Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022
19.09.2022 | Ioana-Anamaria FILOTE-IOVU

Secţiuni: Articole, CCR, Drept civil, Drept constitutional, Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Prin Decizia nr. 601/2020 instanța de contencios constituțional a constatat neconformitatea dispozițiilor art. 164 alin. (l) C.civ.[1], care stabileau că persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, urma a fi pusă sub interdicție judecătorească, cu prevederile constituționale cuprinse în art. l alin. (3), art. 16 alin. (l) și art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (l) din Constituție[2] și prin prisma art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități[3].

În acest context a fost adoptată Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative[4] în materia măsurilor de ocrotire de drept civil de care pot beneficia persoanele fizice cu dizabilități intelectuale și psihosociale, al cărei obiectiv este reprezentat de crearea, în legislația de drept comun, dar și specială, a unor instrumente juridice de sprijin și ocrotire adecvate pentru aceste categorii de persoane, care să asigure respectarea demnității, a drepturilor și libertăților dar și a voinței, nevoilor și preferințelor acestora, precum și salvgardarea autonomiei lor, existând necesitatea unei schimbări de paradigmă în materie, în vederea alinierii legislației naționale la exigențele impuse de Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Deși considerăm că adoptarea Legii era esențială, intrarea în vigoare a dispozițiilor tranzitorii ale acesteia a condus la o serie de dificultățile întâmpinate de practica judiciară[5], exprimându-ne deja rezerve cu privire la cuprinsul art. 20 alin. (1), (2) și (6) și art. 21 alin. (2) din acest act normativ[6].

Observăm că prin încheierea din data de 12 septembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. 21864/300/2022[7], Judecătoria Sectorului 2 București a admis sesizarea instanței din oficiu a Curţii Constituţionale.

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a sesizat Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative în raport de prevederile art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 126 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, invocată de instanță din oficiu în cauza ce face obiectul dosarului nr. 21864/300/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

S-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 27.08.2021 sub nr. 18846/300/2021 reclamanta M.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul M.A., solicitând punerea sub interdicţie a pârâtului, începând cu data de 27.07.2022, data împlinirii vârstei de 18 ani şi numirea reclamantei în calitate de tutore.

În motivare, s-a arătat în esenţă că pârâtul este fiul reclamantei şi că nu are capacitatea fizică şi psihică de a-şi putea susţine şi administra singur interesele, având probleme severe de sănătate și nevoie de îngrijire și supraveghere din partea altei persoane în permanenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4213 din data de 12.04.2022[8] a fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect „punere sub interdicţie”.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta la data de 27.07.2022, cât şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de 02.08.2022, dosarul fiind trimis Tribunalului Bucureşti la data de 01.08.2022.

Prin Minuta din data de 08.08.2022 pronunțată ca urmare a întâlnirii care a avut loc la nivelul Tribunalul București în vederea stabilirii măsurilor necesare la nivel administrativ pentru implementarea dispozițiilor Legii nr. 140/2022, s-a stabilit că, în privința dosarelor de punere sub interdicție aflate în stadiul procesual apel, acestea vor fi restituite de Tribunalul București instanțelor de fond pe cale administrativă conform art. 21 alin. (2) din Legea nr.140/2022, urmând ca la primirea acestora să se aplice regulile de la trimiterea spre rejudecare (având în vedere că hotărârea primei instanțe este desființată de drept, deci judecata continuă până la soluționarea definitivă a cauzei) respectiv – dosarele se vor înregistra prin versionare și se vor repartiza manual completului inițial învestit, urmând ca eventualele incidente procesuale să fie soluționate potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă și Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Prin rezoluţia din data de 18.08.2022 a Vicepreşedintelui Tribunalului Bucureşti, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 s-a considerat desfiinţată de plin drept sentinţa civilă nr. 4213/12.04.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi s-a transmis dosarul nr. 18846/300/2021 având ca obiect „punere sub interdicţie”, de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, instanţei competente respectiv Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin rezoluţia din data de 22.08.2022 a Preşedintelui Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, constatându-se că prin Hotărârea de colegiu de conducere al instanţei nr. 10/06.05.2020 s-a procedat la despecializarea Completului 9 din materia „Minori şi familie” care a pronunţat sentinţa din dosar şi văzând principiul stabilit prin art. XI din Hotărârea de colegiu de conducere al instanţei nr. 17/19.09.2019, cauza a fost trimisă spre repartizare aleatorie între completele având specializarea „Minori şi familie” în prezent.

Prin referatul din 23.08.2022 s-a constatat că, având în vedere minuta întâlnirii de lucru a Tribunalului Bucureşti din data de 08.08.2022 şi imposibilitatea versionării dosarului civil nr. 18846/300/2021, a fost contactat un reprezentant al Departamentului IT din cadrul Tribunalului Bucureşti care a comunicat că imposibilitatea înregistrării dosarului prin versionare este cauzată de circuitul acestuia.

Prin rezoluţia din data de 24.08.2022 a Preşedintelui Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, având în vedere Rezoluţia din data de 18.08.2022, Minuta întâlnirii de lucru a Tribunalului Bucureşti din data de 08.08.2022 şi imposibilitatea tehnică de înregistrare prin versionare a dosarului nr. 18846/300/2021 ca urmare a circuitului administrativ al acestuia, în temeiul art. 94 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti s-a dispus înregistrarea unui nou dosar, ce a fost repartizat aleatoriu, astfel că la data de 24.08.2022 s-a format dosarul nr. 21864/300/2022 având ca obiect „punere sub interdicţie- RJ- Lg. 140/2022”.

La data de 12.09.2022 instanţa a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative în raport de prevederile art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 126 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României.

Analizând sesizarea de către instanță din oficiu a Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut următoarele:

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative în raport de prevederile art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 126 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României.

A. Justificarea condiţiilor de admisibilitate pentru sesizarea de către instanță din oficiu a Curţii Constituţionale a României, conform art. 27 din Legea nr. 47/1992:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru admiterea sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate este necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

– excepţia să fie invocată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu;

– excepţia să vizeze o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă a Guvernului în vigoare;

– excepţia să fie invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj;

– norma invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;

– să nu se fi pronunţat o decizie anterioară a Curţii Constituţionale prin care să se fi constatat neconstituționalitatea dispoziției a cărei neconstituţionalitate se invocă.

Excepţia este invocată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, deci este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată: „Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă”.

Obiectul excepţiei îi reprezintă dispoziţii cuprinse într-o lege care este în vigoare (Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative), fiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată: „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

Dispoziţiile legale contestate au legătură directă cu obiectul acţiunii, întrucât prin rezoluţia din data de 18.08.2022 a Vicepreşedintelui Tribunalului Bucureşti, conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 s-a considerat desfiinţată de plin drept sentinţa civilă nr. 4213/12.04.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi s-a transmis dosarul nr. 18846/300/2021 având ca obiect „punere sub interdicţie”, de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, instanţei competente respectiv Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin rezoluţia din data de 24.08.2022 a Preşedintelui Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, constatându-se imposibilitatea tehnică de înregistrare prin versionare a dosarului nr. 18846/300/2021 ca urmare a circuitului administrativ al acestuia, s-a dispus înregistrarea unui nou dosar, ce a fost repartizat aleatoriu, formându-se dosarul nr. 21864/300/2022.

Totodată, prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative nu au fost constatate, anterior, ca fiind neconstituţionale, printr-o decizie a Curţii Constituţionale fiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată: (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

Astfel, instanţa a reţinut că în speţă aceste condiţii sunt îndeplinite câtă vreme excepţia vizează o dispoziţie dintr-o lege care se află în vigoare [21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022], a fost invocată din oficiu de instanţa de judecată (Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti), norma invocată are legătură cu soluţionarea cererii (în speţă s-a desfiinţată de plin drept sentinţa civilă nr. 4213/12.04.2022 şi trimis pe cale administrativă dosarul nr. 18846/300/2021, devenit dosarul nr. 21864/300/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti), iar Curtea Constituţională nu a pronunţat o decizie anterioară de neconstituţionalitate.

B. Opinia reclamantei, prin avocat, asupra excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul lipsei de temeinicie a acesteia, având în vedere că interesul său este soluţionarea cauzei cu celeritate şi că din lipsa unor dispoziţii legale care să permită ocrotirea, s-a ajuns la unele situaţii disperate.

C. Opinia pârâtului, prin avocat desemnat din oficiu, asupra excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul lipsei de temeinicie a acesteia, textul legal criticat fiind constituțional în raport de criticile invocate, având în vedere natura urgentă a prezentei cereri de chemare în judecată, aceasta putând fi soluţionată în baza dispoziţiilor legale în vigoare.

D. Opinia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București asupra excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul admisibilităţii acesteia, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile legale.

E. Motivarea excepţiei și opinia instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul temeiniciei acesteia, textul legal criticat fiind neconstituțional în raport de criticile invocate, având în vedere următoarele considerente:

A apreciat instanța că dispozițiile tranzitorii reprezentate de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative ridică probleme de constituționalitate, întrucât contravin art. 1 alin. (4) și alin. (5), art. 126 alin. (1) și art. 129 din Constituție.

1. Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022, intrat în vigoare la data de 18.08.2022, prevede următoarele: „(2) În cazul cererilor prevăzute la alin. (1) aflate în apel, hotărârile prin care acestea au fost soluționate în primă instanță se consideră desființate de plin drept, iar dosarele se transmit de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente”.

Aceste dispoziții legale reglementează desființarea de plin drept a hotărârilor primei instanțe prin care au fost soluționate cererile având ca obiect „punerea sub interdicție judecătorească” aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a legii în calea de atac a apelului, cu transmiterea dosarelor de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente.

Deși această prevedere urmărește asigurarea dublului grad de jurisdicție, fiind edictată în favoarea celor cu privire la care se urmărește instituirea măsurii de ocrotire, soluția apare ca nefiind juridică.

S-a considerat că această prevedere ridică probleme de constituţionalitate prin prisma principiului separaţiei puterilor în stat, existând o imixtiune a puterii legislative în desfăşurarea actului de justiţie, contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, întrucât, în concret, instanța legal învestită cu judecarea apelului va fi desesizată prin efectul legii, fără posibilitatea de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, fapt care contravine rolului funcțional al instanțelor de judecată și depășește limitele puterilor autorității legiuitoare.

Astfel, instituind prin lege desființarea de drept a unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță, Parlamentul a nesocotit dispozițiile art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituție în componenta sa referitoare la separația puterilor în stat şi la realizarea justiţiei de către instanţele judecătoreşti.

Potrivit jurisprudenței constituționale, legea este definită ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinței legiuitorului, ale cărei conținut și formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relații sociale și de specificul acestuia. De asemenea, potrivit Curții Constituționale, legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relații sociale generale, fiind, prin esența și finalitatea ei constituțională, un act cu aplicabilitate generală[9].

Curtea a mai reținut că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competența de autoritate legiuitoare în mod discreționar ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituționale ale acestei autorități consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție[10].

Instanța a mai notat că obligaţia de loialitate constituţională nu are o consacrare expresă în Constituţie, însă Curtea Constituţională a dedus această obligaţie pe calea interpretării normelor Legii fundamentale. Jurisprudenţa Curţii a evoluat de la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională” derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituţie – cel al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Invocarea loialităţii constituţionale s-a realizat cu prilejul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte[11]. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, prin punerea în discuţia plenului Senatului a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, hotărâre care a constatat starea de incompatibilitate a unui senator, urmată de votul negativ privind punerea în executare a acestei hotărâri, „Senatul a acţionat ca o instanţă ierarhic superioară, ceea ce afectează principiul fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală”. Curtea a observat şi reţinut că „teza potrivit căreia o Cameră a Parlamentului poate, în virtutea dispoziţiilor regulamentare proprii, să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Ori, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor referitoare la autonomia regulamentară este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie”. Consideraţiile care au fundamentat constatarea unui conflict juridic de natură constituţională au fost însoţite de sublinierea importanţei, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial constituind o garanţie a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat”.

Astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a apreciat că prin conținutul său, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 este de natură a transforma legiuitorul în autoritate judecătorească, subliniind faptul că acesta nu poate adopta soluții legislative care aparțin în exclusivitate puterii judecătorești.

Operațiunea juridică de desființare a unei hotărâri judecătorești se circumscrie activității jurisdicționale și nu corespunde finalității constituționale a activității de legiferare, Parlamentul acționând în acest caz ca o instanță ierarhic superioară în sensul anulării hotărârii atacate cu apel și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pe cale administrativă.

Așadar, prin intrarea în vigoare a legii este cenzurată și desființată de plano orice hotărâre pronunțată de prima instanță și apelată.

Din această perspectivă, instanța a reținut că norma criticată este de natură a contraveni dispozițiilor art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituție referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat şi înfăptuirea justiţiei, Parlamentul intrând în sfera de competență a autorității judecătorești, singura autoritate publică cu atribuții jurisdicționale, prin adoptarea unor soluții în dosarele aflate în calea de atac a apelului.

2. Norma procesuală reglementată de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 contravine art. 1 alin. (5) din Constituție din perspectiva componentelor securității raporturilor juridice reprezentate de previzibilitatea şi claritatea normei juridice şi asigurarea interpretării unitare a normei juridice.

Cu privire la principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea Constituțională a elaborat o vastă jurisprudență, în acord cu cea în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Instanța de contencios constituțional a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca textul normativ să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, astfel ca, în procesul de interpretare și aplicare a legii, să ofere persoanei vizate o protecție adecvată împotriva arbitrarului[12].

Tot pe cale jurisprudențială[13] s-a stabilit, cu valoare de principiu, că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că, deși ar fi de dorit, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere și necesitatea de asigurare a supleței normei juridice, suplețe care însă nu poate să afecteze previzibilitatea legii. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Așadar, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Așa fiind, rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor[14].

Una dintre dimensiunile principiului securității juridice priveşte activitatea de elaborare, modificare, abrogare, corelare şi sistematizare a actelor normative. Sub acest din urmă aspect, principiul securităţii juridice cuprinde, în principal, următoarele exigenţe: neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a legii.

Există însă şi o altă semnificaţie a noţiunii de accesibilitate, asociată exigenţei previzibilităţii legii, şi anume aceea care priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora

Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita”).

Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (de exemplu cauzele Facini Dori v Recre, 199421, Foto-Frost v Hauptzollant Lübeck.Ost, 198722), principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi de asemenea, impune stabilitatea regulilor instituite prin acestea. Şi în doctrină s-a afirmat, în acelaşi sens, că prima dintre condiţiile ce asigură aplicabilitatea dreptului o constituie suficienta sa definire, care vizează asigurarea rigorii atât în planul conceptualizării dreptului, a noţiunilor juridice, cât şi în planul redactării actelor normative. Aşadar, elaborarea legilor nu este numai o artă, ci este, în egală măsură, o ştiinţă sau mai exact o tehnică şi, în plus, o tehnică dificilă. Rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care trebuie respectate de legiuitorul român la elaborarea oricărui act normativ.

De pildă, prin Decizia nr. 710/2009, Curtea, făcând trimitere în mod expres la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate a normei juridice, a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici reţinând, printre altele: „legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice”.

Chiar dacă, aparent, asigurarea interpretării unitare a legii este un element al securităţii juridice care aduce în prim-plan rolul instanţele judecătoreşti, în realitate exigenţa priveşte tot activitatea legislativă, întrucât de modul în care sunt reglementate, corelate, sistematizate actele normative, depinde unitatea interpretării acestora.

A constatat instanța totodată că obligaţia de previzibilitate a legii în elaborarea actului normativ este prevăzută și în art. 23 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în scopul stabilităţii soluţiilor legislative.

Conceptul de predictibilitate este definit în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca fiind ceva ce poate fi prevăzut sau prezis. În doctrină, valoarea vizată este aceea a securităţii raporturilor juridice. Totodată, în filosofia dreptului, previzibilitatea normativă este baza securităţii juridice, definită, la rândul ei, ca principiu şi exigenţă a ordinii juridice, condiţie a stabilităţii economice şi sociale. Soluţiile judiciare pronunţate de instanţe, cât şi administraţia publică efectivă se încadrează conceptual în principiul determinist al previzibilităţii. Prin accepţiune a termenului, predictibilitatea este asociată unei calităţi, aceea de fi predictibil, anticipat.

Astfel, din perspectiva instanței prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Această concluzie este dată de faptul că, odată soluționată în primă instanță o cerere de punere sub interdicție judecătorească, hotărârea nu poate fi desființată de drept ca urmare a intrării în vigoare a unei legi noi, cu consecința trimiterii administrative a dosarului aceleiași judecătorii, din moment ce, art. 165 C.civ., astfel cum a fost modificat reglementează persoanele care pot cere punerea sub ocrotire, prevăzând următoarele: „Instituirea consilierii judiciare sau a tutelei speciale poate fi cerută de cel care necesită ocrotire, de soţul sau de rudele acestuia, de afini, de persoana care locuieşte cu el, precum şi de celelalte persoane, organe, instituţii sau autorităţi prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător”.

În plus, principiul dublului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional în materie civilă, Tribunalul este instanța de drept comun, astfel că, în aceste cazuri legiuitorul putea opta ca aplicarea legii noi să se facă de însăși instanța de apel, mai ales că apelul este devolutiv.

Așadar, în optica instanței legea nouă trebuie să se aplice dosarelor pendinte indiferent de stadiul procesual în care se află (în etapa judecății în primă instanță sau în apel) fără posibilitatea desființării de drept, prin efectul legii a unei hotărâri nedefinitive.

O altă soluție ar fi fost aceea de închidere a acestor tipuri de dosare aflate în calea de atac de atac ordinară, de reformare și devolutivă, cu posibilitatea pentru cei cărora legea le recunoaște legitimitate procesuală activă de a introduce noi cereri întemeiate pe Legea nr. 140/2022.

Totodată, instanţa a criticat lipsa de claritate a normei, care a generat multe dificultăţi în practica judiciară. Deşi hotărârea primei instanţe se desfiinţează de drept prin intrarea în vigoare a legii nu s-a prevăzut modalitatea concretă prin care se realizează acest lucru şi nici ce se întâmplă cu dosarul ulterior.

După cum se observă, deşi la nivelul Tribunalului Bucureşti s-a decis ca dosarele din apel să fie trimise administrativ primei instanțe, să se aplice regulile de la trimiterea spre rejudecare şi că dosarele se vor înregistra prin versionare, urmând a fi repartizate manual completului inițial învestit, s-a constatat imposibilitatea procedării în această manieră.

În plus, această „trimitere spre rejudecare” ne apare ca injustă afectând evaluarea judecătorilor cărora le creşte în mod artificial şi neimputabil indicele de casare, conducând şi la supraaglomerarea instanţelor nevoite a soluţiona cereri de abţinere[15].

Aşadar, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 nu a prevăzut în mod clar dacă ulterior trimiterii administrative se vor forma dosare noi sau dosare asociate ori dacă acestea se vor repartiza manual ori aleatoriu, fapt ce a generat deja divergenţe de interpretare, în sensul apariției unor interpretări diametral opuse, ca urmare a lipsei de claritate şi precizie a normei.

Astfel, într-o opinie soluţia corectă este cea a formării de dosare noi care să fie repartizate aleatoriu, iar în altă opinie s-a decis formarea de dosare asociate, însă întrucât sistemul Ecris nu permite versionarea, s-au format dosare noi cu repartizare manuală.

Mai mult decât atât, nici la nivelul Tribunalului Bucureşti nu s-a procedat unitar sub aspectul modalităţii de trimitere a dosarului, în unele cauze fiind emise rezoluții fără citarea părţilor, iar în altele încheieri cu citarea acestora.

Or, se observă deja că însăși formularea neclară a normei stă la baza interpretării sale neunitare, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 încălcând principiul securității juridice prin prisma nerespectării următoarelor exigenţe: claritate, precizie, previzibilitate și asigurarea interpretării unitare a normei juridice.

3. Norma procesuală reglementată de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 contravine şi art. 129 din Constituție din perspectiva impunerii obligatorii a dublului grad de jurisdicţie şi a unei soluţii unice.

După cum s-a antamat și anterior, o posibilă rațiune a trimiterii spre rejudecare este și existența unui dublu grad de jurisdicție pentru persoanele față de care se solicită luarea unor măsuri de ocrotire conform Legii nr. 140/2022.

La nivel constituțional, art. 129 din Constituţie stabilește că „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Teza finală indică faptul că orice cale de atac se exercită în condițiile legii, în măsura în care o astfel de cale de atac este, în mod evident, prevăzută de lege. Prin urmare, nu se prevede un dublu grad de jurisdicție în Legea Fundamentală, ci legiuitorul apreciază în funcție de obiectul cauzei/cauzelor dacă se justifică sau nu instituirea unui nou grad de jurisdicție, cu sau fără caracter devolutiv.

În materia măsurilor speciale de protecție, în lipsa unor norme derogatorii de la dreptul comun aplicabil, se poate exercita calea de atac a apelului, cale de atac devolutivă, care se soluționează de instanța ierarhic superioară. Dacă apelul este o cale de atac devolutivă, înseamnă că se produce o nouă judecată pe fond, cu administrarea/readministrarea de probatorii. Soluțiile care pot fi pronunțate se împart în: respingerea apelului, admiterea apelului, cu evocarea fondului sau trimiterea spre judecare/rejudecare, după motivul care viciază hotărârea de fond. Dacă instanța de apel apreciază că nu s-a antamat fondul, are posibilitatea, la cererea părților, să dispună trimiterea spre rejudecare, în caz contrar chiar această instanță evocând fondul. Prin urmare, a apreciat instanţa că soluția prevăzută de Legea nr. 140/2022 este neconstituțională prin faptul că induce ideea unui dublu grad de jurisdicție obligatoriu în temeiul Constituției, impunând o soluție unică, care nu ține seama de modul în care se soluționează o cale de atac exercitată în cauză. Astfel, nu se poate pune semnul egalității între o hotărâre prin care s-a antamat fondul (cu administrare de probatoriu), una în care nu s-a antamat fondul, respingându-se cererea ca inadmisibilă/neîntemeiată pentru lipsa cadrului legislativ și una în care nu s-a antamat fondul pentru diverse incidente procedurale (lipsă semnătură spre exemplu, valorificată ca motiv de anulare conform art. 196 C.pr.civ.).

Aşadar, nu se poate explica de ce se impune trimiterea pe cale administrativă a unei cauze în care instanța a anulat cererea pentru lipsa semnăturii/lipsa dovezii calității de reprezentant, soluția propusă de legiuitor nesocotind în mod grav atribuțiile constituționale ale instanței învestite cu soluționarea unei căi de atac.

A subliniat instanţa faptul că deși art. 21 din Legea nr. 140/2022 reglementează situația dosarelor pendinte, sunt omise cele în care prin hotărârea primei instanțe s-a luat act de renunțarea la judecată sau s-a constatat perimată cererea care se atacă cu recurs.

Astfel, apare legitimă întrebarea dacă aceste hotărâri sunt desființate de drept, deci asimilate de legiuitor celor aflate în apel sau sunt excluse din domeniul său de incidenţă, în privința aplicându-se dispozițiile art. 25 alin. (1) C.pr.civ. Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”, fapt ce ar contraveni rațiunii generale a legii privind aplicarea sa imediată tuturor cauzelor pendinte.

Cu toate acestea, nu se poate face abstracţie de faptul că această normă a fost aplicată inclusiv pentru dosarele suspendate aflate în apel şi în privinţa cărora era împlinit termenul de perimare[16].

Trecând și peste aceste aspecte, au mai existat evenimente legislative care au condus la modificarea fizionomiei măsurilor de ocrotire privind persoanele fizice. Se poate aminti intrarea în vigoare a Codului civil și a Codului de procedură civilă, legi care nu conțineau în normele de punere în aplicare o soluție inedită precum cea criticată prin prezenta încheiere de sesizare a Curţii Constituţionale, ci pur și simplu respectau rolul și atribuțiile trasate de Constituție și legile în vigoare în legătură cu modul de funcționare a instanțelor judecătorești, așa încât dacă se impunea verificarea situației persoanei puse sub interdicție de prima instanță în apelul declarat în cauză, instanța de apel antama fondul în funcție de normele în vigoare la data soluționării apelului, întrucât în legătură cu starea și capacitatea persoanelor, normele substanțiale sunt de imediată aplicare conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (6) C.civ. O astfel de soluție putea fi adoptată și la acest moment, respectiv instanța de apel să soluționeze fondul cauzei în funcție de normele în vigoare la momentul soluționării căii de atac.

În plus, este nesocotit și principiul disponibilității procesuale întrucât excepțiile de la regula reținerii cauzei spre rejudecare sunt următoarele:

– când se constată că, în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții nelegal citate;

– când părțile solicită în mod expres luarea măsurii trimiterii spre rejudecare primei instanțe prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Observăm că dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. pr. civ. au fost apreciate ca fiind constituționale, prin Decizia nr. 509/2018[17] Curtea Constituțională reținând în esență că „prin dispozițiile criticate legiuitorul dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care însă nu îl elimină, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”. S-a subliniat faptul că, „în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege (art. 9 C. pr. civ.)”. Curtea a reţinut că „prin textul de lege criticat care, pentru raţiuni de celeritate, prevede că instanţa de apel anulează hotărârea atacată şi judecă procesul evocând fondul, ceea ce echivalează cu existenţa unei singure căi de atac, nu se aduce atingere accesului liber la justiţie, întrucât Constituţia nu conţine nicio dispoziţie referitoare la numărul gradelor de jurisdicţie, iar părţile îşi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel la fel cum ar fi putut să o facă şi în situaţia în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanţe. Mai mult, textul dă posibilitatea părţii care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanţe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicţie”.

În orice caz, soluția din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 este cu atât mai inedită cu cât nesocotește și realitatea existentă la diversele instanțe de control judiciar. Astfel, dacă la o instanță de control judiciar încărcătura este mai scăzută, este posibil ca toate apelurile exercitate să fie deja soluționate pe fond, așa încât persoana respectivă fie nu este supusă niciunei măsuri de protecție, fie urmează a fi reexaminată starea sa de sănătate conform Legii nr. 140/2022. În schimb, dacă la o instanță de control judiciar încărcătura este mai mare, iar căile de atac nu sunt soluționate, toate dosarele, indiferent de soluție, se trimit pe cale administrativă spre rejudecare. O astfel de diferență nu poate fi explicată în mod logic. În plus, în acest mod se aplică un tratament juridic diferit în cauze identice, singurul element de diferențiere fiind unul străin de situația concretă a părților, respectiv operativitatea instanței de control judiciar.

Date fiind aceste considerente, instanța a apreciat că se impune sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative în raport de prevederile art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 126 alin. (1) şi art. 129 din Constituţia României, invocată de instanță din oficiu în cauza ce face obiectul dosarului nr. 21864/300/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.


[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare.
[2] Republicată în în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu modificările și completările ulterioare.
[3] Adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006 și ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, publicată în M.Of. nr. 792 din 26 noiembrie 2010.
[4] Publicată în M. Of. nr. 500 din 20 mai 2022.
[5] Pentru studii privind dificultăţile în soluţionarea cererilor având ca obiect „punere sub interdicție judecătorească”, a se vedea I.-A. Filote-Iovu, Divergențe jurisprudențiale în cauzele având ca obiect „punere sub interdicție judecătorească”, pe juridice.ro (20.09.2021); I.A. Filote-Iovu, Impedimente în soluţionarea cu celeritate a cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie judecătorească”, pe juridice.ro (13.11.2020); I.-A. Filote-Iovu, Scurte considerații cu privire la Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, pe juridice.ro (01.02.2021).
[6] I.-A. Filote-Iovu, Impactul intrării în vigoare a Legii privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale. Consecinţe asupra sistemului judiciar. Necesitatea unui control de constituționalitate a priori, pe juridice.ro (29.04.2022).
[7] Jud. Sectorului 2 București, s. civ., înch. din 12 septembrie 2022, nepublicată.
[8] Jud. Sectorului 2 București, s. civ., sent. nr. 4213 din 12 aprilie 2022, nepublicată.
[9] A se vedea Decizia nr. 643 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 978 din 23 octombrie 2020, par. 53.
[10] A se vedea Decizia nr. 643 din 24 septembrie 2020, precit., par. 57.
[11] Decizia Curții Constituționale nr. 972/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012.
[12] A se vedea în acest sens, spre exemplu, Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, par. 52 și din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, par. 66 sau Deciziile Curții Constituționale nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012.
[13] Decizia Curții Constituționale nr. 688 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 11 februarie 2022, par. 17.
[14] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, Decizia nr. 534 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1172 din 3 decembrie 2020.
[15] Astfel s-a procedat, de pildă în dosarele nr. 22422/300/2022/a1, 21862/300/2022/a1, 21968/300/2022/a1, 21863/300/2022/a1 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti etc.
[16] De pildă, în cadrul dosarului 13755/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa nr. 4187 din 20 aprilie 2021, atacată cu apel, a fost respinsă cererea de punere sub interdicţie. Prin încheierea din 11 ianuarie 2022 Tribunalul Bucureşti a suspendat cauza în temeiul art. 242 alin. (1) C.pr.civ., iar prin decizia Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a III-a civilă şi pentru cauze şi minori şi de familie nr. 446/24.05.2022 a fost respins recursul formulat împotriva acestei încheieri. La primirea dosarului, Tribunalul Bucureşti- Secţia a V-a civilă a dispus prin rezoluţia din 24 august 2022, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 140/2022 trimiterea dosarului instanţei competente, fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti dosarul nr. 13755/300/2020* având ca obiect „punere sub interdicţie-Rejudecare- Legea nr. 140/2022”.
[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 25 ianuarie 2019.


Jud. Ioana-Anamaria Filote-Iovu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti