Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Legea penală mai favorabilă și prescripția răspunderii penale între pozitivism și interpretivism
05.09.2022 | Vlad NEAGOE

Secţiuni: Articole, Drept penal, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Vlad Neagoe

Vlad Neagoe

„Eu invoc legea!” – a strigat bătrânul cămătar Shylock atunci când a dorit să taie o livră de carne din trupul chezașului neguțător Antonio, ce îi era zălogit prin „zapisul glumeț” ca „amendă” pentru neînapoierea la timp a împrumutului, în bine-cunoscuta piesă shakespeariană a Neguțătorului din Veneția. A fost o judecată dreaptă cea a Porziei, soția lui Bassanio (prietenul lui Antonio pentru care acesta se împrumutase), deghizate în doctor (jurisconsult), atunci când i-a permis lui Shylock să taie pfundul său de carne, însă de va vărsa sânge ori va tăia mai mult sau mai puțin, chiar și cu „a douăzecea parte din un biet dram” – lucruri de care nu se vorbea în învoiala scrisă – va plăti cu viața și averea, așa cum cerea Legea celor XII table a Romei? Sau, dimpotrivă, nu a fost decât o „șmecherie josnică” – așa cum a denumit-o Ihering în Lupta pentru drept[1] și prin care a „sucit legea”, cum îi ceruse Bassanio – ce avea să-l nedreptățească pe bătrânul Shylock, și așa năpăstuit de soartă (fusese batjocorit în trecut de mândrul patrician Antonio, fără să mai spunem că singura sa fiică, Jessica, fugise cu creștinul Lorenzo și parte din averea lui), care nu făcuse altceva decât să lupte pentru dreptul său, consfințit prin zapis, după legile Veneției?

Observând procesul lui Shylock din perspectivă juridică, Mircea Manolescu, promotorul metodologiei juridice la noi, a subliniat, pe drept cuvânt, că prin acesta s-a pus în evidență o mai veche controversă privind conflictul dintre lege și drept, dintre dreptul valabil în mod formal, dar inadmisibil în chip substanțial, ciocnire văzută ca o antiteză între drept și dreptate, ba chiar între drept și morală. Se poate descoperi în felul acesta, a continuat autorul, însăși mișcarea ideilor în gândirea juridică, între pozitivismul juridic, pentru care nu există drept în afară de lege și căruia ideea de securitate juridică îi este atât de scumpă, pe de o parte, și echitatea în drept, prin raportare la valorile sociale ale vremii, de cealaltă parte, fiind astfel puse față în față două mentalități deosebite care se mai combat și astăzi în gândirea și practica juridică[2].

Parcă dând expresie tocmai acestei lupte pentru drept, așa cum o cunoaștem de la Ihering, o nouă chestiune acaparează acum spațiul public juridic, cum numai ipotezele de cabinet sau pricinile închipuite ar fi putut s-o facă, oferind ocazia unor vii dezbateri, care conduc, ca de fiecare dată, la cristalizarea unor direcții în drept și conceperea unor noi soluții, satisfăcând astfel cerința de primenire a dreptului și de evoluție a sistemului juridic în general.

Problematica nou apărută acum, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile ce prevede întreruperea prescripției răspunderii penale, este într-adevăr una care ne întoarce la principii și la rolul judecătorului în aplicarea lor, fiind o chestiune pe cât de particulară în originea sa, pe atât de generală în efectele pe care le poate antrena după ea.

Vom încerca în continuare să antamăm situația juridică prin prisma specificului fiecărei instituții și a principiilor de drept în materie, așa cum sunt ele aplicabile din perspectiva celor mai cunoscute curente în interpretarea juridică, fără însă a propune anumite soluții în mod special, care nu pot decât să țină de fiecare dintre noi.

I. Scurtă cronologie a situației juridice

Textul de lege în dezbatere, prev. de art. 155 alin. 1 C. pen., pe cât de simplu inițial, pe atât de complicat în aplicarea sa ulterioară, a avut la data adoptării sale următorul cuprins: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.”.

Anterior, potrivit textului corespunzător din vechiul Cod penal, prev. de art. 123 alin. 1 C. pen. 1969, se prevedea că „Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.”.

Situaţiile juridice ce s-au născut prin aplicarea acestuia în timp sunt cunoscute.

Astfel, prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale[3], s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art.155 alin. 1 C.pen., este neconstituțională. Astfel, reținând lipsa de previzibilitate a textului legal criticat, Curtea a constatat, la finele considerentelor sale, că „soluția legislativă anterioară, prevăzută la art.123 alin.1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (parag. 34).

Jurisprudența neunitară ce a urmat acestei soluții constituționale – unele instanțe considerând că nu mai exista baza legală pentru întreruperea prescripției, în timp ce alte instanțe au interpretat textul prin raportare la considerentele obligatorii care trimiteau la soluția vechiului Cod penal – a fost evidențiată cu ocazia celor două mecanisme declanșate pentru clarificarea textului legal și unificarea practicii judecătorești, rămase însă fără un rezultat concret, prin respingerea lor ca inadmisibile, cu motivarea, în esență, că, deși există o jurisprudență neunitară ca urmare a soluției Curții Constituționale, „efectele deciziilor Curții nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței exclusive în materie” (HP nr. 5/2019 și RIL nr. 25/2019).

În continuare, prin Decizia nr. 358/2022[4], Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.155 alin. 1 C.pen. sunt neconstituționale, în întregime, ocazie cu care a reținut că decizia sa anterioară „împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme întrucât… a sancționat unica soluție legislativă” (parag. 61) și a constatat că „ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate” (parag. 72), iar „pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (parag. 73), subliniind, în final, că „rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal la exigențele constituționale” (parag. 74).

Până la publicarea acestei din urmă decizii, prin O.U.G. nr. 71/2022 s-a modificat textul art. 155 alin. 1 C. pen., în sensul că „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”, formulare identică cu cea din Codul penal anterior.

Ca urmare a acestei situații juridice, în practică se pot distinge două mari categorii de cauze în care poate fi invocată situația astfel creată, după cum acestea sunt deja judecate definitiv sau doar în curs de judecată.

II. Aplicarea legii penale mai favorabile privind întreruperea prescripţiei după rămânerea definitivă a hotărârii penale

Se cunoaște că hotărârea penală definitivă poate fi reformată sau retractată doar prin căi extraordinare de atac ori în cadrul exercitării altor mijloace procedurale jurisdicționale specifice, toate caracterizate prin aplicarea și interpretare strictă a cazurilor incidente, determinate de necesitatea respectării autorității de lucru judecat, venită să ocrotească în final principiul securității juridice.

Reglementarea strictă și limitativă a titularilor, cazurilor și a termenelor de exercitare a căilor extraordinare de atac are ca scop, pe de o parte, respectarea principiului autorității de lucru judecat iar, pe de altă parte, asigurarea eficienței principiului securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive.

Prescripția – cauză de încetare a procesului penal – este prevăzută printre cazurile de contestație în anulare prin dispozițiile art. 426 lit. b) C .proc. pen., fiind incidentă „atunci când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art.16 alin. 1 lit. e)-h), j C. proc. pen.”.

După unii autori, cazul presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanței de a se pronunța cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, pentru care existau probe în cauză, iar nu o error in iudicata, deoarece rolul acestui caz de anulare nu este acela de a înlătura greșita aplicare interpretare și aplicare a legii în ipoteza în care instanța dezbătut și analizat incidența cazului de încetare a procesului penal în cadrul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat[5].

Dimpotrivă, după alți autori, acest nou caz introdus prin Codul de procedură penală din 1968 nu este de natura unei contestații în anulare întemeiate pe încălcarea unei reguli de procedură, ci privește fondul procesului penal, deoarece are în vedere o eroare de judecată, urmărindu-se schimbarea soluției date în acțiunea penală. Explicația adoptării acestui caz de contestație în anulare constă în dorința legiuitorului de a da posibilitatea celui condamnat să atace direct o decizie evident nelegală și să obțină aplicarea corectă a legii penale care, în acest caz, consideră înlăturată răspunderea penală[6].

Așa cum este formulat textul legal, probele privind cauza de încetare trebuie să fi existat în cursul procesului penal, astfel că relevanța cauzei de încetare a procesului penal trebuie stabilită prin raportare la perioada desfășurării acestuia, iar nu ulterior soluționării definitive a cauzei.

Mai mult, contestația în anulare este inadmisibilă în situația în care instanța s-a pronunțat deja asupra cauzei de încetare privind prescripția, așa cum se cunoaște că a reținut instanța supremă.

Astfel, prin Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.

Pentru a se stabili astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că situaţia regăsită în cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidența cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunțare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.

A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, înţeleasă ca o cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe. O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca un caz de contestaţie în anulare. O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.

În acelaşi sens, a fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (cauza Popescu Stanca contra României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă „defect fundamental”, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanţele nou descoperite”, iar nu „circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt „nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt „noi” (Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Această interpretare a instanţei supreme a fost confirmată sub aspectul constituţionalităţii sale de către instanţa de contencios constituţional.

În acest sens, prin Decizia nr. 453/2020 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Pentru a dispune astfel, Curtea Constituţională a subliniat natura juridică specială şi caracterul excepţional al acestei căi extraordinare de atac, reţinând că ea este „o cale extraordinară de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Astfel, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor, tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efectele. Prin aceasta, legiuitorul nu a permis reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat, decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426 – 432 din Codul de procedură penală.” (Decizia nr. 453/2020 parag. 14).

Pentru a reţine astfel, Curtea Constituţională a antamat necesitatea respectării principiului autorităţii de lucru judecat pe care l-a apreciat ca fiind „de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52)” (Decizia nr. 453/2020 parag. 18).

În fine, Curtea Constituţională a concluzionat că această cale de atac a contestaţiei în anulare pentru cazul dat vizează în mod corect doar situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei cauze cu privire la care existau toate datele la dosar în cursul judecăţii apelului (Decizia nr. 453/2020 parag. 31-35).

În concluzie, pentru a se stabili dacă ipoteza invocată se circumscrie acestui caz de contestaţie în anulare, apare necesar să se stabilească dacă existau probe – în cursul procesului iar nu ca urmare a apariției lor ulterior soluţionării definitive a acestuia – cu privire la cauza de încetare a procesului penal constând în întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Or, acest lucru depinde după cum se stabilesc efectele Deciziei nr. 358/2022, prin raportare la Decizia nr. 297/2018, putându-se întrevedea două situaţii procesuale.

Într-o primă ipoteză, în condițiile în care Decizia nr. 297/2018 se afla în ființă în cursul procesului, fiind însă relevată în mod corect abia ulterior soluționării definitive a acestuia prin Decizia nr. 358/2022, se poate concluziona că prin cea din urmă soluție a instanței constituționale s-au descoperit noi circumstanțe, referitoare la modalitatea corectă de interpretare și aplicare a soluției inițiale, care existau la data judecății, fără ca instanța de judecată să le fi dat relevanță legală corectă, contestația la executare fiind astfel admisibilă.

În cealaltă ipoteză, dacă se apreciază că Decizia nr. 297/2018 nu avea cum să fie aplicată și interpretată prin prisma Deciziei nr. 358/2022, pronunțată abia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi doar cu efecte viitoare – potrivit art.145 alin. 2 din Constituţia României, care dispune că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor” – se poate concluziona că în cauză nu existau date privind prescripția, care s-ar fi ivit abia după soluționarea definitivă a acestuia, ca noi circumstanțe iar nu ca circumstanţe nou descoperite, în sens convențional, de natură a înfrânge autoritatea de lucru judecat și securitatea juridică dată de aceasta, urmând să fie inadmisibilă contestația în anulare astfel exercitată.

În fine, din perspectiva principiului legii penale mai favorabile, dacă s-ar aprecia că, în situația noastră, cauza de încetare a procesului penal privind prescripția răspunderii penale apare invocată nu în baza unei norme legale în forma în care era în vigoare în perioada desfășurării procesului, ci prin prisma atribuirii unui caracter mai favorabil aceleiași norme printr-o soluție ulterioară a instanței constituționale, ce își revendică valoarea juridică a unei legi penale mai favorabile, s-ar putea aminti jurisprudența instanței constituționale în ce privește admisibilitatea unei căi extraordinare de atac sau a altor proceduri jurisdicționale, ce tind la reformarea unei hotărâri definitive, pentru ipoteza intervenției unei legi penale mai favorabile.

Astfel, prin Decizia nr. 633/2018, cu privire la legea de modificare masivă a Codului de procedură penală, Curtea Constituțională a sancționat intenția de amendare legislativă a art. 598 alin. 1 lit. d) privind contestația la executare, prin adăugarea ipotezei legale referitoare la intervenția unei legi penale mai favorabile. Cu acea ocazie, Curtea a constatat că „nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 595 din cod, ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, numai în acest fel respectându-se voința și logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din Codul penal instituția aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorității de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă și din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei, modificarea cuantumului ce reprezintă „consecințe deosebit de grave“ etc.), dar aceste situații nu se încadrează în ipoteza art. 6 din Codul penal și deci nu pot constitui nici temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă.” (Decizia nr. 633/2018, parag. 1007).

În cuprinsul soluției amintite, Curtea a făcut comparația cu cazul de revizuire prev. de art. 453 alin. 1 lit. f) C. proc. pen. – ce ar putea fi relevant în situația noastră, ca drept comun în materie, prin prisma faptului că hotărârea de condamnare s-a întemeiat pe o prevedere legală, cea privind prescripția, ce a fost declarată neconstituțională ulterior rămânerii ei definitive – care condiționează posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii de invocarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, astfel cum a stabilit prin Decizia nr. 126/2016. În acest sens, instanța constituțională a arătat că „raționamentul dezvoltat de Curtea Constituțională în decizia menționată rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii și privește orice decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micșorarea limitei maxime a pedepsei” (parag. 1014, subl. ns.).

S-ar putea astfel concluziona că, din perspectiva aplicării deciziilor instanței constituționale în cazurile definitiv judecate, care ar putea fi considerate ca legi penale mai favorabile, ținând seama de jurisprudența acesteia de până în acest moment, efectele unei decizii a instanței constituționale nu s-ar putea produce asupra cauzelor definitiv judecate – indiferent dacă acestea privesc norme de procedură penală ori de drept material penal – decât în cauzele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate astfel invocată, cu excepţia doar a acelor decizii care au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei, străine de situația de față.

III. Aplicarea legii penale mai favorabile privind întreruperea prescripţiei în cursul procesului penal

În cadrul proceselor în curs de judecată prezintă relevanță forma dispoziției legale incidente în succesiunea modificărilor ei în timp.

Astfel, reţinând forma textului din perioada în care fondul activ al legislației a fost lipsit de vreo cauză de întrerupere a prescripției, așa cum a statuat instanța constituțională, ce poate fi privită ca lege penală mai favorabilă, rămâne deschisă chestiunea de a se stabili dacă dispoziţiile art. 155 alin. 1 C. pen. se pot interpreta în sensul că actele de procedură efectuate în timpul aplicării textului legal în forma sa anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 îşi menţin sau nu efectul întreruptiv de prescripţie astfel produs.

Pentru a se răspunde la această întrebare, se poate considera că trebuie pornit de la prezumţia de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. 1 C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018, urmând a se analiza dacă efectele juridice produse în baza acestui text legal prezumat constituţional, ce vizează întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale, subzistă şi pentru perioada ulterioară de până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, în condițiile principiului aplicării legii penale mai favorabile.

III.1. Jurisprudența în materie a Curții Constituționale

Cu privire la prescripţia răspunderii penale şi aplicarea legii penale mai favorabile, se pot regăsi pertinente următoarele soluţii ale instanţei de contencios constituţional.

Astfel, prin Decizia nr. 1092/2012, constatând că prevederile art. 124 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi, Curtea Constituţională a reţinut că „prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că „înlătură acţiunea penală”. Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (…)

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că „determinarea caracterului <<mai favorabil>> are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.” (subl. ns.).

Prin Decizia nr. 511/2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care au declarat imprescriptibile infracţiunile contra păcii şi omenirii şi cele contra vieţii comise cu intenţie sau praeterintenţie, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că „dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.

Astfel, indiferent de modul în care legislaţia sau doctrina califică instituţia prescripţiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeaşi în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunţă la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse. (…)

Într-o atare situaţie, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalenţă, acesta, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţia României, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă.

Curtea constată că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174 – 176 din Codul penal şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.” (subl. ns.).

În continuare, prin Decizia nr. 443/2017, cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. 3 C. pen., referitoare la caracterul in rem iar nu in personam al efectelor întreruperii termenului de prescripţie, Curtea a reţinut următoarele:

„Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. (…)

24. Distinct de cele anterior menţionate, aşa cum, de altfel, a fost precizat mai sus, termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.” (subl. ns.).

Prin Decizia nr. 297/2018 s-a constatat că „soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională”.

Pentru a dispune astfel, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

27. (…) Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.

28. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal.” (…)

34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.” (subl. ns.).

Ulterior Deciziei nr. 297/2018 şi până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia nr. 650/2018 privind modificările aduse Codului penal şi Legii nr. 78/2000, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea intenţiei legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripţiei şi consacrarea acestora in personam, ea însăşi făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului, ocazie cu care a reţinut că „prin prisma instituţiei prescripţiei răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii semnifică o menţinere a rezonanţei sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată şi este în atenţia societăţii, efectul acesteia vizează fapta, şi nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ţine de natura prescripţiei” (Decizia nr. 650/2018, parag. 421, subl. ns.).

În sfârşit, prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, arătând că forma textului legal rămas după Decizia nr. 297/2018 a dat naştere unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie. Cu această ocazie, Curtea a constatat expres că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau, astfel că, a concluzionat Curtea, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Mai mult, a arătat Curtea, deşi a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. În consecinţă, Curtea a constatat că, „în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale” (parag. 73). În fine, Curtea a subliniat că „rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal la exigențele constituționale” (parag. 74) (subl. ns.).

În concluzie, Curtea Constituțională a calificat prescripția răspunderii penale ca instituție de drept material, fără o precizare expresă în același sens pentru întreruperea prescripției (Decizia nr. 1092/2012), la care s-a referit ca instituție juridică, reglementabilă deci de norme omogene și distincte (Decizia nr. 358/2022), punând uneori accentul pe caracterul obiectiv al curgerii termenului, față de toți făptuitorii iar nu distinct față de fiecare dintre ei (caracterul in rem al întreruperii) (Decizia nr. 443/2017), alteori însă subliniind caracterul subiectiv al întreruperii ce necesită previzibilitate sub aspectul reglementării actelor procedurale față de fiecare dintre aceștia (caracterul in personam al actului de întrerupere) (Decizia nr. 297/2018), și acceptând – pe considerente de echitate – posibilitatea aplicării retroactive, prin raportare la data faptei, a normelor legale care declarau imprescriptibile anumite infracțiuni, atâta timp cât termenul de prescripție nu fusese împlinit la data adoptării acestora (Decizia nr. 511/2013).

III.2. Jurisprudența în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului

În ceea ce priveşte jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se pot reţine următoarele soluţii în materie.

Cât priveşte distincția dintre dreptul penal material și dreptul procedural, Curtea europeană a precizat că normele cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea
acestora. În principiu, acestea nu se aplică legilor de procedură, a căror aplicare imediată, conform principiului tempus regit actum, a fost considerată rezonabilă de către Curte [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), parag. 110, cu trimiterile citate la cauze referitoare la art. 6 din Convenție: a se vedea, de exemplu, normele în materie de declarații ale martorilor, descrise ca „norme de procedură“ în Bosti împotriva Italiei (dec.), parag. 55], sub rezerva lipsei caracterului arbitrar [Morabito împotriva Italiei (dec.)]. Cu toate acestea, atunci când o dispoziție descrisă ca procedurală în dreptul intern are o influență asupra severității pedepsei care trebuie aplicată, Curtea consideră această dispoziție ca „drept penal material”, căreia i se aplică ultima frază din art. 7 § 1 [Scoppola împotriva Italiei (nr.2) (MC), parag. 110-113, privind o dispoziție din Codul de procedură penală consacrată severității pedepsei care trebuie aplicată atunci când procesul s-a derulat conform procedurii simplificate].

În ceea ce privește în mod special prescripția, Curtea europeană a considerat că art. 7 nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfășurare a legilor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coëme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 149), și în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec.), parag. 80-85].

Mai mult, în cauza Borcea împotriva României, Curtea europeană a reţinut astfel:

64. În ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei, Curtea reaminteşte că s-a pronunțat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţie, „întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodatăˮ. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 149, şi Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează, şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei.

65. Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă. Curtea reaminteşte că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat putea angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanșa acțiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripţie. Aceste fapte constituiau infracţiuni în momentul în care au fost săvârşite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârşirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârşirii infracţiunii (Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 150).

66. În ceea ce priveşte modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripţia, Curtea admite că atingerea unui consens jurisprudenţial este un proces care poate dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [mutatis mutandis, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. În speță, cele mai înalte jurisdicţii naţionale, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, au soluţionat această divergenţă, aliniindu-şi poziţiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive. Astfel, prin decizia interpretativă obligatorie din 6 noiembrie 2014, Înalta Curte a stabilit că interpretarea art. 5 din noul Cod penal trebuie să fie realizată în sensul indicat de către Curtea Constituţională. Curtea a observat, de asemenea, că soluţia pronunţată în cauza de faţă este similară deciziei adoptate de către Curtea Constituţională, precum şi jurisprudenţei actuale a Înaltei Curți. 67. Prin urmare, nu au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute la art. 7 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.” [Borcea împotriva României (dec), din 15 octombrie 2015, parag.64-67]. (Borcea împotriva României, parag. 64-66, subl. ns.).

Mai mult, se poate spune că instanța europeană privește cu ochi critici prescripția răspunderii penale, reamintind constant că „este dificil să se considere că obligațiile procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție au fost respectate în cazul în care o anchetă se încheie, precum în speță, ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, din cauza inactivității autorităților” (Mocanu și alții împotriva României, parag. 346).

În concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – conştientă de diferenţa de opinii şi tradiţii în statele membre cu privire la natura materială sau procedurală a prescripţiei – a stabilit că art. 7 din Convenţie nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfășurare a normelor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coëme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 149) și în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec.), parag. 80-85], reţinând – chiar într-o cauză relativ recentă împotriva României – că, din perspectiva dreptului convenţional, normele în materie de prescripție sunt legi de procedură, în măsura în care acestea nu definesc infracțiunile și pedepsele, și că pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei [Borcea împotriva României (dec), parag. 64].

III.3. Jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În ceea ce privește dreptul Uniunii Europene, poate fi amintită saga Taricco, în care Curtea de Justiție a antamat o situaţie juridică similară, chiar dacă nu identică cu cea de faţă.

Prin hotărârea Curții din 8 septembrie 2015 (Marea Cameră), pronunțată în cauza C‑105/14 (Taricco I), s-a răspuns la întrebarea preliminară a Tribunalului Cuneo, Italia (Tribunale di Cuneo), că o reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale, care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată, ce are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE, în ipoteza în care această reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Justiție a făcut interpretarea art. 325 TFUE și art. 2 alin. 1 din Convenția PIF, stabilind că, pe de o parte, statele membre trebuie să asigure că astfel de cazuri de fraudă gravă se pedepsesc cu sancțiuni penale care au printre altele un caracter efectiv și disuasiv, iar pe de altă parte, măsurile luate în această privință trebuie să fie aceleași cu cele pe care statele membre le adoptă pentru combaterea cazurilor de fraudă cu același nivel de gravitate care aduce atingere propriilor interese financiare, aspecte care sunt de competența instanței naționale, ținând seama de toate împrejurările de drept și de fapt relevante (parag. 37-44).

În concret, s-a reținut că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, dispozițiile naționale care introduc o normă privind întreruperea cursului prescripției, care nu permite prelungirea termenului de prescripție cu mai mult de o pătrime, au drept consecință, dată fiind complexitatea și durata procedurilor penale până la adoptarea unei hotărâri definitive, neutralizarea efectului temporal al unei cauze de întrerupere a prescripției (parag. 46). Astfel, în ipoteza în care instanța națională ajunge la concluzia că aplicarea dispozițiilor naționale în materie de întrerupere a prescripției ar avea efectul că, într‑un număr considerabil de cazuri, faptele care constituie o fraudă gravă nu vor fi pedepsite penal, întrucât aceste fapte vor fi în general prescrise înainte ca sancțiunea penală prevăzută de lege să poată fi aplicată printr‑o decizie judiciară definitivă, ar trebui să se constate că măsurile prevăzute de dreptul național pentru combaterea fraudei și a oricărei alte activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu pot fi considerate drept efective și disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și cu Directiva 2006/112 coroborată cu articolul 4 alineatul (3) TUE. (parag. 47). În plus, instanței naționale îi va reveni sarcina să verifice dacă dispozițiile naționale în cauză se aplică în cazurile de fraudă în materie de TVA în același mod ca în cazurile de fraudă aducând atingere numai intereselor financiare ale Republicii Italiene, astfel cum impune articolul 325 alineatul (2) TFUE.

Mai mult, Curtea a subliniat că obligația statelor membre de a combate activitățile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri care să descurajeze fraudele și să ofere o protecție efectivă, precum și obligația de a adopta aceleași măsuri precum cele similare interne sunt obligații impuse, printre altele, de dreptul primar al Uniunii, și anume articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE, și pun în sarcina statelor membre o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevăd, amintită la punctul anterior (parag. 50 și 51).

În cazul în care instanța națională va trebui să decidă să lase neaplicate dispozițiile naționale în cauză, ea va trebui de asemenea să asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor vizate sunt respectate. Astfel, acestora din urmă li s‑ar putea aplica, așadar, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le‑ar fi evitat dacă aceste dispoziții de drept național ar fi fost aplicate (parag. 53).

În concluzie, Curtea a subliniat că o asemenea neaplicare a dreptului național nu ar încălca drepturile inculpaților garantate la articolul 49 din cartă (principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor), în condițiile în care ar avea ca efect doar să nu scurteze termenul de prescripție general în cadrul unei proceduri penale pendinte, să permită o urmărire efectivă a faptelor incriminate, precum și să asigure, dacă este cazul, egalitatea de tratament între sancțiunile care urmăresc să protejeze interesele financiare ale Uniunii și, respectiv, pe cele ale Republicii Italiene, respectându-se așadar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care consacră drepturi ce corespund celor garantate la articolul 49 din cartă (parag. 55-57).

În continuare, prin hotărârea Curții din 5 decembrie 2017 (Marea Cameră), pronunțată în cauza C-42/17 (Taricco II), la cererea Curții Constituționale italiene (Corte Costituzionale), s-a stabilit că interpretarea din Taricco I a art. 325 alineatele (1) și (2) TFUE, care impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, se poate face cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.

Astfel, după ce Curtea a reamintit faptul că legiuitorul național care prelungește un termen de prescripție cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 42), ea a adăugat că domeniul protecției intereselor financiare ale Uniunii prin edictarea unor sancțiuni penale ține de o competență partajată între Uniune și statele membre, în sensul articolului 4 alineatul (2) TFUE (parag. 43).

În acest context, Curtea a ținut să sublinieze că la data faptelor din cauza principală, regimul prescripției aplicabile infracțiunilor în materie de TVA nu făcuse obiectul unei armonizări de către legiuitorul Uniunii, care a intervenit între timp, în mod parțial, numai prin adoptarea Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (parag. 44).

Cât privește nivelul de protecție internă, Curtea a arătat că autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii, făcând trimitere la Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10EU:C:2013:105 (parag. 47).

În aceste condiții, Curtea a luat act că, potrivit instanței de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții (parag. 49) și, pe de altă parte, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 50).

Așa fiind, reamintind importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă, ce face parte din tradițiile comune statelor membre (parag. 51 și 53), Curtea a concluzionat că revine instanței naționale obligația de a verifica dacă constatarea impusă de punctul 58 din hotărârea Taricco I, potrivit căreia dispozițiile în cauză ale Codului penal împiedică aplicarea unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii, conduce, în ordinea juridică italiană, la o situație de incertitudine în ceea ce privește stabilirea regimului de prescripție aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia legii aplicabile. Dacă această situație se regăsește în mod efectiv în speță, instanța națională nu are obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal (parag. 59). Pe de altă parte, cerințele menționate la punctul 58 din prezenta hotărâre – privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea, inerente principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, care se aplică, în ordinea juridică italiană, și regimului de prescripție pentru infracțiuni în materie de TVA – se opun ca, în proceduri cu privire la inculpați care au săvârșit infracțiuni în materie de TVA înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, instanța națională să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal. În acest sens, Curtea a subliniat deja, la punctul 53 din hotărârea menționată, că acestor persoane li s‑ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le‑ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii (parag. 60).

Pe scurt, se poate reține că, dacă în Taricco I, Curtea a autorizat instanța națională să lase neaplicate prevederi legale interne care reduceau termenul special de prescripție, în condițiile în care ar fi constatat că astfel se subminează combaterea unor fraude grave într-un număr considerabil de cazuri, aducând atingere necesității aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii, ceea ce ar fi incompatibil cu art. 325 alin. 1 și 2 TFUE și cu art. 2 alin. 1 din Convenția PIF, care pun în sarcina statelor membre o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevăd, în Taricco II, Curtea a stabilit o excepție pentru cazul în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii, reamintind importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, care au competențele partajate în domeniu, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ce face parte din tradițiile comune statelor membre, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

În concluzie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că art. 325 TFUE impune statelor membre, în baza principiului aplicării unor sancțiuni efective și disuasive, obligația combaterii activităților ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii – obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevăd (parag. 50 și 51 Taricco I) – căreia i se poate aduce atingere prin reducerea prin lege a unui termen special de prescripție, ce are drept urmare, dată fiind complexitatea și durata procedurilor penale până la adoptarea unei hotărâri definitive, neutralizarea efectului temporal al unei cauze de întrerupere a prescripției (parag. 46 Taricco I), consecinţă ce poate fi evitată prin lăsarea neaplicată a dispoziției legale respective, cu condiția ca instanța națională să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor vizate sunt respectate (parag. 53 Taricco I), concluzionând că o asemenea neaplicare a dreptului național nu ar încălca drepturile inculpaților garantate la articolul 49 din cartă (principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor), în condițiile în care ar avea ca efect doar să nu scurteze termenul de prescripție general în cadrul unei proceduri penale pendinte, să permită o urmărire efectivă a faptelor incriminate, precum și să asigure, dacă este cazul, egalitatea de tratament între sancțiunile care urmăresc să protejeze interesele financiare ale Uniunii și, respectiv, ale statului membru în cauză, respectându-se așadar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 7 din Convenția europeană, care consacră drepturi ce corespund celor garantate la articolul 49 din Cartă. De la această regulă există însă o excepţie, în cazul în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii, context în care s-a reamintit importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, care au competențele partajate în domeniu (parag. 43 Taricco II), pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ce face parte din tradițiile comune statelor membre, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă (parag. 51 Taricco II), astfel că autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (parag. 47 Taricco II).

Aşa fiind, se poate observa că, spre deosebire de situaţia noastră internă, în cea italiană modificarea cursului prescripţiei era dată de lege, nu de o decizie a instanţei constituţionale, care s-a şi aplicat în mod constant în practica judecătorească, ceea ce a făcut ca însăşi instanţa de trimitere din Taricco II să sublinieze dificultăţile de abordare a aplicării soluţiei din Taricco I, arătând că, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții (parag. 49) și, pe de altă parte, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 50).

În sfârşit, așa cum a subliniat și Curtea de Justiţie, între timp a fost adoptată Directiva PIF, care prevede un anumit nivel minim de sancțiuni și termene de prescripție, prev. de art. 12 alin. 2 și 3 din cuprinsul acesteia, care par, într-adevăr, a fi împlinite de legislația internă dacă sunt luate ca atare în cuantumul lor astfel prevăzut. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere că instanța europeană este cunoscută pentru modul său de interpretare practic și teleologic.[7] Așa fiind, aplicarea dreptului european ar trebui să se facă ținând seama de principiul fundamental consacrat în interpretarea acestuia, care obligă la urmărirea finalității practice a legislației europene, acesta fiind indicat în cazul de față prin alineatul 1 al aceluiași art. 12, care prevede că „Statele membre iau măsurile necesare pentru a prevedea un termen de prescripție care să permită investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești în cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 într-un termen suficient după săvârșirea acestor infracțiuni, astfel încât infracțiunile respective să poată fi abordate eficient”. Or, rezultatul va depinde de modalitatea de interpretare îmbrățișată de instanța europeană, însuși președintele Lenaerts punând accent pe specificul construcției europene și finalitatea legislației sale, în expresii memorabile: „UE este o entitate funcțională, nu este un scop un sine, ci este, în primul rând și cel mai mult, un mijloc pentru atingerea unor scopuri; dacă deschideți TUE, TFUE, primul lucru pe care îl citiți sunt obiectivele… făcând exercițiul deschiderii la întâmplare a tratatului, veți găsi pe acea pagină, oricare ar fi ea, obiective, pentru că nu numai că sunt obiective la începutul tratatelor, ci fiecare titlu din diferitele domenii… începe cu obiective – telos!”[8].

III.4. Concluzii privind natura juridică a instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale

După cum s-a observat din jurisprudența instanței constituționale și a instanțelor europene, instituția întreruperii curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale nu are o natură juridică expres conturată până în acest moment.

Instanța constituțională, deși a calificat prescripția răspunderii penale ca aparținând dreptului material, s-a referit la întreruperea cursului acesteia ca instituție distinctă, fără însă a face o precizare expresă în același sens.

Instanța europeană de contencios a drepturilor omului are un standard care nu implică neapărat calificarea prescripției – deși în Borcea împotriva României a precizat în clar că „normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură… și pot fi interpretate ca simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei” – cu atât mai puțin a întreruperii acesteia, sub aspectul dreptului material sau procedural, ci se limitează, după o jurisprudență evolutivă pe terenul art. 7 din Convenție, la aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv retroactiv, cu privire exclusiv la incriminare și pedeapsă.

Instanța Uniunii Europene nu a abordat situația decât tangențial, în domeniile cu competență atribuită sau partajată, cu referire la prescripțiile în materie din Cartă prin raportare la Convenție, ocazii cu care a interpretat situația prin prisma finalității instituțiilor europene, aplicând principiul necesității protecției intereselor Uniunii în combaterea fraudei prin sancțiuni punitive și disuasive, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a tradițiilor juridice ale fiecărui stat membru, fără însă a se pune în pericol supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

În sfârșit, în dreptul comparat nu există un consens la nivel european nici măcar în ce privește apartenența prescripției răspunderii penale la dreptul material, deși se recunoaște o ușoară tendință în acest sens. Există însă și numeroase state europene în care prescripția ține de dreptul procesual sau are o apartenență mixtă. Întreruperea ei nu a fost însă apreciată distinct. S-a reținut însă, de exemplu, printr-o documentare oficială de la nivel european, că doar „în trei sisteme de drept, legislația penală prevede o listă a actelor de procedură susceptibile de a întrerupe termenul de prescripție a urmăririi penale. Acesta este cazul în Germania, Italia și Portugalia” (parag. 34 din nota de cercetare a direcției specifice a Curții de Justiție)[9].

În ceea ce ne priveşte, definirea legii penale după calificarea ei ca materială sau procedurală urmează să surprindă elementele esenţiale ale fiecărei categorii, cu interes relevant în contextul nostru, bineînțeles, sub cunoscuta atenționare a lui Javolenus, care avertiza că orice definiție în drept este periculoasă: puține sunt cele care nu pot fi răsturnate (Digeste 50.17.202).

Astfel, o normă de drept penal are caracter material sau substanţial atunci când reglementează relaţii sociale ce vizează condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală a autorului faptei penale, adresându-se unor subiecţi de drept necircumstanţiaţi sub aspect general și necesitând astfel un înalt standard de previzibilitate, în aşa fel încât destinatarii ei să-şi poată adapta conduita socială în funcţie de prescripţiile sale, cu consecinţa interpretării stricte şi interzicerea analogiei, folosind astfel în principiu o terminologie în sensul ei obişnuit (vulgari usu loquendi), aplicarea ei în timp fiind supusă principiului legii penale mai favorabile autorului faptei penale (mitior lex).

De cealaltă parte, o normă de drept penal (în sens general) are caracter procedural atunci când reglementează raporturi juridice având o natură specifică, referitoare la modalitatea de exercitare a acţiunii penale, în scopul disciplinării procesului penal privit ca o suită de acte procesuale sau procedurale realizate în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului, având ca destinatari doar participanţii în procesul penal iar nu publicul în general, cu consecinţa utilizării unei terminologii speciale de natură tehnică (terminus technicus) și permiterea analogiei în interpretare, fiind guvernată sub aspectul aplicării în timp de principiul activităţii legii procesuale (tempus regit actum).

În doctrina noastră clasică a fost subliniată distincția între legea materială și cea procedurală sub aspectul aplicării lor în timp, arătându-se în felul următor: „Ca să decidem dacă o lege este sau nu retroactivă, trebuie să avem în vedere obiectul disciplinării sale. Or, obiect al legilor de procedură penală sunt actele procedurale. Așadar, nu la momentul săvârșirii infracțiunii trebuie să ne raportăm, pentru a decide dacă legile procedurale sunt sau nu retroactive, ci la momentul efectuării actelor procedurale. Când un proces penal a început sub legea veche și se continuă sub legea nouă actele procedurale, încheiate (efectuate) sub legea veche, rămân perfect valabile, deci asupra acestora legea nu retroactivează; iar actele ce se vor efectua, sub imperiul legii noi, firesc vor trebui să fie efectuate conform acestei legi noi și deci iarăși nu se poate vorbi de retroactivitate (subl. aut.)”[10].

Așa fiind, în ceea ce priveşte natura juridică a instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale în dreptul intern, se pot regăsi astfel argumente de ambele părţi.

Astfel, în condiţiile în care instituţia prescripţiei răspunderii penale, incluzând termenele de prescripţie, are o natură juridică de drept material, întrucât privește condițiile tragerii la răspundere penală, argumente formale precum necesitatea privirii ei în mod unitar şi evitarea unor perspective fragmentare, dar şi raţiuni de fond cum sunt cele potrivit cărora întreruperea termenului priveşte cursul acesteia şi ţine astfel de însăşi esenţa ei, pot conduce la concluzia că întreruperea cursului termenului de prescripţie nu este intrinsec deosebită de însăşi prescripţia răspunderii penale, fiind doar o componentă a acesteia şi urmând astfel natura sa juridică.

Pe de altă parte, întreruperea prescripţiei răspunderii apare calificată ca instituţie distinctă de cea a prescripţiei răspunderii penale, aşa cum însăşi instanţa constituţională s-a referit la aceasta, putând avea un caracter preponderent de procedură, ţinând în mod direct de actul de procedură întrerupător de prescripţie, realizabil doar în cadrul specific al unui proces penal iar nu şi în afara acestuia, așa cum se întâmplă să curgă însăși termenul de prescripție în lipsa unui proces penal pendinte, și numai de către organele judiciare fără intervenția făptuitorului, act procedural reglementat pentru validitate de norma în vigoare la data realizării lui, cu privire la care aşteptările acuzatului nu pot fi considerate legitime în favoarea aplicării unei legi penale mai favorabile, mai ales în condițiile acceptării – atât la nivel constituțional cât și ca standard european – aplicării retroactive a unor norme legale care prelungesc termenele de prescripție neîmplinite.

Așadar, situația de față poate depinde, într-adevăr, de natura juridică a instituției incidente, dar ea poate fi influențată și de alte aspecte concurente, ce pot fi relevate prin prisma modalității de interpretare a normelor legale aferente, condiții în care în care apar necesare câteva considerații privind interpretarea juridică în contextul dat.

IV. Interpretarea juridică în situaţia incidentă

Sensul dispozițiilor legale aplicabile nu poate fi deslușit decât prin apelarea la metodele cunoscute de interpretare juridică, context în care ar fi necesară o privire asupra modalității de interpretare a legii, în situația dată, atât la instanța convențional europeană cât și la instanța constituțională, dar și o scurtă privire diacronică asupra evoluției procesului de interpretare juridică de-a lungul timpului și până la momentul actual, pentru a se putea observa modalitățile de abordare a marilor teorii cunoscute în interpretarea juridică.

IV.1. Interpretarea legii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

În privinţa procesului de interpretare juridică, Curtea Europeană a arătat, în mod special pe terenul art. 7 din Convenţie privind principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, că necesitatea clarificării normelor de drept se impune în orice sistem juridic, în condiţiile în care, oricât de clar ar fi formulată o dispoziție legislativă, inclusiv o dispoziție de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), parag. 141]. În tradiția juridică a statelor părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [S.W. împotriva Regatului Unit, parag. 36; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), parag. 50; Kononov împotriva Letoniei (MC), parag. 185]. Previzibilitatea interpretării jurisprudențiale privește, în mod egal, elementele constitutive ale infracțiunii (Pessino împotriva Franței, parag. 35-36; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 43-47; Dallas împotriva Regatului Unit, parag 72-77) și pedeapsa aplicabilă [Alimuçaj împotriva Albaniei, parag. 154-162; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), parag. 111-117]. Interpretarea aspectelor strict procedurale nu are nicio incidență asupra previzibilității infracțiunii și nu ridică, astfel, nicio problemă din perspectiva art. 7 (Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 788-790, privitor la o pretinsă piedică procedurală în calea acuzării). În ceea ce privește compatibilitatea interpretării judiciare dată de instanțele interne cu substanța infracțiunii, Curtea trebuie să verifice dacă interpretarea era în conformitate cu textul dispoziției din legea penală în cauză citită în contextul său și dacă interpretarea nu era nerezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Jorgic împotriva Germaniei, parag. 104-108, în ceea ce privește infracțiunea de genocid).

În ceea ce privește caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul putea prevedea în mod rezonabil la momentul faptelor, la nevoie cu ajutorul unui jurist, că risca să fie acuzat și condamnat pentru infracțiunea în cauză (Jorgic împotriva Germaniei, parag. 109-113) și să i se aplice pedeapsa prevăzută în acest caz. Curtea trebuie să verifice, în special, dacă interpretarea judiciară a legii penale se limitează la a urma o tendință vizibilă în evoluția jurisprudenței instanțelor (S.W. împotriva Regatului Unit și C.R. împotriva Regatului Unit, în ceea ce privește un viol și o tentativă de viol a doi bărbați asupra soțiilor lor, în care Curtea a reținut că natura înjositoare în esență a violului era atât de evidentă încât încadrarea penală dată de instanțele britanice trebuia să fie calificată drept previzibilă și conformă cu obiectivele fundamentale ale Convenției, „a cărei esență însăși este respectarea demnității și a libertății umane“) sau dacă instanțele interne au efectuat un reviriment jurisprudențial care nu putea fi prevăzut de către persoana în cauză (Pessino împotriva Franței, parag. 36; Dragotoniu și Militaru- Pidhorni împotriva României, parag. 44; Del Río Prada împotriva Spaniei, parag. 111-117).

Utilizarea tehnicii legislative a categoriilor lasă adesea zone gri la limitele definiției. În sine, aceste îndoieli cu privire la cazurile limită nu sunt suficiente pentru a face o prevedere incompatibilă cu articolul 7, cu condiția ca aceasta să se dovedească suficient de clară în marea majoritate a cazurilor. Funcția decizională încredințată instanțelor servește tocmai la înlăturarea oricăror îndoieli care ar putea subzista cu privire la interpretarea normelor, ținând cont de evoluțiile din practica cotidiană (Soros împotriva Franței, parag. 52).

Pentru a evalua previzibilitatea unei interpretări judiciare, nu trebuie să se acorde o importanță determinantă absenței unor precedente jurisprudențiale comparabile (K.A. și A.D. împotriva Belgiei, parag. 55-58, privind anumite practici sadomasochiste care au dus la o condamnare pentru loviri sau alte violențe, și al căror caracter violent şi rar a fost subliniat de către Curte; a se vedea, de asemenea Soros împotriva Franței, parag. 58). Atunci când instanțele interne trebuie să interpreteze o dispoziție a legii penale pentru prima dată, o interpretare a întinderii unei infracțiuni aflate în concordanță cu substanța infracțiunii trebuie, în principiu, să fie considerată ca previzibilă (Jorgic împotriva Germaniei, parag. 109, în care reclamantul a fost prima persoană condamnată de genocid în temeiul unei dispoziții din Codul penal). Chiar o interpretare nouă a întinderii unei infracțiuni existente poate fi previzibilă în mod rezonabil în lumina art. 7, cu condiția ca aceasta să fie rezonabilă din perspectiva dreptului intern şi concordantă cu substanța infracțiunii (a se vedea, pentru o interpretare nouă a noțiunii de fraudă fiscală, Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 791- 821, în care Curtea a reținut că legislația fiscală penală poate fi suficient de flexibilă pentru a se adapta la situațiile noi fără să devină însă imprevizibilă).

Deși Curtea Europeană poate acorda atenție interpretării legii dată de doctrina din perioada relevantă, mai cu seamă atunci când aceasta merge în același sens cu jurisprudența (K.A. și A.D. împotriva Belgiei, parag. 59; Alimuçaj împotriva Albaniei, parag. 158-160), faptul că doctrina interpretează liber un text de lege nu poate înlocui existența unei jurisprudențe (Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 26 și 43). Dacă, în anumite cazuri, o îndelungă toleranță a autorităților față de anumite comportamente totuși inacceptabile din punct de vedere penal poate duce la o dezincriminare de facto a respectivului comportament, simplul fapt că alte persoane nu au fost urmărite penal sau condamnate nu poate să excludă angajarea răspunderii penale a persoanei în cauză condamnate sau să facă imprevizibilă condamnarea acesteia din perspectiva art. 7 (Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 816-820).

Pe de altă parte, trebuie subliniat că instanţa europeană sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare extinsă a legii penale în defavoarea acuzatului (in malam partem), atât atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenței [Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 39-48) sau constituie o interpretare prin analogie care nu poate fi considerată compatibilă cu substanța infracțiunii (de exemplu, condamnarea pentru genocid în Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), parag. 179- 186] sau atunci când este vorba despre o interpretare extinsă și imprevizibilă a unei infracțiuni în defavoarea acuzatului, incompatibilă cu însăși esența infracțiunii (Navalnyye împotriva Rusiei, parag. 68). Din această perspectivă, Curtea poate, de asemenea, sancționa condamnarea pentru o infracțiune care era rezultatul unei evoluții jurisprudențiale consolidate după comiterea faptelor atribuite (de exemplu, infracțiunea de concurs extern în asociație de tip mafiot în Contrada împotriva Italiei (nr. 3), parag. 64- 76) sau condamnarea cu aplicarea unei dispoziții neclare a dreptului intern care face obiectul unor interpretări divergente (Žaja împotriva Croației, parag. 99-106). În această privință, o jurisprudență care prezintă incoerențe este lipsită de precizia necesară pentru a evita orice risc de arbitrariu și pentru a permite fiecărei persoane să prevadă consecințele acțiunilor sale (ibidem, parag. 103).

IV.2. Interpretarea legii la Curtea Constituțională

Bogată în noi perspective este însăși jurisprudența instanței noastre constituționale în materia interpretării juridice, ea făcând și deosebirea între interpretarea legii și cea a Constituției.

În primul rând, interpretarea legii este o operațiune necesară/obligatorie/indispensabilă în procesul de aplicare a legii, Curtea Constituțională subliniind că „interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Prin urmare, din moment ce instanţa judecătorească este cea competentă să stabilească aplicarea în timp a textului criticat, Curtea, având în vedere art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum şi art. 126 alin. (1), art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă” (Decizia nr. 393/2020, parag. 25).[11]

În al doilea rând, interpretarea legii este de competența instanței judecătorești, iar nu a instanței constituționale, cu consecința respingerii ca inadmisibile a sesizărilor de neconstituționalitate în acest sens, Curtea Constituțională reținând că „modul de aplicare a dispozițiilor criticate și soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, la care fac referire autorii excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” (Decizia nr. 371 din 28 mai 2019, parag.17-19)[12].

În al treilea rând, interpretarea judiciară se realizează nu doar prin aplicarea anumitor metode de interpretare, ci inclusiv prin apelarea la regulile și principiile de interpretare cunoscute, care nu depind de o existență normativă în sine, Curtea Constituțională arătând că „legiuitorul nu poate adopta un act normativ de bază având ca obiect de reglementare numai metodele de interpretare, întrucât acestea nu pot avea o existenţă izolată sau singulară, ele relevându-şi raţiunea normativă doar dacă sunt integrate într-un act normativ al cărui conţinut vizează regulile/principiile şi metodele de interpretare” (Decizia nr. 61/2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind procedura interpretării actelor normative, în ansamblu, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) prin raportare la art. 10-24, ale art. 4, art. 10, art. 14 teza a doua, art. 16, art. 21 alin. (1) teza întâi şi ale art. 23 alin. (1) teza întâi din lege, parag. 68).

În al patrulea rând, în cadrul interpretării legii pot fi complinite omisiunile legislative, sub cenzura instanței constituționale, care poate interveni doar în cazul în care omisiunea are relevanță constituțională, iar interpretarea creează un viciu de neconstituționalitate, arătându-se în acest sens că „treptat, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a cristalizat distincţia între omisiunile legislative care prezintă relevanţă constituţională (şi care pot fi cenzurate de Curtea Constituţională pe calea controlului de constituţionalitate) şi cele care nu prezintă o astfel de relevanţă (şi care determină respingerea sesizărilor ca inadmisibile). (…) În situaţia în care însă omisiunea legislativă are relevanţă constituţională, respectiv generează un viciu de neconstituţionalitate a reglementării, Curtea procedează la corectarea acestuia, socotind excepţia de neconstituţionalitate admisibilă şi învestindu-se, în consecinţă, cu soluţionarea acesteia”[13].

În al cincilea rând, Curtea Constituțională își recunoaște competența de control al constituționalității legilor sub aspectului modului în care au fost interpretate de către instanțele judecătorești, doar în situația unor interpretări eronate, nu izolate și de moment, ci sistematice și continue în timp, care deturnează reglementările legale de la scopul lor legitim, creând un viciu de neconstituționalitate, Curtea reținând în acest sens că „este competentă să realizeze un control de constituționalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelor reglementări. În acest caz, Curtea are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și a libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției” (Decizia nr. 170/2020, parag. 19). Astfel, „criteriul fundamental pentru determinarea competenței de a exercita controlul de constituționalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistența sa în timp, în cadrul practicii judiciare, așadar, existența unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanțelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existența unei practici unitare/neunitare de interpretare și aplicare a legii de natură să încalce exigențele Constituției, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, ci al controlului judecătoresc” (Decizia nr. 170/2020, parag. 20).

În al şaselea rând, Curtea Constituțională își recunoaște competența de control al constituționalității legii în ipoteza pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri preliminare sau recursuri în interesul legii, însă numai în ce privește aspectele ce vizează respectarea prevederilor Legii fundamentale, fără să-și poată extinde controlul asupra modului în care, fără a încălca competențele sale constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție înțelege să aplice unele reguli sau principii de drept, așa cum sunt cele referitoare la ierarhia actelor normative și aplicarea legilor în timp. Astfel, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a dezvoltat o analiză în două etape, prima vizând respectarea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, iar cea de-a doua referitoare la raportarea conținutului normativ astfel determinat al normei criticate la dispozițiile Constituției (Decizia nr. 229/2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, parag. 18 și urm.).

În sfârşit, Curtea Constituţională îmbrăţişează doctrina „dreptului viu”, nu numai în privinţa normei de referinţă, faţă de care se recunoaşte ca unică autoritate de interpretare, ci şi în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, a căror interpretare este realizată numai de instanţele judecătoreşti, conform art.126 alin.(1) din Constituţie, arătând constant în jurisprudenţa sa astfel: Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu (a se vedea Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, şi Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.691 din 22 septembrie 2014, paragraful 30 şi următoarele), atât în privinţa normei supuse controlului de constituţionalitate, cât şi în privinţa normei de referinţă. Dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art.126 alin.(1) din Constituţie. 20. Prin urmare, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (s.ns.)” (par. 19 şi 20 din Decizia nr. 276/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.207 alin.(1) din Codul de procedură penală).

Așa cum s-a arătat în doctrină cu privire la controlul de constituţionalitate a normei juridice, prin prisma interpretărilor judiciare care li se aduc, acesta „reprezintă o ilustrare a teoriei „dreptului viu”, teorie la care s-a raliat astfel şi Curtea Constituţională a României. Pentru comparaţie, la nivel european, menţionăm exemplele instanţelor constituţionale din Italia şi Ungaria. Curtea Constituţională italiană a elaborat doctrina „diritto vivente” pentru a menţine un echilibru armonios între puterile sale şi cele ale judecătorului a quo, astfel încât în interpre- tarea normei supuse controlului de constituţionalitate Curtea se sprijină pe jurisprudenţa consolidată a tribunalelor ordinare. Acestea sunt cele care interpretează şi aplică legea, astfel încât Curtea respectă această prerogativă a lor, dar sub beneficiu de inventar, în sensul că nu renunţă la propria sa putere de interpretare. Mai mult, atunci când consideră că dreptul viu încă nu este format sau dacă există divergenţe doctrinale, va face o interpretare proprie a legii, de care instanţele ordinare trebuie să ţină cont. Dintre posibilele interpretări, Curtea o va alege pe cea care este compatibilă cu Constituţia”[14].

Luând aşadar exemplul italian, Curtea Supremă de Casaţie – Secţiile Unite (Corte Suprema di Cassazione – Sezioni Unite) este cea care stabileşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale (Corte Costituzionale). Doctrina penală italiană[15] aminteşte astfel hotărârea nr. 44895 din 28.10.2014 a Curţii de Casaţie italiene[16], prin care s-au stabilit efectele hotărârii nr. 32 din 2014 a Curţii Constituţionale[17], reţinându-se că principiul legii penale mai favorabile nu se aplică în ceea ce priveşte prevederile legale privind durata maximă a măsurii arestării preventive (care era stabilită prin raportare la dispozițiile legale privind pedeapsa, ce au suferit modificări urmare a unei constatări de neconstituționalitate, printr-o decizie a instanței constituționale cu consecințe retroactive), acestea fiind calificate de către instanţa supremă italiană drept norme de procedură, cu motivarea că vizează procesul penal și prevenirea infracțiunilor, supuse principiului tempus regit actum, iar nu norme de drept material referitoare la pedeapsă, făcând trimitere și la practica CEDO în materie (cauza Scoppola c. Italiei)[18].

În concluzie, interpretarea legii este o operațiune obligatorie, de competența exclusivă a instanței judecătorești, în special a instanței supreme cu atribuții de interpretare uniformă și unificare a practicii judecătorești, inclusiv sub aspectul complinirii omisiunilor legislative și a realizării unui just echilibru între principii concurente, ce poate imprima normei interpretate un caracter evolutiv, putând fi cenzurată de către instanța constituțională doar în chestiuni cu relevanță constituțională, cu menţinerea însă a unui echilibru armonios între prerogativele sale şi cele ale instanţei de trimitere.

IV.3. Interpretarea juridică și necesitatea ei în procesul de aplicare a legii

Ca orice concept fundamental de drept, interpretarea juridică a făcut și continuă să facă obiectul unor vii dezbateri, care, de-a lungul timpului, s-au prefăcut în tot atâtea doctrine, școli, curente ori teorii de interpretare juridică, interesând aici doar caracterul ei indispensabil sub aspect axiologic.

Dintr-o perspectivă cronologică, cu vedere asupra familiei de drept romano-germanice din care facem parte, se cunoaște că, dacă la începuturile antichității romane formulele de judecată și calendarul judiciar erau tainic păstrate în mâinile pontifilor, vechiul drept roman consuetudinar fiind caracterizat prin formalism excesiv și rigiditate, spre finele republicii, edictele magistraților (în special ale pretorului) s-au materializat practic într-un „sistem juridic complet”, așa-denumitul drept pretorian (jus praetorium), care devine, după expresia lui Marcian, vocea vie a dreptului roman (viva vox), pretorul reușind, potrivit lui Papinian, fie să ajute (adiuvandi) la aplicare mai echitabilă a legii, fie să-l completeze (vel supplendi), fie să-i schimbe structura (vel corrigendi) –  în ciuda principiului admis că praetor ius facere non potest. În perioada clasică, confruntați cu probleme mai complexe, juriștii au știut să elaboreze soluții adecvate cazurilor deduse judecății, declarându-se partizani ai tradiții romane a vechilor juriști (veteres), dar reușind totodată să se conformeze nevoilor contemporane ale societății – juriștii clasici porneau de la normele dreptului pozitiv, pe care, interpretându-le în spiritul și nu în litera lor, le aplicau cu succes nevoilor vii și mereu schimbătoare ale vieții.[19] Jurisprudentia (definită drept arta de a cunoaște și aplica principiile dreptului) dobândește astfel statutul de izvor de drept cu autoritate incontestabilă, datorită calităților adaptive care, fără a face rabat la spiritul tradițional al normelor cutumiare ori ale lui jus civile, se inspiră și din considerații practice (utilitas) și, mai târziu, și din generosul principiu al echității (aequitas). Așa cum s-a spus, secretul extraordinarei vitalități a dreptului roman se află în capacitatea adaptivă, modulatoare de reglementare a relațiilor socio-economice.[20] În acest fel a devenit interpretarea o verigă între normele de drept și principiul aequitas, care exprima cerințele în continuă schimbare ale vieții (inter aequitatem et jus interposita interpretatio).[21] Este vremea când Celsus formulează cunoscuta definiție a dreptului (jus est ars boni et aequi) și Cicero afirmă că exagerarea în drept poate duce la cea mai mare nedreptate (summum jus, summa injuria). Nu au lipsit nici atunci marile controverse, juriștii împărțindu-se, încă din vreme lui Augustus, în două școli de drept: școala proculiană, promotoare ai înnoirii dreptului și a folosirii din plin a tehnicilor de interpretare și școala sabiniană situată pe poziții conservatoare. După instaurarea imperiului însă, împăratul este cel care devine legea vie a statului, începând cu Hadrian, care a „codificat” edictul – cu ajutorul marelui său prieten, Salvius Julianus, devenit părintele codurilor europene – pentru ca mai târziu Justinian să declare că numai el poate interpreta legile, tendință, de altfel, recunoscută a regimurilor autoritare (ejus est interpretari legem cujus este condere)[22].

După prăbușirea Romei, receptarea legislației justiniene se face treptat în cadrul dreptului feudal, prin comentariile marilor glosatori (glosele lui Irnerius, zis și Lucerna iuris – Făclia dreptului, ale lui Bulgarus, zis Os aureum – Gură de aur, Martinus, zis Copia legum – Bogăția legilor) și apoi ale postglosatorilor (cu „îndrăznețul” Bartolo, cel dintâi între interpreții dreptului și corifeul acestora, după Du Moulin[23]), acestea devenind, cu timpul, ultimul cuvânt al științei, cu alcătuirea cunoscută (summa – rezumatul textului, casus – speța în discuție, lectura – citirea textului, littera lui – explicația gramaticală, apoi sensus – decifrarea înțelesului uneori obscur și, în sfârșit, sententia – contextul, cu quaestio – dificultatea speței și regulile generale – brocardum)[24].

Astfel, în perioada exegezei medievale au fost puse în aplicare principiile și structurile raționamentului juridic și judiciar, așa cum le știm și astăzi.[25] Cel mai cunoscut scolastic în interpretarea conciliantă, căutând un compromis între lege (religioasă) și rațiune (aristotelică), nu poate fi altul decât Toma d’Aquino, pentru care echitatea (epieikeia) „nu neglijează în sine ceea ce este determinat prin litera legii ca drept. Și nici nu este opusă severității, care urmărește litera legii în cele necesare. Însă a urmări litera legii în cele ce nu sunt necesare este un act vicios”, pentru că „se pare că epieikeia este în mai mare măsură o virtute principală decât dreptatea, după cum rezonează numele însuși, căci este numit de la epi, care înseamnă deasupra, și dikaion, care înseamnă dreptate[26].

Doar mai târziu, în perioada pregătirii revoluției franceze, pentru a contracara puterea absolutistă și determinați de neîncrederea în judecători, cunoaștem că Montesquieu a fost cel care a spus că judecătorii națiunii nu sunt decât gura care rostește cuvintele legii[27], Rousseau fiind cel căruia i se datorează cultul legii, el arătând că legea este anterioară justiției și nu justiția legii[28].

Suntem, așadar, în zorii pozitivismului juridic.

În continuare, deși Revoluția Franceză a fost înfăptuită sub stindardul dreptului natural, ea a deschis calea normativismului exegetic, care a predominat în tot secolul XIX, începând cu perioada napoleoniană. Munca de codificare a legislației a început, deci, prin a recunoaște diferența dintre drept și lege, dar s-a sfârșit prin a o contesta; devotamentul cu care cei însărcinați să creeze o legislație nouă și-au asumat sarcinile, împletit cu credința perfecționistă că mintea lor este capabilă să realizeze pe deplin treaba încredințată, a generat încrederea fără fisuri că ei pot transpune corect și complet conținutul dreptului natural în enunțuri autoritare cu caracter de lege – apărea astfel ca certă resorbția totală a dreptului natural în legi[29]. Se considera, deci, că lucrurile fiind clare, nu era nevoie de interpretare, fiind astfel consacrată autosuficiența legii (in claris non fit interpretatio). Așa se face că la primul comentariu al Codului civil Napoleon ar fi exclamat celebra afirmație: „Mon code est perdu!”. Cu toate acestea, Portalis, încă din al său Discurs preliminar, atenționa că „nu se simplifică prevăzând totul. Cazurile individuale nu sunt guvernate de lege, ci de jurisprudență… Legea nu trebuie nici să se lase pierdută în detalii și nici să dispună pentru un viitor de care nu are cunoștință; dar va funcționa pentru viitor în măsura în care bazele lucrării juridice sunt solide. … Simplificarea tuturor este o operațiune asupra căreia trebuie să fim de acord. A prezice totul este un obiectiv imposibil… Dacă există o lipsă de lege, trebuie să se consulte cutumele sau echitatea. Echitatea este revenirea la legea naturală, în tăcerea, opoziția sau obscuritatea legilor pozitive”[30].

Pozitivismul juridic s-a consolidat.

Potrivit acestuia, nu există decât un singur drept, dreptul pozitiv, sau cel puțin, activitatea juriștilor nu poate să poarte decât asupra dreptului pozitiv (de la latinescul ponere, positum – a pune, deci pus, creat de om), drept care este adoptat de cetățeni (le droit positif, qui a été posée par les hommes). El are atuul caracterului unitar și asigură securitatea juridică. În continuare, teoria și-a dezvoltat tot atâtea ramificații câți autori au îmbrățișat-o, încât s-a spus că mai bine am vorbi nu de pozitivism juridic, ci pozitivisme juridice, la plural.[31].

Dar cum în construcția dialectică a devenirii, ideea instaurată îşi cheamă antinomicul ei, ca să folosim expresia memorabilă a lui Mircea Manolescu[32], în contra a ceea ce gândea Auguste Comte despre această a treia stare de dezvoltare a societății (starea pozitivă, lipsită de speculație și orientată către observație), pozitivismul juridic, în forma sa strictă, nu s-a perpetuat la infinit, ci a fost puternic contestat încă de la începutul secolului următor, perioadă în care François Gény a criticat metodele juridice curente, consacrând așa-numita teorie a cercetării științifice libere a dreptului, prin care considera că legea este doar unul dintre numeroasele elemente ale interpretării juridice, având doar avantajul unei mai mari precizii provenind de la o autoritate umană calificată să impună reguli de drept.[33] Astfel, știm că acesta a făcut distincția între dat (norma de drept așa cum rezultă ea din natura lucrurilor și pe cat posibil în stare brută) și construit (tehnica juridică, care tinde să transforme norma brută în precept apt să se insereze în viață și să o anime în vederea scopurilor supreme ale dreptului), Geny fiind cel care a antamat ideea mai profundă a unui echilibru între interesele în conflict, condiție principală a ordinii sociale[34].

Așadar, pozitivismul juridic s-a nuanțat. Se naște interpretivismul, fără să-și cunoască încă numele.

În țară, pare să se fi distins Mircea Manolescu – întemeietorul Metodologiei Juridice de la noi[35] –, care a propus un sistem metodologic, denumit sistemul interpretării substanțiale dialectic creatoare, în care interpretarea nu are ca scop să descopere intenția și voința legiuitorului, deși nu înseamnă că va nesocoti aceste elemente, ci interpretarea este o reintegrare substanțială în cugetarea abstractă și în realitatea concretă și are de scop să realizeze dialectic sinteza dualului: formulare-interpretare, adică „să creeze Norma juridică valabilă, nicăieri formulată și neformulabilă”. În această concepție, „interpretarea, ca metodă esențială și totdeauna indispensabilă, este substanțială și dialectic creatoare”.[36] În teoria sa despre norma juridică, autorul subliniază ca nimeni altul contradicțiile ei interne: „De aceea norma juridică poartă în sine aceste condiții antinomice: ea este generală, dar destinată unui număr nedeterminat de aplicații individuale; ea este uniformă și impersonală, dar înfăptuirea ei este condiționată de realități, adică de particularități: ea este obiectivă, adică exterioară subiecților care o gândesc, dar e realizată în mod subiectiv de către fiecare dintre aceia cărora ea le poruncește; ea preexistă, ca o anticipare, dar nu există – în realitate – decât în măsura în care existența ei se verifică prin realizarea ei posticipată, într-un caz efectiv și consumat; ea este abstractă, dar guvernează cazuri concrete.”[37].

Mai târziu, însuși normativismul kelsenian a făcut diferența între interpretarea ca act de cunoaștere (epistemologică) sau ca act de voință (volitivă), arătând că obligația legiuitorului de a obține legi juste este mult mai slabă decât obligația judecătorului de a face judecăți juste, acesta din urmă fiind și el un creator de drept și relativ liber în funcția sa. Tocmai de aceea obținerea normei individuale este în procedura de aplicare a legii, în măsura în care se respectă cadrul normei generale, o funcție volitivă. Ea nu este o cunoaștere a dreptului pozitiv, ci a altor norme care pot rezulta aici în procesul producerii de drept: norme morale, de dreptate, judecăți de valoare socială…  Despre valabilitatea și constatarea lor nu se poate spune nimic de pe pozițiile dreptului pozitiv. Faptul că pe calea unui asemenea interpretări autentice se produce frecvent drept nou – mai ales prin interpretarea instanței supreme – este bine cunoscut[38].

În sfârșit, Carbonnier vorbește despre acel drept flexibil, pe care trebuie, pentru a-l iubi, să începi prin a-l dezbrăca. Aparenta lui rigoare nu era decât afectare și impostură. Rigoare și rigiditate. Țeapăn ca justiția era altă dată o expresie curentă care se potrivea la fel de bine când era vorba despre un morun uscat, o leșie înghețată sau o nedreptate strigătoare la cer. Epoca noastră, mai arată acesta, este prea îndrăgostită de mișcare pentru a ne mulțumi cu cariatidele legale. Dacă justiția mai are un popor credincios, dreptatea în care are încredere nu mai este un dat care ar fi dobândit odată pentru totdeauna: este o cucerire care trebuie reînnoită fără răgaz, poate și mai dinamic încă, o revoltă permanentă împotriva injustiţiei. Puțin contează conținutul, care se schimbă de-a lungul secolelor sau de la o țară la alta: ceea ce nu se schimbă este lupta, efortul, smulgerea. Cei drepți nu sunt cei care au dreptate; ei sunt cei care flămânzesc și însetează după ea – a patra Fericire. Pozitiviștii, mai spune acesta, care sunt optimiști, sunt practic convinși că legea lor pozitivă face o justiţie. Teza pesimismului activ este foarte diferită: că legile pozitive, ca orice lucrare umană, sunt probabil nedrepte, chiar dacă s-ar putea întâmpla să se nimerească juste pe neașteptate, dar pare conservator, în ciuda tuturor, să le asigure în general domnia lor provizorie[39].

Mergând mai departe la concepția lui Perelman, potrivit căreia valorile intervin, la un moment dat, în toate argumentările, în condițiile în care o noțiune nu poate fi perfect clară decât în interiorul unui sistem formal[40], mai noile abordări interpretative susțin relația între interpretarea legii și pluralismul valorilor, în sensul că dacă în interpretarea legii nu se poate renunța la misiunea esențială de a determina sensul normei juridice, atunci valorile nu pot fi excluse din sfera sensului legii deoarece lipsa lor ar putea contribui la producerea unor norme absurde. Utilizarea unor valori, precum echitatea, moralitatea, flexibilitatea, pragmatismul sau egalitatea, are scopul de a nega autoritatea interpretărilor absurde sau chiar iraționale, pentru a consacra determinările sensului legii care respectă un sens rezonabil al legii. Echitatea pare a fi dreptatea care ține seama de circumstanțele relevante ale cazului de dus judecății. Interpretarea după standardele echității ar putea fi așadar identificată cu interpretarea conform spiritului legii. Se bazează pe o concepție esențială a echității care corectează neajunsurile legii; poate fi numită o interpretare ex sententia (potrivit propriei opinii). Interpretarea ex sententia vizează pentru cazul neprevăzut cât mai multe soluții virtuale dintre care juristul va alege pe cea mai oportună. Interpretarea ex sententia își găsește fundamentul în combinația de principii care doresc, pe deoparte, ca scopul oricărei legi să fie promovarea dreptății și, pe de altă parte, ca interpretul trebuie să fie convins că legiuitorul nu poate decât să vrea decât ceea ce e drept și echitabil[41].

Pe de altă parte însă, în doctrină[42] s-a subliniat că, potrivit pozitivismului juridic, valorile nu pot fi invocate ca argumente, deoarece sunt o sursă extra legală, iar pozitivismul admite doar surse strict legale. Cu toate acestea, unii autori, precum Perelman, au subliniat că nici pozitiviștii, de fapt, nu se descurcă cu adevărat fără valori, ci păstrează doar o parte dintre ele, în special valoarea securității juridice.

Însuși H.L.A. Hart, cunoscutul pozitivist al secolului trecut, accepta în opera sa din 1961, The Concept of Law, că, în cazurile grele (hard cases), judecătorul are discreția alegerii concepției pe care o împărtășește, noțiunile legale putând avea o textură deschisă (open texture), formată dintr-un înțeles necontestat denumit nucleu (core) și o perspectivă mai puțin clară privită ca periferie a aceleiași noțiuni (penumbra), în acest din urmă caz judecătorul fiind cel care face alegerea în mod discreționar[43].

Criticând această concepție, Ronald Dworkin, succesorul său la catedra de la Oxford de teoria dreptului (jurisprudence), a dat naștere dezbaterii cunoscute în lumea anglo-saxonă sub denumirea Hart-Dworkin debate, prin publicarea în 1967 a articolului The Model of Rules, în University of Chicago Law Review. Dworkin, cunoscut drept interpretivist, face diferenţa între reguli și principii, după care judecătorul aplică necritic doar regulile, în timp ce trebuie să facă o alegere justă, singura corectă, între principiile concurente, care fac parte din însăși legea scrisă.

De altfel, cunoscuta concepție a lui Ronald Dworkin cu privire la distincţia dintre reguli și principii este adesea invocată și la Curtea de Justiție a Uniunii Europene[44] sau la Curtea Europeană a Drepturilor Omului[45].

Dworkin subliniază astfel că, în timp ce regulile au caracter concret și sunt aplicabile într-o manieră de „totul sau nimic”, fiind doar importante sau neimportante sub aspect funcțional, în schimb, principiile au un caracter abstract, cu o dimensiune a greutății și importanței lor, putând intra în conflict cu alte principii, fără să-şi piardă din valoarea lor axiologică. Astfel, arată același autor, chiar și în cazuri dificile, judecătorul poate găsi întotdeauna soluția în legea în vigoare. Tot ce trebuie să facă este să descopere un principiu aplicabil, însă, de cele mai multe ori acesta nu va fi un principiu declarat, ci judecătorul îl descoperă printr-un efort de abstractizare din întreaga lege, deoarece principiile stau la baza regulilor, astfel că pentru orice litigiu este o singură soluție corectă iar judecătorul nu are nici o discreție.[46] Concepția pare să aducă aminte de ceea ce scria un alt mare autor american, Ernest Bruncken, încă de la începutul secolului trecut, care arăta că dispozițiile care includ principii ar trebui interpretate liberal; simplele reguli, pe de altă parte, nu ar trebui extinse dincolo de sensul exprimat. Explicația: conceptul legal presupune un număr de calități și atribute privite ca un tot unitar, care însă nu sunt toate reprezentate cu o claritate egală, atunci când se gândește conceptul, precum se întâmplă în vederea fizică, în care doar un punct din câmpul vizual este perceput în mod integral distinct, în timp ce toate celelalte sunt văzute în diferite grade de perceptibilitate, care slăbesc spre periferia câmpului; schimbând un pic privirea, un nou punct va fi adus în atenția noastră și amploarea conceptului va fi schimbată, deși identitatea acestuia nu este distrusă[47].

Cu privire la conceptul de preeminenţă a dreptului, specific unei societăţi democratice, acelaşi Ronald Dworkin[48] a arătat relativ recent că „există un paradox care stă la baza preeminenței dreptului. Acest ideal reclamă certitudine și condamnă ambiguitatea în drept. Pe de altă parte, există o mare incertitudine și o presupusă ambiguitate în chiar acest ideal. Aderenții fermi se află într-un dezacord puternic în legătură cu ceea ce este în realitate preeminența dreptului”. Dworkin a subliniat astfel că „preeminența dreptului este aspirațională și, prin urmare, este o chestiune de grad” şi că „trebuie să acceptăm, chiar dacă nu suntem de acord cu conținutul său, că preeminența dreptului constituie o valoare. Prin urmare, trebuie să o definim astfel încât să relevăm ceea ce este bun în ea”.

În continuarea aceleiaşi prelegeri, adresându-şi întrebarea dacă „atunci când judecătorii decid cazuri dificile sau noi, ei creează drept nou sau descoperă dreptul deja existent?”, Dworkin are în vedere cele două concepţii privind pozitivismul şi interpretivismul: „Cele două puncte de vedere opuse ale teoriei dreptului pe care le-am menționat, pozitivismul și interpretivismul, sunt în dezacord cu privire la preeminența dreptului, pentru că au concepții foarte diferite despre natura și despre fundamentul dreptului. Pentru pozitiviști, ceea ce este dreptul într-o anumită problemă constituie doar un fapt istoric sau social. Dreptul este ceea ce au declarat legile sau hotărârile judecătorești anterioare. Astfel, ipotetic vorbind, dacă legile sau hotărârile anterioare nu dictează o soluție într-un caz nou, atunci nu există deloc drept cu privire la acea problemă, iar judecătorii trebuie să-și exercite, în mod obligatoriu, discreția pentru a crea drept nou și pentru a-l aplica în mod retroactiv. Ei nu au o altă alegere, dacă vor să rezolve cumva cazul nou. Prin urmare, pentru pozitiviști, sistemele continentale de drept, care cel puțin de principiu încearcă să limiteze judecătorii în interpretarea unui cod sistematic de legi, încearcă cel puțin să respecte preeminența dreptului în această privință… Pe de altă parte, pentru interpretiviști, dreptul nu include doar normele adoptate sau anunțate anterior, ci și principiile care justifică cel mai bine acele reguli ca o chestiune de moralitate politică. Afirmarea corectă a dreptului depinde, așadar, de o hotărâre corectă în materie de moralitate politică. Atunci când pozitiviștii reclamă existența unui gol în dreptul existent, există, de fapt, doar un spațiu care așteaptă să fie umplut prin interpretarea normelor anunțate pentru a descoperi ce ar recomanda în cazul nou principiile care justifică acele norme anunțate. Acest fapt ne sugerează ce reprezintă cu adevărat dreptul și ce le cere preeminența dreptului judecătorilor să facă.”. Concluzia autorului este certă şi publică: „Nu pot face un secret din preferința mea. În rând cu Bingham, nu văd niciun sens pentru avertizarea corectă ca principiu moral independent (fair warning, în original, cu referire la „fair warning of when government will interfere in people’s affairs”, în traducerea noastră liberă „prevenire rezonabilă a intervenţiei statului în situaţiile personale”). Consider că demnitatea și, prin urmare, legitimitatea trebuie să depindă în final nu doar de procesele formale ale legiferării, ci și de integritatea principială a ceea ce produc aceste procese. Avertizarea corectă este crucială în anumite ocazii: în dreptul penal, de exemplu. Însă integritatea este valoarea cu cel mai pregnant caracter fundamental și, prin urmare, ar trebui să acordăm prioritate constituționalismului față de supremația parlamentară, metodelor de interpretare față de literalism și unei concepții substanțiale a preeminenței dreptului care contează ca panoplie deplină a drepturilor omului esențială pentru realizarea deplină a preeminenței dreptului”.

În concluzie, interpretarea juridică se impune ca un imperativ necesar în fiecare situație dedusă judecății, dreptul penal (material) nefăcând, bineînţeles, abstracție în acest sens, deși îi este specifică o interpretare strictă, consacrată expres de unele legislații (poenalia sunt strictissimae interpretationis)[49], cu corolarul regulii că dubiul profită acuzatului, însă numai după epuizarea tuturor celorlalte mijloace rezonabile de interpretare juridică (in dubio mitius)[50]. Parafrazându-l pe Aristotel cu butada sa cunoscută că dacă nu trebuie să filosofăm atunci încă filosofăm, putem spune că dacă aplicăm o normă de drept spunând că nu am interpretat-o este pentru că deja am făcut-o.

În procesul de interpretare juridică, putem vedea deci că teoria pozitivistă, ce respinge raportarea la valori extra legale, considerând legea suficientă prin ea însăși și invocând securitatea juridică, se opune teoriei interpretiviste, care acceptă raportarea la alte valori sociale și morale, apreciind necesară realizarea unui just echilibru între principiile de drept concurente, pe rațiuni de echitate juridică.

Iată de ce, așa cum se poate lesne observa din scurta expunere a evoluției necesității interpretării în drept, simpla afirmare a respectului față de lege, a fidelității față de textul legal, într-o manieră necondiționată și sigură pe ea – oricât de seducătoare ar fi ca expresie sentențioasă – nu poate decât să amintească de pozitivismul secolului al XIX-lea, impus, așa cum am văzut, de credința în omnipotența legii și de lipsa de încredere în judecători. De multă vreme încoace au fost însă redescoperite virtuțile dreptului roman clasic prin reîntoarcerea la principiile de la care ne tragem originea juridică, înnoit acum cu cele mai recente abordări conceptuale contemporane, ce se pot preface într-un nou drept pretorian, recunoscut acolo unde legea nu dispune, este confuză sau poate conduce la soluții absurde sau dezechilibrate sub aspectul drepturilor și intereselor în concurs, față de care judecătorul trebuie să le ofere protecție juridică egală. Bineînțeles că toate acestea se vor raporta la ideile pozitiviste, care își păstrează valoarea juridică, fără însă să mai poată fi absolutizate. Tocmai de aceea se spune în teoria interpretării că trebuie să rămânem atașați de textul legii precum Ulise de catargul corăbii sale, ferindu-se de cântecul ademenitor al sirenelor.

Pericolele interpretivismului exagerat sunt cunoscute: insecuritatea juridică și imprevizibilitatea aplicării legii, depășirea puterii judecătorești și uzurparea celei legislative, cu riscul afectării drepturilor și intereselor legitime și a întregului sistem de drept. S-ar mai putea reproșa interpretivismului că nu îi este specific judecătorului continental, supus legii scrise (judecătorul regulilor), față de libertatea judecătorului sistemului commom law, având jurisprudența ca principal izvor de drept (judecătorul principiilor și standardelor). Însă principiile de drept sunt expres consacrate și în legea noastră scrisă, reprezentând cadrul și măsura în care aceasta se interpretează și se aplică. Ele constituie tocmai reperele ultime în salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului și menținerea echilibrului între interesele concurente. În fine, odată cu integrarea în sistemul european de protecție a drepturilor omului, suntem obligați prin Legea fundamentală să preluăm blocul convențional de jurisprudență, chiar cu o forță supralegislativă, construit tocmai pe baza precedentului judiciar și prin dezvoltarea continuă a principiilor și standardelor convenționale. Să o facem doar din perspectivă pur normativă sau să urmăm puterea exemplului?

La polul opus însă, același este și cazul pozitivismului juridic extrem, ce reflectă rigiditate și automatism în aplicarea legii, fără luarea în considerare a rațiunilor și fundamentelor instituțiilor juridice, putând conduce la soluții absurde, cu același risc de nedreptățire a titularilor de drepturi și libertăţi și afectarea ordinii de drept. Deschiderea către căutarea unor soluții echilibrate și viabile nu trebuie însă abandonată, context în care respingerea noilor concepte de abordare hermeneutică a principiilor de drept – care, de altfel, nu fac altceva decât să reînvie mai vechile tradiții juridice de drept roman – nu s-ar putea face sub masca atașamentului față de lege, decât cu ignorarea necesităților juridice actuale ale unei societăţi democratice mature şi perfect integrate în sistemele de protecţie a drepturilor omului la  nivel european.

IV.4. Interpretarea textului legal incident

După cum se cunoaște, dispozițiile legale prev. de art. 155 alin. 1 C.pen. nu conțin o reglementare privind efectele actelor procedurale sub aspectul întreruperii cursului prescripției în caz de succesiune de legi în timp și nici nu există dispoziții tranzitorii în codul penal actual care să concureze măcar la stabilirea naturii juridice a acesteia.

În vederea aplicării textului legal în contextul dat, se poate apela la diferite mijloace de interpretare.

În ceea ce privește doctrina, s-a precizat expres că „întreruperile produse sub legea veche rămân valabile”, arătându-se următoarele:

„Se aplică legea cea mai blândă, în caz de prescripție, fiindcă prescripția aparține dreptului penal substanțial. Toate discuțiile, care se făceau de autorii din secolul trecut cu privire la prescripție, erau deci greșite, fiindcă se pornea de la premisa eronată că aceasta aparține dreptului penal procedural.

În ceea ce privește însă întreruperea prescripției, actele întrerupătoare trebuie să se efectueze conform legii din momentul în care să ele se produc, fiindcă aceste acte întrerupătoare sunt acte de procedură și deci, i se aplică regula: „tempus regit actum”. Așadar, întreruperile produse sub legea veche rămân valabile (subl. aut.)”[51].

În același sens, în doctrina mai nou publicată, s-a arătat că „în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituția prescripției ca aparținând dreptului penal substanțial și ca atare aplică în materia prescripției regula legii penale mai favorabile. Regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție. Într-adevăr, în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum) Într-adevăr, nu în toate cazurile legea care prevede prescripția cea mai scurtă este și legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripție mai lung, dar în același timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripției sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripție, această lege – în cazul când au avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripție – poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripție mai scurt, dar care dispune că prescripția poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripție actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect (subl. ns.)”[52].

Nu este mai puţin adevărat că alți autori leagă nu doar prescripţia, ci şi actele întreruptive de prescripţie, de aplicarea principiului legii penale mai favorabile, arătând următoarele: „Cum instituția prescripției aparține dreptului penal substanțial, va fi aplicabil în cazul acestor situații tranzitorii principiul legii mai favorabile, atât în ceea ce privește termenul de prescripție, cât și al actelor întrerupătoare de prescripție. În Codul penal anterior (Codul penal Carol al II-lea), aplicarea legii mai favorabile era expres prevăzută; o atare prevedere nu este necesară, fiindcă regula mitior lex este aplicabilă tuturor reglementărilor din Codul penal; dacă totuși codul penal anterior conținea o prevedere în acest sens a fost din cauză că în sistemul legislației penale de la 1864 prescripția era reglementată în Codul de procedură penală și deci supusă regulii tempus regit actum; or, pentru a evita orice influență a sistemului anterior, s-a socotit util să se prevadă expres că în materie de prescripție se aplică legea cea mai favorabilă. Pentru stabilirea legii mai favorabile se va compara încadrarea faptei potrivit unei legi și termenul de prescripție respectiv potrivit aceleiași legi cu încadrarea faptei potrivit celeilalte legi și cu termenul de prescripție din această lege; va fi aplicabilă legea care va oferi rezultatul mai favorabil (subl. ns.)”[53].

Sub aspectul istoriei instituției prescripției răspunderii penale, se poate constata că – deşi Codul penal din 1936 (Codul penal Carol al II-lea) a preluat concepţia italiană în privinţa naturii de drept material a prescripţiei juridice – a prevăzut totuşi în dispoziţiile tranzitorii ale art. 600 alin. 2 că „Actele întreruptive de prescripţie, împlinite sub legea anterioară, păstrează efectele lor şi sub legea nouă”. În acest sens, doctrina vremii a subliniat că „în ceea ce priveşte actele întrerupătoare, eficienţa lor se va evalua întotdeauna în raport cu legea din momentul în care s-au produs, fiindcă în privinţa lor se aplică principiul tempus regit actum, principiu admis în art. 600 alin. 2 din prezentul cod”. Totodată, același autor a mai arătat că „prin această dispozițiune legiuitorul a voit să arate că o prescripțiune bine întreruptă sub imperiul legii vechi nu-și poate reîncepe cursul decât de la data actului întrerupător, indiferent dacă un atare act ar mai avea efecte întrerupătoare sub noua lege și indiferent dacă intervalul la care s-a produs întreruperea ar mai permite o întrerupere sub noua lege. … Dispozițiunea este rațională, fiindcă sub imperiul legii vechi când s-a produs întreruperea valabilă, implicit intervalul de timp care a precedat întreruperea se consideră inoperant, în schimb însă prin efectul întreruperii a început să curgă un nou termen al cărui punct de plecare este chiar momentul întreruperii, moment care rămâne câștigat, încât chiar dacă intervine o lege nouă, punctul de plecare a prescripției va fi acest moment, iar nu momentul comiterii infracțiunii care a devenit inoperant prin efectul întreruperii. Dacă legea nouă ar fi ridicat actelor întrerupătoare produse sub imperiul legii vechi efectul lor, atunci de sigur punctul de plecare al prescripției ar fi rămas momentul săvârșirii infracțiunii, ori legea nouă, prin art. 600 alin. 2, a dispus tocmai contrariu. (subl. ns.)”[54].

Același text legal prevăzut de art. 600 alin. 2 din Codul penal Carol al II-a, ce a consacrat menținerea efectelor juridice ale actelor întrerupătoare de prescripție odată cu îmbrățișarea concepției de drept material a prescripției, poate fi însă interpretat nu neapărat ca parte a unei tradiții juridice, ci ca pură omisiune legislativă, atâta timp el nu se mai regăsește în legislațiile ce au urmat, chestiunea fiind lăsată la nivel de principiu, nu neapărat ca o lacună de drept, interzis de a fi suplinită în dreptul penal material. Or, această omisiune de reglementare este și ea supusă unor reguli de interpretare cunoscute, după cum poate fi caracterizată ca intenționată sau nu în voința legiuitorului. Astfel, pe când omisiunile intenționate ale legiuitorului nu pot fi acoperite de interpretul legii decât dacă s-a dorit expres acest lucru de către legiuitorul însuși (casus omissus pro omisso habendum est), dimpotrivă, cele neintenționate sunt de natură a putea fi complinite în procesul de aplicare a legii.

Aplicând aceste reguli de interpretare în situația de față, putem constata că legiuitorul a simțit atunci nevoia să prevadă expres menținerea efectelor actului întreruptiv chiar în condițiile modificării naturii juridice a prescripției răspunderii penale, considerând că prevederea legală este perfect compatibilă cu noua abordare a legiuitorului. Reiterarea legală în codificările ulterioare a putut fi considerată ca superfluă și deci omisiunea ei neintenționată, putându-se astfel înțelege că nu mai este necesară precizarea legală în condițiile în care se putea aplica dreptul comun în materia actelor procedurale, guvernabile după legea în vigoare la momentul efectuării lor (tempus regit actum). Pe de altă parte, apreciind atunci necesar să facă această precizare legală, omisiunile ulterioare ar putea fi considerate ca o abandonare a ideii și încercare de uniformizare a întregii instituții în vederea tratării ei în mod unitar, fiind deci o omisiune intenționată a legiuitorului ce nu poate fi suplinită pe cale de interpretare. Ceea ce însă ar putea fi totuși luat mai bine în considerare este compatibilitatea de plano a menținerii întreruperii efectului cu natura materială a prescripției, iar aceasta numai dacă se apreciază că legiuitorul din ’36 a avut standarde de legiferare care se păstrează și astăzi, ca parte din tradiția noastră juridică, deși principiul legii penale mai favorabile, cu toate că era recunoscut legal și doctrinar, nu era atunci de nivel constituțional.

Nu trebuie însă pierdut din vedere că instanța constituțională a subliniat necesitatea aplicării principiului legii penale mai favorabile în materia prescripției speciale, chiar și fără prescrierea sa legală, arătând că „nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripţie specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârşirii faptei şi se împlineşte, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripţia specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, este evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă măreşte intervalul de timp ce poate genera neaplicarea unei pedepse” (Decizia nr. 1092/2012, precitată). Tot astfel însă, aceeași instanță constituțională a consacrat în jurisprudența sa necesitatea apelării la toate regulile și principiile de interpretare cunoscute, care nu depind de o existență normativă în sine, așa cum am arătat mai sus (Decizia nr. 61/2017, mai sus citată, parag. 68).

Așa fiind, dacă înțelegem să abordăm situația dintr-o perspectivă dworkiniană, vom descoperi în lege principiile concurente, urmând să căutăm acel just echilibru între ele pentru cazul dedus judecății.

Astfel, în situația noastră, avem, pe de o parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile acuzatului şi, de cealaltă parte, principiile echităţii şi justiţiei, cu corolarul protecţiei demnităţii umane a victimelor infracţiunilor sub toate aspectele protejate prin incriminarea faptelor deduse judecăţii.

Pentru acest demers putem avea ca exemplu însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Astfel, prin Decizia nr. 1470/2011, referitoare la constituţionalitatea art. 3201 C.proc.pen. din 1968, Curtea Constituţională a subliniat caracterul limitat al principiului aplicării legii penale mai favorabile, statuând că „Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale”.

În continuare, prin Decizia nr. 511/2013, precitată, referitoare la declararea ca imprescriptibile pentru viitor a unor infracţiuni pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie, Curtea Constituţională a acceptat punerea în balanţă a principiilor concurente, pe de o parte, principiul securităţii raporturilor juridice sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile şi, de cealaltă parte, principiul echităţii juridice prin prisma necesităţii sancţionării infracţiunilor deosebit de grave, indiferent de perioada scursă de la data săvârşirea lor şi de prevederile legale adoptate în materia prescripţiei de-a lungul timpului, atâta timp cât acesta nu s-a împlinit în situaţia dată.

De altfel, se poate observa că și ordonanța de urgență adoptată în materie, O.U.G. nr. 71/2022, face trimitere la incidența principiile concurente, în motivarea urgenței menționându-se că „statul trebuie să asigure un just echilibru între, pe de o parte, protecția persoanelor vătămate care au suferit vătămări prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală și protecția drepturilor și libertăților persoanelor care încalcă legea prin comiterea de fapte prevăzute de legea penală, pe de altă parte”.

Astfel, în vederea realizării justului echilibru între principiile și interesele legitime concurente se pot urmări rațiunea și fundamentele fiecărora dintre acestea.

Astfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile are un fundament de natură subiectivă, atunci când legea veche ultraactivează, care este firesc să i se aplice făptuitorului întrucât ea a fost avută în vedere de el în momentul comiterii faptei pentru conformarea propriei conduite, și unul de natură obiectivă, când se aplică retroactiv legea nouă, pe considerentul că aceasta răspunde mai bine necesităților actuale de apărare socială.

În situația de față, s-ar putea observa că legea mai favorabilă nu este nici cea în vigoare la data săvârşirii faptei, care a fost cunoscută de acuzat şi previzibilă faţă de acesta sub acest aspect, şi nici forma actuală a textului normei, care ar răspunde mai bine nevoilor de apărare socială, ci o lege intermediară mai favorabilă, declarată ca atare, prin ipoteză, abia ulterior prin soluţia instanţei de contencios constituţional, alegerea ei având ca rațiune doar ideea că infractorul a câştigat dreptul de a beneficia de prevederile acesteia.

Doctrina clasică acceptă fără echivoc necesitatea aplicării ca lege penală mai favorabilă și a legii intermediare pe considerentul dreptului câștigat, însă subliniază că rațiunea acesteia constă în lipsa vinei acuzatului față de imposibilitatea finalizării procesului sub această lege intermediară: „Prin ce se justifică aplicarea legii intermediare mai blânde, când ea nu este impusă nici de timpul săvârșirii faptei, nici de ce al judecării ei, și nici de faptul, că ea ar exprima ultima convingea legiuitorului? Aplicarea legii intermediare mai blânde se justifică prin aceea, că infractorul a dobândit dreptul, ca fapta lui să fie judecat după această lege, și dacă aceasta nu s-a făcut, ci s-a amânat, până când a intervenit o nouă lege mai aspră, nu e vina lui, ci vina justiției întârziate. În momentul, când s-a promulgat legea intermediară mai blândă, decât legea vigoare în timpul săvârșirii faptei, infractorul a dobândit dreptul, ca să profite de favoarea acelei legi mai blânde; acest drept, această favoare nu mai poate suprima o lege posterioară mai aspră. Dacă fapta lui s-ar fi judecat sub durata eficacității acelei legi, atunci nimeni nu i-ar fi discutat dreptul de a beneficia de favoarea ei; din motivul, că justiția a întârziat, nu se poate înrăutățit situația infractorului”[55].

Or, în situația noastră, legea penală mai favorabilă, apărută ca urmare a soluției instanței constituționale, în ipoteza dată, nu s-a aplicat pentru niciun moment, astfel că procesul nu avea cum să se finalizeze sub această formă a legii.

Tot astfel, fundamentele prescripției răspunderii penale la care se ajunge prin aplicarea principiului legii penale mai favorabile pot fi de natură subiectivă, ținând de perspectiva făptuitorului care s-a încrezut în situația juridică dată și a putut chiar să-și corijeze conduita între timp rămânând în toată această perioadă sub amenințarea pedepsei și de natură obiectivă, legate de uitarea și iertarea societății pentru fapta comisă prin simpla trecere a timpului, dar și îngreunarea efectuării instrucției penale după o lungă perioadă de timp, statul fiind astfel sancționat pentru lipsa diligenței în urmărirea și judecarea infracțiunii în termenul de prescripție a acesteia.

Așa fiind, dacă, urmare a aplicării legii penale favorabile s-ar ajunge la prescripția răspunderii penale, raportând fundamentele subiective ale acesteia la situația noastră, s-ar putea constata că făptuitorul nu a avut niciodată conștiința nestingherită a prescrierii faptei, în condițiile în care norma care o prevedea nu s-a aplicat niciodată fără rezerve în forma favorabilă lui, fiind doar o jurisprudență neunitară, de natura sistemelor juridice continentale, acceptată chiar și la nivel european, așa cum s-a amintit mai sus. Mai mult, caracterul in rem al curgerii termenului de prescripţie, consacrat legal şi confirmat constituţional, ar exclude simpla perspectivă subiectivă a făptuitorului şi ar antama o abordare legată de fapta comisă în mod obiectiv, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională atunci când a concluzionat că „soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia” (Decizia nr. 443/2017 parag. 23).

Cât despre fundamentele obiective ale prescripției – cele privind iertarea socială, îngreunarea desfășurării procesului sau sancționarea statului – acestea ar lipsi prin ipoteza dată, legiuitorul neintenționând nicicând adoptarea acestei variante a legii, situația fiind chiar rezultatul omisiunii acestuia de legiferare, după înseși considerentele instanței constituționale. Or, pare că organele judiciare s-au încrezut cu bună-credinţă în durata termenelor de prescripţie, astfel cum acestea au fost prevăzute de textul de lege prezumat constituţional, procedând în consecinţă la efectuarea actelor de procedură în cauzele pendinte, fără să poată prevedea soluţiile instanţei constituţionale în materie, cu „putere numai pentru viitor”, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţia României, astfel cum au fost ele modulate în aplicarea lor în timp prin jurisprudenţa acesteia.

Analizând fundamentele instituțiilor incidente și prin prisma raționamentului instanței constituționale,  se observă că una dintre premise a fost formulată cu trimitere la decizia anterioară nr. 297/2008, parag. 32, în sensul că „Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare,… și prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art.155 alin.(4) din Codul penal, la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art.124 din Codul penal din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate” (Decizia nr. 358/2022, parag. 43). Or, aceasta nu poate fi citită decât în contextul în care se poate ușor constata că nu prin noul Cod penal a fost mărit termenul prescripției speciale, ci acesta era deja majorat încă din vechiul Cod penal, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Așa fiind, astfel cum a reținut corect însăși instanța constituțională prin Decizia nr. 265/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 din Codul penal, noul Cod penal a venit cu altă concepție de politică penală, prin care „pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate” (Decizia nr. 265/2014 parag. 35), context în care, pe cale de consecință, și termenele de prescripție, inclusiv cu privire la cea specială, care se raportează astfel la pedepsele reduse, ar putea avea o durată mai mică în noua legislație penală, în favoarea făptuitorului, iar nu contra acestuia.

De altfel, însăși instanța constituțională a subliniat că „rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal la exigențele constituționale” (Decizia nr. 358/2022, parag. 74).

În sfârșit, Curtea Constituțională a antamat conceptul de vinovăție instituțională în interpretarea constituțională, fără însă să-l dezvolte pe mai departe în ce privește legitimitatea și ponderea sa în procesul de interpretare juridică la nivel constituțional, ci a reținut doar că „pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituţiei.” (Decizia nr. 358/2022, parag. 75).

Pe de altă parte, principiul echităţii şi justiţiei, ce presupune echilibru şi imparţialitate în desfăşurarea raporturilor sociale şi realizarea actului de justiţie, bazate pe exigenţele dreptăţii, moralităţii şi corectitudinii în procesul de aplicare a legii, impune ca făptuitorii să răspundă în faţa legii penale pentru infracţiunile săvârșite, în vederea ocrotirea interesului public şi a salvgardării drepturilor recunoscute victimelor infracţiunii, din perspectiva aflării adevărului şi a posibilităţii de a solicita tragerea la răspundere penală a infractorilor.

În fine, aplicând principiul legii penale mai favorabile s-ar ajunge la o soluție atipică de încetare a procesului penal, fără pronunțarea unei soluții de condamnare sau achitare, privită cu rezervă și de instanța europeană a drepturilor omului, ca eșuare a îndeplinirii obligației pozitive de protecție a drepturilor omului, fiind înfrânt astfel și principiul aflării adevărului – principiu fundamental al procesului penal.

Așa fiind, potrivit acestei abordări, ar trebui regăsit un just echilibru între, pe de o parte, aplicarea principiului legii penale mai favorabile privind o lege penală intermediară și constatarea prescrierii faptelor penale deduse judecății, cu consecința încetării procesului penal, chiar dacă fundamentele acestuia, atât subiective cât și cele obiective, își găsesc în ipoteza dată o reflectare cu totul specială, și, de cealaltă parte, acordarea priorității principiilor echității, justiției și aflării adevărului, prin care ar urma să se protejeze cu precădere drepturile subiective ce constituie obiectul juridic al infracţiunilor deduse judecăţii, începând cu dreptul la viaţă atins prin infracţiunile din culpă (cele intenționate fiind imprescriptibile) şi până la dreptul la proprietate ce face obiectul juridic al infracţiunilor contra patrimoniului, printre acestea înscriindu-se infracţiuni deosebit de grave, inclusiv împotriva minorilor, cum sunt traficul de minori şi proxenetismul.

Deopotrivă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cunoaşte numeroase cazuri de antamare a principiului echităţii în defavoarea aplicării legii într-o modalitate prea restrictivă şi mecanică, fără luarea în considerare a intereselor aflate în concurs, constatând încălcarea prevederilor Convenţiei europene sub aspectul obligaţiilor pozitive ale statului în protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, în materie penală, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, urmată apoi şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a admis relativ recent nuanţarea aplicării principiului interzicerii răspunderii de două ori pentru aceeaşi faptă (ne bis in idem), calificat ca fiind nederogabil de Convenţie prin art. 4 alin. 3 din Protocolul nr. 7, recunoscând aplicarea testului Nilsson privind legătura materială şi temporală în analiza criteriului bis (A şi B împotriva Norvegiei, MC, din 16 noiembrie 2016, parag. 130 şi 131) şi respectiv aplicarea directă a art. 52 alin. 1 din Cartă referitor la restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți (Luca Menci, parag. 41), cu consecinţa acceptării condiţionate a cumulului de sancţiuni penale pentru aceeaşi faptă cu caracter penal în sens convenţional.

În materie civilă, Curtea Europeană a condamnat România în situaţia în care instanţele naţionale au eşuat în găsirea unui just echilibru între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său, criticând aplicarea „prea restrictivă” şi în mod „mecanic” a prevederile legale în materie, ca urmare a invocării principiului securităţii juridice şi a caracterului personal şi netransmisibil al răspunderii penale (refuzul instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a fratelui autorului omorului, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare cerute de textul legii atunci în vigoare, care a putut astfel să vină prin reprezentare la moştenirea victimei în concurs cu ceilalţi succesori legali ai acesteia – cauza Velcea şi Mazăre împotriva României, din 1 decembrie 2009, parag. 127, 131 şi 133).

Așa fiind, standardele de protecție a drepturilor omului par să necesite o abordare echilibrată, astfel de soluţii putând fi privite nu ca veritabile excepții de la un drept sau principiu care se vrea nederogabil, ci ca simple circumstanțieri în exercitarea sau aplicarea acestora, astfel cum par să fi procedat şi instanţele europene. Critica că printr-o astfel de abordare s-ar coborî standardul de protecție a drepturilor omului, care ar putea avea doar o evoluţie ascendentă, trebuie privită și din perspectiva necesității asigurării unui just echilibru între principiile și interesele concurente, atâta timp cât ele nu au o existență independentă, ci se află, dimpotrivă, într-o interdependență continuă – atribuindu-se, totuşi, o valoare deosebită drepturilor fundamentale individuale. Aşa cum subliniază Curtea de la Strasbourg, „Convenția implică un echilibru echitabil între protejarea interesului general al comunității și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, acordând în același timp o valoare deosebită acestora din urmă” (cauza Linguistique belge c. Belgiei, parag. I.B.5).

În același sens este şi doctrina constituțională franceză, cu referire la „echilibrul concret al principiilor constituționale”, în care se arată că „bogăția și diversitatea blocului constituțional” obligă la un „arbitraj permanent al principiilor constituționale” și la „o modulare continuă”, la o „relativizare generală a drepturilor și libertăților”, nefiind de regăsit nicio „ierarhie materială sau formală” (deși ar exista o „poziție particulară a pluralismului și demnității umane”), ci doar o „ierarhie axiologică mobilă inevitabilă” – „indiferent de obiectul său, oricare ar fi textul său de referință – Declarația din 1789, Preambulul din 1946 sau Carta din 2004 – o libertate poate fi oricând sacrificată de Consiliu, în numele altei libertăți sau a unui obiectiv de valoare constituțională: nici o libertate, nici un drept sau principiu nu are un caracter absolut; fiecare poate fi limitat”[56].

Pe aceeași linie de gândire, peste ocean, pot fi amintite concepţiile actuale de interpretare, ce pornesc de la textul și contextul normei legale, urmărind apoi istoria legii şi tradiţiile juridice, jurisprudenţa, finalitatea legii şi, în fine, consecinţele evaluate în lumina acestui scop[57].

Așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, „dreptul european al drepturilor omului, în general, și Convenția europeană a drepturilor omului, în special, s-au confruntat mereu cu provocări legate de inevitabilele contradicții decurgând din necesitatea de a impune principii, dar și de a ține cont de realitate. În mod tradițional, anumite situații sunt o tentativă de a concilia inconciliabilul… Dincolo de afirmarea valorilor, trebuie să luăm realitatea așa cum este, și nu în mod sistematic așa cum am dori să fie, cu toate că preocuparea ca exigențele să rămână ridicate trebuie să fie continuă”[58].

În fine, dacă urmăm concepţia dihotomică a lui Dworkin[59] în privinţa diferenţelor dintre categoriile de regulă şi principiu (regula având caracter concret și aplicabilă într-o manieră de „totul sau nimic”, fiind doar importantă sau neimportantă sub aspect funcțional, pe când principiul are un caracter abstract, cu o dimensiune a greutății și importanței, putând intra în conflict cu alte principii), se poate concluziona că principiile nu funcţionează ca regulile – nu dictează rezultate – ele doar înclină soluţia într-un anumit sens, chiar dacă nu în mod concludent, și supravieţuiesc intacte atunci când nu prevalează.

Având în vedere această jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate exclude necesitatea formulării, la aprecierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unei cereri de aviz consultativ[60], bazată pe Protocolul nr. 16 la Convenţia europeană, ratificat de România prin Legea nr. 172/2022 şi pus în aplicare prin Legea nr. 173/2022, în faţa Curţii de la Strasbourg, mai ales că rațiunea instituirii acestei căi legale către instanța europeană a fost realizată tocmai pentru a preveni eventuale încălcări de drepturi fundamentale. Or, încălcarea dreptului acuzatului prin nesocotirea principiului legalității pedepsei, prev. de art. 7 din Convenție, dar și, de cealaltă parte, atingerea celorlalte drepturi fundamentale convenționale prin neîmplinirea obligațiilor pozitive de protecție a titularilor lor ca victime ale infracțiunilor, ce se poate reflecta în încălcarea aproape a fiecărui articol din Convenție, reprezintă două soluții opuse la care instanța europeană ar fi în măsură să răspundă prin mijlocirea acestei căi de dialog judiciar, pentru evitarea unor soluţii viitoare potrivnice ale instanţelor europene, dat fiind amploarea şi consecinţele deosebite ale situaţiei de faţă.

Dincolo însă de dezbaterea teoretică a situației procesuale ivite, nu se poate ignora că urmările ei concrete se produc în cauzele în care procesele penale s-au întins peste termenul general de prescripție, împovărând uneori o bună parte din viața unui om, condiții în care se poate deschide o nouă dezbatere, de data aceasta de natură practică, administrativă, în ce privește mai vechea problemă a duratei rezonabile a procesului penal, față de care se lasă în continuare așteptate măsurile adecvate pentru urgentarea soluționării proceselor penale (cum ar fi, de exemplu, detașarea unor membri ai poliției judiciare pentru procurorul din cadrul fiecărui parchet sau instituirea asistentului judiciar al judecătorului la nivelul fiecărei instanțe, asemănător majorității statelor europene[61]). Până atunci însă, dreptul acuzatului la un proces echitabil sub aspectul duratei sale rezonabile poate fi protejat și prin luarea în considerare a acesteia în procesul de individualizare a sancțiunii penale, în caz de condamnare, prin reducerea pedepsei sau schimbarea modalității ei de executare, ca remediu efectiv, realizat în mod expres și cuantificabil, în acord cu jurisprudența convențională în materie (Michelioudakis c. Greciei, 2012, parag. 77)[62].

În sfârșit, așa cum îi stă bine oricărei dezbateri academice, nicio participare nu poate fi de prisos, începând cu studiile în materie ale autorilor cunoscuţi[63] şi până la cele de natură instituțională[64], ţinând seama, ca să rămânem în aceeaşi concepţie a lui Ihering[65], că lupta pentru drept nu conține o tulburare a ordinii dreptului, nu este lupta injustiției împotriva dreptului, ci este lupta dreptului împotriva injustiției.

*Articolul a fost trimis spre publicare la revista Caiete de Drept Penal, unde urmează să apară într-o formă detaliată şi actualizată în nr. 3/2022.


[1] Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, trad. de Andrei Florea, Editura All Beck, București, 2002, pag. 40.
[2] Mircea Manolescu, Procesul lui Shylock, Revista Fundațiilor Regale, nr. 8 din august 1944, pag. 276 și urm.
[3] Publicată în M.Of. nr. 518 din 25.06.2018.
[4] Publicată în M.Of. nr. 565 din 09.06.2022.
[5] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, ed. a 4-a, București, 2017, pag. 407.
[6] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2013, pag. 725 și 728.
[7] Paul Craig; Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, ed. a VI-a, control științific și revizie traducere Beatrice Andreșan-Grigoriu, Editura Hamangiu, București, 2017, pag. 70.
[8] Koen Lenaerts, Prelegere la Cursul de vară privind dreptul Uniunii Europene, Institutul Universitar European și Academia de Drept European, Partea I, disponibilă aici: https://www.youtube.com/watch?v=DOdnDKoPmN8, la min. 55.
[9] Pentru mai multe detalii, a se vedea Nota de cercetare din 2017, întocmită de Direcția Generală Bibliotecă, Cercetare și Documentare din cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene privind Prescripția în materie penală, disponibilă aici: https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2019-12/ndr-2017-005_synthese_en_neutralisee_finale.pdf și Opinia nr. 523/2009 a Comisiei de la Veneția referitoare la Aplicarea retroactivă a legilor privind prescripția răspunderii penale, disponibilă aici: https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL(2009)048-e
[10] Vintilă Dongoroz, Drept penal, Institutul de Arte Grafice, București, 1939, pag. 127.
[11] A se vedea Marieta Safta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [3-28 august 2020]. Neconstituționalitatea legii versus problema interpretării și aplicării legii, disponibilă pe site-ul juridice.ro la adresa: https://www.juridice.ro/694507/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-constitutionale-3-28-august-2020-neconstitutionalitatea-legii-versus-problema-interpretarii-si-aplicarii-legii.html#_ftn1
[12] A se vedea Marieta Safta, Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [14-18 octombrie 2019], disponibilă pe site-ul juridice.ro la adresa: https://www.juridice.ro/658818/nota-de-jurisprudenta-a-curtii-constitutionale-14-18-octombrie-2019.html
[13] Idem
[14] Valentin-Zoltán Puskás, Károly Benke, Implicațiile deciziilor Curții Constituționale asupra activității Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Consiliului Superior al Magistraturii, pag. 27, disponibilă pe site-ul Curții Constituționale, la adresa: https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/Studii_Puskas_Benke_ro.pdf
[15] Luigi Delpino, Rocco Pezzano, Diritto penale – Parte generale, Grupul Editorial Simone, Napoli, 2021, pag. 35.
[16] Disponibilă aici: https://www.questionegiustizia.it/data/doc/593/cassazione_sezioni_unite_sentenza_44895-14.pdf
[17] Disponibilă aici: https://www.cortecostituzionale.it/actionSchedaPronuncia.do?anno=2014&numero=32
[18] A se vedea în materie penală şi alte exemple mai recente, precum hotărârea nr. 28910 din 28.02.2019 a Curţii de Casaţie cu referire la efectele deciziei nr. 222 din 25.09.2018 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei prevederi legale referitoare la sancţiuni accesorii fixe pentru bancruta frauduloasă (bancarotta fraudolenta), ce încălcau principiul proporţionalităţii pedepsei.
[19] Vladimir Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 22-25.
[20] Valerius M. Ciucă, Drept roman – Lecțiuni, vol. I, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, ed. a II-a, Iași, 2014, pag. 32 şi 67.
[21] Szabo Imre, Interpretarea normelor juridice, Editura Științifică, București, 1964, trad. George Bianu, pag. 13.
[22] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck, ed. a 3-a, București, 2008, pag. 199.
[23] Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, trad. Doina Jela-Despois, Editura Humanitas, București, 1997, pag. 65.
[24] Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 184. O astfel de abordare hermeneutică o regăsim la noi în Centrul RobertianumCercul de hermeneutică juridică „Şcoala Dreptului Organic” de la universitatea ieșeană, sub conducerea profesorului Valerius Ciucă, cu site-ul la adresa: https://www.centrulrobertianum.ro/scoala-dreptului-organic/aplicatii-metodologice.html
[25] Benoît Frydman, Le sens des lois. Histoire de l’interprétation et de la raison juridique, ed. a 3-a, Editura Bruylant, Bruxelles, 2011, pag. 121.
[26] Toma d’Aquino, Summa Theologica, vol. III, Q. 120, Despre epieikeia, trad. Daniel Coman, Editura Polirom, Iași, 2009, pag. 817 și urm.
[27] Montesquieu, Despre spiritul legilor, trad. Andreea Năstase, Editura Antet Revolution, Bucureşti, 2011, pag. 205.
[28] Jean-Jacques Rousseau, Discours sur l’économie politique, articol din Encyclopédie, vol. III, pag. 248, apud Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, trad. Doina Jela-Despois, Editura Humanitas, București, 1997, pag. 144.
[29] Ștefan Georgescu, Filosofia dreptului – O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, Editura AllBeck, ed. a II-a, București, 2001, pag. 126.
[30] Jean-Étienne-Marie Portalis, Discours préliminaire du premier projet de Code civil (1801), disponibil aici: https://mafr.fr/IMG/pdf/discours_1er_code_civil.pdf
[31] Michel Troper, La Philosophie du droit, ed. a 5-a, Editura Presses Universitaires de France – P.U.F., Paris, 2018, pag. 16.
[32] Mircea Manolescu, Teoria normei juridice, Revista Fundaţiilor Regale, nr.11, 1946, pag. 55.
[33] François Gény, Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif, ed. a 2-a, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1919, pag. 267 și urm.
[34] Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, trad. Doina Jela-Despois, Editura Humanitas, București, 1997, pag. 315 și urm.
[35] A se vedea în acest sens studiul său O disciplină nouă: Metodologia juridică, în Revista Fundaţiilor Regale, nr.10, 1944.
[36] Mircea Manolescu, Teoria și practica dreptului, Editura Fundația Regele Mihai I, București, 1946, pag. 263 și 268.
[37] Mircea Manolescu, Teoria normei juridice, Revista Fundaţiilor Regale, nr.11, 1946, pag. 59.
[38] Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, București, 2000, trad. Ioana Constantin, pag. 409-411.
[39] Jean Carbonnier, Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans rigueur, 10e édition, L.G.D.J., 2001, prefață la prima ediție din 1969, citat după traducerea Doinei Jela-Despois din Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, București, 1997, pag. 372, precum și direct, cu traducerea noastră, din ediția a zecea, pag. 488 și 490.
[40]  Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, Tratat de argumentare – Noua Retorică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012, trad. Aurelia Stoica, pag. 98 și 167.
[41] Léon Josse, Interprétation de la loi et Pluralisme des valeurs, Disertație doctorat, Universitatea GENT, Facultatea de drept, Belgia, 2011, pag. 54.
[42] Stefan Goltzberg, L’argumentation juridique, ediția a 4-a, Editura Dalloz, Paris, 2019, pag. 71.
[43] H.L.A. Hart, The Concept of Law, Oxford University Press, ed. a 3-a, 2012, pag. 266 și urm.
[44] Ronald Dworkin este citat, de exemplu, în concluziile avocaților generali, precum cele formulate de avocat general Tamara Ćapeta, în cauza recentă C‑159/20, cu nota de trimitere la Dworkin, R., Law’s Empire, Harvard University Press, Cambridge 1986 și următoarea mențiune: „Chiar dacă suntem sceptici în legătură cu propunerea lui Dworkin referitoare la existența unei soluții juridice corecte, suntem convinși de ideea sa potrivit căreia căutarea celei mai bune soluții este unul dintre principiile care trebuie să ghideze judecătorii.”
[45] La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, concepția lui Dworkin apare în opiniile separate ale judecătorilor, cum este, de exemplul, opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque, în cauza din 17 iulie 2014, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (Cererea nr. 47848/08), acesta arătând că „Prezenta cauză este un bun exemplu privind maniera în care Curtea ajunge uneori la un rezultat bun, dar prin metode neconvingătoare şi stângace. Unele metode de lucru ale sale trebuie să se schimbe, pentru a putea obţine rezultate bune prin mijloace juste. Principiile juridice pot să ofere instrumentele adecvate pentru această sarcină, deoarece o instanţă constituie, pentru a împrumuta expresia lui Ronald Dworkin, forul privilegiat al principiilor juridice.”.
[46] Ronald M. Dworkin, The Model of Rules, 35 U. Chi. L. Rev. 25 (1967), pag. 25 și urm.; reluată în Taking Rights Seriously, Bloomsbury Publishing Plc, reeditarea în 2013 a ediției din 1977, pag. 46 și urm; pag. 123 și urm. În dreptul intern, concepţia este rar amintită, una dintre fericitele excepţii fiind cea a profesorului Valentin Constantin de la Timișoara, care aduce în doctrina noastră perspective din lumea juridică anglo-saxonă, tratând, de exemplu, despre Tranziția de la judecătorul regulilor la judecătorul principiilor, în Incertitudini și câteva efectivități, Editura Universul Juridic, 2014, pag. 49 și urm.
[47] Ernest Bruncken, Interpretation of the Written Law, Yale Law Journal, vol. 25, 1915, pag. 138.
[48] Keynote speech ținut la Conferința „The Rule of Law as a practical concept”, organizată la Lancaster House, Londra, Regatul Unit, pe 2 martie 2012, de către Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), în cooperare cu Foreign and Commonwealth Office of the United Kingdom și cu Bingham Centre for the Rule of Law, sub auspiciile Președinției Regatului Unit a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei. Traducere de Teodor Papuc, care îi mulțumește domnului Profesor Valentin Constantin pentru sugestiile legate de redactare – disponibilă aici: https://www.constcourt.md/public/files/file/Publicatii/2018/Ronald_Dworkin_-_Preeminenta_dreptului.pdf
[49] A se vedea, de exemplu, Codul penal francez, prin art. 111-4 din cuprinsul acestuia dispunându-se că „Legea penală este de strictă interpretare” (a se vedea, Yves Mayaud, Code pénal – 113e édition, Editura Dalloz, Paris, 2016, precum şi comentariul aferent de jurisprudenţă şi doctrină).
[50] Vintilă Dongoroz, Drept penal, Institutul de Arte Grafice, București, 1939, pag. 108; Antonin Scalia, Reading Law – The Interpretation of Legal Text, Editura Thomson/West, 2012, pag. 299.
[51] Vintilă Dongoroz, Drept penal, Institutul de Arte Grafice, București, 1939, pag. 136.
[52] Siegfried Kahane, în Vintilă Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului Penal Român – Partea Generală, vol. 1, ediția a II-a, Editura Academiei Române şi Editura C.H.Beck , București, 2003, pag. 76.
[53] Ion Oancea, în Vintilă Dongoroz și colab., Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, Partea Generală, vol. III, Ediția a II-a, Editura Academiei Române și Ed. C.H. Beck, București, 2003, pag. 347.
[54] Vintilă Dongoroz, în Codul penal Carol al II-lea, adnotat, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., București, 1937, vol. I, pag 12 şi vol. III, pag. 691.
[55] Traian Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923, pag. 124; în același sens, Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2-a, vol. I, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924, pag. 285. Pentru doctrina actuală, a se vedea și Florin Streteanu; Daniel Niţu, Drept penal – Partea generală, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 129.
[56] D. Rousseau; P-Y. Gahdoun; J. BonnetDroit du contentieux constitutionnel, ediția a 12-a, Editura LGDJ, Paris, 2020, pag. 313-320; M. Troper; D. Chagnollaud, Traité international de droit constitutionnel, vol. I, Editura Dalloz, 2012, pag. 493-497.
[57] Stephen Breyer, Making Our Democracy Work: A Judge’s View, Editura Vintage Books, New York, 2011, pag. 88.
[58] J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 62.
[59] Ronald Dworkin, The Model of Rules, 35 U. Chi. L. Rev. 25 (1967).
[60] Prima cerere de aviz consultativ a fost formulată de Curtea de Casație franceză încă din 2018. Situația avizelor consultative se poate vedea pe site-ul oficial al Curții europene aici: https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=caselaw/advisoryopinions&c=
[61] A se vedea, de exemplu, Avizul CCJE nr. 22 (2019) privind rolul asistenților judiciari, disponibil aici: https://rm.coe.int/opinion-ccje-22-2019-ro/16809e3788
[62] Pentru evaluarea unor astfel de situații, a se vedea un recent studiu în materie, întocmit sub auspiciile Consiliului Europei, Durata rezonabilă a procedurilor: Compilație de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, disponibil aici: https://rm.coe.int/echr-reasonable-time-of-proceedings-compilation-of-case-law-of-the-eur/native/1680a20c21
[63] De exemplu, Dragoș Pârgaru, Prescripție, quo vadis? Gânduri în legătură cu prescripția răspunderii penale în urma Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale; Prescripția sine lex? Privire critică asupra unor argumente aduse împotriva aplicării principiului legii penale mai favorabile în materia întreruperii cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, în AUBD, Forum Juridic nr. 1/2022.
[64] P.Î.C.C.J. – Nota privind criterii unitare de aplicare a Deciziei nr. 358/2022 și a OUG nr. 71/2022. De altfel, Ministerul Public, așa cum îi cer atribuțiilor sale legale, acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității și realizarea unitară a politicii penale a statului, și studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu, potrivit art. 63 lit. h) și i) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în virtutea rolului său constituţional de apărare a ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, statuat prin art. 131 alin. 1 din Constituţia României.
[65] Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, trad. Andrei Florea, Editura All Beck, București, 2002, pag. 1.


Judecător Vlad Neagoe, Curtea de Apel Brașov

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti