Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Ne bis in idem, double jeopardy sau dreptul de a nu fi sancționat de două ori pentru aceeași faptă
05.08.2022 | Roman BRADU, Cornel PREDA

Secţiuni: Articole, Drept penal, Drepturile omului, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Roman Bradu

Roman Bradu

Cornel Preda

Cornel Preda

Înainte de orice alte considerații teoretice privitoare la principiul ne bis in idem, trebuie să evidențiem forma agreată de legiuitorul român, ca urmare a faptului că, nu de puține ori, este menționat eronat. În documentarea juridică pe care am abordat-o pentru prezentul articol, am regăsit fie non, fie ne bis in idem, iar curiozitatea ne-a îndemnat să vedem dacă ambele fracțiuni latinești sunt corecte ori dacă uneia dintre acestea i s-a acordat o denumire eronată. Iată și răspunsul:

„Deşi acest principiu este cunoscut în special în ţările de drept continental sub formula „non bis in idem”, NCPP a urmat formularea originară din Corpus Iuris al împăratului Iustinian, care face referire la „ne bis in idem”, reglementând cu titlu de principiu această regulă în limba latină.

Digestele împăratului Iustinian I constituie o colecţie de scrieri juridice publicată în anul 533 A.D. În Digeste 48.2.7.2 se prevede că „Guvernatorul nu trebuie să permită ca aceeaşi persoană să fi e acuzată din nou de o infracţiune pentru care a fost deja achitat” (Ulpian, De offi cio proconsulis, 7). În acest sens, încă înainte de era noastră, în anul 335, în Discursul contra legii lui Leptines, Demostene susţinea că „legile interzic ca aceeaşi persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi problemă” (Demostenes, Speech against the Law of Leptines, Demostenes John Edwin Sandys, 1999, p. 27).

Expresia ne bis in idem constituie o abreviere a următorului principiu al dreptului roman: „Bis de eadem re ne sit actio”, în care verbul a fi (esse) este la conjunctiv (sit) şi, prin urmare, nu admite folosirea lui împreună cu negaţia non în aceeaşi propoziţie.”[1]

Într-o temă atât de complexă, precum principiul ne bis in idem poate fi, dacă nu dificil de abordat, cel puțin complicat de stabilit, un punct de plecare. Credem că cel mai bun punct de plecare este tot textul de lege, așa că o sa situăm în partea incipientă dispozițiile legale în cadrul cărora regăsim principiul ne bis in idem, fără a se vrea a fi o enumerare exhaustivă[2].

Art. 6 Codul de procedură penală

Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

ARTICOLUL 8 Non bis in idem (sic!?) din Legea 302/2004

(1) Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) din Codul penal, respectiv termenul de supraveghere prevăzut la art. 84 din Codul penal fără a interveni revocarea sau anularea acestora.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României.

(3) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem

Art. 4 din Protocolul 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenţie.

Art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene

Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

Art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen

O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.

Articolele la care ne vom raporta cu predilecție în analiză sunt cele domestice. Mai precis articolul 6 din Codul de procedură penală și articolul 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Am spus domestice pentru că, spre deosebire de articolul 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și articolul 54 din Convenția de aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, primele două au o aplicabilitate mai puțin transfrontalieră și un scop, de asemenea, diferit.

Cine este articolul 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție? Un text de lege redactat în 1984 – pe gustul lui Orwell – care și-a propus interzicerea dublei sancționări sau, vom vedea, și a dublei proceduri. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, textul de lege, mai cuprinzător decât cel autohton, a devenit obligatoriu. Interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene vor fi de asemenea obligatorii. Mai precis, ce se discută pe la Luxemburg și pe la Strasbourg pe marginea textelor de lege referitor la ne bis in idem ne va privi și pe noi. De altfel, blocul de convenționalitate, protocoalele și jurisprudența aferentă reprezintă drept românesc conform Constituției, iar judecătorii români sunt, de asemenea, judecători europeni. Astfel, la mai bine 15 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană se impune să folosim mai puțin „ei” și mai mult „noi”.

Principiul ne bis in idem a cunoscut în jurisprudență celor două Curți dilatări și contractări, câteodată chiar și în perioade scurte. Astfel, păstrând registrul, materialul din care este făcut ne bis in idem este încă maleabil. Trecând de la idiomatica siderurgică la cea juridică vom spune clar: este și rămâne un principiu relativ, cu toate consecințele aferente. În general, principiile decurg și se garantează unele pe altele într-o oarecare sinergie. Articolul 6 C.proc.pen. și art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție decurg din echitatea și legalitatea procedurii. În cadrul articolului 4 din Protocolul nr. 7, căruia o să-i spunem în continuare a4p7 pentru fluiditate în citire, se face vorbire de jurisdicțiile aceluiași stat, limitând aplicarea acestuia doar la nivel național. Desigur, aplicarea transfrontalieră se poate face prin intermediul art. 6 C.proc.pen. precum și articolul 50 din Cartă, dar și articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen. O primă întrebare care se ivește este: care dintre cele patru texte de lege este cel mai cuprinzător și oferă cea mai extinsă protecție? Nu ne-am propus să venim doar cu răspunsuri ci și cu dezbateri, așa că rămâne la aprecierea cititorului să distingă acest aspect.

Trebuie să menționăm, totuși, că apare puțin rigid sau formalist să considerăm că interpretările date pe unul dintre textele de lege nu se pot aplica mutatis mutandis și în cadrul celorlalte. Venim și cu un dacă: dacă interpretarea este compatibilă cu dezideratul acestora.

Vom încerca să stabilim structura și elementele definitorii ale principiului ne bis in idem în lumina considerentelor și concluziilor CtEDO, CJUE, dar și ale Avocatului General.

Una dintre problemele actuale, care încă lasă loc de discuții și dezbateri, este noțiunea de natură penală a sancțiunii sau a procedurii. Altfel spus, rămâne ne bis in idem doar în afaceri penale? Răspunsul este clar NU. De la Engel împotriva Olandei și Zolotukhin împotriva Rusiei s-au stabilit criterii pentru stabilirea naturii penale a unei hotărâri sau a unei proceduri, indiferent de cum este calificată în dreptul intern. Cele trei criterii vor fi utilizate de instanțele naționale pentru a stabili dacă se activează principiul ne bis in idem. Primul criteriu, anume calificarea în dreptul național ca infracțiune, nu răspunde la nimic. Este de domeniul evidenței că nu mai este nevoie de vreo altă cercetare odată ce legislația națională a calificat faptele ce fac obiectul procedurilor ca fiind de natură penală. Următoarele două criterii, natura încălcării[3], criteriu nu prea edificator la prima facie și gradul de severitate al pedepsei[4] rămân relevante. Aceste din urmă criterii nu sunt în mod obligatoriu cumulative, ci pot fi și alternative, așa cum reiese din Zolotukhin împotriva Rusiei, pct. 53[5]. În concret, se va avea în vedere, de cele mai multe ori, gradul de severitate al pedepsei, in abstracto, pentru a determina natura penală a acesteia, dat fiind că în sistemul românesc majoritatea sancțiunilor au caracter punitiv.

„53. The Court’s established case-law sets out three criteria, commonly known as the “Engel criteria” (see Engel and Others, cited above), to be considered in determining whether or not there was a “criminal charge”. The first criterion is the legal classification of the offence under national law, the second is the very nature of the offence and the third is the degree of severity of the penalty that the person concerned risks incurring. The second and third criteria are alternative and not necessarily cumulative. This, however, does not exclude a cumulative approach where separate analysis of each criterion does not make it possible to reach a clear conclusion as to the existence of a criminal charge (see, as recent authorities, Jussila v. Finland [GC], no. 73053/01, §§ 30-31, ECHR 2006‑XIV, and Ezeh and Connors v. the United Kingdom [GC], nos. 39665/98 and 40086/98, §§ 82-86, ECHR 2003‑X).”

În definitiv, criteriile sunt puse în mâna autorităților naționale, ceea ce nu este nici mult, nici puțin. Autoritățile naționale vor putea determina – natura penală – a procedurilor și a pedepselor și, dacă este cazul, vor da eficiență principiului ne bis in idem. În sprijinul instațelor naționale Curtea[6] a venit cu anumite subcriterii de apreciere a naturii penale:

• dacă norma juridică în cauză este îndreptată numai către un anumit grup sau are un caracter general obligatoriu (Bendenoun împotriva Franței, § 47);

• dacă procedura este instituită de un organism public cu atribuții legale de executare[7] (Benham v. the United Kingdom, § 56[8]);

• dacă norma juridică are un scop punitiv sau disuasiv (Öztürk vs. Germania, § 53; Bendenoun împotriva Franței, § 47[9]);

• dacă norma juridică urmărește să protejeze interesele generale ale societății, de obicei protejate de dreptul penal (Produkcija plus Storitveno podjetje d.o.o. v. Slovenia, § 42[10];

• dacă impunerea unei sancțiuni depinde de o constatare de vinovăție (Benham v. Regatul Unit, § 56);

• modul în care procedurile comparabile sunt clasificate în alte state membre ale Consiliului Europei (Öztürk vs. Germania, § 53[11]).

Trebuie avută în vedere posibilitatea aplicării ne bis in idem, chiar privitor la proceduri calificate în dreptul național ca având natură administrativă, disciplinară sau contravențională, în orice caz, nepenală. Altfel spus, dacă o persoană este de două ori sancționată (bis) pentru aceeași faptă (idem) în cadrul unor proceduri necalificate ca fiind penale de legislația națională, va putea invoca în fața forului competent a4p7, anulând astfel ultima sancțiune sau, după caz, împiedicând ultima procedură. În acest sens, a se vedea bpost SA Împotriva Autorité belge de la concurrence[12]; cauza C‑617/17[13].

Articolul 50 din cartă prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care prezintă o natură penală în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 34).[14]

Este de notat, cu acest prilej, că simpla enunțare în anumite texte de lege a sintagmei „dacă nu constituie infracțiune” nu poate justifica aplicarea a două sancțiuni. Tocmai acel „dacă” împiedică una dintre proceduri. Astfel autorităților li se deschide o electa una via. Mai precis, rămâne în sarcina acestora să decidă cine, când și cum continuă procedurile și sancționarea. Astfel se impune verificarea criteriilor Engel, dar și a condițiilor expuse în A și B contra Norvegiei[15]. Deficiența procedurilor[16], a normelor metodologice, a legislației în general nu poate să se răsfrângă asupra justițiabilului. Vom vedea „în aval” în ce măsură Curtea admite dualismul de proceduri.

Se poate identifica și o ipoteză de validare a criteriilor Engel sau Bonda. Trebuie notat că în jurisprudența Curții de Justitie a Uniunii Europene se face vorbire de cauza și criteriile Bonda, care face trimitere, inter alia, la criteriile Engel. În esență sunt aceleași criterii de determinare a naturii penale a procedurilor, fie că le denumim Engel, fie că le denumim Bonda[17].

În Legea nr. 50/1991, privitoare la autorizarea executării lucrărilor de construcţii, se regăsesc atât fapte ce pot constitui infracțiuni[18], cât și contravenții[19]. Se poate ajunge la situația în care o persoană este sancționată contravențional, și ulterior îi este întocmit dosar penal pentru aceeași faptă, idem factum. Calificarea în legislația națională nu ne ajută, dar ne ajută severitatea sancțiunii in abstracto și natura încălcării. Amenda penala maximă în cazul infracțiunii este de 120.000 de lei, iar amenda contravențională de 100.000. Lucrurile sunt mai mult decât clare. Prezentăm, infra, considerente prin care instanța de la Strasbourg a evidențiat natura punitivă a unor amenzi contravenționale, chiar în materia construcțiilor[20].

The Court must determine whether the financial penalty imposed on the applicant company constituted a “penalty” within the meaning of Article 7 § 1 of the Convention. The wording of this provision indicates that the starting-point in any assessment of the existence of a penalty is whether the measure in question is imposed following conviction for a “criminal offence”. Other factors that may be taken into account as relevant in this connection are the nature and purpose of the measure in question; its characterisation under national law; the procedures involved in the making and implementation of the measure; and its severity (see Welch v. the United Kingdom, 9 February 1995, § 28, Series A no. 307-A).

In the instant case, neither the applicant company nor its directors were the subject of a criminal conviction by the Italian courts (see, mutatis mutandis, Yildirim v. Italy (dec.), no. 38602/02, ECHR 2003-IV, and Saliba v. Malta (dec.), no. 4251/02, 23 November 2004). Furthermore, under Italian law the impugned fine was not imposed under the provisions of the criminal law but under an administrative-law statute. The amount of the fine was determined by an administrative authority and its lawfulness examined by the administrative courts.

While these factors seem to militate against finding Article 7 of the Convention applicable, the Court cannot regard them as decisive. This is because the term “penalty” is autonomous in scope so that, in order to render the protection afforded by Article 7 effective, the Court must remain free to go behind appearances and assess for itself whether a particular measure amounts in substance to a “penalty” within the meaning of this provision (see Welch, cited above, § 27, and Coëme and Others v. Belgium, nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 and 33210/96, §145, ECHR 2000-VII).

In this connection, it observes that the penalty provided for by section 16(5) of Regional Law no. 20 of 1989 does not seek to afford pecuniary reparation for damage but essentially to inflict punishment in order to prevent the repetition of breaches of the building conditions laid down by the Regional Authority (see, mutatis mutandis and in relation to the notion of a “criminal charge”, Bendenoun v. France, 24 February 1994, § 47, Series A no. 284). Further support for this conclusion is to be found in the findings of the Consiglio di Stato, which in its judgment of 4 July 2000 stated that the absence of damage to the landscape did not prevent a fine being imposed. The penalty was therefore both deterrent and punitive, the latter being the characteristic that ordinarily serves to distinguish criminal penalties (see Öztürk v. Germany, 21 February 1984, § 53, Series A no. 73).

The Court considers that significant weight should be attached to the severity of the penalty, both potential and actual. Regional Law no. 20 of 1989 provides for a fine of 100% of the value of the illegally performed works and in any event of not less than the equivalent of EUR 5,164. The fine imposed by the extraordinary committee of the Bardonecchia Municipality in the instant case was very high, as it came to approximately EUR 1,385,260. While it cannot be converted into a prison sentence in the event of default, that is not decisive to the classification of the offence as “criminal” (see Lauko v. Slovakia, 2 September 1998, § 58, Reports of Judgments and Decisions 1998-VI).

Evident cine suferă de acatalepsie ar putea să spună, întotdeauna, că libertatea este inestimabilă și că legea prevede și sancțiunea închisorii de la 3 luni la 1 an. Diferiți oameni, diferite sisteme de gândire, diferite silogisme.

Trebuie menționat că nu poate fi exclusă ab initio nici sancționarea disciplinară din aplicarea ne bis in idem atunci când, prin prisma criteriilor Engel, aceasta poate fi calificată ca fiind „penală”. Reținem că, în majoritatea situațiilor, Curtea a calificat sancționarea disciplinară ca având natură nepenală, astfel dispozițiile a4p7 nefiind încălcate. (Toth împotriva Croației[21]; Klein împotriva Austriei[22]; Luksch împotriva Austriei[23]). Realitățile autohtone jurisprudențiale decelează încă mari dubii cu privire la reținerea contravenționalului ca având -natură penală- așadar, n-ar trebui să ne facem grija asta prea curând. Greu de crezut că, indiferent de cât de sever va fi sancționată o abatere disciplinară de un anumit colegiu sau autoritate, va îndrăzni cineva prea curând să rețină ne bis in idem.

Nu mai este un secret de mult ca noțiunea de idem reprezintă fapta, nu încadrarea juridică. Sau cel puțin așa ne place să credem. Jurisprudența este constantă în privința asta. Din perspectiva eadem personae este destul de clar faptul că persoana juridică și persoana fizică ce controlează persoana juridică nu îndeplinesc noțiunea de eadem personae.

„228. Soluţia existentă în dreptul român. Aşa cum arătam, legiuitorul român a optat pentru posibilitatea cumulului răspunderii penale a celor două categorii de persoane. Astfel, potrivit art. 135 alin. (3) C.pen., ,,răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi fapte.”

Soluţia se explică prin aceea că răspunderea penală a persoanei juridice nu trebuie să servească drept o cauză de exonerare de răspundere a persoanelor fizice care comit actul material care trebuie, să răspundă, ca şi până acum, pentru propria contribuție, cu vinovăţia proprie.”[24]

În cele mai actuale și rezonante interpretări s-a stabilit că trebuie să fie vorba despre fapte identice sau fapte care sunt „în esență” similare celor care sunt la originea primei infracțiuni.

Nu se poate să nu ne punem justa întrebare: concursul ideal de infractiuni ce este? Fie că este eterogen, fie că este omogen reprezintă o singură conduita sancționată de două ori? Ar trebui trecute concursurile ideale prin critica inexorabilă a lui ne bis in idem? Răspunsul îl avem în Oliveira contra Elveției[25].

26. That is a typical example of a single act constituting various offences (concours idéal d’infractions). The characteristic feature of this notion is that a single criminal act is split up into two separate offences, in this case the failure to control the vehicle and the negligent causing of physical injury. In such cases, the greater penalty will usually absorb the lesser one.

There is nothing in that situation which infringes Article 4 of Protocol No. 7 since that provision prohibits people being tried twice for the same offence whereas in cases concerning a single act constituting various offences (concours idéal d’infractions) one criminal act constitutes two separate offences.

27. It would admittedly have been more consistent with the principles governing the proper administration of justice for sentence in respect of both offences, which resulted from the same criminal act, to have been passed by the same court in a single set of proceedings. Indeed, it appears that that is what ought to have occurred in the instant case as the police magistrate should, in view of the fact that the serious injuries sustained by the injured party were outside his jurisdiction, have sent the case file to the district attorney for him to rule on both offences together (see paragraph 10 above). The fact that that procedure was not followed in Mrs Oliveira’s case is, however, irrelevant as regards compliance with Article 4 of Protocol No. 7 since that provision does not preclude separate offences, even if they are all part of a single criminal act, being tried by different courts, especially where, as in the present case, the penalties were not cumulative, the lesser being absorbed by the greater.

Dar infracțiunile de obicei sau de simplă repetare? Răspunsul îl găsim într-o cauză recentă împotriva Croației[26]. Considerentele acesteia lămurind situația infracțiunii de obicei sau de simplă repetare, în cadrul căreia pot fi reunite fapte ce ar putea fi sancționate în cadrul mai multor proceduri, avându-se în vedere, mai ales, că până la numărul suficient pentru reținerea infracțiunii, faptele pot constitui contravenții și vor fi sancționate ca atare:

118. The Court notes that the purpose of the minor-offence proceedings was to provide a prompt reaction to a particular incident of domestic violence that in itself did not amount to any criminal offence under the Criminal Code in order to timely and effectively prevent further escalation of violence within the family and to protect the victim. This has been done in the applicant’s case on several separate occasions (see paragraphs 6, 7, 8, 9 and 13 above). Once the applicant’s unlawful behaviour reached a certain level of severity, the proceedings on indictment were initiated against him, aimed at addressing an ongoing situation of violence in a comprehensive manner (see, mutatis mutandis, A. v. Croatia, no. 55164/08, § 76, 14 October 2010). The individual incidents sanctioned in two sets of minor-offence proceedings complained of, taken together with other incidents, demonstrated a pattern of behaviour and contributed to the assessment of the seriousness of the applicant’s criminal conduct and only in their entirety did they reflect the cumulative impact on his victims. In these circumstances the Court has no cause to call into question the reasons for such partial duplication of the proceedings, which pursued the general interest of promptly and adequately reacting to domestic violence, that has particularly damaging effects on the victim, the family and society as a whole by gradually intensifying the State’s response. The Court notes that such dual proceedings represented complementary response to socially offensive conducts of domestic violence (compare and contrast Nodet v. France, no. 47342/14, § 48, 6 June 2019).

119. The Court would further stress that duplication of proceedings and penalties may be allowed only under conditions provided for and exhaustively defined by clear and precise rules allowing individuals to predict which acts or omissions were liable to be subject to such a duplication of proceedings and penalties, thereby ensuring that the right guaranteed by Article 4 of Protocol No. 7 is not called into question as such and legal certainty is preserved. As regards the question of whether duality of the proceedings had been foreseeable for the applicant, the Court notes that, having behaved violently towards close family members on a number of occasions, the applicant should have been aware that his conduct could have entailed consequences such as the institution of minor-offence proceedings for a particular individual incident under the Protection against Domestic Violence Act and criminal proceedings for continuous and repeated behaviour of domestic violence criminalised under the Criminal Code.

120. As to the manner of conducting the proceedings, the Court observes that the criminal court took note of all the previous minor-offence judgments against the applicant (see paragraph 33 above) and used certain documentary evidence from those proceedings (for example, the same record of examination of blood alcohol dated 4 November 2008; see paragraphs 13 and 33 above). The fact that the criminal court decided again to hear certain witnesses, such as Mi.G. and M.G. at the trial may be regarded as an inherent feature of proceedings on indictment and a requirement safeguarding the rights of the accused under Article 6 of the Convention. The Court therefore concludes that the interaction and coordination between the two courts was adequate and that the two sets of proceedings formed a coherent whole. (see, a contrario, Kapetanios and Others v. Greece, nos. 3453/12 and 2 others, §§ 65-74, 30 April 2015, where the applicants had first been acquitted in criminal proceedings, and later on received severe administrative fines for the same conduct). Consequently, the applicant has not suffered a disadvantage associated with the duplication of proceedings, beyond what was strictly necessary.

121. As regards the sanctions imposed, the Court firstly notes that each of the applicant’s minor-offence convictions took into account the penalty imposed on him in the previous minor-offence proceedings (see paragraphs 7, 9 and 13 above). Subsequently, the criminal court expressly acknowledged that the applicant had already been punished in five sets of minor offence proceedings. It also deducted from his sentence the period which the applicant had spent in detention on the basis of the two minor‑offence convictions complained of, dated 10 January 2008 and 17 November 2008 (see paragraph 13 above). Consequently the domestic courts applied the principle of deduction and ensured that the overall amount of penalties imposed on the applicant was proportionate to the seriousness of the offence concerned (compare A and B, cited above, § 144; and contrast Glantz v. Finland, no. 37394/11, § 61, 20 May 2014, and Nykänen v. Finland, no. 11828/11, § 51, 20 May 2014). It cannot therefore be said that the applicant was made to bear an excessive burden (see the relevant criteria set out in A and B v. Norway, cited at paragraph 113 above).

Cum din perspectiva idem lucrurile par a fi destul de clare, trecem la analiza elementului bis, elementul încă controversat. Există dublă procedură? Când este definitivă o hotărâre? Ce este hotărârea în sensul autonom dat de jurisprudența europeană?

În primul rând, trebuie lămurit clar că se interzice atât dubla sancționare, cât și însăși dubla procedură, sens în care activarea principiului ne bis in idem se opune deschiderii unei noi proceduri, atunci când condițiile sunt îndeplinite. Așadar, în cazul organelor de urmărire penală se impune o soluție de clasare, ca soluție de neurmărire penală și nu ca soluție de netrimitere în judecată. Din conținutul actului de sesizare putând să reiasă, în mod evident, impedimentul la punerea în mișcare a acțiunii penale.

Curtea admite, în anumite situații și cu anumite rigori, paralelismul procedurilor (Fransson c. Suediei[27]; A și B c. Norvegiei; Galović c. Croatia[28]). Liniile de interpretare date de CJUE și CEDO sunt laxe, întocmai pentru a se potrivi diferitelor sisteme legislative naționale. Ce în unele state poate reprezenta o procedură sau o măsură de prevenție, ce nu impune activarea ne bis in idem, în altele poate reprezenta, prin durată și severitate, o sancțiune sadea. Avem în vedere aici suspendarea permisului de conducere sau anularea acestuia, care încă lasă loc de dezbateri acerbe (Maszni c. Romania[29]; Matijašić c. Croatia[30]; Nilsson împotriva Suediei[31]).

O problema de actualitate, mai ales în materie fiscală, disputată in jurisprudența Curților este cea a procedurilor concomitente și complementare. Împrumutând un termen din Codul de procedură civilă, le-am putea denumi relativ impropriu, dar sugestiv, proceduri litispendente.

S-au evidențiat în A și B împotriva Norvegiei și Fransson împotriva Suediei criteriile în baza cărora este permis dualismul procedurilor, iar dacă sunt îndeplinite și celelalte criterii și dubla sancționare. Cu timpul au fost alăturate criteriilor Engel și împreună cu acestea au determinat cadrul de aplicare a ne bis in idem. Vom vedea că au o oarecare legătură cu acestea. Criteriile propuse de Curte și iterate în diferite cauze sunt următoarele:

– procedurile să urmărească scopuri complementare ce abordează, atât în abstract, cât și în concret, aspecte diferite ale faptei;

– natura duală a procedurilor să fie previzibilă, atât în fapt, cât și în drept;

– desfășurarea procedurilor să fie de așa natură încât să evite suprapunerea în aprecierea și colectarea probelor, bazată pe o cooperare între autorități, care să arate că aspectele reținute într-una din proceduri au fost reținute în cealaltă;

– sancțiunea ce a fost dispusă în procedura mai întâi finalizată să fie luată în considerare și la cea din urmă, evitând impunerea unei sarcini excesive persoanei vizate.

Observăm că ultimul criteriu vizează tot severitatea sancțiunii, ca în cazul criteriilor Engel relative la natura penală a sancțiunii sau a procedurii. Astfel în jurisprudența supranațională se cristalizează un criteriu ce va trebui verificat de fiecare dată când se pune problema ne bis in idem. Mai precis, gravitate, in abstracto[32], a posibilelor sancțiuni.

Astfel, deși se admite paralelismul și, într-o oarecare măsură, dubla sancționare, vor trebui verificate criteriile Engel, dar și criteriile din A și B, pe scurt, o legătură substanțială și temporală suficientă. În cazul neîndeplinirii acestor criterii, se impune aplicarea principiului ne bis in idem.

Mai jos redăm criteriile și în limba oficială, pentru a surmonta eventualele deficiențe de traducere și interpretare.

„131. As regards the conditions to be satisfied in order for dual criminal and administrative proceedings to be regarded as sufficiently connected in substance and in time and thus compatible with the bis criterion in Article 4 of Protocol No. 7, the relevant considerations deriving from the Court’s case-law, as discussed above, may be summarised as follows.

132. Material factors for determining whether there is a sufficiently close connection in substance include:

– whether the different proceedings pursue complementary purposes and thus address, not only in abstracto but also in concreto, different aspects of the social misconduct involved;

– whether the duality of proceedings concerned is a foreseeable consequence, both in law and in practice, of the same impugned conduct (idem);

– whether the relevant sets of proceedings are conducted in such a manner as to avoid as far as possible any duplication in the collection as well as the assessment of the evidence, notably through adequate interaction between the various competent authorities to bring about that the establishment of facts in one set is also used in the other set;

– and, above all, whether the sanction imposed in the proceedings which become final first is taken into account in those which become final last, so as to prevent that the individual concerned is in the end made to bear an excessive burden, this latter risk being least likely to be present where there is in place an offsetting mechanism designed to ensure that the overall amount of any penalties imposed is proportionate.”

Per a contrario la criteriile de mai sus, dacă nu este identificată o coeziune și o legatură suficientă între proceduri, previzibilă pentru justițiabil, devine incident ne bis in idem. Pentru concluzii relevante privitoare la noțiunea de legătură substanțială și temporală suficientă a se vedea: Jóhannesson și alții împotriva Islandei[33]; Nodet împotriva Franței[34]; Mihalache împotriva României[35].

Totuși, trebuie reținută și viziunea din cauza Garlsson Real Estate SA c. Consob[36], având în vedere concluziile acesteia:

„1) Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală contra unei persoane ca urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale pieței pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă împotriva sa, în măsura în care această condamnare este, ținând seama de prejudiciul cauzat societății prin infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această infracțiune în mod efectiv, proporțional și disuasiv.

2) Principiul ne bis in idem garantat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conferă particularilor un drept direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.”

Pe marginea A și B contra Norvegiei s-a discutat mult. S-a spus, nu de puține ori, că restrânge aplicabilitatea ne bis in idem. Aspect ce trebuie privit cu atenție, pentru că orice breșă în cadrul unui principiu îl poate lipsi cu timpul de substanță. Apreciem că această „restrângere” reprezintă în același timp și un prilej pentru autoritățile naționale. Prilejul de a norma eficient și în acord cu interpretările date de Curte, un cadru previzibil și coerent privitor la orice proceduri și sancțiuni ce s-ar putea suprapune, delimitându-se clar cum și ce organe vor colabora, în așa fel încât să nu existe o suprapunere, existând legătura materială și temporală suficientă, dar și caracterul integrat pe care Curtea îl reclamă. Altminteri, deficiențele legislative și situațiile de dubiu nu trebuie să se răsfrângă asupra justițiabilului. Suntem conștienți că există și pericolul aplicării prea extinse a principiului în cauză, însă sarcina construirii unui cadrul legislativ adecvat rămâne în sarcina statului, iar orice deficiență legislativă îi va profita justițiabilului, care se afla într-o poziție vulnerabilă.

Dacă tot suntem în zona situațiilor delicate, din punct de vedere interpretativ, venim și cu întrebări. Articolul își propune dezbateri și cugetări, nu aserțiuni și axiome. Dacă autoritatea jurisdicțională, care stăpânește dispozițiile legale comunitare și jurisprudența obligatorie aferentă, are un dubiu în aplicarea legii, identificând atât argumente pro cât și contra, într-o situație determinată, ce face? Ce face cu acest dubiu…pro reo sau?

Lăsând la o parte complicațiile filosofice, nedigerabile de către juriștii pragmatici, continuăm cu detalierea noțiunii de hotărâre și definitivă. Hotărârea în sensul său în genul proxim dat de Curțile de la Strasbourg și Luxemburg.

În cauza Mihalache contra României[37] s-au statuat următoarele: „Având în vedere rolul crucial pe care îl joacă articolul 4 din Protocolul nr. 7 în sistemul Convenției și scopul dreptului pe care îl garantează, utilizarea cuvântului „jugement” în versiunea franceză a acestui articol nu poate justifica o abordare restrictivă a conceptului de persoană care a fost „achitată sau condamnată”. Ceea ce contează într-un caz dat este că decizia în cauză a fost dată de o autoritate care participă la administrarea justiției în sistemul juridic național în cauză și că această autoritate este competentă în conformitate cu dreptul intern să stabilească și, după caz, să pedepsească ilegalitatea comportamentului de care persoana a fost acuzată. Faptul că decizia nu ia forma unei hotărâri nu poate pune în discuție achitarea sau condamnarea persoanei, întrucât un astfel de aspect procedural și formal nu poate avea o influență asupra efectelor deciziei. Într-adevăr, versiunea engleză a articolului 4 din Protocolul nr. 7 susține această interpretare largă a conceptului. Mai mult, Curtea a adoptat în mod constant o abordare similară pentru a determina efectele unei situații juridice, de exemplu, pentru a stabili dacă procedurile definite ce trec drept administrative în conformitate cu dreptul intern au produs efecte care impun să fie clasificate drept „penale” în cadrul sensului convențional autonom al termenului (a se vedea, A și B v Norvegia, citat mai sus, §§ 139 și 148, și Sergey Zolotukhin, citat mai sus, § 54-57; a se vedea și Tsonyo Tsonev v Bulgaria (nr. 2), nr. 2376/03, § 54, 14 ianuarie 2010, în care Curtea a pornit de la constatarea că decizia primarului de a impune o amendă administrativă reclamantului, care nu a fost contestată în instanțele de judecată și care era executorie, a constituit o decizie definitivă în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7).

În consecință, Curtea consideră că intervenția judiciară nu este necesară pentru existența unei decizii.”

„Pentru a stabili dacă o anumită decizie constituie o „achitare” sau o „condamnare”, Curtea a examinat, prin urmare, conținutul real al deciziei în cauză și a evaluat efectele acesteia asupra situației reclamantului. Referindu-ne la textul articolului 4 din Protocolul nr. 7, Curtea consideră că alegerea deliberată a cuvintelor „achitare sau condamnare” implică faptul că responsabilitatea „penală” a acuzatului a fost stabilită în urma unei evaluări a circumstanțelor cauzei, cu alte cuvinte că a existat o hotărâre cu privire la fondul cauzei. Pentru ca această evaluare să aibă loc, este esențial ca autoritatea care ia decizia să fie învestită de dreptul intern cu o putere de decizie care să îi permită să examineze temeinicia unui caz. Autoritatea trebuie apoi să studieze sau să evalueze probele din dosarul cauzei și să evalueze implicarea reclamantului într-unul sau în toate evenimentele care au determinat intervenția organelor de anchetă, în scopul de a determina dacă este stabilită responsabilitatea „penală” (vezi, mutatis mutandis, Allen v Regatul Unit [MC], nr. 25424/09, § 127, CEDO 2013, un caz privind sfera de aplicare a prezumției de nevinovăție în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, în care conținutul, și nu forma deciziei, a fost factorul decisiv pentru Curte).”

Pe de alta parte, trebuie ținut cont și de rigoarea antamării fondului în respectiva hotărâre, pentru a îndeplini criteriile afirmate în cauze precum Felix Guţu contra Moldovei[38]; Smoković contra Croației[39]. Astfel, deși nu se mai impune ca unicul emitent să fie o instanță sau un organ de urmărire penală, hotărârea trebuie să fi atins fondul. Așadar, poate fi vorba de hotărâri, ordonanțe, procese verbale de contraventie sau alte acte administrative ce îndeplinesc rigorile expuse în cauzele evocate.

42. The Court notes that the second-instance ruling of 18 December 2008 terminated the minor-offence proceedings against the applicant on the grounds that the statutory limitation period in respect of the minor offence with which he had been charged in those proceedings had expired. Even though the applicant was tried in the Minor Offences Court, where evidence was presented and his guilt assessed by the court of first instance, the decision adopted by the first-instance court in that trial had never become final. When those proceedings were terminated by the appellate court, none of the evidence taken during the trial at first instance was taken into account, and no elements of the applicant’s guilt or innocence were assessed. The appellate court simply held that the statutory limitation period had expired (see paragraph 6 above). Since no further ordinary remedy had been allowed against the second-instance court decision of 18 December 2008, that decision became final on the date of its adoption (see Mihalache, cited above, §§ 99, 103, 105 and 109).

43. As to whether the decision adopted in the minor-offence proceedings amounted to a conviction, the Court notes that it is clear that this was not the case, since there was no final court ruling in those proceedings to the effect that the applicant was guilty of the charges against him and thus no deterrent or punitive penalty was imposed on him (see paragraph 38 above and contrast Mihalache, cited above, § 101).

44. As to the question whether the decision constituted an acquittal, the Court refers to the nature of the impugned ruling, which was not based on any investigation into the charges brought against the applicant. Nor was it based on any findings of fact relevant for determining the applicant’s guilt or innocence. The decision terminating the minor-offence proceedings against the applicant did not take cognisance of the facts, circumstances or evidence relating to the alleged acts, evaluate them or rule to acquit him. It did not amount to an assessment of whether the applicant bore responsibility for the impugned offence, which would normally precede an acquittal. The appeal court simply held that the statutory limitation period had expired and thus closed the case for purely procedural reasons (see paragraphs 6, 37 and 38 above).

Și în final, ce înseamnă definitiv în viziunea Curții și raportat la instituțiile juridice autohtone.

Ar trebui să fie destul de clar că în momentul în care justițiabilul nu mai are la dispoziție căi ordinare de atac hotărârea este definitivă, fie pentru că ele nu sunt prevăzute de lege, fie pentru că au fost parcurse sau nu au fost parcurse în termenul prevăzut de lege. Să observăm atent și nuanțele date de Curte în cauza Mihalache, referitoare la remediile ce nu au un termen și o procedură clară, remedii ce nu răpesc caracterul definitiv al soluției:

„118. În primul rând, la momentul faptelor, articolul 2491 din CPP prevedea că o ordonanță prin care parchetul a aplicat articolul 10 lit.b1 din CPP și, prin urmare, a aplicat o pedeapsă, ar putea fi contestată în douăzeci de zile de la data la care persoana în cauză era notificată despre ordonanță. Curtea observă că acest remediu avea o bază legală în dreptul intern. În ceea ce privește calitatea legii care reglementează căile de atac în cauză, trebuie menționat că textul articolului 2491 era accesibil reclamantului, având în vedere că făcea parte din CPP, care a fost publicat în Monitorul Oficial. Articolul 2491 precizează în mod clar că, în cazul în care o ordonanță de încetare a procedurilor se bazează pe articolul 10 lit.b1 din CPP, persoana în cauză putea să o conteste printr-o cale de atac, care trebuia depusă într-un termen stabilit de lege. Dacă nu s-a formulat nici o contestație la expirarea acestui termen, ordonanța devenea executorie.

119. De asemenea, Curtea observă că remediul prevăzut la articolul 2491 din CPP era direct accesibil reclamantului, care ar fi putut contesta pedeapsa într-un termen clar definit. Dacă reclamantul ar fi considerat de cuviință să recurgă la această cale de atac, aceasta ar fi putut duce la reconsiderarea fondului ordonanței și a sancțiunii aplicate. În consecință, Curtea consideră că acest mijloc de contestare a ordonanței procurorului este asemănător unui remediu „ordinar” în sensul jurisprudenței sale și că trebuie luat în considerare pentru a determina decizia „definitivă” în cazul de față.

120. În al doilea rând, la momentul faptelor, parchetul de rang superior a avut opțiunea de a dispune reluarea procedurii, în conformitate cu articolele 270 și 273 din CPP, în vigoare, după ce procedura a fost întreruptă, chiar și în cazul în care ordonanța de întrerupere a fost bazată pe articolul 10 lit.b1 din CPP și a fost aplicată o sancțiune. Înainte de a putea fi luată o decizie de reluare a procedurii în ultimul scenariu, pedeapsa impusă trebuia anulată. Acest remediu avea, de asemenea, un temei juridic în dreptul intern, iar articolele 270 și 273 din CPC erau accesibile pentru reclamant, întrucât au fost publicate în Monitorul Oficial.

121. Rămâne de stabilit dacă acest remediu, prin care parchetul de rang superior ar putea să anuleze pedeapsa aplicată și să redeschidă procedura, poate fi considerat ca un remediu „ordinar” care să satisfacă cerințele securității juridice (a se vedea Nikitin, citată mai sus, §39)

122. În acest sens, Curtea nu poate trece cu vederea contextul foarte specific al prezentei cauze, care se referă la o etapă a procedurii penale înainte de sesizarea unei instanțe. Având în vedere principiile care guvernează activitatea parchetelor și rolul acestora în etapele inițiale ale procedurii penale, nu este nejustificat ca un parchet de rang superior să examineze din oficiu, în contextul supravegherii ierarhice, temeinicia deciziilor luate de un parchet de nivel inferior.

123. Opțiunea disponibilă parchetului de rang superior a implicat reexaminarea unui anumit caz pe baza acelorași fapte și acelorași probe ca și cele care au stat la baza deciziei inițiale a procurorului de a pune capăt procedurii penale după o evaluare a gradului de pericol social reprezentat de infracțiune și de a aplica o pedeapsă clasificată drept administrativă în conformitate cu dreptul intern.

124. În cazul de față, remediul disponibil părților interesate și cel disponibil parchetului de rang superior în temeiul articolelor 270 și 273 din CPC au prezentat același scop de a contesta valabilitatea pedepsei aplicate reclamantului de către procurorul initial prin ordonanța din 7 august 2008. În ceea ce privește utilizarea căilor de atac care urmăreau același scop, legea la momentul respectiv stabilea condiții diferite în funcție de potențialii lor utilizatori : în timp ce reclamantul trebuia să recurgă la remediul respectiv în termen de douăzeci de zile, parchetul de rang superior nu era ținut de nici un termen pentru reconsiderarea fondului ordonanței inițiale. Curtea recunoaște că, datorită competențelor și rolului său în administrarea corectă a justiției penale, parchetul ar fi putut avea dreptul la condiții diferite pentru a efectua controlul său. Cu toate acestea, rămâne faptul că, din cauza lipsei unui termen, legea română nu reglementa cu suficientă claritate modul de utilizare a acestui remediu, creând astfel o veritabilă incertitudine cu privire la situația juridică a reclamantului (a se vedea punctul 112 de mai sus) și că această discrepanță a dus la un dezechilibru major între părți în capacitatea lor de a folosi căile de atac în cauză, de natură să-l plaseze pe reclamant într-o situație de incertitudine juridică (a se vedea punctul 115, in fine de mai sus).

125. Prin urmare, opțiunea disponibilă în conformitate cu articolele 270 și 273 din CPP în vigoare la momentul respectiv, nu a constituit un „remediu ordinar” care trebuie luat în considerare pentru a stabili dacă condamnarea reclamantului pe baza ordonanței emise de parchetul ierarhic inferior la 7 august 2008 a fost definitivă „în conformitate cu legea și procedura penală a [statului]” în cauză.”

În cazul actelor administrative, așa cum sunt definite în jurisprudența Curții, trebuie să nu mai fie disponibilă sau să nu fi fost disponibilă o cale ordinară de atac, indiferent de denumirea acesteia, plângere sau contestație ș.a.m.d. De trecut în revistă o opinie auzită în cadrul unei conferințe pe tema ne bis in idem, pentru a vedea și alte sisteme de gândire. Opinia pe cât de insolită, pe atât de amuzantă. Persoana care a intervenit în discuția privitoare la caracterul definitiv al actelor administrative ridica următoarea problemă: în cazul în care organele de urmărire penală se împiedică de ne bis in idem, atunci când acesta poate fi incident, acesta ar trebui să atace actul administrativ pentru a-l anula și pentru a exclude aplicarea ne bis in idem. E de înțeles dacă n-ai mai avut curiozitatea să mai citești și alte materii în afară de cele penale, cum ar fi codul de procedură civilă. Oare există niște condiții de admisibilitate a oricărei acțiuni, condiții de exercitare a acțiunii civile precum calitate, interes și alte asemenea? Poate.

Oricum, genul acesta de raționamente, de a găsi cu orice preț, variante de surmontare a ne bis in idem, te pot lăsa perplex.

Jurisprudența Curților poate fi sinuoasă, chiar dacă face trimiteri constant la jurisprudența anterioară, încercând să dea aparența unei linii jurisprudențiale relativ constante. Având în vedere toate aceste schimbări de optică, câteodată diametral opuse, trebuie să punem în discuție o teză temerară. Cum se vor aplica în timp două orientări jurisprudențiale cu efecte diferite?

Astfel, pur ipotetic, dacă într-un moment T1 Curtea ar extinde radical aplicabilitatea a4p7, iar ulterior la un moment T2 ar restrânge aplicabilitatea sa, perioada în care o cauză ar fi pendinte, cum ar trebui procedat? Știm că în dreptul național ne bis in idem este un text de lege procedural, iar legislația națională impune, în art. 13 C.proc.pen., aplicarea imediată. Este vorba, așadar, de tempus regit actum, principiul activității.

Pe de altă parte, s-a afirmat în jurisprudența Curții de la Strasbourg caracterul de drept fundamental al a4p7, ceea ce înseamnă că ar trebui privit ca un text substanțial, cu consecințele aferente. S-ar putea justifica astfel aplicarea mitior lex?

Importanţa deosebită a lui ne bis in idem, ce a justificat consacrarea sa la rang de principiu al procesului penal, rezultă şi din opinia Avocatului General Dámaso Ruiz-Jarabo Colomer exprimată în cauzele reunite Gözütok şi Brügge, potrivit căreia „ne bis in idem nu este o simplă regulă procedurală, ci un drept fundamental al cetăţenilor” (CJUE, Gözütok şi Brügge, cauzele reunite C-187/01 şi C- 385/01, hotărârea din 11 februarie 2003, parag. 25-48).[40]

Fără a vrea să transformăm scurta analiză într-o antologie juridică, vom trimite către un articol[41] cu totul aparte, ce merită citit in integrum. Articol ce analizează exhaustiv materia aplicabilității în timp a hotărârilor CtEDO și CJUE, rezumându-ne a extrage câteva pasaje relevante pentru teza noastră.

„Toate hotărârile CEDO[57] au, în principiu, efect retroactiv, în sensul că se aplică (mai ales) și situațiilor de fapt și de drept care au luat naștere anterior apariției respectivei hotărâri.[58] De aceea, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a subliniat caracterul declarativ al celor pe care le statuează: [t]he Court’s judgment is essentially declarator[y][59]. De altfel, trimițând la hotărârea Marckx v Belgia, doctrina a arătat că interpretarea ce este conferită unei dispoziții din Convenție printr-o hotărâre CEDO devine parte din Convenție de la momentul intrării sale în vigoare[60] și se aplică inclusiv situațiilor de fapt ce au existat anterior respectivei hotărâri.[61]

Ca atare, și tocmai pentru că o hotărâre CEDO are acest efect ce impune aplicarea unei interpretări a Convenției[62] în mod retroactiv, Curtea de la Strasbourg poate fi văzută răspunzând, în cuprinsul unor hotărâri[63] la solicitările diferitelor state membre de a limita în timp efectele hotărârii pe care urmează să o pronunțe.[64] În legătură cu astfel de cereri, se mai poate observa că ele apar atunci când motivul producerii încălcării are drept sursă o normă de drept intern și nu doar, de exemplu, o hotărâre a unor instanțe judecătorești cu efect inter partes.

[…]

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care aceasta din urmă o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective.” (s.n. – M.M.-B.)[85]

[…]

În fine, și tot în materie penală, dorim să semnalăm și faptul că există posibilitatea ca hotărâri interpretative ale Curții de Justiție să fie considerate ca reprezentând o lege penală mai favorabilă[96] și astfel să impună – prin coroborare cu jurisprudența CEDO interpretativă referitoare la articolul 7 din Convenție[97] precum va trebui să se reflecte în articolul 49 din Carta DFUE – ca acestea să producă efecte inclusiv asupra cauzelor penale deja definitiv judecate la momentul apariției hotărârii interpretative mai favorabile.[98] O atare situație s-ar adăuga celor “clasice” care impun redeschiderea cauzele deja judecate definitiv în materia contenciosului administrativ[99] și în cea a ajutorului de stat[100] pentru că numai o redeschidere ar permite, în viziunea Curții de Justiție, să se asigure un echilibru între cerința securității juridice și cea a legalității din perspectiva dreptului Uniunii.

Ca atare, considerăm că am arătat că hotărârile pur interpretative ale Curții de Justiție produc, în principiu[101], măcar un efect retroactiv parțial în sensul că afectează cel puțin toate cauzele pendinte ce privesc situații de fapt ce au luat naștere anterior apariției respectivei interpretări, din toate statele membre ale Uniunii, și care necesită, pentru soluționare, aplicarea respectivei dispoziții de drept UE ce tocmai a fost interpretată prin hotărârea doar pronunțată. În plus, și în anumite materii, interpretările Curții de Justiție vor produce un efect retroactiv complet, impunând redeschiderea unor cauze ce deja au fost soluționate definitiv la momentul apariției respectivei hotărâri: cauzele acoperite fie de jurisprudența Kuhne & Heitz, fie de jurisprudența Luchinni, fie de regula lex mitior precum aceasta trebuie să fie garantată la un standard cel puțin echivalent cu cel asigurat de Curtea de la Strasbourg prin interpretarea evolutivă pe care o conferă articolului 7 din Convenție.[102]

Lăsăm în suspensie problema naturii dispozițiilor legale referitoare la ne bis in idem, precum și problema aplicării în timp a acestora. Este un subiect ce ar trebui tratat pe larg într-un alt articol, cu o documentare juridică pe măsură. De reflectat totuși asupra sa.

În loc de corolar, vom trece în revistă soluțiile pe care le pot adopta organele judiciare, în cazul incidenței „double jeopardy”, așa cum e denumit principiul ne bis in idem in common law. Lucrurile pot părea simple la o primă vedere. Articolul 16 alin. 1 lit. (i) din C.p.p. ar părea să vină cu un răspuns prompt, însă, autoritatea de lucru judecat – res iudicata- aparține, de principiu, hotărârilor judecătorești. Astfel, soluția potrivită în cazul sancționării unei persoane prin acte administrative este reținerea temeiului de la litera (e) ultima teză: „lipsește o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale” (sau exercitarea acesteia n.n). Condiția este reprezentată de rigorile impuse de a4P7 sau de către art. 50 din Carta DFUE, așa cum acestea au fost nuantate si explicate de către CtEDO și CJUE. În situația în care ne bis in idem vizează mai multe proceduri ce sunt calificate în legislația națională ca fiind nepenale, presupunem că anularea ultimei sancțiuni se va face prin opunerea a4P7 pe cale judiciară în cadrul unei căi de atac când aceasta este oferită de lege. Totodată reținem că remediul proactiv împotriva incidenței ne bis in idem este reprezentat de instituția conflictului pozitiv de competență, prevăzută de art. 51 C.p.p în cazul organelor judiciare ce exercită aceeași funcție procesuală, respectiv trimiterea administrativă in cazul organelor cu atribuții jurisdicționale sau funcții procesuale diferite.

În final ne însușim si asumăm orice greșeală de orice fel, precum și orice imprecizie, rezumându-ne să afirmăm că „până acum oamenii n-au găsit alt drum spre adevăr decât greșeala.”[42]


[1] Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Editia 3, p. 60
[2] Ne bis in idem este regăsit în legislația națională în multiple tratate și convenții internaționale
[3] 38. The second criterion, the nature of the offence, is the more important. The Court observes that, as in the Janosevic and Bendenoun cases, it may be said that the tax surcharges were imposed by general legal provisions applying to taxpayers generally. It is not persuaded by the Government’s argument that VAT applies to only a limited group with a special status: as in the previously-mentioned cases, the applicant was liable in his capacity as a taxpayer. The fact that he opted for VAT registration for business purposes does not detract from this position. Further, as acknowledged by the Government, the tax surcharges were not intended as pecuniary compensation for damage but as a punishment to deter re-offending. It may therefore be concluded that the surcharges were imposed by a rule whose purpose was deterrent and punitive. The Court considers that this establishes the criminal nature of the offence. The minor nature of the penalty renders this case different from Janosevic and Bendenoun as regards the third Engel criterion but does not remove the matter from the scope of Article 6. Hence, Article 6 applies under its criminal head notwithstanding the minor nature of the tax surcharge.
[4] Disponibil aici
[5] Disponibil aici
[6] Disponibil aici
[7] Dat fiind ca pot exista deficiente de traducere și adaptare recomandăm citirea in limbile oficiale ale Curții
[8] Disponibil aici
[9] Disponibil aici
[10] Disponibil aici
[11] Disponibil aici
[12]Disponibil aici
[13]Disponibil aici
[14] Disponibil aici
[15] Disponibil aici (pct. 131, 132)
[16] Paduraru v Romania:
92. În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowsid, citată mai sus, § 151).
93. Mai mult, este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcina a Curţii este să analizeze dacă în speţa măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (vezi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, nr. 56.849/00, § 37, 29 iunie 2004, şi Zhovner împotriva Ucrainei, nr. 56.848/00, § 35, 29 iunie 2004).
[17]Disponibil aici
[18] Ca de altfel multe alte norme ce conțin atât infracțiuni cât și contravenții privitoare la conduite similiare, diferențiate fin doar de latura subiectivă ori cea obiectivă
[19] Pct 51 Anghel v. Romania: În lumina criteriilor desprinse din jurisprudenţa sa constantă în materie (a se vedea, între altele, Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 39665/98 şi 40086/98, alin. 120, CEDO 2003-X), Curtea consideră că, în ciuda naturii băneşti a sancţiunii efectiv aplicate reclamantului, suma sa mică şi natura civilă a legii de pedepsire a contravenţiei respective, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale. Trebuie constatat, mai întâi, că dispoziţia a cărei încălcare a fost atribuită reclamantului avea un caracter general şi nu se adresa unui anumit grup de persoane ci tuturor cetăţenilor; ea le impunea un anumit comportament şi însoţea această cerinţă cu o sancţiune care încerca în acelaşi timp să descurajeze şi să pedepsească (mutatis mutandis, Öztürk citat anterior, par. 53).
[20]Disponibil aici
[21] Disponibil aici
[22] Disponibil aici
[23] Disponibil aici
[24] A se vedea, pentru o analiza exhaustiva, Andra-Roxana Trandafir, Raspunderea penala a persoanei juridice Editia 2, C.H Beck, p. 247
[25] Disponibil aici
[26] Disponibil aici
[27] Disponibil aici
[28] Disponibil aici
[29] Disponibil aici
[30] Disponibil aici
[31] Disponibil aici
[32] Pct 72. disponibil aici; Pct 34. disponibil aici
[33] Disponibil aici
[34] Disponibil aici
[35] Disponibil aici
[36] Disponibil aici
[37] Disponibil aici
[38] Disponibil aici
[39] Disponibil aici
[40] Disponibil aici
[41] Disponibil aici
[42] Nicolae Iorga


Dr. Roman Bradu, Managing Partner Bradu Neagu & Associates
Cornel Preda, Associate Bradu Neagu & Associates

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti