Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Concepția procesuală a Codului de procedură penală (I)


09.12.2022 | Virgil BOGLEA
Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Virgil Boglea

Virgil Boglea

În vederea înţelegerii instituţiilor dreptului procesual penal, precum şi a conţinutului concret al normelor ce alcătuiesc acest drept trebuie să pornim de la cultura, mentalitatea şi principiile care au generat edictarea unei anumite reguli procesual penale.

Înainte de a analiza sau discuta regulile normative ale desfăşurării unui proces penal trebuie să cunoaştem „regulele de funcţionare şi aplicare a legii, precum şi principiile fundamentale şi sistemele procedurale penale”[1]. Acest demers se impune pentru a înţelege cât mai bine cu putinţă raţiunea ce justifică emiterea unei norme şi ideile care au generat-o, astfel încât aplicarea ei să se facă în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor. Norma de drept nu ia naştere fără a avea ca fundament mentalitatea existentă într-o anumită perioadă istorică şi într-o anumită zonă politico-geografică. Ea este consecinţa unor principii şi raţiuni prezente în istoria şi tradiţia sistemelor de drept proprii diferitelor state[2].

Este bine ştiut faptul că această ramură de drept public prezintă o importanţă socială covârşitoare întrucât reglementează chestiuni sensibile ce ţin de drepturile şi libertăţile fundamentale ale indivizilor care iau parte la desfăşurarea unui proces penal. Prin urmare, un asemenea domeniu trebuie tratat cu maximă seriozitate şi diligenţă traduse în încercarea de a interpreta în mod logic şi teleologic dispoziţiile procesual penale astfel încât să se elimine, pe cât posibil, ambiguităţile şi echivocul.

Ca practician al dreptului – avocat concentrat în zona litigiilor penale – apreciez că numai cercetând antecedenţa cauzală, raţiunile şi concepţia care stau la baza Codului de procedură penală se pot înţelege mai bine regulile desfăşurării unui proces penal și se poate trece mai uşor peste obstacolul pus de modificările legislative. Astfel, cu cât mai bine se înţeleg raţiunile şi concepţiile care fundamentează o normă cu atât mai mult se evită riscul de a fi „sclavul” unei legi (unui text normativ) şi, în consecinţă, creşte nivelul de adaptare la ceea ce este nou.

Aşadar, propun un periplu analitic din perspectiva aspectelor istorice referitoare la concepţiile procesuale, însemnătatea, importanţa şi tipurile de concepţii procesuale (I) şi să trecem instituţiile din procedura penală cu o puternică rezonanţă socială şi juridică prin filtrul concepţiilor procesuale consacrate exprimând un punct de vedere cu privire la încadrarea Codului de procedură penală într-una dintre aceste concepţii, ţinând seama şi de expunerea oficială de motive care au generat adoptarea Legii nr. 135/2010 (II).[3]

1. Scurt istoric

Din punct de vedere istoric, procedura penală de tip acuzatorial a apărut prima datorită caracteristicilor şi principiilor sale care au la bază comunicarea orală, publică și contradictorie. Aceste caractere au făcut ca modelul procesual acuzatorial să se adapteze mai bine unui sistem judiciar mai puţin organizat, în care de forma scrisă a diferitelor acte nu beneficiau decât conducătorii sau o anumită minoritate privilegiată.[4]

Totodată, această concepție procesuală se caracterizează prin libertatea acordată celor care iau parte în procesul penal, în sensul că acuzatorul este liber să formuleze orice acuzaţie, putând chiar negocia cu partea adversă capetele de acuzare, iar apărarea beneficiază de aceeaşi libertate în vederea combaterii acuzaţiei formulate, beneficiind de egalitate de „arme” în „lupta” cu acuzatorul.

După cum îi spune şi numele, procedura acuzatorială este caracterizată şi de prerogativele celui care acuză exprimate prin monopolul sesizării jurisdicţiilor penale în vederea exercitării de către acestea a atribuţiilor ce le revin (judex ne procedat ex officio), precum şi dreptul corelativ al desistării acuzatorului, având ca şi consecinţă stingerea urmăririi penale.[5]

Publicitatea procedurii acuzatoriale a decurs din necesitatea poporului de a-şi arăta suveranitatea, privind actorii procesuali şi, totodată, exercitând un control asupra acestora. Acest mod de desfăşurare a procedurilor răspundea nevoilor unui anumit tip de civilizaţie care permite cetăţenilor să se reunească la adunări în aer liber, cum era, de exemplu, în Grecia (în agora) sau în Roma (în forum).[6]

După cum este lesne de observat, tipul acuzatorial de concepţie procesuală este individualizat şi prin accentuarea caracterului privat al litigiului. Astfel, la romani, către sfârşitul Republicii, îşi face apariţia procedura „accusatio”, în care puterile judecătorului erau limitate doar la asigurarea respectării legalităţii (funcţionalitatea judecăţii), iar acuzarea putea aparţine oricărui cetăţean, acesta fiind singurul care putea porni judecata (judecătorul trebuia sesizat de un acuzator, întrucât, în caz contrar, nu avea dreptul de a proceda la judecată ex officio).[7]

Aşadar, caracterele istorice (principiile) ale acestui tip de procedură penală pot fi sintetizate în următoarele: oralitatea, publicitatea, contradictorialitatea, disponibilitatea (caracterul privat al diferendului), libertatea acuzării şi, deopotrivă, a apărării, egalitatea părţilor, pasivitatea relativă a judecătorului.

În ceea ce priveşte procedura inchizitorială acesteia îi provine denumirea din formalitatea preliminară a investigaţiei ce influenţează orice proces ulterior, şi anume inquisitio sau per inquisitionem.[8] Această fază, precedentă judecării cauzei de către judecători are o influenţă covârşitoare asupra soluţionării cauzei, fiind desfăşurată de o persoană însărcinată oficial de stat şi având ca scop aflarea tuturor împrejurărilor în care s-a comis o faptă penală.

Acest deziderat, al aflării tuturor împrejurărilor în care s-a comis fapta, este adus la îndeplinire într-un mod care se vrea a fi eficace, iar nu eficient, în sensul că sunt angajate toate resursele şi mijloacele şi sunt permise chiar nesocotirile sau încălcările de diverse drepturi şi libertăţi fundamentale în vederea aflării adevărului cu privire la faptă şi la alte aspecte conexe faptei.

Totodată, această concepţie a avut ca premisă cooperarea indivizilor cu organele însărcinate de stat să realizeze actul de justiţie.

Procedura inchizitorială, inspirată fiind de dreptul canonic, se încadrează într-o societate centralizată, autoritară, dar şi evoluată; societatea care promovează acest tip de sistem procesual, este una centralizată deoarece puterea investigaţiei (inchiziţiei) revine unei structuri constituite astfel încât să desfăşoare cu maximă eficacitate activitatea de strângere a probelor, sprijinindu-se pe o justiţie publică; autoritară, deoarece această activitate se desfăşoară în interesul statului şi nu al individului; totodată, evoluată dată fiind procedura scrisă caracteristică unor persoane cu un grad minim de instrucţie profesională.[9]

Trăsăturile esenţiale care se desprind din dezvoltarea istorică a acestui tip de procedură penală pot fi sintetizate în următoarele: oficialitatea, obligativitatea procesului penal, rolul activ al judecătorului, libertatea limitată în ceea ce priveşte apărarea (inculpatul este considerat obiect al procesului[10]), procedura scrisă, secretă, necontradictorie.

Totuşi, astăzi trebuie evitată confuzia dintre „Inchiziţie” şi sistem procesual penal inchizitorial. Acesta nu şi-a păstrat forma pură de manifestare, fiind repudiat şi înlocuit cu sisteme mixte specifice statelor Europei continentale (civil-law).[11]

Aşadar, din punct de vedere al evoluţiei istorice se poate trage concluzia că tradiţia concepţiei procesuale acuzatoriale este de a acorda o importanţă mai mare intereselor individului, şi nu statului, prin aducerea la rang de principiu a „egalităţii de arme”, iar, în antiteză, tradiţia concepţiei procesuale inchizitoriale este de a acorda o mai mare importanţă intereselor statului în desfăşurarea procedurilor de represiune şi în sacrificarea drepturilor de apărare ale individului pentru asigurarea aflării adevărului cu privire la fapta presupus comisă.

Procesul de tip acuzatorial apare ca un sistem al libertăţilor, pe când cel de factură inchizitorială apare ca un sistem al restricţiilor.[12]

2. Noţiunea de concepţie procesuală

Ţinând seama de istoria şi tradiţia fiecărui stat, s-a dezvoltat în fiecare zonă politico-geografică o anumită mentalitate, repercutată în primul rând în plan social şi ulterior, ca o consecinţă firească, în plan juridic.

Odată cu progresul societăţii aceste mentalităţi au luat o amploare tot mai mare ajungând chiar la rangul de cultură specifică unui anumit popor.

Aceasta a fost şi evoluţia culturilor procesuale care au dat naştere unor principii statornicite atât de bine încât au intrat în sfera firescului. Din aceste elemente, cultura procesuală şi „afluenţii” săi, reprezentaţi de principii, decurg raţiunile ce fundamentează edictarea şi adoptarea unei norme juridice, precum şi tehnica avută în vedere la redactarea unor asemenea norme.

Analiza juridică a noţiunii de concepţie procesuală trebuie să aibă ca premisă aceste realităţi. Aşadar, o cultură procesuală influenţează raţionamentele, iar acestea din urmă influenţează, la rândul lor, conţinutul legii, atât în ceea ce priveşte aspectul tehnic al acesteia (textul normativ), cât şi în ceea ce priveşte spiritul ei.

Această construcţie, concepţie procesuală – raţiune – normă juridică, constituie un filon esenţial[13] care trebuie luat în considerare atât de legiuitor, în cadrul procesului de redactare a normei, cât şi de juristul practician, în procesul de interpretare şi aplicare a acesteia.

Concepţia procesuală (modelul procesual sau cultura procesuală, după cum mai este numită) reprezintă, în esenţă, structura de rezistenţă a oricărei construcţii juridice[14]. Prin aceasta se conferă normei juridice un caracter previzibil, echitabil şi comprehensibil. O normă juridică procesual penală îşi va găsi aplicarea în adevăratele ei valenţe doar în situaţia în care aceasta are la bază o concepţie procesuală bine conturată şi o raţiune clară, înţeleasă şi acceptată[15] de către toţi participanţii la un proces penal.

Aşadar, ţinând seama de însemnătatea culturii procesuale, legiuitorul, în procesul de elaborare a normelor care guvernează justiţia penală, trebuie să parcurgă următoarele etape[16]:

– etapa reflecţiei asupra unei concepţii procesuale, stabilind, în mod clar, în care model procesual îşi are fundamentul viitoarea reglementare şi stabilirea modalităţilor de adaptare a eventualelor transplanturi legislative;

– etapa în care trebuie să stabilească principiile şi raţiunile ce reies din concepţia respectivă, conştientizând faptul că fiecare normă trebuie să aibă ca suport principii şi raţiuni şi că acestea trebuie să fie reflectate în modalitatea de redactare a normei.

Aceste etape se impun în vederea asigurării unei concordanţe între litera legii (textul normativ) şi spiritul acesteia (reieşit din principiile şi raţiunile care au justificat elaborarea legii).

Anterior am făcut referire la procesul de elaborare a normei procesual penale prin raportare la etapele pe care trebuie să le parcurgă legiuitorul în vederea emiterii unei astfel de norme. Cred, totuşi, că este important să precizăm că acesta nu este o entitate abstractă, ci mai degrabă una concretă, formată din oameni, care au păreri proprii şi trăiesc într-o anumită societate. Trăind într-o societate aceste persoane, în calitate de membri ai forului legislativ trebuie să aibă cunoştinţă de cultura şi principiile care guvernează respectiva societate. O modalitate bună prin care s-ar asigura această raliere a normei edictate la nevoile şi mentalitatea destinatarilor legii ar fi aceea a prezentării şi explicării publice a raţiunilor care au întemeiat o anumită soluţie legislativă.

Prin urmare, această entitate legislativă ar trebui ca, pe lângă cercetarea individuală a elementelor indicate anterior şi parcurgerea acelor etape, să procedeze şi la angrenarea destinatarilor legii în procesul de asimilare a acesteia, într-o perioadă anterioară intrării în vigoare, în aşa fel încât după acest moment, juriştii practicieni precum şi ceilalţi participanţi la actul de justiţie să ştie la ce să se aştepte şi ce interpretare să îi dea normei.

În plus, dacă avem în vedere distincţia dintre legalitate şi legitimitate, trebuie să constatăm că legitimitatea este cea care prevalează în faţa legalităţii. Cu alte cuvinte, o lege/normă pentru a fi aplicată corect, respectată, înţeleasă şi acceptată de către destinatarii ei trebuie să fie legitimă, adică să corespundă nevoilor unei societăţi dintr-o anumită perioadă dată şi, pe lângă asta, să nu trezească sentimente de îndoială, ci să se încadreze în ceea ce membrii societăţii respective concep ca fiind firesc. Pentru a îndeplini acest deziderat corpul legiuitor este obligat (obligaţie naturală, ce decurge din ceea ce este firesc) să prezinte în amănunt şi să explice societăţii raţiunile şi principiile ce au determinat edictarea unei norme de o reală importanţă precum este un cod de procedură penală.

Acest exerciţiu impus autorităţii legiuitoare poate avea ca rol şi verificarea conţinutului normei cu elementele date de o cultură procesuală. Astfel, dacă norma respectivă ar avea un conţinut care să contravină culturii procesuale, implicit societatea ar respinge-o pentru că nu i s-ar părea firească prevederea, ori ar avea îndoieli asupra sa.

Aşadar, trebuie să ne întoarcem la înţelegerea a ceea ce reprezintă noţiunea de concepţie procesuală şi să observăm că, într-adevăr, aceasta constituie „structura de rezistenţă a oricărei construcţii juridice” prin prisma influenţei avute asupra principiilor de drept procesual penal şi, prin urmare, asupra conţinutului concret al normelor/instituţiilor din această ramură a dreptului.

Dacă ne gândim numai la cerinţele de previzibilitate şi claritate pe care trebuie să le întrunească o normă procesual penală, putem constata că doar având la bază şi cunoscând o concepţie/cultură procesuală suntem în situaţia de a înţelege realele semnificaţii ale legii şi de a o accepta, aplicând-o în concordanţă cu scopul acesteia.

O altă cerinţă pe care o normă de procedură penală trebuie să o îndeplinească este şi cea a realităţii, deoarece „realitatea satisface adevărata dreptate şi interesele apărării sociale”[17], iar „procedura penală, prin normele sale, trebuie să ofere justiţiei posibilitatea de a cunoaşte adevărul real (material), iar nu adevărul formal”[18]. Acest principiu al realismului implică în primul rând existenţa unei culturi procesuale, a unei mentalităţi care să permită accesul la realitate într-un mod facil. Numai cunoscând concepţia şi, implicit, raţiunea ce stau în spatele normei procesuale putem satisface această cerinţă.

Mai mult decât atât, importanţa existenţei unui model procesual care să genereze normele este dată şi de împrejurarea că alegerea, de către organul legislativ, a unei culturi procesuale este consecinţa nivelului de civilizaţie a unei societăţi. Altfel spus, nivelul de civilizaţie se reflectă în concepţia procesuală a respectivei societăţi.

Prin urmare, această concepţie procesuală indică tipul de raporturi existente între stat, care, prin organele sale judiciare, îşi exercită forţa constrângătoare şi cetăţeni, ca persoane private, cu interese proprii. Concepţia procesuală existentă într-un sistem, într-o anumită perioadă istorică, oglindeşte echilibrul dintre necesitatea şi exigenţele de represiune a comportamentelor infracţionale şi cele de salvgardare a intereselor indivizilor.[19]

Aşadar unul dintre importantele roluri avute de cultura procesuală este şi acela de a stabili căruia dintre interesele antemenţionate îi acordă o valoare mai mare, influenţând astfel procesul penal într-un sens sau în altul şi de a determina rolurile avute de cele trei piese esenţiale ale procedurii penale: acuzarea, apărarea şi judecata.[20]

În principiu, o civilizaţie mai avansată acordă o mai mare importanţă intereselor private ale individului, situând organele judiciare ale statului care exercită funcţia de acuzare pe o poziţie de egalitate cu cetăţeanul. Această realitate este o consecinţă firească a înlăturării mentalităţilor autoritare şi a comportamentelor abuzive/discreţionare ale autorităţilor statale.

În schimb, o civilizaţie care are tendinţe autoritariste, acordă, de regulă, prevalenţă intereselor represive ale statului, prezumând cooperarea indivizilor cu organele statului şi punându-l pe individ chiar în situaţia de a contribui la propria incriminare.

Aşadar, privită din aceste perspective expuse mai sus, nu putem să nu acordăm o importanţă deosebită concepţiilor procesuale. Chiar dacă în actualitate nu mai regăsim expresia pură a vreuneia dintre ele asta nu înseamnă că un sistem de drept sănătos nu îşi păstrează „un fir roşu în reglementare”[21]. Dimpotrivă, un astfel de sistem de drept conţine norme pozitive izvorâte dintr-o cultură procesuală bine consolidată.


[1] T. Pop, Drept procesual penal, Vol. I, Partea introductivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, Prefaţă
[2] D. Ionescu, Despre concepţia procesuală şi noul cod de procedură penală. Câteva lucruri simple, Caiete de Drept Penal, Ed. Universul Juridic, nr. 1, 2011, p. 67
[3] Înainte de a trece la dezvoltarea propriu-zisă a subiectului doresc să fac o menţiune importantă, şi anume aceea că prin relevarea aspectelor caracteristice unei anume concepţii procesuale nu ne propunem efectuarea unei judecăți de valoare, în sensul de a aprecia din punct de vedere calitativ actul de justiţie dintr-o concepţie procesuală sau alta.
[4] Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 135
[5] F. Ciopec, În căutarea unei paradigme a procesului penal: acuzatorial, inchizitorial sau mixt?, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Drept, Vol. I, 2007, p. 163
[6] Gh. Mateuţ, op. cit., p. 136
[7] T. Pop, op. cit., p. 339
[8] Idem, p. 139
[9] Ibidem
[10] T. Pop, op. cit., p. 344
[11] F. Ciopec, loc. cit., p. 164
[12] T. Pop, op. cit., p. 344
[13] D. Ionescu, loc. cit., p. 67
[14] Idem, p. 68
[15] Ibidem
[16] Ibidem
[17] T. Pop, op. cit., p. 23
[18] Idem, p. 24
[19] Gh. Mateuţ, op. cit., p. 135
[20] Ibidem
[21] D. Ionescu, loc. cit., p. 73


Avocat Virgil Boglea

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro