Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Știința investigației criminale. Metode și modele investigative (III)
20.09.2022 | Neculai ZAMFIRESCU

Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Neculai Zamfirescu

Neculai Zamfirescu

Alibiul și tabelul de adevăr

Dincolo de abstractizarea noţiunii de “ALIBI”, avem în faţă mesajul acesteia, conţinutul ce se materializează în elemente de fapt care servesc la constatarea faptului că, la data săvârșirii acțiunii criminale, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei.

În materia aplicării legii penale în raport cu spaţiul, principiul ubicuității este incident. Negarea logică a omniprezenţei, respectiv a însuşirii stării cuiva de a fi prezent pretutindeni sau în mai multe locuri în acelaşi timp, devine raţiunea definirii alibiului. Forma de reflectare a noţiunii de alibi în gândirea juridică nu este dată de o anume normă juridică[1], ci de mesajul dicţionarului juridic, unanim recunoscut – Alib’i, dovadă de nevinovăţie și mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi.

Alibiul este o probă, un element de fapt care servește la cunoaşterea faptelor și a împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Aceasta se obține de către organul judiciar prin intermediul oricărui mijloc de probă numit de codul de procedură penală, sau printr-un mijloc de probă specific. (nenumit – orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege).

Noţiunea de alibi este percepută şi acceptată sub două mesaje:

1. Proba prin care o persoană, supusă unui proces investigativ deschis, dovedeşte că, în momentul săvârşirii acțiunii criminale imputate, el se găsea în altă parte.

Declarația persoanei care invocă un alibi, perceput personal, nemijlocit, adică prin propriile organe de simţ, (“de visu”) este un mijloc de probă în apărare, nu un alibi. Mijlocul de probă propriu zis, cel ce prezintă elementele, de fapt, nu poate fi decât actul prin care ofițerul constată veridicitatea afirmațiilor persoanei suspectate. Mai pe scurt (în cazul unui proces investigativ deschis), suspectul își prezintă afirmația spre a fi verificată. Această situație este cea clasică, care indică modul de reflectare al noțiunii „alibi” în conștiința juriștilor, și nu numai a lor[2].

2. Dovadă de nevinovăţie procurată de ofițer, din proprie inițiativă, pe parcursul unui proces investigativ secret, potrivit căreia persoana suspectată de comiterea unei acțiuni criminale, nu se afla în spațiul critic în momentele desfășurării acțiunii criminale. Operațiunile privind reducerea cercului de suspecți consacră procedura acordării alibiului.

În situația unui cerc de suspecți mărit, „procedura alibiului” se aplică în cascadă, motiv pentru care punem în discuție evidența nevinovăției, nu și aparența. În aceste cazuri, proba de nevinovăție (alibiul) justifică renunțarea de a se continua procesele investigative privitoare la anumite persoane.

Când se procedează la reducerea unui cerc de suspecți, să zicem, format din zece persoane, nouă vor fi excluse, numai unul este autorul acțiunii criminale. Dacă, din nefericire, tocmai pe el l-am exclus, atunci condamnăm negreșit un nevinovat[3]. De reținut faptul că, acordarea unui alibi înseamnă un pas înainte, dar poate însemna și compromiterea întregului proces investigativ de până acum, pentru că alibiul stă pe muchie de cuțit.

În cazul procedurilor investigative secrete, alibiul aduce în discuţie dreptul persoanelor investigate de a beneficia de prezumția de nevinovăție prin verificarea cu bună credinţă a suspiciunilor ce planează asupra lor. Respectarea de către ofițer a prezumției de nevinovăție și a principiilor ce asigură evitarea erorii judiciare înseamnă renunțarea la așa zisele proceduri investigative denumite generic „Tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară ”ce vreau eu”. Reamintim fiecărui investigator, faptul că prezumţiile sau ipotezele de lucru sunt valabile numai până când sunt invalidate.

Orice afirmație în apărare care se verifică este o afirmație a adevărului (un alibi). Afirmațiile ce tind către eludarea adevărului (minciuna) nu pot căpăta acest statut.

Dacă discutăm de ideea “alibi versus minciună”, este recomandat să ne orientăm spre aplicarea unor proceduri inspirate de principiile “teoriei inteligenței Machiavellice”, mai precis a “teoriei minciunii”.

Astăzi minciuna este în noi și în toate, astfel că sunt bine venite sugestiile ce se desprind din clasificarea minciunii: minciuna mare; cacealma (bluffing); minciuna deschisă; minciuna majordom; minciuna contextuală; economia cu adevărul; minciuna de urgență; exagerarea; minciuna glumeață; minciuna pentru copii; minciuna prin omisiune; minciuna în afaceri; minciuna nobilă; minciuna albă; jurământ fals; reclamă exagerată.

Cartea Sfântului Augustin, „Carte despre minciună” și „Împotriva minciunii”, poate inspira aspiranții în investigației criminale. (găsim idei despre minciuna nedescoperită)[4].

Nu toate minciunile pot ascunde minciuna esențială prin care se poate obține acordarea alibiului. Când părintele asumă crima comisă de fiu, sau oferă alibiul salvator, afirmă o minciună nobilă, prin care își oferă satisfacții pentru binele făcut familiei. Minciuna contextuală, când se afirmă o parte a adevărului în afara contextului, știind că fără informații complete, se creează o impresie falsă, poate fi sezizată numai atunci când ofițerul cunoaște în amănunt toate elementele situației de fapt.

În privința reducerii cercului de suspecți se promovează procedura alibiului prezumtiv sau posibil de invocat, situație în care principiile teoriei minciunii nu ne ajută, iar un anume algoritm se poate urma în funcție de situațiile de fapt investigate.

Ideea mijlocului de apărare “mă găseam în altă parte” presupune și ideea „eram aici, însă”. Aducem în discuție simultaneitatea prezențelor în timpul și perimetru investigat. Un exemplu: pe un palier al blocului sunt patru apartamente. La ora X se aude o împușcătură, după numai două secunde se aude cum se deschide și se închide o ușă, aceleași zgomote se aud și după alte două secunde. Avem un cadavru și trei locatari suspectați de omucidere, fiecare în parte poate invoca un alibi. În acest caz, urmează să rezolvăm ecuația triadei „spațiu – loc – timp critic”. Spațiul – palierul, locul – apartamentul victimei și timpul – rezonanța împușcăturii.

Dacă urmărim jocul de cuvinte, a (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) deţine (nici) o probă, a (nu) avea (nici) o motivare, putem sublinia că expunerea de fapte şi împrejurări privind poziţionarea în timp şi spaţiu a persoanei trebuie să se constate printr-un mijloc de probă, sau să fie regăsită în conținutul oricărui alt mijloc de probă ce a fost deja administrat în cauză. Aceasta nu înseamnă că ofițerul nu are libertatea acordării alibiului, mai ales atunci când remarca sa privește fapte și împrejurări notorii care nu se demonstrează.

El, ofițerul, știe că trăiește într-o lume în care amicii nu-și iartă greșelile. Dacă nu s-a orientat, cu siguranță va fi apostrofat „Aoleuuuu, ce făcuși Bobiță, ai pus botu’?!”, nu va fi iertat, căci nici el nu va ierta.

Luăm în calcul și situaţia de fapt, în care prezența în câmpul criminal nu are şi o consacrare juridică, sau desemnează aspectele faptice ale unei situaţii spre deosebire de aspectele juridice ale acțiunii criminale.

Această perspectivă motivează acordarea alibiului unei persoane, în ciuda faptului că în momentele săvârşirii acțiunii criminale se afla chiar în perimetrul câmpului criminal, însă relatarea să se înscrie în rândul afirmațiilor ce nu pot fi contrazise. Ne gândim la situația în care teza susţinută este adevărată, întrucât orice altă soluţie posibilă ar duce la rezultate absurde (Argumentul ad absurdum); sau când argumentele sunt deduse din ceea ce este contrar (Argumentum a contrario), ori faptul prezenței este de mică importanţă înscriindu-se în faptele ignorate de lege (de minimis non curat lex).

Ideea este că cercul de suspecți cuprinde diverse persoane sub motivații diferite, faptul că o parte dintre acestea s-au aflat în perimetrul câmpului criminal nu conduce la ideea ignorării relatărilor acestora, reducerea cercului de suspecți nu se face pe baza rațiunii pentru care au fost incluși, sau pe baza faptului că s-au aflat în câmpul criminal, se ia în calcul rezultatul verificării afirmațiilor privind neimplicarea în acțiunea criminală, aceasta este cheia hotărârii de acordare a alibiului.

Am pus în pagină o temă despre alibi, să discutăm și despre cine îl poate acorda, desigur, pentru ofițerul investigator și procuror este o preocupare și o obligație ce persistă până la descoperirea făptuitorului.

Odată descoperit, “autorul” nu este privat de aplicarea prezumției de nevinovăție. Aplicând principiul  “cine poate mai mult, poate şi mai puţin(“qui potest plus, potest minus”), ne îndreptăm privirea către judecătorul de drepturi și libertăți, către cel de cameră preliminară și cel al completului de judecată, către expert și de ce nu, către avocat.

Să exemplificăm, cine ia o declarație, lecturează un mijloc de probă, poate constata elementele de fapt care indică perspectiva acordării alibiului, iar admiterea unei cereri de revizuire poate fi motivată din aceeași perspectivă. Un expert în balistică poate acorda alibiul persoanelor care s-au aflat în încăpere cu victima, indicând faptul că tragerea a fost efectuată din afara încăperii. Un avocat care remarcă elemente de fapt care indică posibilitatea acordării alibiului, se adresează unui specialist care va confirma remarca prin raportul său. Deci “alibiul” merge de mână cu prezumția de nevinovăție.

Am ajuns la formularea “act de specialitate”, prin aceasta afirmăm faptul că alibiul este o instituție a științei dreptului, instituție ce are locul său bine definit în ecuația descoperirii. Această instituție se poate bucura de propriile modele de aplicare.

Ineditul mijloacelor de probă nenumite permite o înfățișare în chip schematic corespunzător unui model științific, a unei sinteze ce prezintă rezultatele investigative în mod convingător[5].

Modele de prezentare investigativă – tabele de adevăr

1. TABEL DE ADEVĂR – Verificarea afirmațiilor prin coroborarea datelor (acordarea alibiului clasic)

Episodul relatat de martorul “A” alături de episodul relatat de martora ”B“ stabilesc timpul şi zona în care a fost văzută pentru ultima oară victima, respectiv acesta se afla la orele 21.10 pe cărarea dintre terenul de tenis şi restaurant, alături de un grup de tineri necunoscuţi martorei “B”. DECI afirmația suspectului este adevărată.

2. TABEL DE ADEVĂR – Minciuna prin omisiune

Minciuna prin omisiune este acea minciună prin care se omit date importante, lăsând în mod deliberat o concepție greșită unei persoane.

O dată spusă o minciună, pot apărea două consecințe: poate fi descoperită sau poate rămâne nedescoperită. În unele circumstanțe, o minciună descoperită poate pune la îndoială alte afirmații spuse de același vorbitor. Atitudinea mincinosului, ceea ce gândește și cum se comportă, trebuie mânuită cu multă grijă. Pentru atingerea acestui obiectiv, am formulat conceptul “minciuna, sursa de adevăr”[6].

Când afirmația este mincinoasă, interesul investigativ se dezvoltă în jurul acesteia. Privit dintr-o anumită perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează personalitatea, iar adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce afirmații confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea realității în individ, care este un adevăr, este o distinctă transpunere a unei cantități purtătoare de informații care se metamorfozează în „realitate” cu o structură și fenomenalitate distinctă.[7]

Prin identificarea sensului elementelor minciunii, respectiv: sensul producerii confuziei; a orientării false; a speranței; a determinării la o anume acțiune sau a unei anume stări intelective, sociale ori afective, se dezvăluie interesele care servesc într-un fel sau altul mincinosului, interese pe coordonatele cărora se construiesc strategiile descoperirii și se prezintă adevărul (alibiul) sau minciuna.

În scenariile dualiste (da/nu, alb/negru), răspunsurile sunt întotdeauna date, o persoană care știm că minte constant, paradoxal ar fi o sursă de adevăr.[8]

Avem mărturia neînsuflețită a poziționării GPS și omisiunea motivării revenirii pe traseu. În cazul în care activitățile nu sunt legate de acțiunea criminală, se acordă beneficiul alibiului. (de minimis non curat lex)


[1] În acest sens am consultat codurile de procedură penală ale României (1984, 1936, 1968, 2014).
[2] Odă – G. Topârceanu
Ai omorât pe cineva?
Ai blestemat?…. Nu, dimpotrivă,
Nu ai alură ofensivă.
Ce-or fi avut cu dumneata?
[3] Gheorghe Scripcaru, Etica în cercetare. „Atunci când majoritatea oamenilor vorbesc de etică (sau morală), se gândesc la regulile pentru a distinge între bine și rău, cum ar fi Regula de aur („Să nu faci altora ce nu dorești să ți se facă ție”), un cod de conduită profesională precum Jurământul lui Hippocrate („În primul rând, să nu faceți nici un rău”), un crez religios precum cele Zece Porunci („Să nu ucizi …”) sau un aforism înțelept, cum ar fi spusele lui Confucius. Aceasta este modalitatea cea mai comună de definire a „eticii”: norme de comportament care disting comportamentul acceptabil de cel inacceptabil”.
[4] Enciclopedia liberă, o clasificare a minciunii. Augustin de Hipona, cunoscut și ca Sfântul Augustin [de Hipona], conform numelui său din latină Sanctus Augustinus, a scris o carte dedicată minciunii De Mendacio, Despre minciună. Anterior scrisese „Carte despre minciună” și „Împotriva minciunii”. Conform textului cărții De Mendatio, care este o operă târzie a sa, Sfântul Augustin grupează minciunile în opt categorii grupate în ordinea severității: minciuni din texte religioase; minciuni care rănesc pe toți și nu servesc nimănui; minciuni care rănesc pe toți și servesc cuiva; minciuni spuse pentru plăcerea de a minți; minciuni spuse pentru „a mulțumi pe alții într-o manieră elegantă”; minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viața cuiva; minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează „puritatea” cuiva.
[5] De la enciclopedia liberă, un model științific (caz ideal, caz teoretic) este o reprezentare prin alte mijloace a unei situații reale, bazată pe conceptualizare, alcătuită în vederea obținerii unor rezultate aproximative sau a unei clasificări valabile în majoritatea cazurilor posibile.
Modelele științifice pot avea diverse grade de fidelitate față de situația de la care se pornește, studiul fiind unul neexhaustiv (nu se urmărește verificarea tuturor cazurilor posibile). În opoziție, rezultatele obținute în situația reală poartă denumirea de caz real, caz practic. Modelul științific se servește de legi formale, prin care sunt descrise caracteristicile situației reale cu cea mai mare influență asupra rezultatelor.
Astfel de modele sunt realizate uneori și din imposibilitatea de a reproduce în laborator problema studiată. Este aplicat în toate ramurile științei (naturale, formale, sociale), dar și în taxonomiile – ansamblurile de clasificări, ale disciplinelor non-științifice.
[6] Neculai Spirera Zamfirescu – note cercetare ştiinţifică – Caracteristica fundamentală a acţiunii infracţionale privind omucideri instantanee ce nu exclud un iter criminis şi Expunere în cadrul Conferinţei cu participare internaţională „Marea criminalitate în contextul globalizării”, organizată de Academia Română – Institutul de Cercetări Juridice «Acad. Andrei Rădulescu» – 16 martie 2012
[7] Enciclopedia liberă, fenomenalitatea minciunii.
[8] Enciclopedia liberă, paradoxuri despre minciună.


Conf. univ. dr. Neculai Zamfirescu

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti