Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Admisibilitatea contestației în anulare vizând incidența prescripției răspunderii penale. Ineficiența analizei făcute în procedura ordinară cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești
22.09.2022 | Manuela GORNOVICEANU, Cătălin CURTEZA

Secţiuni: Articole, CCR, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Manuela Gornoviceanu

Manuela Gornoviceanu

Cătălin Curteza

Cătălin Curteza

Deciziile Curții Constituționale a României (CCR) nr. 297/26.04.2018[1] și nr. 358/26.05.2022[2] privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale au făcut obiectul unor dezbateri ample purtate între specialiștii din domeniul dreptului, însă opiniile cele mai mediatizate[3] au privit în special aspecte ce țin de aplicarea în timp a hotărârilor instanței de contencios constituțional, natura juridică a prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal și incidența principiului mitior lex.

Cu toate acestea, nu pot fi ignorate consecințele de ordin procedural ce rezultă din practica statornicită a instanțelor naționale care s-au substituit legiuitorului și au reintrodus în fondul activ al legislației prevederile din Codul penal anterior ce stabileau caracterul întreruptiv al actelor de procedură care se comunicau suspectului (învinuitului, potrivit vechii reglementări) sau inculpatului.

În esență, această abatere de la legalitate săvârșită în mod sistematic constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o veritabilă eroare de procedură care are ca efect admisibilitatea cererilor de contestație în anulare în respectivele cauze.

Întrucât incidența prescripției răspunderii penale a fost analizată de către majoritatea instanțelor în etapa judecății în apel, problema de drept ce necesită dezlegare este în ce măsură deciziile respective pot fi retractate ca urmare a formulării unor contestații în anulare.

Căile extraordinare de atac au fost prevăzute și în legislațiile anterioare și constituie, potrivit literaturii de specialitate[4], proceduri cu caracter excepțional care permit supunerea unor hotărâri definitive unei noi examinări în cazul unor împrejurări deosebite, reprezentând un remediu procedural care are funcția de a îndrepta eventualele erori în activitatea jurisdicțională anterioară.

Contestația în anulare poate fi exercitată pentru a desființa o hotărâre definitivă pronunțată ca urmare a îndeplinirii unor acte de procedură cu încălcarea dispozițiilor legale. Doctrina[5] concluzionează că scopul exercitării căii de atac este înlăturarea unor erori de procedură („error in procedendo”), iar nu greșita soluționare a fondului cauzelor.

Deși legiuitorul a modificat formularea din vechiul Cod de procedură penală, care la art. 386 lit. c) prevedea posibilitatea redeschiderii procedurii când instanța a omis să se pronunțe asupra unei cauze de încetare a procesului penal, în prezent fiind necesar doar să fi existat probe în acest sens, prin Decizia nr. 10/2017 pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept[6], Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a statuat că se menține cerința din reglementarea anterioară. În acest sens, instanța supremă a reținut:

„Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare”.

Per a contrario, în ipotezele în care prescripția răspunderii penale a fost deja analizată de către instanța de apel, potrivit doctrinei[7] și jurisprudenței relevante, soluția care ar trebui să fie pronunțată este respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.

Având în vedere coordonatele legale, jurisprudențiale și doctrinare precizate anterior, recent, ÎCCJ a fost sesizată de către Curtea de Apel Brașov și Curtea de Apel București în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept în materie penală:

1. Dacă instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii[8];

2. Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26.06.2018 – 30.05.2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate, în perioada anterior menţionată?[9]

Ce-a de-a doua întrebare pare să tindă la negarea cazului de contestație în anulare de vreme ce un răspuns negativ ar echivala cu afirmația că lipsa analizării cauzei de încetare a procesului penal nu constituie o eroare procedurală și, deci, exclude, prin natura erorii, incidența căii extraordinare de atac.

Prima chestiune de drept necesită, însă, o analiză detaliată întrucât situațiile în care, aparent, instanțele de apel au dezbătut și analizat prescripția răspunderii penale, sunt numeroase.

Cu toate acestea, nu sunt date din care să reiasă că analiza în discuție ar fi fost una care să plece de la premisa inexistenței în fondul activ al legislației în perioada 2018 – 2022 a unor cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale[10], ci doar una prin care s-a constatat că art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare are un conținut similar art. 123 alin. (1) din vechiul Cod penal.

S-ar putea susține, în condițiile date, că o examinare a incidenței prescripției răspunderii penale a avut loc? În caz afirmativ, orice fel de analiză devine un obstacol în exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare? Are forță juridică o evaluare făcută cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești?

Eroarea de procedură antemenționată nu se poate limita în mod artificial doar la cazurile în care raționamentul logico-juridic lipsește cu desăvârșire din hotărârea contestată, ci implică în mod necesar și situațiile în care în analiza incidenței prescripției răspunderii penale instanța s-a pronunțat cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, depășind atribuțiile ce i-au fost conferite prin lege.

Astfel, se va aplica teoria generală a sancțiunilor procedurale[11] penale care analizează separat, pe de o parte, conceptele de încălcare a normelor de procedură, care poartă denumirea de „erori”, „vicii” sau „omisiuni”, iar pe de altă parte, remediile corespunzătoare care pot consta în mijloace extraprocesuale (răspunderea disciplinară, civilă sau/și penală a agentului procedural) sau sancțiuni procedurale (inadmisibilitatea, inexistența, decăderea sau nulitatea).

Una dintre condițiile esențiale de legalitate a activității jurisdicționale în general, cât și a pronunțării hotărârilor judecătorești în particular, este respectarea limitelor atribuțiilor puterii judecătorești stabilite prin legea fundamentală și legi organice. Regula are la bază principiul separației puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, care, potrivit literaturii de specialitate[12], prevede că funcțiile puterii de stat legislativă, executivă și jurisdicțională, sunt încredințate unor autorități distincte.

CCR a soluționat conflicte juridice de natură constituțională între autoritățile statului care presupun, potrivit Deciziei CCR nr. 53/28.01.2005[13], „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor“.

În concret, instanța de contencios constituțional a constatat încălcări ale principiului atunci când au existat imixtiuni ale puterii judecătorești în domeniul rezervat celei legiuitoare. Prin Decizia nr. 685/07.11.2018[14] CCR a reținut:

„135. (…) Curtea constată că principiul separației puterilor în stat impune o anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului [cu excepția Guvernului, atunci când acționează ca legiuitor delegat], nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești [a se vedea și Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 3 iulie 2009]. Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative.”

În mod similar, în cuprinsul Deciziei nr. 818/03.07.2018[15], CCR a statuat că:

„Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Depășirea atribuțiilor funcției jurisdicționale a fost analizată de către doctrinari reputați[16] în prima jumătate a secolului trecut sub denumirea de „exces de putere” care avea loc atunci când „hotărârea judecătorească săvârșește un act pe care numai puterea legiuitoare sau cea executivă l-ar putea face potrivit ordinii constituționale, precum a da valoare legală unor texte abrogate sau neagă orice valoare a unui text încă în vigoare ori critică pe legiuitor”.

În situația concretă a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, prin Decizia nr. 358/2022 CCR a subliniat faptul că soluția legislativă din Codul penal anterior a fost oferită ca exemplu pozitiv pentru legiuitor care avea obligația modificării textului neconstituțional, iar arogarea acestor atribuții de către instanțele naționale reprezintă o încălcare a legii fundamentale:

„71. Or, Curtea observă că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudența sa, că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a țării”, iar competența de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigențele Legii fundamentale (Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.”

Așadar, prin Decizia nr. 358/2022 CCR a constatat în mod direct existența unei depășiri a atribuțiilor puterii judecătorești de către toate instanțele naționale care au substituit prevederile din Codul penal anterior pentru a completa dispozițiile art. 155 alin. (1) după pronunțarea Deciziei nr. 297/2018. Potrivit reperelor doctrinare analizate anterior, excesul de putere astfel săvârșit constituie o eroare de procedură și un motiv de nelegalitate a hotărârii astfel emise, care va fi susceptibilă de retractare.

Paradoxal, această încălcare a fost anticipată de către ÎCCJ – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept care, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019, a reținut, chiar cu privire la Decizia CCR nr. 297/2018, că instanța supremă nu este competentă să interpreteze deciziile instanței de contencios constituțional:

„Cu privire la posibilitatea ca o asemenea chestiune, care vizează, în fapt, stabilirea efectelor unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională, să constituie obiect al analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, instanța de contencios constituțional a statuat, cu valoarea de principiu, următoarele:

În ceea ce privește competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se reflectă în reglementarea infraconstituțională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia «Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale». Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, că «în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.» Așadar, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind soluționarea recursului în interesul legii este dublu circumstanțiată – numai cu privire la «interpretarea și aplicarea unitară a legii» și numai cu privire la «celelalte instanțe judecătorești». Curtea Constituțională decide asupra constituționalității legilor, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanțele judecătorești.Ca urmare, față de textul constituțional de referință al art. 126 alin. (3), sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu și a deciziilor Curții Constituționale și a efectelor pe care acestea le produc, și, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, iar nu și de către Curtea Constituțională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiții «dezlegarea dată problemelor de drept judecate» poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiții poate exista o compatibilitate cu normele constituționale. Orice altă interpretare este în contradicție cu prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, deoarece lipsește de efecte deciziile Curții Constituționale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituției, într-o formă de control al actelor Curții Constituționale.(…) Ulterior acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în mod constant a constatat inadmisibilitatea sesizărilor în care se punea în discuție interpretarea, aplicarea sau stabilirea efectelor unei decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional.” (subl. ns.)

Concluzionând, ÎCCJ a stabilit că:

„În aceste condiții, în raport cu jurisprudența instanței de contencios constituțional și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019), se constată că problema de drept asupra căreia instanțele s-au pronunțat în mod diferit excedează competenței instanței supreme, Curtea Constituțională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunțate.

În plus, se reține că, în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, prin Decizia penală nr. 151 din data de 8 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 316/197/2018, a sesizat instanța de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe“ astfel cum este reglementat după intervenirea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018.”

Ceea ce nu a făcut instanța supremă în procedura recursului în interesul legii au făcut instanțele în proceduri ordinare. În ciuda tuturor dispozițiilor legale și chiar împotriva celor statuate de ÎCCJ, instanțele au analizat, cu depășirea limitelor puterii judecătorești, conținutul și efectele deciziei CCR nr. 297/2018, și, substituindu-se legiuitorului, au creat norme de drept privind cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale care nu erau reglementate, aspect constatat în mod clar de CCR prin Decizia nr. 358/2022.

Revenind la întrebările de mai sus, o astfel de analiză nu poate constitui un obstacol în calea exercitării unei căi extraordinare de atac prevăzută de lege ca remediu ultim pentru înlăturarea nelegalității ce derivă din aplicarea unei pedepse după trecerea termenului care stinge acțiunea penală, potrivit legii.


[1] Disponibil aici
[2] Disponibil aici
[3] Disponibil aici; aici
[4] Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală. Prte specială, Vol. II, Ediția a III-a, Ed. Paideia, p. 315
[5] Nicolae Volonciu, op. cit., p. 323; Mihail Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ediția a 6-a, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 585
[6] Decizia nr. 10 din 29.03.2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 25/05/2017, ce poate fi accesată urmând link-ul
[7] Mihail Udroiu, op. cit., p. 619
[8] Sesizarea nr. 1465/1/2022 din 01.07.2022 formulată de către Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. 218/64/2022, conexată la dosarul nr. 1341/1/2022 cu termen de judecată la 25.10.2022
[9] Sesizarea nr. 1795/1/2022 din 22.08.2022 formulată de către Curtea de Apel București în dosarul nr. 4382/2/2022, conexată la dosarul nr. 1708/1/2022 cu termen de judecată la 11.11.2022
[10] Cu excepția hotărârilor judecătorești care au dat efect deplin deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 prin reținerea inexistenței unor cauze de întrerupere a cursului prescripției după publicarea acestei decizii
[11] Nicolae Volonciu, op. cit., p. 472 și urm.
[12] Ion Deleanu – Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 45 și urm.
[13] Decizia CCR nr. 53/28.01.2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 144 din 17 februarie 2005, care poate fi accesată urmând link-ul
[14] Decizia CCR nr. 685/07.11.2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, care poate fi accesată urmând link-ul
[15] Decizia CCR nr. 818/03.07.2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, care poate fi accesată urmând link-ul
[16] C. Hamangiu, R. Hutschneker, G. Iuliu – Recursul în casație și contenciosul administrativ, Ed. S. Ciornei, București, 1930, p. 299-301


Av. Manuela Gornoviceanu, Managing Associate Țuca Zbârcea și Asociații
Cătălin Curteza, Associate Țuca Zbârcea și Asociații

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti