltării de exigențe constituționale sporite pentru asigurarea unei protecții efective a drepturilor și a libertăților fundamentale. În concordanță cu această interpretare, Curtea a constatat că, în cauză, ”protecția oferită elevilor în privința realizării dreptului lor la învățătură devine iluzorie dacă  pentru a beneficia de aceasta sunt instituite condiții imposibil sau foarte dificil de realizat.” (par. 20) În consecință, constatând că sintagma criticată are caracter discriminatoriu și afectează drepturile fundamentale menționate, Curtea a constatat neconstituționalitatea acesteia.

(Decizia nr. 657/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei ”pe bază de abonament”, cuprinsă în art. 84 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, M.Of. nr. 882/2019)

IV. Concluzii

Întrucât acest material cuprinde o sinteză de jurisprudență, îl vom încheia tot cu un extras din jurisprudența CCR, de natură a sublinia efectele deciziilor acestei Curți și obligațiile ce revin autorităților publice din această perspectivă.

«30. Curtea reamintește că, în mod constant, în jurisprudența sa, a subliniat că, ”potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept. (…) Mai mult, în acord cu jurisprudența sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. (…). Prin sintagma «considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină» se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune logică realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de Curte (…)” (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017).

31. Cât privește, în sine, rolul Curții Constituționale și efectul deciziilor pe care aceasta le pronunță, instanța constituțională a subliniat în mod consecvent că ”este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992], cu plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor sale. (…) Decizia Curții Constituționale face parte din ordinea juridică normativă [a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008], (…). Totodată, întrucât nu poate fi separată de efectele de drept constituțional pe care aceasta le produce, decizia se prezintă ca un tot unitar sub aspectul naturii și efectelor sale juridice. (…) Deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de neconstituționalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal distinct al dreptului constituțional, preiau forța juridică a normelor constituționale pe care le interpretează și se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deși are caracter jurisdicțional, art. 147 alin. (4) din Constituție conferă deciziei antereferite forța normelor constituționale, pe care nu o limitează la cazul dat, ci îi atribuie un caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ea trebuie respectată și aplicată de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. De aceea, Curtea apreciază că, deși decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabilește reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului.” (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, par. 451)

32. Astfel fiind, Curtea reține că legiferarea cu încălcarea deciziilor Curții Constituționale este incompatibilă cu statul de drept, consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.»

(Decizia nr. 452/2020 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 2 și pct. 6 din Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2012 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, M.Of. nr. 598/ 2020)


[1] Pentru dezvoltări şi jurisprudenţa incidentă, a  se vedea T.Toader, M.Safta, Codexul soluţiilor legislative neconstituţionale, https://www.juridice.ro/essentials/566/codexul-solutiilor-legislative-neconstitutionale
[2] M. Safta, Drept constituțional și instituții politice. Teorie generală, Ed. Hamangiu, 2021
[3] https://www.juridice.ro/715033/actualitati-constitutionale-ianuarie-2021-jurisprudenta-relevanta-a-curtii-constitutionale-a-romaniei-evenimente-internationale-publicatii.html


Prof. univ. dr. Marieta Safta

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti