Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Mai reprezintă avocatura punerea în scenă a virtuților?
21.09.2022 | Daiana POMIAN

Secţiuni: Opinii, Selected, UNBR+INPPA+Barouri
JURIDICE - In Law We Trust
Daiana Pomian

Daiana Pomian

Partea IVirtuțile – calitățile sine qua non avocatul nu se poate desăvârși

1. Avocatul orator

Unui orator, însă, trebuie să-i pretindem ascuţirea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria jurisconsultului, vocea tragedianului şi, aş zice, gesturile unui actor celebru.[1] Cicero

Avocatul, în calitate de orator are datoria de a poseda cuvintele, de a jongla cu toate valențele acestora, de a le desprinde de o prea mare greutate juridică și a le transpune într-o manieră transparentă, coerentă, de a le însufleți, captând interesul auditoriului. Cuvintele sunt unealta principală a avocatului, prin intermediul lor avocatul seduce auditoriul, prin intermediul lor captează realitatea petrecută și o transpune într-o sală de judecată, cu ajutorul lor avocatul înfruntă adevărate războaie oratorice, al căror deznodământ este transpus într-un verdict.

Astfel, elocința, alături de materialul probator existent, devine mijlocul prin care avocatul își arogă rolul unui posibil salvator a unor cauze. Această retorică devine instrumentul primordial care servește la formarea unei convingeri favorabile, la nuanțarea discursului judiciar, la estetizarea situației de fapt, având drept scop final găsirea celei mai realizabile și realiste salvări a clientului.

Oratoria, prin avântul celor amintite, naște pledoaria, care are rolul de a forma și a șlefui un avocat, iar astfel cum generos este surprins în Arta Avocatului, „Pledoaria este atunci cînd e vorba de pledoarii bune – rezultatul unui talent intelctual unit cu talentul de a vorbi, este rezultatul unui talent complex, o adevărată prelungire a personalitătii complexe a avocatului (…), manifestarea unei intense trăiri, a unei tensiuni intelectuale si emotive puternice, desigur stăpînită, disciplinată, exprimată cu artă si tehnică.[2]

Așadar, o adevărată pledoarie nu poate fi făurită fară elemente ce țin si de personalitatea avocatului, fără contorsionismul minții acestuia pe toate laturile, fară implicația simultană si reală a simturilor, si nu în ultimul rând fără cunoaștera aprigă a întregului dosar.

2. Avocatul scriitor

Avocatul este un maestru al scrisului, acesta trebuie să aibă abilitatea de a folosi cuvintele pentru a capta atenția si a impresiona și în scris, desigur că nu este indicat să părăsească planul juridic și să încerce să calce pe urmele unui scriitor de profesie, întrucât are de urmat altfel de norme, pentru a-și asigura eficiența în sfera juridică, cum ar fi păstrarea unui stil curat, concis, corect din punct de vedere gramatical, demn de a fi parcurs de către ceilalți participanți pe scena justiției.

Scrisului, în special scrisului juridic, nu-i este oferit răgazul greselii, ori a unor inadvertențe de manieră a disturba mesajul pe care avocatul dorește să-l trasmită. Cererea de chemare în judecată ori alt fel de acțiune, de orice natură, formultă în scris dă nastere procesului, reprezintă exordiul acestuia, primul impact al judecătorului cu cauza, cu informațiile venite din partea clientului pe care avocatul îl reprezintă, practic, se tratează în scris cele mai importante elemente ale cauzei.

Sigur că este vorba inclusiv despre persuasinea în scris, ca factor debutant, necesar, care denotă o apartenență de profesie, întrucat fie ca expunem situația reclamantului, care formuleaza acțiunea introductivă, fie, apoi, cea a pârâtului care-și formulează apărările prin întâmpinare, avocatul trebuie să fie în spiritul convingerii instantei de judecată încă din acestă fază, întrucât, prin scris se conturează primul contact, atât cu judecătorul, cât și cu celalalte părți din proces.

Tocmai de aceea, tendinta de a reduce excesiv, ori a simplifica motivele unei acțiuni nu are cum să reprezinte un avantaj nici pentru client, nici pentru completul de judecată, si nici pentru cauza în sine, deoarece, o prezentare lapidară a acestora permite intervenția interpretărilor, iar evident combaterea acestora revine tot avocatului.

3. Avocatul actor

Diferența primordială dintre avocați și actori este că avocații în exercitarea aptitudinilor actoricești nu culeg aplauzele pentru simplul fapt al realizării acestora ci au de atins un scop precis, au menirea ca în cele din urmă să convingă completul de judecată, nu întotdeauna sub semnul reușitei, ci uneori doar cu scopul de a obtine un verdict mai blând. Însă ca acest lucru să poată fi înfăptuit pe scena sălii de judecată, pe lângă oratorie este nevoie de a capta atenția, de a menține această atenție până la finele pledoariei, este nevoie de a astupa rumoarea dintr-o sala de judecată, de a-i permite persistenței memoriei să se balanseze de multe ori într-un joc alegoric de cuvinte, de a rosti acele cuvintele care au puterea de a impresiona și în cele din urmă să convingă.

Totodată, avocaâii nu se prezinta în fata completului de judecată cu replici memorate și repetate, care să poată preîntâmpina avanlanșa de replici a adversarilor, sigur că acestia pot creiona o pledoarie, dar niciodată, indiferent de câtă experiență au adunat, nu vor putea anula efectul imprevizibilului dintr-o sală de judectată.

Tocmai de aceea avocaâii în momentul în care pledează au datoria de a se ocupa și de structura și conținutul vorbirii, de nuanțele limbajului, ritmului și frecvenței vorbirii, fiind aidoma unor actori care, prin retorică, expresii faciale, gesturi, au un impact veritabil asupra publicului.

Desigur că nu trebuie conturată o situatie mult prea teatrală, care să inducă un ridicol al celui cărei exercită profesia sub forma aceasta, trebuind trasate niște limite care să diferențieze în mod vizibil cele două profesii, însă toate acțiunile pe care le întreprinde avocatul în sala de judecată trebuie să se îndrepte înspre a atenționa judecătorul către aspectele care îi avantajează clientului pe care îl reprezintă, acesta fiind aspectul esențial, astfel cum avocatul Kummer, în nuvela Pană de automobil[3] de Friedrich Durrenmatt, îi spune „clientului” acestuia la un moment dat „Țineti minte ce vă spun tinere prieten, într-un fel nevinovătia nu are prea multă importantă. Ceee ce e cu adevărat important e tactica.’’[4], așadar, abilitatea unui avocat de a prezenta poziția și situația clientului lui este mult mai importantă decât vinovatia ori nevinovăția acestuia.

4. Avocatul psiholog

Avocatii tratează probleme juridice, mai precis tratează clienți care au probleme juridice, clienți care deseori au tendința de a răstălmaci adevărul, de a ascunde din diferite motive aspecte relevante cauzei, de a vedea relația avocat-client ca pe o ostilitate, lucru ce evident afectează situația clientului în cauză.

Din acest motiv avocatul angajat este necesar a avea anumite cunostințe de ordin psihologic, pentru a putea pătrunde dincolo de ceea ce îi transmite clientul, este necesar a ști să-si dozeze empatia, să nu se confunde cu cauza în sine, să nu se piardă în toate elucubrațiile care i se spun de multe ori.

Mai mult, acesta trebuie să stie, asistându-și clientul, să combată tehnicile manipulatoare și coercitive folosite în special la audieri ori, indiferent de calitatea pe care o are clientul, pentru a putea asigura o apărare solidă, și deseori de a-și apara clientul de propriile atacuri.

De pildă, există situația confesiunilor false, când practic suspectul/inculpatul recunoaște savârsirea unor fapte pe care în realitate nu le-a savârsit, în condiția de compliantă, persoana intervievată nu rezistă presiunilor anchetei si mărturisește fals, stiind că face acest lucru, dar voind să scape cât mai repede de stresul situational. În situatia de internalizare, confesorul, fiind manipulat psihologic de investigator, ajunge să creadă în propria vinovăție.’[5]

Aici intervine abilitatea de ordin psihologic a avocatului, care având datele dosarului, facând legăturile de rigoare, și totodată, observându-si cu atenție propriul client, precum și conduita acestuia, are posibilitatea de a-și salva clientul, chiar și-n cazul situației prezentate, fiindcă acesta are capacitatea de a realiza ce se întâmplă, și de a remedia lucrurile.

Aceste abilități se extind de fapt în tot cadrul procesual, cum ar fi de exemplu în momentul audierii martorilor, filtrarea conduitei tuturor participanților dintr-un proces, inclusiv a adversarului, elemente care alimentează de fapt poziția pe care avocatul o adoptă, în lipsa cărora, apărarea și-ar pierde puternic din esentă, care construiesc treptat pledoaria finală.

Un fundament care dăinuie de mult, cum altfel este amintit într-unul dintre marile procese din istoria jusției[6], întreaga pledoarie, de altfel foarte scurtă, a fost o sobră analiză a faptelor, în cadrul căreia avocatul – ca de altfel si reprezentantul acuzării – nu s-a oprit nici o clipă asupra vieții acuzatei și nici asupra psihologiei acesteia sau a victimei.’’[7]

Astfel, aplecarea către cunoșterea inclusiv psihologică a tuturor elementelor ce țin de cauza angajată nu numai că pot ajuta avocatul a se îndrepta înspre veridctul dorit, dar sunt și vitale evoluției profesionale a acestuia, și nu numai.

5. Avocatul înșelător

Avocatul este nevoit deseori prin prisma profesiei să înșele, o înselătorie care se alipuiește cu credința conform căreia rolul avocatului nu este acela de a condamna clientul, ori cauza propriu-zisă, ci acela de a-și urmări cu profesionalism și diligență scopul final, și anume, de a construi ce mai potrivită apărare.

Acest fapt presupune că avocatul îsi propune să cunoască, să înțeleagă, iar apoi să salveze ce poate fi salvat, însă în niciun caz avocatul nu decide în privința pedepselor, întrucât avocatul nu judecă, avocatul apară. Iar avocatul apară prin cuvinte, care desigur, pot fi și înselătoare, care pot uzurpa realitatea, care o pot răstălmăci uneori, pentru ca acesta să fie favorabilă clientului.

Meandrele profesiei permit cu anumite limite disimularea realității, practic avocatul devine un dezertor nevoit al acelei realități, pe care o părăsește pentru a traversa anumite piedici, însă toate aceste tertipuri specifice profesiei sunt legate de conduita deontologică, și de reglementările legale în vigoare, fiindcă într-un final legum servi sumus ut liberi esse possimus.

Partea II – Contemporaneitatea avocaturii

Avocații s-au lovit fară să realizeze încă pe deplin de o perspectivă prea netedă legat de ceea ce înseamnă exercitarea profesiei în comtemporan, fiind acaparați de tendința de a reduce uneori chiar agresiv calitatea virtuților, deloc întâmplător aduse în atenție, probabil din pricina curentului de a simplifica totul, de a scurta o pledoarie, o acțiune, de a anula întocmai acele însușiri care conferă noblețe profesiei.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că se produce o dilatare constantă și vizibilă a profesiei, ceea ce înseamnă practic îndepartarea de profesie, de identitatea profesională, de epicentrul ei, de aceea pasiune vivace care reprezintă practic substanța vocației.

Desigur că este imperioasă și legătura cu actualul, care tânjește tot mai puternic după o digitalizare din ce în ce mai acaparatoare, inclusiv în acest domeniu, însă avem posibilitatea de a ne ajusta în functie de actual, fară să renunțăm tocmai la caracteristicile care acordă caracterul special al acestei profesii.

Acest articol nu este o odă adusă profesiei de avocat, ori o percepție prafuită de timp, iar, astfel cum am invederat, aceste virtuți nu au rolul de a opri evoluția, ci de a transcende timpul și a de se ajusta în funcție de actual, însă o abandonare în ceea ce le privește, cu scopul de a satisface actualul reprezintă, în opinia mea, o anihilare mocnită a profesiei. 


[1] Cicero – Arta Oratoriei, Ediție Bilingvă, Editura Saeculum I.O, București- 2020, p. 28.
[2] M. I Manolescu – Arta avocatului, Șapte prelegeri, Editura Humanitas, Bucuresti- 1998, p. 176
[3] Alfredo Traps, un comis-voiajor a cărui maşină rămîne în pană, este atras într-un straniu şi în aparenţă captivant joc de societate, pus la cale de un judecător, un avocat şi un procuror, toţi pensionari. Invitat să-şi petreacă noaptea în casa judecătorului şi să se alăture prietenilor lui la cină, Alfredo intră fără dificultăţi în rolul de acuzat şi îşi povesteşte viaţa, urmînd să se supună judecăţii celor trei, urmând să primească verdictul la miezul nopții.
[4] F. Durrenmatt, Pană de automobil, Editura Polirom, 2019, p. 32.
[5] G. Groza, Psihologie aplicată în procesul penal, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 135.
[6] Procesul Arabelei Armășescu Stravolca
[7] Yolanda Eminescu, Mari procese din istoria justiei, Editura Orizonturi, Bucuresti, 2017, p. 174.


Avocat Daiana Pomian, Baroul Bihor

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti