Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Recuperare creanţe
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Reducerea onorariului executorului judecătoresc. Problema calității procesuale pasive în contestația la executare având acest obiect, formulată de către debitor
15.09.2022 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

Secţiuni: Articole, Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Autoritatea științifică cu care sunt exprimate anumite soluții juridice reprezintă, în realitate, o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, întrucât este considerat o eroare de logică, argumentul autorității (ad verecundiam) poate reprezenta un pericol pentru (a mai cerceta) validitatea concluziilor referitoare la o problemă analizată. Evitarea acestui pericol constă tocmai în curajul care îi este necesar celui care crede că poate pune în discuție o altă soluție decât cea consacrată. Speranța este ca demersul nostru în legătură cu problema pe care o supunem atenției să fie astfel înțeles. Pe de altă parte, prestigiul de necontestat al autorilor care au consacrat o anumită soluție avertizează pe cel care dorește să se îndepărteze de aceasta că se află într-un alt pericol serios, acela de a greși (nescuzabil). Asumându-ne acest risc, îndrăznim să abordăm în continuare, în mod diferit față de opinia unanim (sau, cel puțin, cvasiunanim) exprimată, o chestiune legată de suportarea onorariului executorului judecătoresc, mai exact, situația în care debitorul urmărit formulează contestație la executare în temeiul art. 670 alin. (4) C.proc.civ., solicitând instanței de executare să reducă (eventual, printre altele și) onorariul executorului judecătoresc. Teoria[1] și practica sunt în sensul că, într-o asemenea situație, calitatea procesuală pasivă o are creditorul urmăritor, iar nu executorul judecătoresc, pentru că, se spune, eventuala reducere a onorariului executorului judecătoresc nu îl va afecta pe acesta, având în vedere că partea din onorariu care (ca efect al admiterii contestației la executare) nu va mai fi în sarcina debitorului urmărit urmează a fi suportată de către creditorul urmăritor care nu a contestat (și el) nivelul onorariului stabilit de executor prin încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare[2].

Dacă ne propunem să arătăm că soluția reducerii onorariului executorului doar față de debitor ar putea fi reconsiderată în sensul ca admiterea contestației la executare privind această chestiune să producă efecte chiar față de executorul judecătoresc – ceea ce înseamnă, evident, ca executorul să aibă calitate procesuală pasivă în judecarea contestației la executare formulate de debitor –, se ridică întrebarea dacă putem respinge critica ce ni se poate aduce arătându-se că, dacă creditorul urmăritor nu a formulat și el contestație la executare în această privință, înseamnă că a fost de acord cu cele stabilite de executor, iar dacă nu s-a considerat lezat (adică a acceptat că o parte din onorariu ar putea rămâne în sarcina sa, dacă debitorul îl va contesta și i se va admite contestația), rezultă că el nu a fost „partea interesată” să formuleze contestația la executare prevăzută de art. 670 alin. (4) C.proc.civ. În concluzie, dacă creditorul urmăritor nu s-a opus, și el, față de nivelul onorariului stabilit de executor (chemându-l în judecată pe executor, căci se admite[3] că executorul are calitate procesuală pasivă doar atunci când creditorul îi contestă onorariul), trebuie să acceptăm ca eventuala parte din onorariu a cărei eliminare a obținut-o debitorul urmează a fi suportată de către creditor. Credem că, atunci când legiuitorul a prevăzut că sumele datorate cu titlu de cheltuieli de executare pot fi contestate de către partea interesată, a vrut să spună că oricare din cele două părți (creditorul urmăritor și debitorul urmărit) poate formula această critică, fără ca aceasta să însemne că partea care nu a exercitat dreptul de a contesta aceste cheltuieli nu ar beneficia și ea de efectul admiterii contestației formulate de partea adversă. Mai multe argumente ne conduc spre această concluzie.

În esență, argumentarea soluției conform căreia onorariul s-ar reduce doar față de debitor (și, prin urmare, executorul nu trebuie să fie parte în proces, întrucât partea pe care nu o mai datorează debitorul devine obligația creditorului) se sprijină pe dispozițiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., la care trimit prevederile art. 670 alin. (4) teza finală C.proc.civ. Se are în vedere, așadar, situația în care, atunci când partea care a câștigat procesul, deși are dreptul să i se achite de către partea adversă cheltuielile de judecată efectuate, îi solicită perdantului o sumă nejustificat de mare (prin raportare la dificultatea procesului respectiv) pe care partea câștigătoare a fost de acord să o plătească apărătorului său cu titlu de onorariu avocațial. Tocmai de aceea, legiuitorul stabilește că instanța poate reduce nivelul onorariului avocațial pe care perdantul trebuie să-l achite câștigătorului procesului, dar aceasta nu înseamnă, după cum precizează legea, că măsura reducerii onorariului avocațial afectează contractul de asistență judiciară dintre avocat și clientul său, de unde rezultă concluzia că partea câștigătoare va fi ținută în continuare să-i achite avocatului său suma stabilită prin contractul dintre ei. Plecând de la aceste texte legale care, potrivit legii, se aplică în mod corespunzător și în judecarea contestației la executare cu privire la nivelul cheltuielilor de executare, între care și onorariului executorului, s-a tras concluzia că reducerea onorariului executorului ar produce efecte doar față de debitorul urmărit, adică acesta, deși în culpă procesuală (l-a determinat pe creditor să declanșeze executarea silită, întrucât nu și-a executat de bună voie obligația stabilită prin titlul executoriu)[4], nu trebuie să suporte întreg onorariul stabilit de executor, ci doar o parte, suma cu care s-a redus onorariul urmând să fie suportată de către creditorul urmăritor, partea câștigătoare (având în vedere că executarea se va înfăptui, nu a intervenit o soluție de anulare a executării), asemănător părții care a câștigat un litigiu, dar care nu va putea obține de la perdantul procesului recuperarea întreg onorariului pe care l-a achitat/trebuie să-l achite avocatului său care l-a sprijinit în vederea câștigării procesului.

Credem că se poate susține că acea aplicare, „în mod corespunzător”, a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ. se referă (doar) la faptul că instanța de executare care ar fi învestită cu o contestație la executare prin care debitorul nu ar solicita și reducerea onorariului avocatului creditorului urmăritor nu va putea, din oficiu, să reducă și acest onorariu, spre deosebire de instanța care, atunci când pronunță hotărârea judecătorească cu privire litigiul cu care a fost învestită, poate stabili, chiar fără a i se fi solicitat în mod expres de către cel care a pierdut procesul, ca cheltuielile de judecată să fie suportate de acesta din urmă, dar în anumite limite cât privește onorariul pe care partea câștigătoare a fost de acord să-l achite avocatului său.

În opinia pe care o susținem, nu ar trebui să se pună semnul egalității între onorariul executorului judecătoresc și onorariul avocatului creditorului urmăritor. Executorul judecătoresc este un auxiliar al justiției, acesta nu acționează conform voinței creditorului urmăritor, altfel spus, creditorul urmăritor nu este clientul executorului judecătoresc. Odată învestit cu cererea de executare și după ce a obținut încuviințarea executării silite de către instanța de executare, executorul judecătoresc se supune în activitatea sa doar legii pe care o aplică așa cum o face și judecătorul (desigur, în limitele atribuțiilor executorului stabilite de lege). Tocmai de aceea, dacă creditorul renunță la executare, acesta este ținut să achite și onorariul executorului, conform art. 670 alin. (2) C.proc.civ., iar încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare devine titlu executoriu împotriva creditorului, potrivit art. 670 alin. (6) C.proc.civ.

Într-adevăr, dacă avem în vedere și faptul că, anterior adoptării Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, aceștia se aflau în subordinea președinților instanțelor (judecătorii și tribunale) pe lângă care funcționau[5] și că erau salarizați ca personal auxiliar de specialitate al instanțelor[6], înseamnă că, chiar dacă au devenit o profesie liberală, esența de auxiliari ai justiției nu s-a pierdut[7], astfel că trebuie admis că onorariul executorului judecătoresc are natura unei taxe aferente unui demers realizat prin mijlocirea justiției. Or, este nefiresc ca o taxă reglementată de lege[8] să aibă un anumit cuantum față de o parte a executării (debitorul urmărit) și un altul față de cealaltă parte (creditorul urmăritor), în condițiile în care, cu privire la taxa judiciară de timbru, legea [art. 451 alin. (4) C.proc.civ.] stabilește în mod expres că aceasta, care face parte din cheltuielile de judecată, nu poate avea un cuantum diferit față de părțile procesului.

În fine, mai trebuie spus că soluția reducerii onorariului executorului judecătoresc doar față de debitor (nu și față de executor) apare ca discutabilă și din punctul de vedere al rigorii juridice, căci este greu de admis că același act – încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare – se anulează, în parte (adică sub aspectul părții din onorariu care se reduce), doar în relația dintre creditorul urmăritor și debitorul urmărit (și, de această soluție de anulare parțială, executorul urmează să țină cont la eliberarea/distribuirea sumelor obținute din executare reținând doar onorariul redus, pentru ca diferența de onorariu să o impună creditorului), dar își păstrează valabilitatea în relația dintre creditorul urmăritor și executorul judecătoresc pe care acesta l-a învestit. Este un principiu elementar în drept că un act nu poate fi nul față de o persoană, dar valabil în raport cu o altă persoană. Tocmai acest aspect pune și mai bine în lumină diferența între situația onorariului executorului judecătoresc (stabilit printr-un singur act, și anume încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare[9]) și aceea a onorariului avocațial stabilit printr-un contract cu privire la care legea stabilește că măsura reducerii (onorariului avocatului) nu are efecte asupra raporturilor dintre avocat și clientul său [art. 451 alin. (2) teza finală C.proc.civ.].

Sperăm ca toate cele de mai sus să fie argumentele care, la un moment dat, ar putea schimba optica instanțelor în privința unei soluții dogmatice. Concret, aceasta ar însemna ca instanțele să accepte că demersul debitorului de a solicita justiției cenzurarea nivelului onorariului executorului trebuie îndreptat împotriva acestuia, iar nu împotriva creditorului urmăritor, pentru că, în fond, executorul judecătoresc (iar nu creditorul pentru executor) este cel în măsură să arate complexitatea pe care o va presupune realizarea executării silite și că, astfel, se justifică onorariul pe care l-a stabilit. Și, indiferent care va fi soluția instanței de executare cu privire la această chestiune, aceasta trebuie să aibă aceleași efecte atât față de debitorul urmărit, cât și față de creditorul urmăritor, chiar dacă acesta din urmă nu a contestat și el nivelul onorariului executorului judecătoresc prevăzut în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare (atacată de partea adversă).


[1] A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, pp. 1130 – 1131; Evelina Oprina, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art. 527 – 1.134, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 474 – 476 și p. 650, precum și studiul autoarei intitulat „Cheltuieli de executare – cele mai importante probleme practice”, publicat în Executarea silită. Dificultăți și soluții practice. Vol. I, coord. E. Oprina, V. Bozeșan, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 227 – 238, în special p. 234.
[2] Așadar, limitat la partea din onorariu pe care debitorul a reușit să o înlăture doar față de el, ne-am afla într-una din acele situații de excepții la care se referă art. 670 alin. (2) C.proc.civ., adică una din ipotezele în care „prin lege se prevede altfel” decât că cheltuielile ocazionate de efectuarea executării sunt în sarcina debitorului urmărit.
[3] A se vedea Evelina Oprina, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art. 527 – 1.134, Ed. Universul Juridic, București, p. 650.
[4] Dimpotrivă, conform art. 723 alin. (1) C.proc.civ., creditorul urmăritor este în culpă procesuală – și, prin urmare, cheltuielile de executare rămân în sarcina lui – atunci când executarea silită se anulează (sau se desființează titlul executoriu).
[5] Art. 138 și 139 din Legea nr. 92/1992, în varianta legii anterioară anului 2000.
[6] Potrivit Legii nr. 50/1996, în varianta legii anterioară anului 2000.
[7] Art. 2 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 188/2000, precum și celelalte dispoziții din această lege care așază sub autoritatea Ministerului Justiției profesia de executor judecătoresc.
[8] OMJ nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești
[9] Convențiile încheiate între un creditor urmăritor ce deține portofolii de creanțe neperformante și executorii judecătorești nu stabilesc că acesta (creditorul) va suporta eventuala parte din onorariu a cărei eliminare ar putea să o obțină debitorii urmăriți. Aceste convenții nu schimbă fundamentul (și premisa) constând în aceea că cheltuielile de executare sunt în sarcina debitorului urmărit, ci doar au rolul de a stabili reținerea onorariului executorului (onorariul stabilit prin încheierea de stabilire a cheltuielilor, eventual, așa cum aceasta ar putea fi modificată printr-o soluție de admitere a contestației debitorului care solicită cenzurarea nivelului onorariului executorului) proporțional cu nivelul de recuperare a creanței. Într-adevăr, în lipsa unei asemenea convenții – a cărei forță juridică a fost recunoscută și prin Decizia ÎCCJ (HP) nr. 15/2016 –, ordinea de distribuire prevăzută de art. 865 C.proc.civ. ar conduce la situația în care, din sumele obținute în urma efectuării actelor de executare, să se acopere (integral), cu prioritate, cheltuielile de executare, fiind posibil ca creditorul urmăritor, indiferent de rangul creanței sale, să fie plătit cu diferența rămasă după reținerea cheltuielilor de executare, dacă va rezulta o astfel de diferență și care poate consta într-o sumă insuficientă pentru acoperirea integrală a creanței puse în executare.


Cristian Daniel David Samoilă
Cons. jur. BRD Groupe Société Génerale

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti