Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Prezumția de nevinovăție în dreptul procesual penal român și al Uniunii Europene
15.08.2022 | Ruxandra DINU

Secţiuni: Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Procedură penală, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Ruxandra Dinu

Ruxandra Dinu

Rezumat: Articolul de față își propune să analizeze conceptul de prezumție de nevinovăție în dreptul procesual penal român, raportat și la aspectele referitoare la acest subiect din sfera reglementărilor de la nivelul Uniunii Europene. Se va prezenta prezumția de nevinovăție la modul general, pornind de la definiție, explicând terminologia acestui concept și analizând evoluția și istoricul acestuia. De asemenea se va analiza în amănunt prezumția de nevinovăție în dreptul procesual penal român, dar și prezumția de nevinovăție în procesul penal la nivelul Uniunii Europene.

INTRODUCERE

Prezumția de nevinovăție se poate defini din mai multe perspective. Poate fi definită din punct de vedere al naturii juridice, din punct de vedere al termenilor care o compun sau astfel încât să se pună în valoare complexitatea conceptului de prezumție de nevinovăție prin garanțiile pe care le înființează în sistemul procesual penal din care face parte.

Astfel, printr-o definiție mixtă, care să redea atât natura juridică a prezumției de nevinovăție, cât și structura sa complexă de garanții, se poate afirma că prezumția de nevinovăție este un principiu de drept de care trebuie să beneficieze o persoană suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni.[1]

De asemenea, în virtutea acestui principiu, acea persoană trebuie să fie considerată și tratată ca o persoană nevinovată și beneficiază de dreptul la tăcere, neavând obligații în procesul penal pentru susținerea nevinovăției sale și având în plus, beneficiul oricărui dublu rămas nedepășit rezultat în urma activității de probațiune.[2]

Reglementările de drept intern fac referire, din punct de vedere al terminologiei, la prezumția de „nevinovăție” la fel ca în dreptul italian, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la fel ca sistemul francez, face referire la prezumția de „inocență”.

Chiar dacă raportul dintre acești doi termeni pare a fi unul de sinonimie, lucrurile nu sunt așa deoarece există diferențe importante între cei doi termeni.[3]

Cu toate acestea, oricare dintre cei doi termeni ar fi folosit, garanțiile da care beneficiază acuzatul sunt aceleași, însă prezumția de nevinovăție oferă o protecție mai mare suspectului și acuzatului, deoarece incidența sa este mai amplă. Prezumția de inocență este asimilată doar cu o soluție de achitare, iar prezumția de nevinovăție este asimilată cu orice soluție, în afara celei de condamnare.[4]

Datorită diferenței terminologice dintre aceste noțiuni apar consecințe practice evidente. Astfel, „la nivelul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la chestiunea obținerii cheltuielilor de judecată sau a despăgubirii celor arestați preventiv, s-a făcut distincția între situațiile în care persoana în cauză a fost achitată, când instanța europeană a găsit nepermisă afirmarea concomitentă sau ulterioară a dubiului cu privire la vinovăția sa, și cazurile în care procesul penal a fost cu o soluție a altui organ judiciar decât a instanței sau a acesteia, dar nu o soluție de achitare, respectiv când existența unor puternice suspiciuni de nevinovăție a fost permisă.”[5]

Rațiunea este aceea că, în primul caz, s-a constatat inocența celui în cauză, pe când în al doilea caz nu s-a putut constata vinovăția sa, ceea ce nu echivalează cu inocența sa. Sub acest aspect, poziția Curții Europene a Drepturilor Omului este pentru a interzice, chiar pentru situațiile în care sunt pronunțate alte soluții decât cea de condamnare, afirmarea certă a vinovăției persoanei și obligarea sa la cheltuieli judiciare.

1. Istoric și reglementare

Din punct de vedere istoric s-a încercat fără succes identificarea prezumției de nevinovăție în perioada antică a dreptului roman sau în perioada medievală.

Prima consacrare juridică modernă a acestui concept a fost remarcată în Convenția drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, și a apărut ca un răspuns împotriva folosirii excesive și abuzive a măsurii arestării preventive, care facilita utilizarea torturii.

Textul Declarației Drepturilor omului și ale cetățeanului a avut scopul de a preveni erorile judiciare, multe dintre acestea făcând mare vâlvă în epocă și provocând indignare națională.

Ulterior acestui moment, prezumția de nevinovăție nu a cunoscut o perioadă de largă recunoaștere. Afirmarea acesteia a fost criticată pe larg de curentele școlilor antropologice și pozitiviste.

Prima școală propunea adoptarea prezumției de vinovăție pentru așa-numiții infractori înnăscuți și din obișnuință, iar a doua milita pentru eliminarea prezumției de nevinovăție, deoarece o considera o instituție învechită, față de sistemul juridic al vremi, care garanta toate drepturile acuzatului.[6]

Această perioada neclară a contestării prezumției de nevinovăție s-a prelungit până în secolul al XX-lea. Schimbarea viziunii asupra prezumției de nevinovăție a început odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial, fiind adoptate atunci instrumente juridice internaționale și regionale de protejare a acesteia.

Respectul demnității umane și a drepturilor fundamentale materiale sau procesuale a revenit astfel în prim plan, ca un răspuns la abuzurile frecvente și la puternica nesocotire la care fusese supus omul de-a lungul timpului.

2. Prezumția de nevinovăție în dreptul intern

Chiar dacă prezumția de nevinovăție este o realitate juridică în multe state europene și în Statele Unite ale Americii de sute de ani, totuși, în România aceasta este o realitate relativ recentă.

2.1. Evoluția conceptului în dreptul procesual penal român

Constituția din 1991 a prevăzut la art. 23 alin. (8) (actualul art. 23 alin. (11)) „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.[7]

Textul fundamental care reglementează prezumția de nevinovăție în dreptul intern, este reprezentat de art. 23 – Libertatea individuală, care consacră dreptul la libertate și siguranță fizică a persoanei. Așadar, se poate afirma că legiuitorul român a dat dovadă de conservatorism, preluând valoarea originară a prezumției de nevinovăție.

Actualmente, textul articolului 23 este înscris în Capitolul al II-lea al Constituției privitor la „Drepturi și libertăți fundamentale”, articol care diferă de cel care consacră dreptul la un proces echitabil al persoanei, reglementat de articolul 21 alin. (3) al Constituției, articol inclus în Capitolul I – Dispoziții comune din același titlu – Titlu I.

Textul de consacrare a prezumției de nevinovăție nu a fost, la momentul apariției lui, susținut și de un text similar în Codul de procedură penală.

Abia în anul 2003, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, a fost introdus în Cod art.5 care dispunea că „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Actualmente acest text este prevăzut la art. 4 alin (1) din Noul Cod de Procedură Penală.

Diferența de peste zece ani dintre consacrarea constituțională și cea procesual penală a prezumției de nevinovăție este greu de înțeles, deoarece alte principii constituționale au au fost integrate mult mai rapid în textul Codului de Procedură Penală și Codul din 1968, a păstrat pregnant amprenta vremii sale, fiind oricum depășit total față de exigențele acestui principiu.

În virtutea art. 20 din Constituția României actele internaționale în materia drepturilor omului în care România este parte, beneficiau de efect direct și prioritar în sistemul de drept intern, dându-li-se o valoare supra legislativă.

Astfel, chiar în lipsa consacrării procedurale a garanțiilor specifice prezumției de nevinovăție, acestea erau incidente, în formă recunoscută prin reglementările internaționale și prin practica instanței europene a drepturilor omului.

Cu toate acestea, la fel de adevărat este și faptul că protecția efectivă și adecvată a unui drept nu se realizează numai prin reglementarea lui, ci și prin instituirea unui sistem coerent de remedii și sancțiuni incidente în cazul încălcării lui, ori din această perspectivă, pasivitatea legiuitorului național în acest domeniu este pe deplin criticabilă.

După cum am menționat și anterior, actualul Cod de procedură penală, reglementează prezumția de nevinovăție în articolul 4.

Față de textul anterior în vigoare este de remarcat faptul că există câteva diferențe notabile. Mai întâi, referirea textuală este la „persoana acuzată”, ca beneficiară a prezumției de nevinovăție și nu la „orice persoană, ca în trecut!.

De asemenea, la fel de importantă este și introducere alineatului al doilea, respectiv „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”, care instituie, pentru prima oară în mod explicit în dreptul nostru procesual penal, regula dubiului favorabil (in dubio pro reo – de îndoială profită infractorul).

 2.2. Aplicabilitatea ratione in personae

Trebuie făcută diferența între persoanele care sunt titulare ale prezumției de nevinovăție și persoanele care au îndatorirea respectării acestei prezumții sub aspectul persoanelor față de care se nasc drepturi și obligații din existența prezumției de nevinovăție.[8]

Persoanele care sunt titulare ale prezumției de nevinovăție reprezintă subiecții activi, iar persoanele care au îndatorirea respectării acestei prezumții reprezintă subiecții pasivi. Aceste calități sunt generate de raportul ce se stabilește între aceștia în virtutea dreptului complex la respectarea prezumției de nevinovăție. Problema care se pune în acest context este aceea de a cunoaște dacă nu cumva acest raport născut se mulează pe raportul de drept procesual penal general prin începerea urmăririi penale, având aceiași subiecți, respectiv învinuitul și organele judiciare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a lărgit considerabil sfera organelor obligate să respecte prezumția de nevinovăție, dar și a beneficiarilor acestei garanții, așadar, în consecință, răspunsul este unul negativ. Raportul generat de prezumție este, sub acest aspect, mai larg decât cel procesual penal și se stabilește și privind alte organe și instituții decât cele care constituie, în procesul penale, organe judiciare.[9]

2.3. Beneficiarii prezumției de nevinovăție

La nivel normativ, strict textual, beneficiară a prezumției de nevinovăție în dreptul intern este „orice persoană”, și nu doar cel acuzat cum este în cazul Convenției europene. Așadar în sistemul intern garanția are, la nivel legislativ, o arie de cuprindere mare.

Cu toate acestea, în ciuda exprimării largi și generoase, de prezumția de nevinovăție nu poate beneficia decât cel mult acea persoană în privința căreia există date sau informații care generează suspiciunea săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. În lipsa acestora, a spune că o persoană este prezumată nevinovată este fără sens. O persoană poate fi vinovată sau nevinovată numai raportat la fapte determinate și nu în general.[10]

Deși se face referire la „orice persoană”, în realitate, însă, sfera persoanelor este restrânsă prin referirea la hotărârea judecătorească definitivă de condamnare, care atestă vinovăția persoanei. Așa cum doar procedura permite soluția condamnării, devine evident că, în realitate, nu toate persoanele vor beneficia de prezumția de nevinovăție, ci doar acelea cu privire la care se desfășoară proceduri penale.[11]

În consecință, diferența față de sistemul european nu este atât de semnificativă cum pare din simpla lectură a textelor. Aceasta este relevantă, câtă vreme la nivel european se cere existența unei acuzații, cerință inexistentă în dreptul intern. Așadar, chiar existența unei suspiciuni a organelor statale cu privire la săvârșirea de către o persoană a unei infracțiuni este suficientă pentru a determina obligativitatea respectării principiului prezumției de nevinovăție cu tot ce presupune acesta, chiar dacă o notificare din partea autorităților statale nu s-a realizat încă.[12]

2.3. Natura juridică

Prezumția de nevinovăție, chiar din titulatura sa, pare a se includă în categoria vastă a prezumțiilor. În doctrină, prezumțiile au fost definite ca fiind structuri cognitive care constau în admiterea în mod provizoriu a posibilității, realității sau adevărului unui lucru.[13]

În sensul acesta, doctrina a definit prezumția de nevinovăție ca fiind supoziția, potrivit căreia învinuitul sau inculpatul este presupus inocent. Această definiție suferă sub cel puțin două aspecte, pe de-o parte, între prezumții și supoziții diferențele sunt considerabile, iar pe de alta, conceptele de inocență și nevinovăție nu se suprapun.

Prezumțiile sunt clasificate în două mari categorii respectiv legale și simple. Cele legale se pot împărți în absolute și relative. Prezumțiile legale spre deosebire de prezumțiile simple, au calitatea de norme juridice, iar prezumțiile absolute au doar calitatea de norme juridice, în timp ce prezumțiile relative au doar predominant această trăsătură. Această diferență esențială față de prezumțiile simple este de natură a răspunde criticilor constatărilor prezumției de nevinovăție.

Prezumția de nevinovăție este relativă deoarece permite proba contrarie, a vinovăției persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea unei fapte penale, probă care poate fi adusă prin oricare dintre mijloacele consacrate legal.[14]

3. Prezumția de nevinovăție în procesul penal la nivelul Uniunii Europene

Prezumția de nevinovăție este consacrată la nivelul Uniunii Europene prin art. 6 parag. 2 și prin art. 48 parag. 1 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Euopene dar și în art.14 parag. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Conform celor menționate, orice persoană care este acuzată de o infracțiune este considerate nevinovată până când se va stabili vinovăția sa din punct de vedere legal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reuși să stabilească printr-o jurisprudență constantă că una dintre urmările prezumției de nevinovăție este aceea că sarcina probei revine acuzării, cel acuzat beneficiind de situația îndoielnică „in dubio pro reo”.[15]

Conceptul de prezumție de nevinovăție se află în strânsă legătură cu noțiunea de imparțialitate a „tribunalului”.

Așadar, în cazul în care dintr-o hotărâre judecătorească reiese că un acuzat este vinovat, deși vinovăția sa nu a fost legal stabilită, există o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenție.[16]

Cu toate acestea, atașarea cazierului judiciar al reclamantului în dosarul de urmărire penală sau în cel de instanță, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 6 parag.2, pentru că nu este de natură să dea naștere unei prezumții de nevinovăție, care să aducă atingere imparțialității instanței.

Prezumția de nevinovăție are o semnificație mai amplă, astfel, pentru a garanta acest principiu, art. 6 parag. 2 din Convenție, impune ca orice reprezentant al statului și în primul rând magistratul care efectuează ancheta, să se abțină de la orice declarații în privința vinovăției celui acuzat, înainte ca aceasta să fie stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.[17]

O situație de acest fel în care au fost încălcate prevederile art. 6 parag. 2 s-a produs în cauza Butkevicius contra Lituaniei[18], când declarațiile publice făcute de către procurorul general și de către președintele Parlamentului lituanian, despre vinovăția reclamantului, în legatură cu săvârșirea unor infracțiuni de corupție, au încurajat publicul să creadă în vinovăția reclamantului la scurt timp după arestarea acestuia,

De asemenea, în cauza Gokceli contra Turciei[19], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că declarațiile date de judecător în public privind luarea unei măsuri asiguratorii în cursul procedurilor nu încalcă prevederile art. 6 parag. 2, în condițiile în care acesta a făcut referire la existența unor suspiciuni și nu la stabilirea vinovăției.

Curtea Europeană, apreciază că art. 6 parag. 2 nu poate împiedica autoritățile să informeze publicul despre anchetele penale în curs, în conformitate cu art.10 din Convenție, dar cere ca acestea să o facă cu toată discreția și cu toată rezerva pe care o impune respectarea prezumției de nevinovăție.

În strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție se află și dreptul de a tăcea și de a nu contribui la propria incriminare. Așadar, învinuitul sau inculpatul nu este obligat sau nevoit să își dovedească nevinovăția, putând uza de dreptul la tăcere. Acest drept contribuie în mod esențial la protecția celui nevinovat contra unor condamnări nedrepte.

În comparație cu art. 14 alin 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede că orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei înseși sau să se recunoască vinovată, Convenția nu face referire ân mod expres la dreptul de a tăcea și la cel de a nu contribui la propria incriminare.

Apariția acestor drepturi implică, în primul rând, respectul dreptului acuzatului de a păstra tăcerea și presupune ca autoritățile să caute să își întemeieze acuzarea pe argumente fără a recurge la acțiuni de forță pentru a obține mărturisiri din partea acuzatului.[20]

Pentru a aprecia dacă o procedură a adus atingere substanței dreptului de a nu se autoincrimina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului analizează în special următoarele elemente:

– natura și gradul coerciției aplicate pentru obținerea mijloacelor de probă, importanța pentru interesul public al urmăririi unei infracțiuni și a sancționării autorului acesteia;

– existența unor garanții adecvate în cadrul procedurilor, precum și modul în care sunt utilizate mijloacele de probă obținute.

Strânsa legătură dintre dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina, pe de o parte, și prezumția de nevinovăție, pe de altă parte, este evidențiată de Curtea de la Strasbourg în cauza Telfner contra Austriei unde există o incălcare a prezumției de nevinovăție a reclamantului, în condițiile în care instanțele austriece nu puteau trage concluzii din tăcerea reclamantului care a refuzat să ofere o explicație, în lipsa unor probe convingătoare de vinovăție administrate împoriva sa, ce ar impune o astfel de explicație din partea acestuia.

CONCLUZII

Prezumția de nevinovăție este un principiu de drept de care trebuie să beneficieze o persoană suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni. De asemenea, în virtutea principiului prezumției de nevinovăție, acea persoană trebuie să fie considerată și tratată ca o persoană nevinovată și beneficiază de dreptul la tăcere, neavând obligații în procesul penal pentru susținerea nevinovăției sale.

Reglementările de drept procesual penal român fac referire, din punct de vedere al terminologiei, la prezumția de „nevinovăție” la fel ca în dreptul italian, pe când Convenția Europeană a Drepturilor Omului face referire la prezumția de „inocență” la fel ca în sistemul francez.

Este de reținut că prima consacrare juridică modernă a acestui concept a fost remarcată în Convenția drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 și a apărut ca un răspuns împotriva folosirii excesive și abuzive a măsurii arestării preventive, care facilita utilizarea torturii, iar ulterior acestui moment, prezumția de nevinovăție nu a cunoscut o perioadă de largă recunoaștere. O perioadă neclară a contestării prezumției de nevinovăție a ținut până în secolul al XX-lea, iar atunci schimbarea viziunii asupra acestui concept a început odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial și au fost adoptate instrumente juridice internaționale și regionale de protejare a acesteia.

Chiar dacă prezumția de nevinovăție este o realitate juridică în multe state europene și în Statele Unite ale Americii de sute de ani, totuși, în România aceasta este o realitate relativ recentă. Textul fundamental care reglementează prezumția de nevinovăție în dreptul intern, este reprezentat de art. 23 – Libertatea individuală, care consacră dreptul la libertate și siguranță fizică a persoanei. Abia în anul 2003, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, a fost introdus în Cod art.5 care dispunea că „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. La momentul actual acest text se regăsește la art. 4 alin (1) din Noul Cod de Procedură Penală.

La nivel normativ, strict textual, beneficiară a prezumției de nevinovăție în dreptul intern este „orice persoană”, și nu doar cel acuzat cum este în cazul Convenției europene. Așadar în sistemul intern garanția are, la nivel legislativ, o arie de cuprindere mare.

Cu toate acestea, în ciuda exprimării largi și generoase, de prezumția de nevinovăție nu poate beneficia decât cel mult acea persoană în privința căreia există date sau informații care generează suspiciunea săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. În lipsa acestora, a spune că o persoană este prezumată nevinovată este fără sens. O persoană poate fi vinovată sau nevinovată numai raportat la fapte determinate și nu în general.

Conform celor menționate, orice persoană care este acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când se va stabili vinovăția sa din punct de vedere legal.


[1] V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 40.
[2] Ibidem, p. 44.
[3] S. M. Teodoroiu, I. Teodoroiu, Drept constituțional și instituții politice contemporane, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 106..
[4] V. Pușcașu, op.cit., p.49.
[5] Ibidem, p.44.
[6] Th.Mrejeru, B. Mrejeru, Principii fundamentale ale dreptului procesual penal – Garantarea libertăţii persoanelor – Prezumţia de nevinovăţie – Egalitatea persoanelor în procesul penal, Ed. Universitară, București, 2008, p. 99..
[7] Constituția României din 21.11.1991 publicată în Monitorul Oficial nr 233 din 21.11.1991.
[8] V. Pușcașu, op.cit., p. 60.
[9] M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 501.
[10] V. Pușcașu, op.cit., p. 69.
[11] Ibidem, p. 75.
[12] Ibidem, p. 80.
[13] L. V. Lefterache, Drept penal. Partea generala. Editia a 2-a, Ed. Hamaragiu, București, 2015, p.152.
[14] I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p.81.
[15] Hotărîrea C.E.D.O. din15 octombrie 1977., în cauza Barbera, Messengue și Jabardo contra Spaniei.
[16] Hotărârea C.E.D.O. din 29 iunie 2006, în cauza Panteleyenco contra Ucrainei, parag. 67.
[17] Hotărârea C.E.D.O. din 4 martie 2008, cauza Samoilă și Cionca c. României.
[18] Hotărârea C.E.D.O. din 26 martie 2002,în cauza Butkevicius contra Lituaniei.
[19] Hotărârea C.E.D.O. din 4 martie 2003, cauza Gokceli contra Turciei.
[20] Hotărârea C.E.D.O. din 21 decembrie 2000, în cauza Heaney și McGuinnes contra Irlandei.


Ruxandra Dinu
Inspector, Ministerul Afacerilor Interne

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti