Secţiuni » Jurisprudenţă » CJUE
Jurisprudenţă CJUE (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene)
DezbateriProfesionişti

Protecția jurisdicțională a principiului Ne bis in idem în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene
22.11.2022 | Radu CANȚĂR

Secţiuni: Articole, C. administrativ, CJUE, Dreptul Uniunii Europene, Jurisprudență
JURIDICE - In Law We Trust
Radu Canțăr

Radu Canțăr

A. Ne bis in idem. Consacrare. Condiții. Justificări.

 Principiul ne bis in idem constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, consacrat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[1]. Această dispoziție conține un drept corespondent celui prevăzut în cuprinsul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

În această privință, trebuie subliniat că, în măsura în care Carta DFUE conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, articolul 52 alineatul (3) din Cartă prevede că înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele care le sunt conferite de Convenție.

Prin urmare este necesar ca la interpretarea articolului 50 din Cartă trebuie să țină cont de articolul 4 din Protocolul nr. 7 din CEDO, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și a Curții de Justiție a Uniunii Europene[2].

Articolul 50 din cartă prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care au o natură penală în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane[3].

Trebuie subliniat în această privință că aplicarea articolului 50 din cartă nu se limitează numai la procedurile și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se extinde – independent de o astfel de calificare în dreptul intern[4] – la procedurile și la sancțiunile care trebuie considerate ca având o natură penală. în temeiul celorlalte două criterii menționate la punctul 30 de mai sus[5].

În ceea ce privește aprecierea naturii penale a procedurilor și a sancțiunilor în cauză sunt pertinente trei criterii: (1) calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern; (2) natura însăși a faptei ilicite, iar (3), gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte[6].

Aplicarea principiului ne bis in idem este supusă unei duble condiții, și anume, pe de o parte, să existe o decizie anterioară definitivă (condiția „bis”) și, pe de altă parte, ca aceleași fapte să fie vizate de decizia anterioară și de procesele penale sau de deciziile ulterioare (condiția „idem”).

Cu privire la condiția „bis”

În ceea ce privește condiția „bis”, pentru a se putea considera că o hotărâre judecătorească a fost pronunțată definitiv cu privire la faptele care fac obiectul unei a doua proceduri, este necesar nu doar ca această hotărâre să fi rămas definitivă, ci și ca ea să fi fost pronunțată în urma unei soluționări pe fondul cauzei.[7]

Cu privire la condiția „idem”

În ceea ce privește condiția „idem”, din modul de redactare a articolului 50 din Cartă rezultă că acesta interzice judecarea sau condamnarea penală a aceleiași persoane mai mult de o dată pentru aceeași infracțiune. Potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, criteriul pertinent pentru a aprecia existența aceleiași infracțiuni este cel al identității faptelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de împrejurări concrete indisolubil legate între ele care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a persoanei în cauză. Astfel, articolul 50 din Cartă interzice aplicarea, pentru fapte identice, a mai multe sancțiuni de natură penală la capătul diferitor proceduri desfășurate în acest scop[8].

În această privință, condiția „idem” impune ca faptele materiale să fie identice. În schimb, principiul ne bis in idem nu are vocația de a se aplica atunci când faptele în cauză nu sunt identice, ci doar similare.

Astfel, prin identitatea faptelor materiale se înțelege un ansamblu de împrejurări concrete care decurg din evenimente care sunt în esență aceleași, în sensul că presupun existența aceluiași autor și a unei legături indisolubile între ele în timp și spațiu[9].

Așadar, stabilirea unicității faptei care a făcut obiectul celor două proceduri inițiate în temeiul unor reglementări naționale incumbă instanței în fața căreia a fost invocată protecția conferită de art. 50 din Cartă.

În acest sens, este imperios necesar să se examineze faptele avute în vedere în fiecare dintre proceduri și pretinsa perioadă a încălcării.

În ipoteza în care s-ar aprecia că faptele care au făcut obiectul celor două proceduri în discuție sunt identice, acest cumul ar constitui o restrângere a dreptului fundamental garantat de articolul 50 din cartă.

Justificarea unei eventuale restrângeri a dreptului fundamental garantat de articolul 50 din cartă

O restrângere a dreptului fundamental garantat de articolul 50 din cartă poate fi justificată în temeiul articolului 52 alineatul (1) din aceasta[10]. Conform articolului 52 alineatul (1) prima teză din Cartă, orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de aceasta trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.

Potrivit celei de a doua teze a alineatului menționat, pentru respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri ale drepturilor și libertăților menționate numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

În concret trebuie verificat dacă, legea prevede intervenția fiecăreia dintre autoritățile naționale, în privința cărora se susține că au condus la un cumul de proceduri și de sancțiuni.

Posibilitatea de a cumula procedurile și sancțiunile respectă substanța articolului 50 din cartă, cu condiția ca legislația națională să prevadă posibilitatea unui cumul de proceduri și de sancțiuni în temeiul unor reglementări diferite.

Restrângerea dreptului fundamental garantat de articolul 50 din Cartă, care rezultă dintr‑un cumul de proceduri și de sancțiuni în temeiul unor reglementări naționale, răspunde unui obiectiv de interes general, doar dacă cele două reglementări în discuție urmăresc obiective legitime distincte.

În ceea ce privește respectarea principiului proporționalității, acesta impune ca în cazul cumulului de proceduri și de sancțiuni prevăzut de reglementarea națională să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de această reglementare, știut fiind că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate de aceasta nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate [11].

În această privință, trebuie subliniat că autoritățile publice pot opta în mod legitim pentru răspunsuri juridice complementare în fața anumitor comportamente dăunătoare pentru societate prin intermediul diferitelor proceduri care formează un tot coerent, astfel încât să trateze problema socială în discuție sub diferitele sale aspecte, cu condiția ca aceste răspunsuri juridice combinate să nu reprezinte o sarcină excesivă pentru persoana în cauză[12].

B. Concluzii intermediare

Faptul că două proceduri urmăresc obiective de interes general distincte pe care este legitim să le protejeze în mod cumulat poate fi luat în considerare la analiza proporționalității unui cumul de proceduri și de sancțiuni, ca factor care urmărește justificarea acestui cumul, cu condiția ca aceste proceduri să fie complementare, iar sarcina suplimentară pe care o reprezintă cumulul menționat să poată fi justificată astfel prin cele două obiective urmărite. Normele naționale care prevăd posibilitatea unui cumul de proceduri și de sancțiuni pot realiza obiectivul de interes general de a asigura aplicarea efectivă a fiecăreia dintre cele două reglementări, doar dacă urmăresc obiective legitime distincte.

În ceea ce privește caracterul strict necesar al unui astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni, trebuie să se aprecieze dacă există norme clare și precise care permit să se prevadă actele și omisiunile care pot face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni, precum și coordonarea dintre diferitele autorități, dacă cele două proceduri au fost desfășurate într‑un mod suficient de coordonat și de apropiat în timp și dacă sancțiunea aplicată cu ocazia primei proceduri pe plan cronologic a fost luată în considerare la evaluarea celei de a doua sancțiuni, astfel încât sarcinile pentru persoana în cauză ce rezultă dintr‑un cumul sunt limitate la strictul necesar, iar ansamblul sancțiunilor aplicate corespunde gravității încălcărilor săvârșite [13].

Totuși, analiza globală a problemei dacă cumulul celor două proceduri va putea fi justificat în temeiul articolului 52 alineatul (1) din Cartă nu poate fi efectuată complet decât ex post, având în vedere natura factorilor care trebuie luați în considerare.

Protecția care rezultă din dubla condiție căreia îi este supusă aplicarea principiului ne bis in idem, sub rezerva eventualei justificări, în temeiul articolului 52 alineatul (1) din Cartă, a unei restrângeri a drepturilor care decurg din acest principiu într‑un caz concret, respectă substanța articolului 50 din cartă, iar invocarea unei asemenea justificări impune să se demonstreze dacă cumulul de proceduri în discuție era strict necesar, ținând cont, în esență, de existența unei legături materiale și temporale suficient de strânse între cele două proceduri în cauză[14].

Eventuala justificare a unui cumul de sancțiuni este încadrată de condiții care, atunci când sunt îndeplinite, urmăresc mai ales limitarea, fără a repune totuși în discuție existența unui „bis” ca atare, a caracterului distinct pe plan funcțional al procedurilor în cauză și deci impactul concret ce rezultă pentru persoanele în cauză din cumularea acestor proceduri desfășurate în privința lor.

C. Domeniul de aplicare al Cartei drepturilor fundamentale a UE

Pentru a beneficia de protecția oferită de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este necesar să existe un trigger care atrage incidența acesteia. Astfel, potrivit articolului 51 alineatul (1) din Cartă, dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. De asemenea, conform alineatului (2) al aceluiași articol, Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite prin tratate.În contextul în care articolul 52 alineatul (7) din Carta prevede că instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării prezentei Carte, atragem atenția asupra Documentului 2007/C303/02 intitulat “Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”.

Potrivit respectivului document – partea consacrată articolului 51 din Cartă:

În ceea ce privește statele membre, “din jurisprudența Curții (n.a. UE) rezultă fără ambiguitate că statelor membre le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii (hotărârea din 13 iulie 1989, cauza 5/88, Wachauf, Rec. 1989, p. 2609; hotărârea din 18 iunie 1991, ERT, Rec. 1991, p. I-2925; hotărârea din 18 decembrie 1997, cauza C-309/96, Annibaldi, Rec. 1997, p. I-7493). Recent, Curtea de Justiție a confirmat această jurisprudență în termenii următori: „În plus, trebuie reamintit faptul că cerințele care decurg din protejarea drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare obligă, de asemenea, statele membre atunci când acestea pun în aplicare norme comunitare…” (hotărârea din 13 aprilie 2000, cauza C-292/97, Rec. 2000, p. I-2737, punctul 37)”.

Alineatul (2) confirmă, printre altele, faptul că aceasta nu poate avea ca efect extinderea domeniului de aplicare a dreptului Uniunii dincolo de competențele Uniunii stabilite în tratate. “Curtea de Justiție a instituit deja această normă în ceea ce privește drepturile fundamentale recunoscute ca făcând parte din dreptul Uniunii (hotărârea din 17 februarie 1998 în cauza C-249/96, Grant, Rec. 1998, p. I-621 punctul 45). Potrivit acestei norme, se subînțelege că integrarea cartei în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană nu poate fi interpretată ca extinzând ca atare gama acțiunilor statelor membre considerate „ca punând în aplicare dreptul Uniunii” [în înțelesul alineatului (1) și al jurisprudenței menționate anterior].

Jurisprudența constantă a Curții a confirmat că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, nu însă și în afara unor asemenea situații.

Curtea a stabilit deja că nu poate aprecia din perspectiva Cartei o reglementare națională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii. În schimb, de îndată ce o asemenea reglementare intră în domeniul de aplicare al acestui drept, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța națională a conformității acestei reglementări cu drepturile fundamentale a căror respectare o asigură[15].

D. Concluzii

În concluzie, examinarea respectării articolelor din Cartă este posibilă numai în domenii în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii. În ceea ce privește noțiunea de punere în aplicare a dreptului UE, Curtea a arătat că aceasta impune existența unei legături de un anumit grad, care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte[16].

Pentru a stabili dacă o reglementare națională implică punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din Cartă, trebuie să se verifice, printre alte elemente, dacă aceasta are drept scop punerea în aplicare a unei dispoziții a dreptului Uniunii, caracterul respectivei reglementări și aspectul dacă aceasta nu urmărește alte obiective decât cele acoperite de dreptul Uniunii, chiar dacă este de natură să îl afecteze în mod indirect pe acesta din urmă, precum și problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie sau de natură să îl afecteze[17].

În Ordonanța din 11 decembrie 2014, Stylinart[18], Curtea a considerat că nu a fost demonstrată competența sa de a răspunde întrebării preliminare, dat fiind că aceasta din urmă nu conținea un minim de explicații cu privire la legătura pe care instanța de trimitere o stabilea între dreptul Uniunii și legislația națională.După ce a amintit conținutul articolului 94 litera c) din Regulamentul său de procedură, Curtea a remarcat că instanța de trimitere s-a limitat să citeze dispoziții din cartă, fără a invoca alte dispoziții din dreptul Uniunii și fără să arate elementele concrete care ar fi determinat-o să ridice problema cu privire la interpretarea sau la aplicarea unei norme a Uniunii alta decât cele care figurează în Cartă[19].


[1] Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 59.
[2] a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 23 și 60
[3] Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 25 și jurisprudența citată
[4] a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 30
[5] a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 30
[6] (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C‑489/10, EU:C:2012:319, punctul 37, și Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 26 și 27).
[7] a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2014, M, C‑398/12, EU:C:2014:1057, punctele 28 și 30
[8] Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 35, și Hotărârea din 20 martie 2018, Garlsson Real Estate și alții, C‑537/16, EU:C:2018:193, punctul 37, precum și jurisprudența citată
[9] a se vedea în acest sens Curtea EDO, 10 februarie 2009, Sergueï Zolotoukhine împotriva Rusiei, CE:ECHR:2009:0210JUD001493903, punctele 83 și 84, precum și Curtea EDO, 20 mai 2014, Pirttimäki împotriva Finlandei, CE:ECHR:2014:0520JUD003523211, punctele 49-52.
[10]Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, punctele 55 și 56, și Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 40.
[11] Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 46 și jurisprudența citată
[12] a se vedea în acest sens Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2016:1115JUD002413011, punctele 121 și 132
[13] a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctele 49, 52, 53, 55 și 58, precum și Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2016:1115JUD002413011, punctele 130-132
[14] a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C‑524/15, EU:C:2018:197, punctul 61, precum și, prin analogie, Curtea EDO, 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2016:1115JUD 002413011, punctul 130
[15] Hotărârea din 23 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 19.
[16] Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C-206/13, EU:C:2014:126, punctul 24.
[17] Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C-206/13, EU:C:2014:126, punctul 25.
[18] C-282/14, EU:C:2014:2486, la punctele 19-22
[19] Un raționament similar a realizat Curtea în Hotărârea sa din 8 mai 2014, Pelckmans Turnhout, C-483/12, EU:C:2014:304, punctele 16, 20, 22, 26 și 27.


Radu Canțăr

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti