Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Un îndrumar către eșec
23.09.2022 | Marian TRUȘCĂ

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected, Sistemul judiciar
JURIDICE - In Law We Trust
Marian Trușcă

Marian Trușcă

În urmă cu un an și jumătate, într-o încercare de a atrage atenția asupra incapacității și incompetenței statului român de a gestiona miile de abuzuri sexuale dezvăluite anual de copii, într-un articol publicat aici făceam următoarea afirmație: instituţia publică cea mai ignorantă privitor la problema abuzurilor sexuale asupra minorilor pare a fi Ministerul Public.[1]

Am scris această frază cu o vagă speranță că totuși mă înșel și cu gândul că, poate limitat ca orice om și biasat de experiența proprie nu înțeleg eu planurile PG-ului și viziunea strategică a luminilor din fruntea procuraturii române în privința combaterii abuzurilor sexuale asupra copiilor, deși 22 de ani petrecuți în procuratură mi-ar fi permis să o fac.

Ultimul an și jumătate mi-a demonstrat însă că am cam greșit cu acea afirmație pe care o îndrept acum și o formulez ceva mai clar: Parchetul General din România nu pare ci este ignorant în ce privește tratarea abuzurilor sexuale comise asupra copiilor.

Plecând de la realitatea că orice suspiciune de abuz sexual, indiferent de formă, trebuie să facă obiectului unui dosar penal, că aceste cauze sunt mai complexe chiar decât omorurile sau banalele tentative de omor, că cercetarea lor presupune o implicare directă a procurorilor și o reală specializare a acestora – călăuzirea de către PG a modului de instrumentare a acestor cauze este vitală.

În realitate, mimând de ani de zile interesul pentru combaterea reală a fenomenului, fiind preocupat doar de aparențe, PG-ul nici măcar nu este în stare să numere exact copiii care dezvăluie că au fost victime ale unui abuz sexual și ale căror cauze sunt înregistrate la parchete.

Experiența ultimului an mi-a oferit multe exemple în acest sens, întâlniri, seminare, discuții informale, grupuri de lucru, fiecare episod relevând aceeași perpetuă ignoranță.

Însă ca orice ignorant care nu e ignorant destul dacă nu e și fudul, PG-ul a ținut morțiș să lase și o dovadă scrisă a propriei ignoranțe, elaborând și lansând recent cu fast un așa-zis „Îndrumar teoretic și practic privind infracțiunea de viol – o abordare axată pe victimele minore”.[2]

În 68 de pagini de platitudini format A5, scrise la un rând și jumătate și tipărite pe hârtie groasă și lucioasă, autorii anonimi reușesc să trimită în derizoriu o temă gravă. 68 de pagini în care s-au înghesuit de-a valma extrase din hotărâri CEDO și din ghiduri obscure ori s-a copiat pur și simplu din niște lucrări de psihologie sau chiar din materiale de seminar pe la care autorii au asistat, completate pe alocuri cu opinii din categoria părerologiei formulate în propoziții care uneori nu depășesc nivelul de gimnaziu. 68 de pagini în care ”un colectiv de procurori din cadrul Secției de resurse umane și documentare” reușește să compromită singura încercare a PG-ului de a călăuzi activitatea procurorilor într-un domeniu în care e mare nevoie de îndrumare competentă.

Membrii colectivului de procurori care a realizat opera au dorit să rămână anonimi doar din modestie, nu pentru că nu ar avea nicio legitimitate profesională să elaboreze un astfel de ”îndrumar”, nu pentru că nu au mai văzut demult sau poate nu au văzut niciodată un copil abuzat sexual, nu pentru că habar nu au ce este și cum se folosește protocolul NICHD.

Mi-am propus să parcurg ”îndrumarul” cu toată atenția și obiectivitatea însă ignoranța și superficialitatea autorilor m-au lovit în față chiar de la prima pagină. Victimele violului experimentează adesea sentimente aparent inexplicabile de rușine și vinovăție, sentimente pe care le-am trăit și eu în timp ce mă expuneam singur acestui viol intelectual.

Dar să o luăm pe rând, deși pentru a citi rând cu rând această capodoperă este nevoie de un stomac extrem de puternic pe care nu prea îl am.

În încercarea de a-și justifica demersul (Capitolul 1 – Aspecte generale) autorul colectiv notează în mod confuz niște așa-zise ”carențe în instrumentarea unor cauze privind infracțiunile contra libertății persoanei (!) și integrității sexuale” care ar fi fost evidențiate de ”o serie de analize și controale”, astfel: ”audierea victimelor minore în lipsa reprezentantului legal, a unui psiholog, (…) nerespectarea dispozițiilor referitoare la luarea declarației de către organe de cercetare penală de același sex cu victima, audierea victimelor într-un spațiu inadecvat, neîndrumarea victimelor pentru a beneficia de ajutor psihologic, ajutorul unor servicii de sprijin și compensații financiare în condițiile Legii nr. 211/2004.

Nu înțeleg cum pot fi socotite carențe niște măsuri care, procedural, sunt la alegerea organului judiciar:

– prezența reprezentantului legal la audierea victimelor nu este obligatorie (nu mai zic de situația în care însuși reprezentantul legal e autorul violului);

– audierea victimei în prezența sau prin intermediul unui psiholog ca și audierea de către ”organe de același sex” reprezintă recomandări; Alegerea de către legiuitor a acestor soluții (pe care experții din PG par a le considera sacrosancte) nu a ținut seama de faptul că în România psihologii specializați cu adevărat în audierea victimelor minore ale abuzului sexual sunt aproape inexistenți. În plus, specialiștii adevărați în intervievarea minorilor victime (Mireille Cyr) afirmă categoric faptul că, de cele mai multe ori, nu sexul intervievatorului este relevant, nici măcar formarea sa inițială (acesta putând fi psiholog, polițist sau magistrat) cât capacitatea acestuia de a folosi instrumente fundamentate științific care să faciliteze interacțiunea cu copilul și obținerea unor declarații de calitate, în condițiile asigurării unei reale protecții emoționale a copilului.

Cât despre audierea în spații inadecvate, reprezentanții PG-ului trec cu vederea faptul că până în prezent statul român nu a amenajat cu mijloace proprii niciun spațiu de audiere în vreun sediu de parchet, cele 8 săli speciale de audiere de care beneficiază în prezent procurorii fiind amenajate din inițiativa și cu finanțarea unor ONG-uri. Nici despre așa-zisele servicii de sprijin și ajutor psihologic autorii nu par a ști mare lucru. Dacă s-ar fi deranjat să iasă din birourile lor „adecvate” și să se deplaseze la oricare dintre DGAPSC-urile din București ar fi avut șansa să constate de ce fel de servicii pot beneficia în mod real copiii abuzați sexual.

Astfel fiind descrisă ”justificarea demersului”, am zis că autorii or avea pornirea mai grea… nu ar fi de mirare pentru o instituție care funcționează ca motorul Diesel, așa că mi-am luat inima în dinți și am citit mai departe. Pentru a lăsa cititorului plăcerea de a parcurge îndrumarul, ceea ce recomand, și pentru a nu mări prea mult dimensiunile acestei tentative de recenzie mă voi limita la a evidenția pe scurt doar cele mai ”creative” soluții și îndrumări și de a comenta numai pe alocuri.

Concepția modernă asupra elementelor violului” este descrisă plecând de la Cauza CEDO M.C. împotriva Bulgariei însă traducerea pare a fi realizată cu un Google translate rudimentar sau foarte plictisit pentru că altfel nu se explică formulări de genul: ”Tradițional, violul implică utilizarea forței și rezistența fizică din partea victimei”. Să înțeleg de aici că violul poate fi clasificat, în funcție de modul în care e comis sau în funcție de modul în care e definit, în viol tradițional și viol modern?

”Lipsa rezistenței victimei nu este un element al violului.” Propoziția asta, în care sublinierea le aparține, am citit-o de multe ori dar nu prea o înțeleg.

Capitolului 2 îi zice ”Cadru conceptual. Stereotipuri și idei preconcepute” iar banalitățile consemnate aici cică ar fi inspirate dintr-un ghid de pe net de care mărturisesc că nu am auzit ”redactat sub egida Crown Prosecution Service din Marea Britanie”. Deși întreg capitolul de șase pagini este extrem de interesant și l-aș reproduce în întregime o să mă rezum cu greu doar la câteva formulări care sigur vor schimba modul de lucru al procuraturii române în dosarele de viol.

Despre viol: ”Contextul, împrejurările și actul violului sunt uneori de neînțeles (…)”. Nu știu pentru cine e de neînțeles violul dar pentru autorii îndrumarului sigur așa e. ”Procurorii trebuie să contracareze orice prezumție care tinde să definească ce este violul sau locul și timpul în care are loc acesta”. Rog frumos, oricine înțelege fraza asta să mi-o explice și mie, vreau să contracarez prezumțiile.

Despre autorii violului: ”Doar autorul este responsabil de viol, nu și victima”. Mulțumesc autorilor pentru informația asta, era cât p-aci să arestăm victima violului. ”Legea se aplică în mod egal, indiferent de vârstă, trecut ori statut”. Știam asta din manualul de Educație socială pentru clasa a IV-a.

Despre victimele violului: ”O persoană consimte la act sexual, indiferent de tipul actului (normal, anal sau oral), doar dacă este de acord (!?) și are libertatea și capacitatea să facă această alegere.” Fără comentarii!

Îndrumarea procurorilor continuă în capitolul 3 intitulat ”Elemente de ordin psihologic privind reacția victimei din timpul violului și reacția post-traumatică” compilat integral din lucrări de psihologie din România anilor 2004-2014, citate luate de pe net și cu o introducere ce face un uriaș pod peste timp de la părerea lui Charles Darwin despre frică (1899) până la ”sindromul infantilismului psihologic traumatic”.

Perspectiva limitată a autorilor sau mai bine spus lipsa totală de perspectivă și de înțelegere a complexității abuzurilor sexuale rezultă din prima frază a capitolului în care, fiind citată opinia experților ce ar fi fost consultați în cauza M.C. vs. Bulgaria, se reține că ”există două modele de reacție a victimelor violului: rezistența fizică și frica înghețată”. Reducerea posibilelor reacții ale victimelor la aceste două situații denotă o manieră simplistă de a privi abuzurile sexuale comise asupra copiilor și nu explică, de exemplu, reacțiile copiilor de vârste foarte mici abuzați sexual care nu înțeleg semnificația actelor la care sunt supuși, deși pot descrie experiențele în mod foarte exact, și la care nu vom putea identifica nici rezistență fizică, nici frică înghețată. Această clasificare facilă a posibilelor reacții ale victimelor pare a se referi la violurile cu un singur act material însă, în cazurile foarte des întâlnite în practică de abuzuri sexuale care se întind pe perioade mari de timp și care sunt precedate de grooming, nu vom identifica niciodată nici rezistență fizică, nici frică înghețată.

Frică înghețată simt eu când mă gândesc că un asemenea material poate fi conceput la nivelul cel mai înalt al procuraturii române. Dacă aș putea, aș opune o rezistență fizică însă nu cred că e permis.

Referirile la amigdala cerebrală, foarte interesante de altfel, sunt de neînțeles într-o lucrare ce se vrea a fi cu caracter practic. Sau poate există vreun procedeu probatoriu, vreun tip de expertiză prin care să măsurăm reacția de frică înregistrată la nivelul amigdalei cerebrale și să dovedim astfel absența consimțământului la raportul/actul sexual. Autorul colectiv ne lasă însă în suspans.

Invit și aici cititorul să se delecteze cu capitolul 3 al îndrumarului, mai ales că unele mențiuni, fiind copiate din lucrări de specialitate, sunt chiar corecte și pot fi utile, în special cele copiate din lucrarea recentă a dnei profesor Mireille Cyr[3], unul dintre cei mai consacrați specialiști la nivel internațional în tehnici de audiere a copiilor victime. Dacă tot a simțit brusc nevoia de a călăuzi procurorii care instrumentează astfel de cauze și decât să se fi chinuit să scrie această compunere greu inteligibilă, PG-ul ar fi putut să investească în traducerea acestei lucrări pentru că și așa literatura de specialitate în limba română este extrem de săracă. Nu era nevoie decât de un referat întocmit neapărat de procurorii de la SRUD iar de restul se ocupau specialiștii.

Desigur că o referire la jurisprudența CEDO dă întotdeauna bine și ne face să părem intelectuali europeni iar autorul colectiv al îndrumarului nu ratează ocazia să ne reamintească în capitolul 4 de I.C. împotriva României, E.B. împotriva României și M.G.C. împotriva României. Nu are importanță că toate sunt vechi de câțiva ani iar observațiile Curții ar trebui nu doar cunoscute la nivel teoretic ci și implementate în practică. Este vorba, în special, de ”necesitatea evaluării psihologice” pe care autorul colectiv reușește să o expedieze în jumătate de pagină în care nu spune nimic nou. De la nivelul cel mai înalt al procuraturii m-am așteptat să citesc niște modele de obiective ale unei expertize psihologice, să citesc despre limitele și avantajele acestui tip de expertiză, despre o comparație între expertiza psihologică și expertiza medico-legală psihiatrică etc.

Dacă un procuror ar avea nervii și răbdarea să parcurgă primele 4 capitole și nu ar arunca îndrumarul lângă multe alte îndrumări venite de la SRUD, ar putea să răsufle ușurat iar speranța de a citi ceva util să renască odată ajuns la capitolul 5 intitulat promițător ”Metodologia de investigare a infracțiunilor de viol cu victime minore”.

Însă, același limbaj de rumeguș care transcende întreaga lucrare, reluarea în altă formă a platitudinilor din capitolul întâi (”audierea nu trebuie să fie întârziată nejustificat; victima trebuie tratată cu respect, demnitate, încurajată”) și, în general, o vădită nepricepere a autorilor privind tema despre care își permit să ne îndrume, îngroapă și această ultimă speranță ca îndrumarul să nu ne îndrume spre eșec și să-și atingă scopul declarat în preambul de a ”îmbunătății răspunsul la cauzele având ca obiect infracțiunile de viol”.

 „Doar contactul cu autoritățile și povestirea sunt experiențe dure” se menţionează, fără rezerve, la începutul capitolului 5. Această idee ne oferă încă odată măsura cunoaşterii de către autori a domeniului în care se pretind experţi, fiind expresia unei prejudecăţi inacceptabile: contactul cu autorităţile, mai ales cu procuratura, nu poate fi decât stresant, neplăcut, dur, indiferent de calitatea persoanei în cauză (victimă de viol sau autor de omor). Este adevărat că, de cele mai multe ori, contactele victimelor cu autorităţile sunt experienţe dure, la fel şi „povestirea”, însă asta doar din cauza nepriceperii „experţilor” cu care victima interacţionează. Contactele victimei cu autorităţile nu ar trebui să fie, în sine, experienţe dure ci dimpotrivă experienţe care să contribuie în mod real la atenuarea efectelor negative ale infracţiunii, inclusiv de ordin psihic şi să prevină victimizarea secundară.

Capitolul se concentrează pe audierea victimei și subliniază, pe bună dreptate, nevoia unei audieri profesioniste a victimei, cu ajutorul unui instrument științific, referirile la protocolul NICHD fiind utile. Deși autorii menționează că ”în această materie formarea profesioniștilor necesită timp și experiență practică” afirmația este anulată de recomandarea ca ”procurorii se vor asigura că audierea victimelor minore ale violului de către organele de poliție se va realiza în conformitate cu protocolul menționat”. Nu ni se spune însă cum ar fi posibil acest din urmă lucru în condițiile în care nici 1% dintre polițiștii și procurorii din România care au avut de-a face cu astfel de cauze nu au beneficiat de training în acest domeniu. Aplicarea acestor recomandări, fără o formare adecvată, conduce deja în practică la adevărate improvizații în folosirea protocolului NICHD și la realizarea unor audieri departe de standardele pe care le presupune o folosire adecvată, cu rezultate contrare celor așteptate și cu consecința decredibilizării acestui instrument.

Referirile superficiale și incoerente la fundamentele teoretice ale protocolului precum și la modul de realizare a audierii vădesc încă o dată faptul că autorii ghidului nu au realizat niciodată o audiere cu acest protocol, majoritatea informațiilor pe care le prezintă fiind, în mod evident, notițe de seminar (a se vedea caracterul complet nestructurat al informațiilor prezentate la pct. 5.4) sau reproducerea unor slide-uri prezentate la seminarii la care unii dintre aceștia au participat.

În plus, autorul colectiv amestecă, în mod sigur fără să aibă habar, recomandări incompatibile între ele, cuprinse în varianta revizuită a protocolului NICHD din anul 2014 cu unele dintr-o variantă mai veche, ceea ce este de natură se sporească confuzia.

Ar mai fi multe de spus însă prefer să mă opresc aici lăsând destinatarilor îndrumarului deschisă opțiunea de a-l folosi cum doresc.

În concluzie, îndrumarul nu ne îndrumă decât spre eșec… e ca și cum cineva te-ar împinge pe ușa unui labirint aflat în beznă, apoi ar rupe-o la fugă înapoi lăsându-te să te descurci cum poți. Mai rău, acest îndrumar reprezintă un adevărat pericol, bagatelizând ideea de investigare profesionistă a abuzului sexual comis asupra minorului, lăsând impresia că folosirea procedeelor probatorii specifice, în special folosirea protocolului NICHD, sunt activități aflate oricând la îndemâna oricui.

Ca să fiu foarte clar, interacțiunea cu copiii abuzați sexual, chiar și cu cei mai mici, de 4-5 ani, audierea acestora în cadrul unor spații special amenajate folosind protocolul NICHD nu sunt activități similare pilotării unei nave spațiale sau efectuării unei operații neurochirurgicale complexe însă nici nu sunt la fel de banale precum lipirea unui plasture pe o zgârietură, așa cum are senzația autorul colectiv al îndrumarului. În realitate, aceste activități pot fi realizate de anchetatori care să fi beneficiat de zeci de ore de formare de calitate, dispuși să înțeleagă și să accepte necesitatea unui alt tip de abordare a acestor cauze precum și să renunțe la mentalități de genul ”am avut și eu un dosar cu minor, știu cum se face” sau ”am și eu copii, știu cum să vorbesc cu ei”.

Nu știu dacă cei care au dat publicității acest îndrumar și au organizat lansări publice cu presă și invitați de seamă, l-au citit înainte. Dacă nu l-au citit, este scuzabil, poate au avut alte treburi mai importante, însă dacă l-au citit și totuși au ales să publice așa ceva… mi-e și mai teamă ca până acum pentru copiii victime ale abuzurilor sexuale.

*

La începutul anului 2022, ca răspuns la o circulară a PG transmisă procurorilor și care s-a dorit tot un fel de îndrumar al activității în domeniul victimelor, însă tot din categoria ”aveți grijă să fie bine să nu fie rău”, am transmis PG-ului un memoriu de două pagini. Pentru că au trecut aproape 9 luni de atunci şi am început să am îndoieli că îmi va răspunde cineva, îl reproduc aici în speranța că ideile pot fi folosite ca busolă de călăuzele cam rătăcite care încearcă să ne îndrume.

Subsemnatul Marian Trușcă, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București,

În urma analizei circularei nr. x/2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Cabinet Procuror general pe care la data de 16.12.2021 ați transmis-o parchetelor din subordine, vă adresez prezentul memoriu având unicul scop de a sprijini demersul declarat al acestei circulare de a ”îmbunătăți răspunsul instituțional și aplicarea eficientă a legislației privind măsurile integrate destinate protecției acestor categorii de persoane vulnerabile (victimele infracțiunilor, în special, victimele violenței domestice și abuzului sexual)”.

Din păcate, ”îndrumările” transmise prin acest document reprezintă expresia unei înțelegeri superficiale a specificului violenței sexuale, înscriindu-se în tiparul obișnuit la nivelul Ministerului Public de abordare a problematicii, lipsit de substanță și menit doar să creeze aparența unor preocupări pentru victime.

Ca atare, fiind convins că la nivelul Ministerului Public se urmărește în mod efectiv a se ”elimina deficiențele privind respectarea drepturilor victimelor violenței domestice și sexuale îndreptate îndeosebi împotriva copiilor și femeilor” precum și ”carențele în ceea ce privește informarea victimelor infracțiunilor în legătură cu drepturile lor”, observând însă inerția Ministerului Public și absența unei strategii coerente în ceea ce privește combaterea uneia dintre cele mai grave forme de violență, îmi permit să vă fac o serie de sugestii referitoare la aspectele ce fac obiectul circularei.

1. În abordarea problematicii abuzurilor sexuale (în special asupra copiilor) trebuie pornit de la câteva premise incontestabile:

a) orice suspiciune de abuz sexual, indiferent cum este constatată sau sesizată, indiferent cât de gravă și cât de credibilă pare la prima vedere, trebuie să facă obiectul unui dosar penal înregistrat la parchetul competent. Înțelegerea acestui fapt și a consecințelor sale în ceea ce privește „tratarea” victimei (informare, sprijin, evaluare, protecție etc.) este absolut necesară, date fiind unele reglementări care generează confuzii și permit unor organe administrative chiar să se substituie organului de urmărire penală în aflarea adevărului în aceste cauze;[4]

b) din punct de vedere al administrării probatoriului, al problemelor de drept specifice, al relației cu alți profesioniști implicați, cauzele având ca obiect infracțiuni împotriva libertății și integrității sexuale comise asupra minorilor prezintă, de cele mai multe ori, dificultăți mai mari în comparație cu cauzele având ca obiect infracțiuni contra vieții.

2. Modul în care este reglementată competența de efectuare a urmăririi penale în cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale reprezintă unul dintre cele mai serioase obstacole în instrumentarea corespunzătoare a acestui tip de cauze.

Astfel – în timp ce în cauze cu un grad de dificultate extrem de redus (tentative de omor cu autor cunoscut a căror instrumentare nu depășește ca dificultate o simplă cauză de lovire sau alte violențe), se ajunge, numai datorită încadrării juridice, ca urmărirea penală să fie efectuată direct de procurori criminaliști de la parchetul de pe lângă tribunal secondați de cei mai competenți ofițeri de poliție judiciară și criminaliști – majoritatea cauzelor având ca obiect abuzuri sexuale (unele comise asupra unor copii care datorită stadiului de dezvoltare specific vârstei au dificultăți specifice de comunicare) sunt instrumentate chiar de subofițeri de poliție, sub supravegherea unor procurori de la parchetele locale (mulți fără experiență profesională relevantă, fără o minimă specializare și lipsiți de abilitatea de înțelege ”vulnerabilitatea deosebită a tinerilor și factorii psihologici speciali implicați în cauze cu violuri asupra minorilor” – astfel cum se arată în cauza CEDO M.G.C. împotriva României).

Consecințele acestei abordări sunt dezastruoase în ceea ce privește eficiența anchetei în cauzele de violență sexuală (atât sub aspectul aflării adevărului cât și sub aspectul asigurării drepturilor victimelor); acesta este un aspect asupra căruia nu este momentul să insist însă vă asigur că foarte multe victime ale abuzului sexual, în special copii, ajung ca, din cauza nepriceperii procurorilor în cercetarea și evaluarea dezvăluirilor făcute de acestea, să se reîntoarcă în mediul unde au fost abuzate într-o stare mult mai gravă decât în momentul în care au solicitat și sperat în ajutorul organelor ”competente” (decredibilizate, retraumatizate și expuse din nou abuzului).

3. În acest context, dat fiind numărul din ce în ce mai mare de sesizări credibile de abuz sexual, pentru a compensa lipsa de inspirație a legiuitorului în așezarea competenței, Ministerul Public ar trebui să impună preluarea cauzelor având ca obiect infracțiuni contra libertății și integrității sexuale comise asupra minorilor în urmărirea penală proprie a procurorilor de la parchetele de pe lângă tribunale.

Experiența ultimilor ani (2013 – 2021) de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București și parchetele de pe lângă sectoarele 1-6 în instrumentarea abuzurilor sexuale comise asupra minorilor, demonstrează că aceasta este o măsură care poate garanta o urmărire penală de calitate, desfășurată cu celeritate și în care dreptul victimelor are șanse reale ”să nu devină iluzoriu și teoretic”. Acest aspect poate fi detaliat oricând printr-o analiză sistematică a datelor ce rezultă din cauzele înregistrate la aceste unități.

La această propunere s-ar putea obiecta prin faptul că sunt prea multe infracțiuni date în competența obligatorie a procurorului sau ar putea fi formulate obiecții privind insuficiența resurselor umane de la aceste parchete, obiecții cu care pot fi de acord însă este evident că o decizie nu poate fi luată decât după o analiză serioasă a volumului de activitate, a resurselor umane și a priorităților Ministerului Public (între care ar trebui însă să se înscrie combaterea violenței sexuale înaintea combaterii altor tipuri de infracțiuni cum ar fi, de pildă, cele privitoare la proprietatea intelectuală cărora procuratura română le acordă o atenție aparent inexplicabilă).

Consider că efectuarea urmăririi penale a acestor cauze de către procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale ar produce un impact pozitiv și asupra soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată, prevenind practica neunitară evidențiată de recentul raport al Inspecției Judiciare.

4. Crearea la cât mai multe parchete de pe lângă tribunale a infrastructurii minimale necesare (camere de audiere pentru victime minore, infrastructură care, în prezent, oricum este sub standardele europene).

Ar trebui să fie cel puțin stânjenitor faptul că o asociație recent înființată a reușit în numai un an ceea ce Ministerul Public nu a fost în măsură să realizeze vreodată (amenajarea în sediile parchetelor județene din Constanța, Vâlcea, Focșani, Sibiu, Mureș, Bacău a unor camere de audiere dotate în mod corespunzător). Acest fapt ne oferă încă o dată măsura interesului real pe care Ministerul Public l-a acordat în ultimii ani problematicii abuzurilor sexuale comise asupra minorilor. Sigur că este lăudabilă și de bun augur deschiderea în a sprijini și permite amenajarea acestor săli de audiere. Beneficiile acestei infrastructuri nu mai trebuie evidențiate însă trebuie subliniat că infrastructura este doar o condiție necesară nu și suficientă.

5. Elaborarea unei metodologii unitare la nivelul întregului Minister Public de instrumentare a cauzelor de violență sexuală și analiza posibilității de a fi impusă prin ordin al procurorului general. Această metodologie ar trebui să cuprindă aspecte privind modul concret de realizare a managementului acestor cauze (măsuri privind organizarea activității de urmărire penală; măsuri imediate la momentul sesizării; aspecte privind organizarea și efectuarea audierii victimei precum și valorificarea probelor obținute în urma audierii etc.).

Un aspect esențial al acestei metodologii ar trebui să îl reprezinte stabilirea procedurilor concrete pe baza cărora, pe parcursul urmăririi penale și al judecării cauzei, organele judiciare ar trebui să relaționeze cu direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului în vederea armonizării măsurilor și intervențiilor la care aceste instituții sunt obligate, în special, în temeiul Legii nr. 211/2004 și Legii nr. 272/2004. Numai în acest mod va fi înlăturat ”riscul unei îndepliniri formale a obligației referitoare la aducerea la cunoștința victimelor a drepturilor ce decurg din această calitate (…)” iar dreptul victimei de a primi aceste informații să nu devină ”iluzoriu și teoretic”.

O astfel de metodologie ar trebui să detalieze modul de efectuare a unor procedee probatorii specifice, între care se distinge expertiza psihologică ce se impune a fi efectuată în cvasi-totalitatea cazurilor și ale cărei valențe și limite ar trebui corect înțelese înainte ca probele obținute prin acest procedeu probator să fie analizate și valorificate în dosarele penale.

6. Eficacitatea măsurilor evidențiate în cele ce preced depinde fundamental de asigurarea unei formări profesionale de calitate, multidisciplinară și cu adevărat continuă, nu doar de desemnarea formală a unor procurori așa-ziși specializați.

Abordarea problemei formării continue a procurorilor în domeniul violenței sexuale (ca, de altfel, în orice domeniu) trebuie să plece de la înțelegerea corectă a capacității Institutului Național al Magistraturii de a furniza formare în acord cu nevoile reale ale procurorilor. În ciuda programelor de formare continuă generoase pe care INM le pune anual la dispoziție, acesta nu are capacitatea instituțională de a furniza formare într-o cantitate care să acopere nevoile reale ale sistemului judiciar, în principal, din cauza multitudinii domeniilor de formare și numărului mare de magistrați care trebuie să beneficieze anual de formare continuă.

Ca atare, nimic nu împiedică Ministerul Public în a elabora, bineînțeles în colaborare cu INM și integrând programele de formare continuă de la nivel descentralizat, un program de formare profesională continuă care să includă anual domeniul violenței sexuale.

Pentru a putea fi aplicate în mod efectiv în practică, principiile și obiectivele acestui program ar trebui să fie elaborate în mod inteligibil nu doar prin formule sterile precum: ”eliminarea deficiențelor privind respectarea drepturilor victimelor” (fără a se sublinia concret care deficiențe, vizând care anume drepturi din multitudinea pe care legiuitorul, în generozitatea lui, le-a pus la dispoziția victimelor); ”intensificarea sesiunilor de formare deoarece nivelul formării relevante este foarte scăzut” (fără a se arăta concret care este standardul de formare, care sunt acele abilități și cunoștințe concrete care trebuie însușite de procurorii care instrumentează cauze de violență sexuală); ”să aibă o durată mai mare” (mai mare probabil decât în prezent dar nu se cunoaște cât de mare); ”introducerea unor teme precum tehnici ce audiere a minorilor” (trecându-se cu vederea, între altele, faptul că, pe plan național, nu există suficienți experți care pot furniza formare de calitate pe această temă).

În concluzie, vă asigur că prin emiterea acestei circulare ”îmbunătățirea răspunsului instituțional și aplicarea eficientă a legislației (…)” rămân ”iluzorii și teoretice”[5]. Considerând că propunerile de mai sus sunt dintre cele mai elementare, unele dintre acestea dovedindu-și însă eficiența practică, fără a emite pretenția că sunt infailibile chiar dacă depășesc cu mult nivelul măsurilor luate în ultimii ani, apreciind că pot fi dezbătute și detaliate, îmi exprim speranța că le veți avea în vedere în elaborarea unei strategii coerente privind combaterea violenței sexuale, în special a celei comise asupra minorilor.


[1] Disponibil aici
[2] Disponibil aici
[3] Recueillir la parole de l’enfant témoin ou victime. De la théorie à la pratique, 2019.
[4] A se vedea H.G. 49/2011 – Metodologia cadru privind prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra copilului şi de violenţă în familie – în special dispozițiile cap. IV – pct. IV.1.4 sau IV.2.2
[5] Aidoma Ordinului Procurorului General al PÎCCJ nr. 294/05.12.2008 prin care a fost constituită „prima reţea naţională de procurori specializaţi în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracţiuni comise de minori sau asupra minorilor”.


Procuror Marian Trușcă
Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Secția de urmărire penală

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti