Secţiuni » Arii de practică » Business » Health & Pharma
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 1 comentariu

InJustiție. Moartea la liber: dreptul la moarte a învins dreptul la viață


26.08.2022 | Graziela BÂRLĂ
Secţiuni: Articole, Drepturile omului, Health & Pharma (Dreptul sănătății), Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Graziela Bârlă

Graziela Bârlă

Tocmai ce m-a informat internetul că s-a consolidat deja, și pentru români, o rută ocolitoare a vieții. E numită ”filiera elvețiană”. Un fel de procedură intermediată de oameni întreprinzători, pentru tot românul doritor. Asta înseamnă că, dacă vrei să mori și nu poți, în țara ta, pentru că nu au fost (încă) legalizate suicidul, eutanasierea, acum poți să te strecori cumva în moarte; mai exact dai o fugă dincolo de hotare, până în Elveția, unde nu te întrebă nimeni de ce alegi să mori asistat, și nici pe medici de ce sunt atât de grabnic doritori să te asiste.

Mori și gata, nimeni nu e tras la răspundere. Ba chiar, de anul acesta, aflăm că, în cea mai neutră dintre țări, au fost inaugurate așa numitele capsule de sinucidere asistată: un fel de sicrie futuriste, de nave spațiale pe care le postezi unde vrei, pe apă sau pe uscat și în care apeși singur, când vrei, pe butonul care te va scufunda în azot. Și gata, după 10 minute.
Din decembrie 2001 sinuciderea asistată este legală în Elveţia. Ba chiar – deși nu existau « reglementări explicite pentru eutanasia activă indirectă sau pentru cea pasivă », ambele fiind considerate însă, de toată lumea, « admisibile », chiar dacă erau tratate doar în directivele Academiei Elvețiene de Științe Medicale[1] – din 1999 se vorbea, în Elveția, despre normalitatea morții asistate, potrivit unui raport al grupului creat de departamentul federal de justiție și poliție și care era numit chiar « Asistență pentru deces ».

De atunci, lucrurile au « evoluat » peste tot, au devenit și mai permisive, s-au votat legi, proceduri, moartea e, aproape peste tot în lume, la liber[2].

Pe urmă, am mai aflat despre un român care tocmai ce a ales Belgia ca să își abandoneze acolo viața și duhul, pentru că, pe el, îl abandonase iubita. Nu e, nici el, un caz izolat, după cum nici Belgia nu e o excepție a aplicării… excepției de muri la cerere.

Dar: despre filiera asta elvețiană, care îi conduce pe doritori, în mod organizat, spre moartea liberă, am aflat dintr-un mesaj adresat românilor, că poate ei nu știu încă și, la urma urmei, au și ei dreptul de a fi informați și împinși spre moarte, nu-i așa?

Ce șochează în povestea on-line nu e atât mesajul în sine, cât comentariile de pe margine și bucuria nedisimulată a celor care dădeau like-uri și se felicitau că, iată, acum, există soluții și pentru compatrioții noștri, în ciuda legii române care le împiedică, deocamdată, acest tip de moarte asumată (în România, pentru moment, suicidul asistat este interzis).

Deci: intrăm în rândul lumii (și tot pe ușa din dos), după un procedeu cam cum e cu migranții ilegali; undeva, pe doritorii de moarte, îi așteaptă o călăuză care, pentru o sumă potrivită, le arată acestora drumul, îi chiar conduce pe acest drum, îi scoate din lumină.

Pentru că, de această dată, presupusa lumină de la capătul drumului nu e o promițătoare viață care să le ofere ceea ce, de obicei, propria țară nu (mai) e în stare ca să le dea, ci Moartea.

Cu ”M” mare, pentru că, în societatea secolului XXI, moartea a devenit o afacere tot mai profitabilă, pentru « călăuze », un fel de « fructul oprit », un soi de « must have», la modă, oferit de societatea de consum celor cărora li s-a urât cu viața și o sursă fabuloasă de venit pentru furnizorii de organe.

Da, în zilele noastre, în primul rând despre simplii doritori de moarte e vorba, a fost depășită deja, de ani buni, faza acceptării omorârii bolnavilor aflați în faze terminale, a handicapaților pe care, spun adepții eutanasiei, moartea i-ar putea salva de la suferință!

Desigur, ideea asta, de a muri când și cum vrem noi, ajutați de societatea milostivă, nu e nouă: în Roma antică, (procedură preluată apoi în Ceos sau la Marsilia), magistraţii vremii deţineau o rezervă considerabilă de otravă pe care o puneau la dispoziţia celor ce obţineau, de la Consiliul celor Şase Sute, autorizarea de a muri: sinuciderea devenea deci legitimă dacă era mai întâi autorizată de Senat şi dacă erau prezentate motivele pentru care se formula o astfel de cerere (motive enumerate într-o autentică listă de instigare la moarte), și anume: « Dacă existenţa îţi este odioasă, atunci mori şi dacă eşti copleşit de soartă, bea cucută. Dacă eşti îndoit de durere, abandonează viaţa. Fie ca nefericitul să-şi povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-ţi furnizeze remediul şi atunci nefericirea va lua sfârşit »[3].

*

Și, deodată, după câteva secole de pudoare în fața morții, nevoia contemporanilor noștri de a revendica, inclusiv legislativ, un drept la moarte, a renăscut: desigur, el s-a insinuat în societatea modernă pe nesimțite, că doar « mai binele este dușmanul binelui ».

Ideea care, prin 2011 abia îndrăznea să își scoată capul în lume, și anume aceea că « a trăi este un drept, nu o obligație », a devenit azi înfricoșător de prezentă, în cotidianul nostru cel fără de nici un Dumnezeu.

– Formal, la începuturi, toată lumea « civilizată » s-a arătat oripilată și împotriva morții asumate și/sau induse prin sinuciderea asistată sau prin eutanasiere.

Dar « cazul Terry », în 2005, a împărţit, practic, America şi opinia publică internaţională, în două: eram în State în zilele în care s-a pronunțat sentința și, până voi muri eu, nu voi uita lacrima din ochii femeii paralizate, surprinsă de camerele reporterilor, când i s-a citit sentința: Terry, imobilizată la pat și paralizată de la gât în jos, urma să fie deconectată de la aparatul care o hrănea artificial, la cererea soțului și după ce instanțele celei mai democratice dintre societăți refuzaseră cererea părinților ei de a o prelua în îngrijire. Terry a murit, de foame, după 13 zile, în ciuda protestelor internaționale, a intervenției președintelui SUA și a Vaticanului, a copiilor care se strecurau pe sub gardul spitalului ca să îi dea să mănânce…

Ani de zile s-a pus, în mod public și absolut retoric, întrebarea dacă moartea ei a fost un exemplu de clemenţă prin justiţie, înţelegând prin aceasta o modalitate colectivă de acceptare și de aplicare a eutanasiei pentru un om care era imobilizat ireversibil, dar conștient de ceea ce trăia, sau a fost doar o crimă, realizată cu concursul justiţiei, din motive multiple şi, nu în ultimul rând, pecuniare, întâmplată – grație mijloacelor de informare în masă – în văzul lumii, al întregii planete, asupra unui om bolnav care nu mai avea nici o putere să se apere și care, în contra voinței lui, a fost « salvat » de viață, prin moarte? A fost începutul insinuării, în mentalul public, a acceptării unei asemenea crime, ambalată și servită publicului larg ca un nemaipomenit act de caritate socială?

– Apoi a fost indusă și acceptată public ideea unei asemenea morți pentru cei bolnavi terminal. I s-a dat denumirea de « moarte în demnitate », accentul căzând pe cel care te ajută să mori și care, pentru că îți oferă o « moarte din compasiune » sau din « mila », nu mai trebuie să răspundă juridic pentru participarea lor la acest fel de crimă.

În Franța, compasiunea a fost acceptată, în fapt, în martie 2000, când Comitetul Naţional Consultativ de Etică (CCNE) a recomandat « o excepţie de eutanasiere », deşi nu exista, la acel moment, o lege care să permită eutanasia, pentru ca, în decembrie 2002, mama fostului prim ministru Lionel Jospin, doamna Mireille Jospin, să utilizeze procedura suicidului asistat cu ajutorul Asociaţiei pentru Dreptul de a Muri în Demnitate (ADMD). Deşi neautorizat de un text de lege, la acea vreme, cazul nu a fost deferit justiţiei. Poate datorită numelui « protagonistei »?

– Apoi, moartea asta în demnitate a fost oferită, public, și celor handicapați, bătrâni sau copii, că dacă bolnavii au căpătat un drept – cel puțin implicit – la moarte, de ce nu l-ar avea și cei cu infirmități?

« Afacerea Humbert »* (Humbert contra Franţa, soluţie pronunţată de CEDO în anul 2004) a creat practică şi a făcut, datorită evoluţiei sale, « cel mai mare zgomot mediatic » influenţând, într-o mare măsură, poziţia actuală a Franţei și mai apoi a lumii europene, cu privire la permisibilitatea – de facto – a lumii, faţă de eutanasie. Tânărul pompier de 22 de ani, Vincent Humbert, tetraplegic, ceruse mamei sale să-l ajute să moară. Prima tentativă de eutanasiere a tânărului, din septembrie 2003, eșuase, dar avea să reușească în ianuarie 2004. Atât medicul anestezist Frederic Chaussoy, cât şi doamna Humbert au fost puşi sub acuzare, medicul pentru « omor prin otrăvire cu premeditare » (pentru această infracţiune sancţiunea era închisoarea pe viaţă) iar mama tânărului pentru « administrare de substanţe toxice ».

Totuşi, o comisie de informare a Adunării Naţionale Franceze a prezentat, în 30 iunie 2004, un raport ce recomanda « o intervenţie legislativă care să permită eutanasia pasivă. Intervenţia cu pricina a fost calificată ca reprezentând « recunoașterea dreptului de a lăsa o persoană să moară ».

Zece ani mai târziu, în 2015, Europa făcea același lucru, acceptând public că unui om, Vincent Lambert, care nu era bolnav, ci doar handicapat, i se poate retrage, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul de a fi hrănit artificial, cu consecința curmării vieții lui și, din nou, cu acordul tacit și implicit al întregii planete care tocmai luase cunoștință de caz.

– Apoi nu s-a mai ținut seama de gradul de infirmitate, nici de faptul că moartea din milă se aplică tot mai mult copiilor (mai ales celor nedoriți și care, oricum, nu știu să își declame drepturi),

– iar azi, unele state apreciază că, egal ca forță juridică cu dreptul la viață, moartea a devenit un drept, manifestat fie prin acceptarea tacită a morții asistate, fie prin legiferarea ei.

În vara lui 2022, Curtea de Apel din Tarragona, Spania, a menținut o soluție a unei instanței de acceptare a cererii formulate de un inculpat român de a fi nu condamnat penal, ci eutanasiat, ca pedeapsă și ca remediu atât pentru suferința pricinuită victimelor sale, cât și pentru propria suferință fizică. Românul, a cărui eutanasiere a fost programată și executată pentru 23.08.2022 și pentru care a primit acordul Comisiei de Garanții și Evaluare (a morții lui, desigur), era cercetat penal pentru tentativă de omor și fusese grav rănit în schimbul de focuri dintre el și poliție. Se zice că ar fi zis: « Nu am de ales, îmi voi face dreptate cu mâna mea ». Ce să zic eu? Mă întreb: nu avea de ales pentru că, în urma rănilor primite, a devenit paraplegic, sau pentru că, a avut de ales între o pedeapsă penală a cărei executare, în închisoare, urma să fie monstruoasă (împușcase și doi polițiști!) și o moartea asumată care să se și constituie într-un exemplu al unei noi soluții de pedepsire cu moartea, într-o țară în care nu mai poate fi aplicată pedeapsa cu moartea?

E vorba de aceeași Spanie care, tocmai ce anunță, în 2022, cu bucurie că, prin legalizarea eutanasierii, a morții asistate, a crescut numărul donatorilor de organe!

Nu pot să nu îmi aduc aminte, acum, de bancul cu împăratul care visează urât și își cheamă vrăjtorul să-i tălmăcească visul. Vrăjitorul zice: Măria ta, veștile sunt rele, fiul tău va muri. Furios pentru veste, împăratul îi taie capul. După o vreme, împăratul visează iar urât și cheamă un nou vrăjitor. Visul era același, dar specialistul l-a tălmăcit așa: Măria ta, am o veste absolut minunată: vei trăi mult mai mult decât fiul tău! Și împăratul, fericit pentru tălmăcirea mult așteptată, nu i-a tăiat vrăjitorului capul.

*

Și CEDO schimbă macazul

Cu numai cu 10 ani în urmă, în 29 aprilie 2002, în ceea ce s-a numit « Afacerea Diane Pretty » (Diane Pretty contra Marea Britanie) CEDO pronunțase o hotărâre considerată « fundamentală » pentru ceea ce s-ar putea numi ”nelegitimitatea eutanasiei” și nerecunoașterea, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a existenței unui așa numit drept la moarte.

Femeia, în vârstă de 43 de ani, paralizată de la gât în jos datorită unei maladii neurovegetative incurabile şi ireversibile și aflată în fază terminală, ceruse instanţelor britanice, ţară al cărei cetăţean era, să-şi curme viaţa. Sinuciderea nu era incriminată în Marea Britanie, dar femeia nu putea muri decât cu ajutorul soţului său, dată fiind inactivitatea sa absolută. Era vorba, prin urmare, de apelul la eutanasia activă iar pedeapsa pentru eutanasie, ca şi pentru ajutorul dat suicidului era, la acea epocă, potrivit legislaţiei britanice, de 14 ani de închisoare.

Prin plângerea pe care a adresat-o Curţii Europene, femeia solicitase să se constate că legislaţia țării ei nu ar fi conformă cu dreptul european, deoarece soțul său ar fi răspuns penal, în situația în care ar fi ajutat-o să renunțe la viață. Pe de altă parte, spunea ea, orice persoană are dreptul de a dispune de viața sa, de a decide dacă vrea să trăiască iar dreptul de a muri ar fi corolarul dreptului la viață ocrotit de prevederile art. 2 al Convenției[4] .« Dacă majoritatea persoanelor doresc să trăiască, unele aleg să moară, și dispozițiile art. 2 protejează fiecare dintre aceste două drepturi. Dreptul de a muri, zicea Pretty, nu va fi antiteza dreptului la viață, ci corolarul acestuia, Statul având obligația de a le proteja, în egală măsură, pe ambele ».

Atunci, în 2002, punctul de vedere al instanţei europene a fost, însă, în chip absolut şi unanim, contrar opiniei juridice a lui Pretty, în sensul că, prin refuzul de a-i acorda femeii dreptul de a fi eutanasiată, « legislaţia britanică nu violează principiile fundamentale ale dreptului la viaţă, nici interdicţia la tratamente inumane şi degradante »[5] prevăzută de art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului[6] pe care femeia îl ivocase în sprijinul său.
Curtea Europenă a hotărât însă, în mod categoric, faptul că: « Articolul 2 nu va fi… interpretat ca şi cum ar conferi un drept diametral opus (dreptului la viaţă), adică acela al dreptului la a muri; el nu va crea un drept la autodeterminare în sensul în care ar putea da individului mai degrabă un drept de a muri, decât de a trăi, indiferent dacă moartea s-ar produce cu ajutorul unui terţ sau al unei autorităţi publice ».

În schimb, tot atunci, Curtea a lăsat o portiță și a zis că ar fi fost vorba de o încălcare a dreptului la viața privată deoarece, « În materie medicală, refuzul de a accepta un tratament particular poate conduce la grăbirea sfârșitului vieții, dar obligarea unei persoane, aflată în fază terminală, de a urma un asemenea tratament, împotriva voinței sale liber exprimate și în cunoștință de cauză, dacă pacientul are discernământ, poate implica violarea art. 8 al Convenției[7]. Astfel cum se prezintă jurisprudența internă, o persoană poate revendica dreptul de a alege să moară refuzând să consimtă la administrarea unui tratament care ar putea să aibă drept efect prelungirea vieții »[8].

În aceeaşi primăvară a anului 2002 (mai exact în 12 aprilie 2002, cu 17 zile înainte de a se fi pronunţat CEDO în cazul Pretty), în Belgia se legaliza deja eutanasia activă, iar în data de 16 mai a aceluiaşi an, Olanda o legaliza şi ea.

Aceste state, ca multe altele, mai apoi – lista celor care acceptă eutanasia crescând pe zi ce trece – s-au tot postat în afara normalităţii, a liniei impuse de CEDO, acum exact 10 ani, iar CEDO s-a menținut, o vreme, în afara timpului şi a spaţiului, într-un turn de fildeș, facându-se că nu observă cât de repede soluția sa din 2002 nu mai face nici cât apa de ploaie, pentru tot mai multe state semnatare ale Convenţiei Drepturilor Omului.

Doar că, după exact 10 ani de la istorica hotărâre Petty, prin care dreptul la viață era consemnat ca un drept absolut, CEDO face o întoarcere de 180 de grade, acceptând, de facto, existența unui « drept la moarte » ce nu ar intra sub controlul său.

Astfel, la 03.08.2022, în cauza A.B. și alții c. Regatul Unit al Marii Britanii nr. 37412/22, preşedintele Curţii a respins cererea formulată de părinții lui Archie Battersbee privind luarea unor măsuri provizorii care să împiedice deconectarea de la aparate a fiului lor în vârstă de 12 ani, aflat în comă, și să lase timp familiei pentru a obține transferul copilului, într-un centru de îngrijiri paleative.

În urma acestei soluții – din nou istorică, a Curții – prin care instanța europeană a statuat că nu se va amesteca în deciziile prin care instanțele naționale au autorizat încetarea susținerii funcțiilor vitale ale copilului, chiar dacă hotărârile acestora fuseseră date în totală desconsiderare a dorințelor și drepturilor părinților – deconectarea lui Archie a fost făcută a doua zi.

În consecință, și CEDO a fost luată de (noul) val, accepând, în subtext, existența unui drept la moarte, exercitat de stat – pe seama și în contra unei persoane care nu se poate apăra – nu ca o sancțiune, ci ca un act de normalitate, de « clemență », din partea statului.

*

Această dorință de a muri – pentru care unii se și încolonează, cuminți, în caravane conduse de cărăuși clandestini – acest nou drept de a muri – pe care statele lumii îl susțin tot mai evident și pentru care justiția și legislativul fac front comun – se întâmplă exact acum, într-o eră în care lumea științifică anunță că n-ar mai exista o limită a vârstei la care viața se sfârșește și că ultima bătaie a « orologiului uman » ar fi fost fixată la 110 ani, pentru că, potrivit cercetătorilor, după 85 de ani, rata mortalității scade, apoi se stabilizează[9].

Dar paradoxul naturii umane constă tocmai în aceea că, deși știința, civilizația care ne ușurează traiul, coroborate cu genetica proprie, ne pot prelungi, ca în Biblie, viața, până la vârste considerabile, omenirea se (tot) grăbește să accepte, ba chiar să legalizeze, forme prin care să o scurteze. Iar când legea nu e de partea ei, caută filiere, soluții, ce devin tot mai performante întru ale morții. Oricum, între timp, legea se așează, tot mai temeinic, de partea morții.

Juridic vorbind, trăim o victorie, căci fiecare impunere a recunoașterii unui drept al omului ar trebui să însemne victoria însăși a omului asupra Statului. Dar dreptul la moarte, necuprins (încă) în tratate de specialitate[10], dar exercitat de facto și deja inclus în legi în tot mai multe state ale lumii, nu e un drept a cărei legiferare să aducă Omului vreun câștig real. Ci doar… lumii.

Moartea la liber, într-o societate care își pierde tot mai mult principiile și reperele, va deveni o autentică sursă de venituri pentru piața neagră, inclusiv pentru cea a traficului de organe. Și apoi, cât de multă încredere am putea avea în controlul celor ce furnizează moartea acceptată, căutată, acest ultim moft al societății moderne? De unde avem siguranța că toți cei care aleg să moară o fac într-adevăr din propria lor convingere? Îmi amintesc de un caz din octombrie 2012 când, la o zi după ce o instanță din New York i-a dat dreptul să moară, Grace Sung Eun Lee, o tânără de 28 de ani paralizată de la gât în jos din cauza unei tumori cerebrale, s-a răzgândit. Dar hotărârea judecătorească nu a se anulează cu una, cu două!

Eu nu pot accepta – nici măcar din perspectiva profesională – că dreptul la viața este înlocuit cu un drept la moarte, care este deja (sau va fi) ocrotit de lege și care este, deja, promovat de tot mai multe guverne ale lumii!

Sunt de modă veche și mai cred că libertatea de a alege, cea pe care o clamează atâtea texte de lege, între care Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar trebui să aibă, între criteriile sale, și morala. Și, nu în ultimul rând, Credința. Și cu bună credință.

Altfel, vor fi destui care se vor plasa pe lângă lege sau pe sub lege, ca în bancul cu prostul și înțeleptul – prostul trece pe sub gard, iar deșteptul peste gard – iar aplicarea unei sancțiuni, ulterioare, celor care ocolesc legea și se duc, pe filiere moderne, sau sunt împinși direct spre moarte, nu cred că mai folosește cuiva.

Zic și eu, un om care avut două morți clinice și care crede că nu există nimic mai prețios, în această viață, decât propria viață. Cu tot ceea ce presupune trăirea ei. Și, de vreme ce viața nu ne-o putem da noi înșine (nici măcar viața din eprubete nu este întru totul creația noastră), cred că avem obligația să o lăsăm să « moară » doar în deadline-ul pe care l-a hotărât Dumnezeu, fără a o transforma într-o inepuizabilă sursă de venit pentru societatea care ar trebui să ne protejeze viața, nu moartea.

Și mai cred că avem obligația de a nu crea sau impune drepturi care rămân – indiferent de evoluția socială și de modul catifelat în care le-am denumi – diametral și pentru totdeauna, opuse dreptului la viaţă.

­­­­­­­­


[1] Groupe de travail « Assistance au décès »: L’euthanasie active directe pour soulager des souffrances insupportables: Positions et rapport du groupe de travail, Département fédéral de justice et police, Berne, 29 avril 1999.
[2] Trei ar fi categoriile în care se poate vorbi de acest tip de moarte:
– Eutanasia pură, prin care se înțelege transpunerea în stare de insensibilitate a unui individ, aflat în fata morții, prin administrarea de narcotice, substanțe soporifice și altele, fără intenția uciderii nemijlocite, dar cu probabilitate destul de accentuată să se producă efectul mortal;
– Eutanasia în sens restrâns, sau omorârea « din milă », și care constă în administrarea unei substanțe provocatoare de moarte celor grav bolnavi, la cererea acestora;
– Eutanasia în sens larg, prin care se înțelege înlăturarea, « în forma nedureroasă, a acelora pentru care viața proprie n-ar mai avea nici un sens și valoare și care, în plus, ar reprezenta o povară pentru cei din jurul lor, de pildă, alienații, cretinii, șchiopii sută la sută (ologii) și cei care prezintă o primejdie pentru vigoarea unui neam ». (« Eutanasia între compasiune și crimă », în descopera.org, https://www.descopera.org/eutanasia-intre-compasiune-si-crima/, Internet, 14.09.2009).
[3] Emile Durkheim, « Despre sinucidere », Ed. Institutul European Iaşi, 1993 p. 268
[4] Art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: « Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege ».
[5] La Charte des Droits fondamentaux de L’Union Européenne, « À propos de l’euthanasie », Internet.
[6] Art. 3 din Convenție:  « Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante ».
[7] Art. 8 din Convenție: « Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie »
[8] Art. 9 din Convenție: « Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie ».
[9] « La longévité n’a plus de limite », Science et avenir, no. 762, august 2010, p. 42-43;
[10] Am scris, pe larg, despre dreptul la viață și despre noul drept la moarte în Tratatul « Drepturi în conflict », volum editat în 2017.
Ediția a II-a se află în lucru și va apărea în luna decembrie 2022 sub titlul « Drepturi în conflict – despre drepturi mari și despre drepturi mici ».


Avocat Graziela Bârlă

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti