Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Un stat care nu e în stare să ducă la îndeplinire deciziile sistemului său judecătoresc…
01.08.2022 | Sever VOINESCU

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Sever Voinescu

Sever Voinescu

La începutul deceniului trecut, un bun scriitor columbian pe nume Juan Gabriel Vásquez, ieșit din mantaua marii tradiții sud-americane Llosa-Márquez-Cortázar-Fuentes, a publicat un roman aproape foarte bun cu un titlu aproape genial: Zgomotul lucrurilor căzînd. Dar cu adevărat uimitoare sînt căderile care nu produc nici un zgomot. Veți spune că în universul nostru fizic nu există așa ceva. Ei bine, România nu contenește să ni se arate ca un colț de univers în care sînt posibile fenomene nemaiîntîlnite în alte părți, cum ar fi gigantice prăvăliri ale unor arhitecturi mărețe care nu produc nici un sunet, surpări de proporții fără sonor, cutremure de mare magnitudine care transformă-n praf, pe neauzite, vaste și complicate șantiere la care s-a lucrat din greu, cu sacrificii, ani la rînd. Găsiți că ce spun e un paradox, că nu există prăbușire masivă fără un sunet? Ei bine, în acest sens, regimul dlui Iohannis a fost (cam 75% din timpul alocat s-a scurs, deci putem vorbi la trecut) paradoxal. L-aș caracteriza chiar așa, ca pe o spectaculoasă prăbușire instituțională a statului, fără nici un zgomot. Au fost cîte unii care țipau cuprinși de panică văzînd cum pilonii cad unul după altul, dar o făceau ca dintr-o încăpere strîmtă, vătuită, perfect izolată fonic. Nu știu cum de s-a putut asta în România, țară a scandalului continuu, a trăncănelii și a cacofoniei sonore, țară în care absolut oricine urlă orice-i trece prin cap, țară zgomotoasă prin excelență, dar, iată, s-a putut.

Vestea că o Curte de Apel din Grecia a refuzat extrădarea doctorului Sorin Opres­cu, condamnat definitiv în România, nu mai miră pe nimeni. Enervează, poate, pe unii, iar altora le dă speranțe, poate și idei. Dar de mirat nu ar trebui să mai mire pe nimeni, cu atît mai puțin pe cei care observă cu oarecare atenție viața juridică a României europene. Mai ales în ultimii ani, ne vin tot mai multe știri similare, așa că nu mai avem voie să fim surprinși, dar sîntem obligați să constatăm că avem o problemă reală și gravă. Într-un fel sau altul, de cîțiva ani, instanțe din Anglia, Italia, Ungaria, Serbia, Grecia, ba chiar și Moldova (poate și altele, căci noi știm doar cazurile care implică persoane publice) dau peste mînă Justiției noastre. Cum putem vorbi despre un veritabil fenomen judiciar, cred că trebuie să tragem unele concluzii și nu văd decît două posibile.

Prima: fie sistemul nostru judiciar merge bine, tot mai bine (înțeleg că scăpăm de MCV în curînd), dar judecătorii altora sînt corupți, hoții noștri fug care-ncotro, plătesc judecători din Londra pînă în Atena și scapă. Cam asta sugera și ministrul Justiției, diplomat și foarte pe departe (dar cred că a sosit vremea să nu mai vorbim pe departe despre subiectul acesta) cînd a declarat: „E greu de explicat simultan, pe de o parte, recunoașterea binemeritată a progreselor reale ale României în combaterea corupției, în aplicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare în domeniul Justiției și, pe de altă parte, faptul că decizii penale definitive sînt respinse la executare în unele state membre pe diverse motive sau chiar sînt schimbate pe fondul lor, unele dintre ele antamînd fondul deciziei instanței române“. Ministrul are dreptate – chiar e greu de explicat cum, pe de o parte, la nivel politic, țările UE ne presează să luptăm cu corupția, dar la nivel judiciar, din cîte vedem, mai degrabă ne descurajează. Sigur, ministrul știe bine că una e discuția și evaluarea politică a oamenilor Comisiei Europene și alta este părerea răspîndită și consolidată a magistraților europeni despre Justiția noastră. Departe de mine să spun că unii sau alții au dreptate. Spun doar că una crede Comisia și alta cred profesioniștii dreptului. Și dacă tot a venit vorba, părerea mea este că vom scăpa de MCV pentru că instrumentul și-a pierdut eficiența, nu pentru că și-ar fi atins obiectivul. După ani de zile în care Raportul MCV avea o influență majoră în politicile noastre, a devenit tot mai puțin băgat în seamă pînă cînd a ajuns desuet ­(iar juriștii știu că desuetudinea e una din modalitățile ieșirii din vigoare). Cum de am ajuns aici e altă poveste. Poate că politicienii noștri au devenit insensibili la acest mecanism care, demult, era un veritabil coșmar pentru ei. Poate că situația politică în interiorul UE s-a schimbat în ultimii ani și, iarăși, prevalează logica politică, diferită de cea a valorilor. Poate că UE inaugurează noi mecanisme de verificare a conformității Justiției din țările europene cu standardele statului de drept și MCV e revolut. Nu știu. Fapt e că MCV nu mai e ce-a fost și tinde repede, repejor, să devină nimic, așa că e mai bine să zicem toți, în limbaj PR, că și-a atins obiectivele și să-l evacuăm.

A doua concluzie posibilă: fie sistemul nostru penal (inclusiv cel penitenciar) îi tratează nedrept pe inculpați și pe condamnați, după standardele europene ale statului de drept. Asta nu înseamnă neapărat că nu luptăm cu corupția, ci că nu luptăm cu corupția după standardele europene, actuale, ale statului de drept. Practic, toate motivele pentru care țările europene refuză să extrădeze României inculpații ori condamnații ei sînt de două feluri: fie rețin grave erori în procesul judiciar, fie rețin grave probleme în sistemul penitenciar. Sînt foarte multe de spus. Cert este, însă, că nimeni nu le ia în serios, nimeni nu se ostenește să vadă dacă judecătorii aceia spun ceva important pentru sistemul nostru judiciar. Poate că nu. Poate că da. Dar nimeni nu vede în acele decizii motive de reflecție. Mi-amintesc, de pildă, că un înalt magistrat din Anglia a reținut într-o cauză exact de acest tip (condamnat român pe care a decis să nu-l extrădeze), printre altele, că o disfuncție a procesului judiciar român care afectează imparțialitatea instanței constă în faptul că în România nu se recunoaște, nici în lege, nici în practică, necesitatea recuzării judecătorului dacă în fața lui vine un martor (indiferent de ce parte) cu care el, judecătorul, se află în relații amicale. După standardele britanice, e inadmisibil ca un judecător să continue să judece în această situație; după ale noastre, nu e nici o problemă. E doar un exemplu care, la vremea respectivă, mi-a sărit în ochi. Sigur, mie, jurist nepracticant, căci juriștilor practicanți și, cu atît mai puțin, legiuitorilor nu le-a sărit în ochi. Nimeni nu s-a gîndit la asta: ajută sau impietează aflarea adevărului situația martorului prieten cu judecătorul? Oare de ce britanicii – totuși, o cultură juridică net superioară celei românești – cred că judecătorul trebuie să se retragă într-un asemenea caz? Nu zic să adoptăm soluția lor, dar nici măcar nu ne-am gîndit. Am lăsat lucrurile așa.

La noi, corpul juriștilor profesioniști pare preocupat, în primul rînd, de sine însuși. Rar corp profesional mai narcisic în această Românie a noastră! Esențiale sînt salariile, pensiile, vechimea, independența, condițiile de muncă, apărarea onoarei, alegerile la CSM – tot ceea ce ține de ei. Dar ce e de făcut pentru creșterea calității actului judiciar, asta e ceva secundar. În materii pur „judiciare”, de la regimul contravențiilor la cel al infracțiunilor, în materii procedurale, în materia executării silite sau a executării pedepselor penale – adică exact acolo unde ei, magistrații, trebuie să fie motorul principal al înnoirii fie pe cale jurisprudențială, fie pe cale legislativă, sîntem anchilozați în birocrație, secretomanie și absurd. Poate că n-ar fi rău să-i rugăm pe magistrații noștri (fără să ne treacă prin cap să atingem onoarea lor) să se mai gîndească și la datoria lor de a proteja interesul public și interesul privat, desigur în măsura în care sînt legitime și legale. În justiție, nu e vorba doar despre regimul de muncă al magistraților, totuși. Nu că nu e important, dar mai sînt și altele…

Și așa ajung la partea a doua a texului meu. Nu știu care dintre cele două explicații e cea corectă. Poate că o combinație între ele e mai aproape de adevăr. Dar știu sigur ce nu trebuie să facem de-acuma și, o spun cu reală îngrijorare, mă tem că exact asta vom face. Primul lucru: nu trebuie să ne comportăm ca niște proști. Vor fi unii care vor nega caracterul sistemic al problemei sau chiar existența problemei în sine, de teamă că „hoții” vor scăpa, că bieții noștri magistrați se vor timora și că propaganda „hoților” va deveni și mai credibilă. Vor crede, imediat, că justiția noastră e bună și că cei scăpați au mituit în dreapta și-n stînga, că nimic din criticile ce ne sînt aduse astfel nu e relevant. Asta ar fi o prostie! Al doilea lucru: nu trebuie să ne comportăm ca niște ticăloși. Vor fi alții care vor cita acest fenomen ca argument că toate condamnările pentru corupție din România sînt dubioase, ori chiar nedrepte. Retorica „statului paralel”, a „dosarelor politice”, a justiției anticorupție care nu are nimic de-a face cu nici un justiția, nici cu anticorupția, care se face la ordinul „serviciilor”, al americanilor, al masonilor, al dușmanilor țării sau al „sistemului”, indiferent ce-o însemna asta, poate înflori și poate aduna noi creduli. Asta ar fi o ticăloșie!

Cred că e vremea unor întrebări lucide și a unor răspunsuri clare. Cred că nu se mai poate accepta tergiversarea de genul „așteptăm motivarea” și după ce vine motivarea n-o citește nimeni și nimeni nu mai revede cazul, că între timp am uitat de el și avem alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei. Nu de alta, dar aceste incidente venite dinspre mai multe instanțe europene, de diferite grade și de diferite tradiții, lovesc puternic și așa firava încredere publică în justiție. Dacă nu găsim repede răspunsul corect și nu facem ce e de făcut, onest, în numele adevărului și al nevoii de a avea o justiție penală croită după principiile statului de drept, va deveni obișnuită situația în care orice inculpat care are bani de avion pînă-n Grecia sau Italia se duce acolo imediat după ce a spus ultimul cuvînt în fața instanței, așteaptă 30 de zile soluția și, indiferent de ea, revine în țară bine mersi, fie imediat, dacă e achitat, fie după mai mulți ani, după ce executarea pedepsei s-a prescris (căci e prescriptibilă nu doar răspunderea penală, ci și executarea pedepsei).

Și acuma, bănuiesc, vă veți întreba ce legătură are dl Iohannis cu toate astea. Tocmai asta e problema: că nu are, deși ar fi trebuit să aibă. Buna funcționare a instituțiilor statului e responsabilitatea sa. Sigur că cel mai ușor e să zici că Justiția e independentă, n-are președintele României ce-i face, că Parlamentul e independent, n-are nici lui ce-i face, că Guvernul nu se află în subordinea lui, n-are, prin urmare, ce-i face. Atunci, de ce o mai fi în Constituție trecută responsabilitatea bunei funcționări a statului în sarcina președintelui, dacă toate instituțiile sînt fie independente, fie în subordinea altora? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că președintele, prin autoritatea lui politică și, mai ales, publică, nu doar că poate, dar e dator să-și vegheze statul. Că nu e ales direct de popor, iar alegerea lui are nevoie de cel mai mare număr de voturi dintre toți aleșii României, doar să se plimbe cu avionul privat pe gratis! Faptul că umilirea justiției române în atît de multe instanțe europene i se pare că nu e problema lui (atunci, a cui o fi, căci doar președintele țării vorbește direct și oficial în numele statului?) e doar o probă a indolenței sale. După cum lăsarea tuturor problemelor mari ale țării pe seama gradaților e o probă a lenei sale. În cazul acesta, însă, gradații n-au ce face. Or rezolva ei cu educația, finanțele, politica, mediul, economia, fotbalul, internele și externele, cu problemele naționale și cele locale, dar uite că de daravela asta nu se pot ocupa. Nici serviciile, nici miliția nu-și pot extinde forța de convingere asupra magistraților europeni. Ghinion, cum s-ar spune. Ei, ce te faci acum?

Îl aduc în discuție pe dl Iohannis pentru că el e cel care trebuie să ridice întrebările de mai sus, nu eu. El trebuie să simtă tensiunea dilemelor de mai sus, nu eu. El trebuie să găsească soluția salvării obrazului justiției țării sale, indiferent dacă această soluție se află în interior sau în exterior, nu eu. Ceea ce pot eu, însă, face este să spun asta: un stat care nu e în stare să ducă la îndeplinire deciziile sistemului său judecătoresc este un stat pe care nu-l respectă, cu adevărat, nimeni. Nici în interior, nici în exterior. Nu-mi fac iluzii, dl Iohannis e atît de fericit cu sine și cu ce i se întîmplă în ultimii opt ani, încît problema respectabilității statului pe care-l conduce – deopotrivă în ochii lumii și în ochii propriilor cetățeni – nici nu-i trece prin cap. Dar ăsta e rostul unora ca mine, să-i spună președintelui chestii care nu-i trec prin cap, chiar dacă știu bine că nici pe la urechi n-o să-i treacă. Dar ce e spus rămîne spus.

Sever Voinescu

Mulțumim Dilema Veche

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti