Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Legitima apărare față în față cu violența habituală. Despre (ne)legitimitatea ripostei asimetrice


14.12.2022 | Iulian DOBRINESCU
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Iulian Dobrinescu

Iulian Dobrinescu

1. Scurte considerații despre legitima apărare

Doctrina mai veche, evocând conținutul art. 44. C. pen din 1968, definea legitima apărare ca reprezentând „acea apărare pe care o realizează o persoană care este nevoită să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, şi care pune în pericol persoana şi drepturile celui atacat ori interesul public[1]”. Definiția aceasta pare să fi fost considerată satisfăcătoare de majoritatea doctrinarilor, pentru că ea a supraviețuit aproape neschimbată (cu unele modificări, ce-i drept importante[2], pe alocuri) şi în actualul Cod penal.

Justificarea pusă pe tapet pentru a fundamenta teoretic conținutul conceptual al acestei definiții era însă criticabilă. Profesorul C. Bulai, autorul citatului reprodus mai sus, ne spune că „[e]xistenţa stării de legitimă apărare face ca fapta săvârșită pentru înlăturarea atacului să nu constituie infracțiune, deoarece persoana care a săvârşit-o nu a acționat cu voință liberă, ci din constrângere, din nevoia de a se apăra pe sine sau de a apăra o altă persoană ori un interes public. Fapta săvârșită în legitimă apărare este lipsită de vinovăție, fiindcă vinovăția presupune libertate de voință şi acțiune, libertate care lipsește în acest caz[3].” Într-o argumentare anterioară încă şi mai influentă, s-a susținut în mod similar că „fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare este comisă fără vinovăție, dar nu din cauză că persoana care a efectuat apărarea ar fi avut dreptul de a săvârși acea faptă, ci din cauză că făptuitorul, sub presiunea constrângerii exercitată de nevoia de a se apăra, a fost lipsit de posibilitatea de a-şi determina şi dirigui în mod liber voința; or, fără această posibilitate, nu există nici vinovăție, nici infracțiune[4]”. Această argumentare a fost împinsă până într-acolo, încât legitima apărare a fost caracterizată ca reprezentând de-a dreptul o „modalitate a constrângerii psihice[5]”.

Este oarecum rezonabil a intui că cel care ripostează în fața unei agresiuni pentru a se apăra pe sine acționează „din constrângere”, deși ar putea la fel de bine să rămână pasiv, dar e mai puțin clar în ce sens e lipsit de libertate de voință şi acțiune cel care comite o faptă tipică în regim de ripostă legitimă pentru a ocroti o altă persoană (chiar străină) ori un interes public. Nimeni nu este obligat să procedeze astfel şi, mai ales în ce privește fapta săvârșită de dragul unui interes public, ar fi greu să facem referire în toate cazurile la instinctul de autoconservare[6]. Tocmai de aceea, în legislația actuală legitima apărare este reglementată ca o cauză justificativă, iar nu ca o cauză de neimputabilitate, ceea ce sugerează că lipsa „vinovăției” sau „constrângerea” nu mai pot fi luate drept cauzele efectului „justificativ”. Desigur, având în vedere că nimeni nu îl bănuiește pe cel care comite o faptă prevăzută de legea penală de a fi, doar în virtutea faptului că a acționat în legitimă apărare, iresponsabil ori lipsit de capacitatea de a „acționa critic şi predictiv” în raport cu urmările faptei sale, este clar că noțiunea de nevinovăție vehiculată aici trebuie luată într-un alt sens. Autorul faptei nu este iresponsabil, deci nu se pune problema că fapta i-ar fi „neimputabilă”, după cum nu este nici lipsit de „vinovăție” într-un sens care anihilează dimensiunea subiectivă a tipicității faptei sale, ci pur şi simplu nu avea de ales. El este „constrâns” nu pentru că ar fi fost văduvit în vreun fel de capacitatea de a alege, cum este cazul celor moralmente iresponsabili sau altminteri supuși unei constrângeri în sensul art. 25. C. pen, ci pentru că alegerea sa, stricto sensu liberă, nu putea fi decât una singură şi, ca atare, este nulă. Dacă aceasta este semnificația noţiunii de „determinare” la care unii autori recurg pentru a susţine aserțiunea că ceea ce justifică comiterea faptei tipice este tocmai faptul că făptuitorul, care „nu acționează pentru că urmărește un avantaj, interes personal”, este „determinat” să acționeze în felul în care o face de împrejurările preexistente[7], atunci nu avem de a face decât cu o reformulare în alţi termeni a aceleiași explicații. Problema însă rămâne, iar „dreptul” la legitima apărare nu poate fi lăsat în seama vreunei absenţe a libertăţii de voinţă şi acţiune.

2. Despre riposta asimetrică

Este de remarcat că problema justificării legitimei apărări este mai degrabă o non-problemă. Nu este nevoie, pentru a justifica legitima apărare, decât de a lua seama la faptul că ceea ce este imposibil de justificat este tocmai interzicerea ei[8]. Legea justifică legitima apărare pentru simplul motiv că ar fi imposibil de justificat contrariul. A nu legitima posibilitatea ripostei împotriva agresiunilor altora echivalează cu instituirea în sarcina destinatarilor legii a unei obligații generale de a le suporta benevol, chiar cu prețul vieții. Cu toate acestea, conceptualizarea teoretică a motivului pentru care există o asemenea instituție juridică nu este lipsită de consecințe practice, după cum vom vedea. În orice caz, din faptul că dreptul la legitimă apărare este indeniabil, cel puțin în sensul că justificarea pe care i-o „acordă” legea este pur şi simplu o achiesare în fața unui comportament uman irepresibil, putem obține câteva consecințe importante. În primul rând, dreptul la legitimă apărare nu se atrofiază prin neuz. Spre exemplu, dacă zi de zi X este ţinţa atacurilor scelerate dezlănțuite de vecinul său Y, care îl fugărește în fiecare dimineață înarmat cu un satâr, având intenția manifestă de a-i reteza capul sau, dacă nu capul, cel puţin un picior sau o mână, faptul că X a evitat de fiecare dată aceste atacuri fugind din calea lui Y, nu-i răpește dreptul de a riposta legitim în viitor, astfel că, deși în alte dăți a scăpat cu fuga, riposta e în continuare legitimă şi atunci când X, în cele din urmă, decide să-i țină piept agresorului său, spre exemplu, crăpându-i țeasta cu un pietroi. Nu putem, prin urmare, vorbi de o obișnuire a victimei în fața unui climat abuziv, astfel încât pasivitatea repetată a acesteia în fața unui atac violent reiterat în mod uzual să poată fi considerată, tocmai datorită repetiției, echivalentă unei „normalizări”, deci nu ne putem duce cu gândul la o capitulare în fața unei agresivități asumată deja ca „firească”.

Apărarea, totodată, trebuie să fie proporțională cu atacul [art. 19 alin. (1) C. pen.], dar această proporționalitate trebuie evaluată nu doar prin compararea faptelor in abstracto (acţiunea atacului vs. acțiunea ripostei), ci prin evaluarea mijloacelor aflate la dispoziția celui care ripostează, pentru că atât atacul, cât şi riposta nu sunt doar atac şi ripostă, ci sunt atacul şi riposta cuiva. Fapta penală este un act de conduită, iar actul de conduită este întotdeauna rodul unui context care are şi o dimensiune pur personală. Atacul cu pumnul declanșat de un boxer profesionist asupra unui bătrân firav nu este totuna cu atacul cu pumnul declanșat de un bătrân firav asupra unui boxer profesionist, chiar dacă în ambele cazuri este vorba de un atac cu pumnul. S-a spus că este „absurd să se ceară unui karatist, aflat în legitimă apărare, să lovească mai uşor agresorul[9]”, mai ales atunci când atacatorul este mai slab. Aceasta este just, dar numai atâta vreme cât disparitatea de forţe nu e prea mare. Invers însă, dacă slăbiciunea celui în apărare nu îngăduie o proporționare rezonabilă a ripostei, escaladarea – vrând, nevrând – poate deveni unica opţiune. Cu alte cuvine, o realitate care trebuie ținută minte, ca o consecință nu tocmai banală a acestor constatări banale, este aceea că o paritate între periculozitatea (sau chiar letalitatea) atacului şi a apărării nu este nici măcar posibilă decât atunci când există paritate (aproximativă) de forțe între cel care atacă şi cel care se apără. Dacă disparitatea de forţe este extremă, apărarea nici nu mai poate fi realizată eficient altfel decât prin acțiuni letale sau potențial letale[10]. Spre exemplu, un copil agresat de un adult nu are la dispoziție niciun mijloc practic de a se apăra printr-o acțiune non-letală, dar dacă, punând mâna pe un cuţit de bucătărie sau pe o foarfecă, îşi ucide agresorul, condiția proporționalității este îndeplinită aici, chiar dacă agresorul nu avea intenții ucigașe, iar aceasta deoarece alte opțiuni nici nu erau deschise copilului. Tot aşa, o persoană care, cu excepția capului, se află într-o stare quasi-totală de paralizie, astfel încât nu-şi poate folosi membrele pentru a se apăra, nu va depăși limitele legitimei apărări atunci când, pentru a riposta împotriva unui insolent care, în batjocură, are obiceiul de o pălmui în timp ce zace altminteri imobilizată în pat, îl muşcă pe acesta de nas, retezându-l de-a dreptul. Comparând cele două acţiuni – palma agresorului, pe de o parte, şi actul de mutilare care reprezintă replica victimei, pe de altă parte -, apărarea poate părea disproporționată. Şi cu siguranță ar fi astfel, dacă cel pălmuit ar avea la îndemână orice alte mijloace de a riposta (sau de cere ajutor), dar lipsind acestea, a-i reproșa depășirea limitelor unei apărări proporționale cu atacul, echivalează cu a-i tăgădui orice drept la apărare.

Am spus mai sus că nu se poate pune problema unei normalizări a victimizării, astfel că victima unor violențe uzuale nu poate fi considerată că şi-a repudiat dreptul la ripostă legitimă. Aceasta ne invită să explorăm ipoteza captivității în mâinile atacatorului a celui care face apărarea. Să ne imaginăm următoarea ipoteză: o persoană este sechestrată de un rău-făcător într-o mansardă întunecată, fără ferestre ori alte mijloace de comunicare cu exteriorul şi care, pe deasupra, este izolată fonic; de unde, prin urmare, nu are ieșire şi unde nimeni nu o poate ajuta sau măcar auzi. Rău-făcătorul este mai puternic şi nu există șansa ca ea să-l poată înfrânge într-o confruntare fizică. Profitând de această disparitate de forţe, rău-făcătorul, cu o punctualitate ireproșabilă, o violează zilnic. Atât de încrezător este acest rău-făcător în forțele sale şi în vigilența sa neabătută, încât nu simte nevoia să-şi imobilizeze victima, mizând pe faptul că oricum ea nu are scăpare. Putem presupune chiar că zbaterile ei zadarnice îi procură plăcere. Se ivește totuși o oportunitate de scăpare. Într-un moment de neatenție, rău-făcătorul, aflându-se în capul scărilor care coborau în restul locuinței, întoarce spatele victimei sale, care este iute şi ageră, observând șansa de a-l împinge în jos pe scări. Poate că victima a nădăjduit multă vreme că un asemenea moment va veni, pregătindu-se să profite grabnic de el. Dacă ar înhăța ocazia, împingându-și răpitorul către o moarte probabilă, ar mai putea victima noastră să invoce legitima apărare, deși fapta în sine, urmându-se litera legii, ar reprezenta un omor premeditat?

După litera legii, la o primă vedere, s-ar părea că lipsesc câteva condiții esențiale pentru reținerea legitimei apărări. Dintre acestea, cea mai notabilă pare să fie absența unui „atac” în desfășurare la momentul declanșării ripostei. Desigur, persoana sechestrată este, prin definiție, supusă unei agresiuni pasive continue, iar noțiunea de „atac material, direct, imediat şi injust” înglobează, așa cum e şi firesc, nu numai acțiuni (fapte comisive), dar şi inacțiuni (fapte omisive, abstențiuni). Lăsând deoparte aspectul acesta, poate victima riposta astfel, prevenind printr-o acțiune bine calculată violențele deja uzuale ale răpitorului, profitând de ocazie şi pentru a scăpa? Aș crede că un răspuns rezonabil poate fi afirmativ. Doctrina admite că, deşi în principiu atacul trebuie să fie actual în momentul în care se face apărarea, riposta îşi păstrează caracterul legitim (deci justificat) şi atunci când declanșarea sa este numai iminentă[11], deci fie extrem de probabilă, fie de-a dreptul certă. Noțiunea de iminență sugerează o oarecare imediatețe a primejdiei, deci un interval de timp extrem de îngust între momentul ripostei şi momentul viitor (dar cert) în care primejdia ce se profilează trebuie să devină efectivă. Iminența nu este însă o noțiune pur temporală, deci nu trebuie să ne uităm doar la succesiunea (relativ şi contextual) rapidă a doua momente cauzal corelate, ci la însăși forţa acestei corelații. Relația dintre atac şi ripostă este o relație între cauză şi efect, iar cauza trebuie (logic) să preceadă efectului, dar trebuie să avem clar în minte realitățile sociale pe care încercăm să le descriem aici, aşa că, pentru a satisface scopurile legii, trebuie să acordăm statutul de cauză nu numai atacului propriu-zis, ci şi anticipației sale, în măsura în care aceasta aproximează certitudinea. „Iminența” atacului descrie nu numai proximitatea temporală față de momentul actual al ripostei a atacului anticipat, ci şi – sau mai ales – rezonabilitatea epistemică a acestei aproximații în raport cu urgența resimțită a nevoii de a reacționa imediat. Un eveniment viitor, cu alte cuvinte, este iminent nu atât pentru că urmează să se întâmple foarte curând, cât pentru că urmează să se întâmple cu siguranță (sau pe aproape) într-un interval de timp care, oricât de lung sau scurt, impune o reacție urgentă, acum. Aceasta nu este însă opinia în general agreată şi voi avea ocazia mai încolo să arăt şi din ce cauză. În orice caz, înțelegând astfel noțiunea de iminență a atacului, nu mai rămâne decât să conchidem că riposta ipotetică a victimei în scenariul nostru ipotetic satisface această condiție privitoare la iminența atacului. Victima poate reacționa în felul descris, fiind în continuare în stare de legitimă apărare, chiar dacă atacul pe care caută să-l neutralizeze, habitual fiind, este iminent în sensul că urmează să fie reiterat cu regularitatea unui ceasornic. Aceasta, desigur, nu înseamnă că apărarea ar fi în continuare legitimă în cazul în care, spre exemplu, răpitorul ar fi inconștient (ex.: beat, adormit) în momentul în care riposta e declanșată. O asemenea stare de pasivitate involuntară a agresorului ar întrerupe (cel puțin în majoritatea cazurilor[12]) iminența atacului, ceea ce înseamnă că o eventuală ripostă fizică nu ar mai fi justificată.

Dar este satisfăcută şi condiția privitoare la proporționalitate? Această întrebare trebuie pusă, pentru că ar mai putea fi introduse în ecuație câteva instituții adiacente. Mă refer la cele două forme ale excesului de apărare: excesul neimputabil şi excesul „scuzabil”. Primul dintre acestea, reglementat ca o cauză de neimputabilitate, presupune că persoana aflată în stare de legitimă apărare depășește, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului [art. 26 alin. (1) C. pen.], iar al doilea presupune şi el, exceptând starea de tulburare sau temere, exact aceeași ipoteză [potrivit art. 75 alin. (1), lit. b) C. pen.], care însă este valorificată ca o circumstanță atenuantă. Aceste două instituții reprezintă un punct de continuitate între vechea şi actuala reglementare, deși fundamentul teoretic al excesului neimputabil s-a schimbat. Unde vechiul Cod îl asimila pur şi simplu legitimei apărări [potrivit art. 44 alin. (3) C. pen. de la 1968, fiind botezat „exces justificat” de doctrină], în actuala reglementare, în măsura în care depășirea proporționalității se datorează fricii sau emoției puternice, excesul este numai neimputabil. Neimputabilitatea este o scuză pur subiectivă şi, ca atare, este operantă numai în măsura în care, obiectiv vorbind, o apărare proporțională era totuși posibilă. Dacă însă, aşa cum e cazul în exemplul de mai sus, riposta (aparent) excesivă este singura ripostă eficientă, atunci condiția proporționalității este şi ea îndeplinită. Dacă persistă însă tentația de a califica acțiunea victimei noastre ipotetice ca un exces neimputabil, cred totuși că nu există deloc tentația de a pretinde că, din cauza obișnuinței în fața unei agresiuni frecvente (poate că e vorba de ani de zile sau chiar decenii de violuri zilnice), putem deja exclude ipoteza temerii sau tulburării, astfel încât să nu mai putem îngădui victimei decât beneficiul excesului scuzabil. Chiar de-ar fi factuală această interpretare – deci dacă victima pur şi simplu are o fortitudine psihică de nestrămutat, încât şi-a păstrat efectiv calmul – trebuie totuși s-o respingem, nu numai pentru că implicațiile ei sunt repugnante din punct de vedere moral şi în dezacord cu spiritul reglementării, dar şi pentru că asta ar însemna să pedepsim victima pentru lipsa ei de slăbiciune, ceea ce ar contrazice finalitatea „ocrotitoare” a dreptului penal în general.

Dar dacă această captivitate ar fi nu atât fizică, cât socială şi/sau economică? Să schimbăm datele exemplului nostru şi să presupunem că agresorul este tatăl victimei minore, care este în acest caz sechestrată nu atât în sensul art. 205 C. pen., cât într-un sens (nu tocmai) metaforic, fiind prizonieră agresorului care, potrivit legii, se bucură de exercițiul „autorității” parentale. Situații de această natură nu sunt tocmai rare în viața socială şi, deși adesea sunt mascate de un văl al normalității, pot fi cu acuratețe descrise ca o formă de prizonierat, chiar dacă lipsesc adesea semnele unei lipsiri fizice de libertate. Există, pe hârtie cel puțin, căi oficiale de ocrotire a persoanelor astfel abuzate, dar eficiența lor practică nu este întotdeauna cea dorită. Presupunând, deci, că victima noastră, neputând conta pe sprijinul instituțiilor publice, dar având altminteri cât de cât libertate de mișcare, decide să suspende cu de la sine putere autoritatea părintească a tatălui său, înjunghiindu-l în piept și omorându-l, mai există loc de a vorbi de legitimă apărare? În primul rând, deși spre deosebire de exemplul precedent, victima nu este realmente sechestrată, ea se află totuși în puterea agresorului, care o violează cu aceeași impunitate, situația ei fiind funcțional echivalentă. Se va admite că, atâta timp cât toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, dreptul la legitimă apărare rămâne neștirbit, dar posibilitatea ripostei letale nu mai este deschisă, pentru că posibilitățile de voință şi acțiune ale victimei nu mai sunt atât de dramatic restrânse, încât opțiunea unui gest letal fulgerător devine, în fapt, unica opțiune. Această argumentare nu este însă extrem de convingătoare, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, legitima apărare nu poate fi asimilată unei forme de constrângere. Putem recunoaște unui subiect de drept posibilitatea de a riposta legitim împotriva unui atac, indiferent dacă alte modalități de a acționa sunt (sau nu) disponibile. Pe de altă parte, aceste alte posibilități de voință şi acțiune s-ar putea să fie iluzorii, deci inaccesibile din punct de vedere practic, cel puțin dacă ținem cont de situația economică şi socială a victimei. Nu în ultimul rând, aici este momentul de a face o distincție crucială: între libertatea de voință şi acțiune în ce privește însăși posibilitatea de a riposta, pe de o parte, și libertatea de alegere în cadrul ripostei, pe de altă parte. Aceasta din urmă contează, având relevanță pentru determinarea gradului în care reacția defensivă (chiar letală de-ar fi) rămâne „proporțională”. Nu putem reproșa victimei că ales să se apere, deși putea să fugă, dar dacă totuși a ales să se apere, contează cum o face şi, mai ales, cum poate (în concret) să o facă.

Proporționalitatea, după cum spuneam, este relativă, fiind adesea puternic circumstanțiată de o seamă de factori, inclusiv personali, printre care întotdeauna se va număra şi disparitatea de forţe dintre atacator şi cel care se apără împotriva acestuia. Apărarea, de principiu, urmărește blocarea atacului. În circumstanțe normale, împotriva unui atac cu pumnul se poate riposta legitim tot printr-o lovitură cu pumnul (sau printr-o altă ripostă de aceeași „gravitate”), aceasta fiind de-ajuns pentru a pune capăt conflictului, victima cumpărându-și astfel scăparea din calea agresorului. Dacă însă victima este „atașată” social de agresorul ei (aşa cum sunt atașați minorii de părinții sau tutorii lor ori soții între ei), riposta nu este eficientă decât în măsura în care stinge atacul. În concret, dacă rezistența întărâtă agresorul, escaladând violențele, sau dacă posibilitatea unei reacții „moderate” din partea celui atacat nu este disponibilă, eventual de teama unor repercusiuni viitoare, victima ar putea opta pentru o acțiune letală. În acest caz, apărarea ar fi nu atât excesivă, cât asimetrică. Asimetria decurge, în bună măsură, din disparitatea de forțe, dar şi din caracterul habitual al violențelor dintre persoanele „legate” astfel între ele. Atacul încetează să mai fie punctual, dilatându-se în dimensiunea sa temporală şi căpătând caracter continuat. Fiecare incident izolat nefiind altceva decât o instanțiere particulară a unor violențe născute dintr-o manifestare de voință unică, proporționalitatea apărării trebuie evaluată ţinându-se seama, printre altele, de faptul că riposta nu vizează un atac particular, ci atacul în întregul său. În alte cuvinte, câtă vreme victima rămâne în puterea agresorului, iminența atacului persistă în timp, generând un drept la ripostă oricând în acest interval.

Totuși, pentru a se evita neînțelegerile, trebuie făcută o precizare. Atacul încetează (temporar) când atacatorul, dintr-un motiv sau altul, devine incapabil să mai reacționeze (somnul profund indus de beție e exemplul clasic), ceea ce înseamnă, aşa cum am spus şi mai sus, că apărarea nu ar mai fi justificată în aceste momente[13], dar asta nu exclude dreptul victimei de a se pregăti din timp, înarmându-se (cu orice fel de armă, un făcăleț, să zicem, sau chiar un cuțit) şi luând hotărârea ca, pe viitor, să reziste oricărui nou atac. Un asemenea gest, dat fiind că primejdia din partea atacatorului este doar vremelnic înlăturată, rămâne perfect legitim şi ar fi injust să vedem în el un act de premeditare sau chiar un soi de actio libera in causa. Să nu uităm că ipoteza avută în vedere aici este situația în care atacatorul, profitând de un avantaj fizic, economic şi/sau social, îşi agresează habitual victima, care are în consecință puține opțiuni de a se apăra. Ca atare, dacă totuși nu vrem să-i negăm unei asemenea victime dreptul de a se apăra, trebuie să ținem seama atât de această penurie de resurse defensive eficiente, cât şi de caracterul mereu actual al primejdiei care o paște. Instituția legitimei apărări nu trebuie să se transforme într-o capcană legală care suprimă șansa unei apărări eficiente.

Opinia tradițională, în opoziție cu un asemenea punct de vedere, este că atacul nu poate fi decât punctual, orice temporizare a anticipației atacului invitând posibilitatea apelării la alte mijloace (decât riposta fizică) pentru a-l respinge[14], astfel că, existând această posibilitate, ea devine de aceea şi obligatorie. Acest punct de vedere este un artefact al conceptualizării legitimei apărări ca o formă de constrângere (sau de lipsă de vinovăție), pentru că orice formă de constrângere trebuie, pentru a rămâne astfel, să fie temporal paralelă cu actul de conduită pe care îl determină, scuza oferită de constrângere încetând de îndată ce însăși constrângerea încetează. Făcându-se ecoul acestui punct de vedere, Tribunalul Suprem, a statuat, prin decizia penală nr. 354/1981, că „actualitatea atacului este dată de durata de timp aproape imperceptibilă dintre atac și pericolul grav care amenință persoana sau interesele ei, încât acțiunea în apărare se impune. Când intervalul de timp dintre începerea atacului și pericolul care se prezintă este mai îndelungat, atributul imediat cerut de lege nu este realizat. Cu alte cuvinte, într-un atare caz, pericolul nu mai constituie o realitate prezentă, ci este vorba de eventualitatea survenirii pericolului, deci de o amenințare cu producerea unui pericol[15]”. Această hotărâre, deşi în aparență explicitează conținutul logic şi semantic al noțiunii de atac imediat (sau iminent), în realitate statuează condițiile în care legitima apărare, înțeleasă ca un soi de constrângere, înlătură vinovăția celui care, de îndată ce a scăpat de sub jugul forței constrângătoare („vis compulsiva”), este obligat să-şi reajusteze conduita. Cu toate acestea, aşa cum spuneam mai sus, câtă vreme această posibilitate de a acționa altfel, altminteri prezentă în chip teoretic, este practic iluzorie (aşa cum e adesea în cazul celor captivi într-un climat social şi familial abuziv), trebuie să o considerăm practic absentă. Nu în ultimul rând, repet, opinia tradițională este subsidiară calificării legitimei apărări ca o formă de constrângere, ceea ce înseamnă că, depășită fiind această calificare, o putem considera şi pe ea în mod corespunzător depășită.

Este aceasta o interpretare forțată a legii? Se spune adesea că legea nu trebuie interpretată textual, urmărindu-se servil litera ei, ci de o manieră amplă, în acord cu spiritul ei. Aceasta nu înseamnă doar a stăpâni metoda interpretării teleologice, a interpretării sistematice ori măcar instrumentul cel mai sofisticat de interpretare – dialectica racordării legii la principiile ei. Șandramaua dreptului obiectiv este tocmai asta, o șandrama, ceea ce înseamnă că nu avem de-a face cu un sistem formal de norme, articulat în chip ermetic, aşa cum ne place să credem, ci cu rezultatul unei străduințe milenare de cârpire a unui edificiu improvizat. Spiritul legii, ca atare, nu trebuie căutat la izvoare, ci la punctul de vărsare. Legea, înainte de toate, trebuie pusă în acord cu finalitatea ei mărturisită fățiș. Interpretarea cea mai judicioasă a legii nu este atât retrogresivă şi retrospectivă, cât progresivă şi prospectivă. Aceasta nu înseamnă a interpreta legea peste litera ei, ci doar a o interpreta în lumina întregului pe care fiecare normă trebuie să-l reflecte. Este imposibil, dat fiind caracterul lui improvizat, să-i pretindem dreptului obiectiv să fie complet deductibil în întregul lui din fiecare circumstanțiere particulară a normelor sale, dar trebuie însă să ne comportăm ca şi cum aceasta ar fi totuși posibil. Îngustimea şi ermetismul raționamentului juridic trebuie, ca atare, evitate. Raționamentul juridic par excellence nu este deductiv, deci nu silogismul clasic este culmea argumentării juridice, ci abductiv. Ceea ce trebuie avut în vedere, ca un criteriu final de adecvare a raționamentului, este idealul care trebuie să îndrume aplicarea legii. În acest caz, idealul este unul simplu. Instituția legitimei apărări există pentru a asigura o acoperire legală instinctului de autoconservare. Fiind vorba de un instinct, legea nu-l poate disciplina, ci numai norma, reconfigurându-se ea însăși pentru a-l primi la adăpostul eșafodajului său normativ. Singura constrângere care apasă asupra acestei reconfigurări este necesitatea de a preîntâmpina transformarea instituției legitimei apărări într-un soi de licență de a ucide. Cu alte cuvinte, reglementarea legitimei apărări rămâne sensibilă la argumente de tipul reductio ad absurdum. Putem accepta, atunci când discutăm modalitatea de a „așeza” din punct de vedere normativ instituția legitimei apărări, consecințele care decurg în mod firesc din opinia pe care o îmbrățișăm?

Este teza pe care-o susțin aici vulnerabilă în fața unui reductio ad absurdum? Cu alte cuvinte, conduce ea la o extindere excesivă a incidenței legitimei apărări? Vom vedea, dacă luăm aminte la natura situațiilor pe care le-am discutat până acum, că nu e deloc cazul. În practică, cel mai adesea, situațiile familiale marcate de violență habituală reprezintă fundalul (aproape) invariabil al omorurilor din categoria mariticidului, spre exemplu – uciderea soțului sau a concubinului de către partenera de viaţă. Deznodământul criminal este adesea apogeul unei înlănțuiri de violențe care, într-un moment fatidic, atinge o intensitate insuportabilă. S-a spus, în cadrul unui studiu sociologic pe subiect, că „Majoritatea femeilor-asasin prezintă traume suferite încă din perioada copilăriei, ceea ce indică o informare precară a acestora asupra dreptului la (…) a nu fi torturate şi supuse cruzimilor (…) Multe dintre femeile victime pot dezvolta sindromul Stockholm, suportând un cumul de abuzuri din partea partenerilor de viață, iar când aceștia din urmă devin violenți cu alți membri ai familiei (copii, socri), femeile se pot transforma din victime în agresori, pentru a-i apăra pe cei dragi[16].” Sindromul Stockholm, după cum deja este bine cunoscut, descrie curiosul atașament pe care victimele sechestrărilor de persoane îl dezvoltă faţă de răpitorii lor. Aducerea lui în discuție în contextul unei analize făcute în marginea violențelor familiale se explică prin aceea că, aşa cum am spus mai sus, persoanele captive într-un asemenea climat familial sunt realmente captive, deci într-un sens care nu este decât parțial metaforic. Scăparea, teoretic posibilă pe căi legale şi instituționale, este în practică deosebit de dificilă, ceea ce explică aparenta „capitulare” în fața violențelor, dar şi exploziile ocazionale de agresivitate din partea femeilor abuzate.

În concret, „Crima propriu-zisă [este] precedată de un eveniment neobișnuit: un act de violenţă ieşit din comun sau atingerea unei corzi extrem de sensibile a femeii (…). Spre exemplu, „partenerul a fost violent cu ele, dar punctul culminant a fost violența îndreptată împotriva copiilor[17].” O deținută, intervievată în penitenciar, declară că: „A început să fie foarte violent şi cu mine şi cu fetele. Una era să mă umple pe mine de sânge, alta era să le lovească pe ele. Într-o zi a venit beat acasă şi s-a luat de aia mijlocie că luase un 8 la matematică şi a dat în ea şi cu picioarele. Nu am mai suportat şi l-am omorât… i-am dat în cap cu bătătorul de șnițele[18]…”. Situația descrisă, în treacăt fie spus, presupunând că reflectă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, este nu atât o ilustrare a ceea ce am numit ripostă asimetrică, care ar presupune o oarecare disproporționalitate aparentă a apărării în raport cu atacul, cât un exemplu de școală care se încadrează perfect în ipoteza clasică a legitimei apărări, pentru că lovirea violentă cu piciorul a unui copil poate fi echivalentă unei tentative de omor, ceea ce ar justifica pe deplin o reacție letală din partea mamei.

Voi întreprinde în cele ce urmează o (foarte) fugitivă analiză a unei spețe în care întâlnim un exemplu mai ambiguu de ripostă asimetrică. Speța are, pe deasupra, avantajul că s-a soldat cu o condamnare a inculpatei, apărarea legitimei apărări (ca şi cea a excesului justificat, de altfel) fiind respinsă ferm de organele judiciare. Nu urmăresc sa fac o analiză juridică a hotărârii judecătorești. Cu toate că am selectat o speță reală, soluția instanțelor ca atare nu e analizată decât sub aspectul modalității în care a fost brodat raționamentul judiciar pe marginea unei situații de fapt care oglindește ipoteza ripostei asimetrice, dar nu la modul ideal, ci în manieră realistă. Speța a fost judecată sub fostul Cod penal, dar nu este lipsită de interes pentru prezentul demers. Ideea este că, schimbând ușor perspectiva, putem descoperi că un mecanism etanş de încadrare şi evaluare logico-normativă nu este, până la urmă, chiar atât de etanş. Cauza a fost judecată în apel la C.A.B., iar textul preluat (şi abreviat) din hotărârea instanței este marcat cu italice.

3. O speță tipică

a) Faptele

La data de 5.04.2010, numitul I.N., în vârstă de 53 ani, a fost găsit decedat în locuința aparținând concubinei sale, inculpata B. M.. Conform raportului medico-legal de necropsie moartea numitului I. N. a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei interne consecutivă lezării organelor interne și a vaselor mari de la baza cordului, urmare a unei plăgi înjunghiate toracice. Leziunile s-au putut produce prin acțiunea unui corp înțepător-tăietor, posibil cuțit, în legătură de cauzalitate directă necondiționată cu decesul. Sângele recoltat de la cadavru conține 2,30 g % alcool. Urina recoltată de la cadavru conține 2,85 g %o alcool. Din materialul probator administrat a rezultat că autoarea acestei agresiuni este învinuita B. M, care conviețuia de mai multă vreme cu victima I.N. Conviețuirea celor doi era caracterizată de permanente conflicte, insulte și loviri reciproce, aceste altercații necesitând adesea intervenția poliției și determinând sancționarea contravențională a celor două persoane.

În dimineața zilei de 5.04.2010, I. N. i-a spus M. B. că urmează să se prezinte la serviciu și a rugat-o să îi pregătească un pachet cu mâncare. Potrivit susținerilor inculpatei , în momentele în care avea în mâna dreaptă un cuțit și se ocupa de pachetul cu mâncare pe care I.N. dorea să îl ia la serviciu, acesta a redevenit violent, s-a îndreptat spre concubina sa, având o atitudine amenințătoare. Temându-se de aplicarea altor lovituri, inculpata B. M. l -a lovit pe concubinul său cu cuțitul în partea superioară a toracelui, provocându-i leziunile tanatogeneratoare.

Imediat după aplicarea loviturii I.N. a căzut în spațiul amenajat ca bucătărie, iar B. M., potrivit susținerilor sale, a părăsit locuința și a rămas un anumit interval de timp în afara imobilului. În declarația olografa inițială, inculpata B. M., fără a nega în mod expres actul agresiv, a încercat să susțină că nu știe ce s-a întâmplat, pentru ca la finalul acestui act să relateze, în sinteză, derularea întregului conflict soldat cu decesul lui I.N. Aceeași atitudine sinceră a fost manifestată de învinuită cu ocazia audierii sale de către procuror și cu ocazia unei reconstituiri efectuate la 5.04.2010.

b) Argumentarea primei instanțe, preluată (în mare) şi de instanța de apel

In declarațiile date, B. M. și-a justificat actul agresiv prin temerea exagerată de reacția violentă a lui I.N, pe fondul consumului exagerat de băuturi alcoolice, invocând o situație similară unei legitime apărări. Această apărare formulată în mod indirect de învinuită, este însă infirmata de ansamblul materialului probator administrat în cauză.

În primul rând, examinarea inculpatei de către medicul legist, a evidențiat excoriații minore ce nu necesită zile de îngrijiri medicale care se puteau produce prin lovire cu sau cu și de corp dur; comparativ cu aceste leziuni minore ca întindere și consecințe, plaga suferită de I. N. este una penetrantă, situată într-o zonă anatomică în care sunt amplasate organe vitale(torace), lezând cordul și pulmonul, demonstrând o dată în plus, intensitatea cu care lovitura a fost aplicată și intenția cu care a acționat B. M.

În al doilea rând, atitudinea autoarei după comiterea faptei demonstrează că aceasta a realizat și conștientizat pe deplin caracterul ilicit al faptei sale și consecințele acesteia. Astfel, faptul că B. M. s-a spălat de sângele victimei și a părăsit locuința pentru un anumit interval de timp, demonstrează, în plan subiectiv, atât intenția directă cu care a acționat cât și încercarea de a-și diminua responsabilitatea pentru fapta săvârșită. [E]lemente circumstanțiale ale cauzei vin de asemenea să înlăture ipoteza că învinuita a acționat sub imperiul unei puternice tulburări sau emoții sau pentru a preveni un nou act de violență din partea lui I.N care i-ar fi pus în pericol grav viața, integritatea corporală sau sănătatea.

c) Scurt comentariu. Concluzii

În primul rând, trebuie remarcat că această motivare a instanței este funcțional echivalentă cu o nemotivare, pentru că întreaga argumentație tinde spre o concluzie care nu decurge din premise. De fapt, argumentația mai degrabă lipsește, pentru că instanța nu face altceva decât să recapituleze faptele speței, dar într-un mod care insinuează vina inculpatei, fără a infera această vină în mod riguros sau măcar a construi cât de cât un raționament (o practică, în treacăt fie spus, frecventă a instanțelor din ţara noastră). Aspectele evocate de instanță nu sunt raționamente, ci tocmai materialul faptic în baza căruia ar trebui construit un raționament, care însă nu apare în niciun moment. Instanța pare să deducă vina inculpatei din 1) faptul că ea nu a suferit decât leziuni minore (ceea ce e irelevant, pentru că altminteri ideea de legitimă apărare devine ridicolă dacă i-am pretinde victimei să nu riposteze decât atunci când vătămările sale sunt grave), din 2) faptul că decedatul a decedat (ceea ce e tocmai premisa procesului, faptul care trebuie analizat juridic) şi 3) din faptul că inculpata, acționând cu intenție şi având deplina reprezentare a ceea ce face (ceea ce într-adevăr ar fi fost zdrobitor dacă ar fi invocat culpa sau iresponsabilitatea) s-a speriat, ceea ce oricum e irelevant. În orice caz, chiar dacă motivarea primei instanțe lipsește, putem să intuim care ar fi fost aceasta. În primul rând, confruntată cu excepția legitimei apărări, instanța ar fi respins-o pe motiv că apărarea, prin letalitatea actului tipic, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. În al doilea rând, confruntată cu excepția excesului justificat (azi neimputabil), instanța a respins-o în baza prezumției că existența unei istorii de violență familială dovedește normalizarea acesteia, tulburarea sau temerea fiind ca atare excluse.

Argumentația pare să fi fost însă satisfăcătoare pentru instanța de control judiciar care, reiterând aceleași argumente (incomplete), a admis apelul procurorului, înlăturând şi circumstanțele atenuante reținute de prima instanță: „În raport de probele dosarului, apărarea inculpatei B. M. în sensul că s-a aflat în legitimă apărare, astfel cum prevăd disp. art. 44 alin. 2 și 3 Cod penal este contrazisă în totalitate de reconstituirea efectuată la fața locului de specialiști criminaliști (…). Planșele foto (…) demonstrează cum în mod corect a reținut și procurorul prin rechizitoriu intenția directă a inculpatei B. M. în săvârșirea infracțiuni de omor prev. de art. 174 Cod penal (…) Spațiul îngust al bucătăriei descris și în procesul verbal întocmit de către procuror cât și acțiunea violentă a victimei I. N. aflat în stare de ebrietate, împotriva inculpatei B. M. nu sunt motive de a constata condițiile impuse de art. 44 alin. 1, 2, 3 Cod penal pentru a se dispune achitarea acesteia în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. e Cod procedură penală. (Curtea de Apel București, decizia penală nr. 206/2011[19])”.

Avem în această speță un exemplu elocvent de apărare disproporționată în raport cu gravitatea atacului? Instanțele care-au judecat speța (în fond şi în apel) par să fi împărtășit această părere, deși maniera neglijentă de motivare lasă chestiunea nerezolvată. Putem sfătui cititorul să se pună în pielea inculpatei. Dacă cititorul, înarmat în acel moment cu un cuțit, ar deveni ținta violențelor unui agresor mult mai puternic din punct de vedere fizic, ar îndrăzni oare să-şi abandoneze unicul avantaj pentru a opta pentru o apărare mult mai ineficientă? De ce s-ar solda confruntarea aceasta cu un omor, presupunând desigur că agresorul, fără a avea intenții ucigașe, ar vrea doar să aplice cititorului o bătaie zdravănă? Ei bine, dacă nu există șansa de a dovedi bătăușul în luptă dreaptă, o ripostă feroce şi rapidă ar putea fi mai rațională decât, să zicem, o tentativă anemică de a-l zgâria ușor pe braț, mai ales că procedând astfel riscăm să adâncim primejdia în care ne aflăm. E drept că vechiul Cod penal, spre deosebire de actualul, impunea ca atacul, pentru a da naștere dreptului la ripostă, să fie nu doar primejdios, ci primejdios în mod grav. S-ar putea spune, privind lucrurile cu detașarea prealuminată a unui magistrat, că primejdia de a avea ochii învinețiți o vreme oarecare nu justifică un omor, dar să recunoaștem că acest raționament e mai greu de sesizat de către cel care, lipsit fiind de forța de a se apăra, urmează să se aleagă, nădăjduind că are noroc, (numai) cu ochii învinețiți. În orice caz, din moment ce instanțele nu şi-au pus problema asta – poate că, cine ştie?, nici noi nu ne-am fi pus-o dacă am fi luat contact nemijlocit cu materialul probatoriu -, iar argumentarea lor ignoră această perspectivă, întrebarea va rămâne deschisă.

Cu toate acestea, argumentul pentru care excepția excesului neimputabil a fost respinsă este în mod vizibil îndoielnic. Potrivit instanței de apel, „actele și lucrările dosarului dovedesc că între inculpata B. M. și victima I. N. existau permanente conflicte, insulte și loviri reciproce, aceste altercații necesitând adesea intervenția poliției soldată cu sancționarea contravențională a celor doi”, ceea ce înseamnă „Că nu se poate vorbi de existența unei tulburări sau temeri din partea inculpatei B. M”. Încă o dată, din păcate, argumentul acesta este mai degrabă subînțeles din motivarea instanței, el fiind prezentat (numai) ca o premisă secundară a unui argument care, întinzându-se pe mai multe paragrafe, se poticnește în cele din urmă într-un non sequitur. Ceea ce spune explicit instanța este asta: „Că nu se poate vorbi de existența unei tulburări sau temeri din partea inculpatei (…), o confirmă (…) planșele foto (…) și raportul medico legal (…)”, din care se constată „că plaga suferită de victima I. N. este una penetrantă, situată într-o zonă anatomică în care sunt amplasate organe vitale (…)”. Dat fiind că nu există nicio conexiune evidentă între premisă şi concluzie, nu-mi rămâne decât să presupun că motivarea reală este tocmai aceea pe care am redat-o mai sus.

Argumentul ca atare se regăsește şi în motivările altor instanțe. Spre exemplu, într-o speţă similară, Tribunalul Bacău, respingând solicitarea de reținere a circumstanței atenuante a provocării, a statuat următoarele: „nu poate reține starea de provocare, așa cum s-a solicitat de către apărare, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 73 lit. b C. pen.: starea emotivă de care se face vorbire (…), nu era una singulară, ivită instantaneu, comportarea violentă a victimei, a soțului său, era una obișnuită. Inculpata de ani buni, trăia într-o astfel de atmosferă (…). A arătat inculpata, că au fost zile când inculpatul a pus la cale scenarii macabre, – dând drumul la butelia de aragaz și închizând-o în cameră, sau construindu-i chiar o spânzurătoare într-un copac din curtea casei lor (…) Așadar, starea de temere, de spaimă că iar va provoca scandal, urmată de lovituri, nu era o stare unică, ba, dimpotrivă, era o atmosferă ce devenise obișnuită în familia R., motiv pentru care urmează a fi respinsă solicitarea apărătorului inculpatei” (Tribunalul Băcău, sentinţa penală nr. 374/D/2010[20]). Nu cred că este necesar a mai sublinia inadecvarea acestei abordări, mai ales că am făcut-o deja în paginile precedente[21]. Totuși, merită repetat că a gândi astfel e totuna cu a paraliza eficiența (şi finalitatea) unei instituții de drept penal a cărei menire este, în fond, aceea de a veni în întâmpinarea firii omenești, care este refractară suferințelor gratuite şi repetate. Şi chiar acolo unde într-adevăr se ivește fenomenul obișnuirii în fața violenței, nu este înțelept să îngăduim legii (şi cu atât mai puţin judecătorului) să-l oficializeze, mai ales atunci când aceasta se realizează în baza unui „raționament” care, în esență, nu face altceva decât să transpună în limbaj juridic o expresie populară („Au tunat şi i-au adunat”).


[1] Constantin Bulai, Drept penal român, Partea generală, Vol. I, Casa de Editură ş Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 241.
[2] Pentru detalii, a se vedea Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan, Cauzele Justificative, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, București, 2021, pp. 80-81.
[3] Constantin Bulai, cit. supra, p. 242.
[4] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Explicații teoretice ale Codului Penal roman: Partea generala, Vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, București, 1969, p. 348-349
[5] Ovidiu Predescu, Din nou despre legitima apărare, în „Dreptul” nr. 2 /2004, p. 130.
[6] Pentru o trecere în revistă mai detaliată a criticilor invocate împotriva acestei teorii de doctrina anterioară Codului penal din 2009, a se vedea Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan, cit. supra, p. 85.
[7] Costel Niculeanu, Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracțiunii în reglementările noului Cod penal, în „Dreptul” nr. 10/2010, p. 41. De remarcat susținerea bizară că nu acționează în interes personal cel care acționează pentru a-şi salva propria persoană.
[8] A se vedea în acest sens, spre exemplu, Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, cit. supra., p. 348
[9] Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan, cit. supra, p. 106.
[10] Principiul în sine a fost recunoscut în practică, cel puțin în ceea ce privește ipoteza inferiorității numerice a celui care se apără cu un briceag împotriva unui grup de agresori neînarmați. A se vedea Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 1536/1986, în „Revista Română de Drept”, nr. 4/1987.
[11] A se vedea, în ceea ce privește doctrina conturată începând cu anul 2014, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Universul juridic, București, 2014, p. 176.
[12] Pot fi imaginate însă şi împrejurări în care o ripostă nu ar fi exclusă nici în asemenea situații. Spre exemplu, după consumarea unui viol, răpitorul adoarme deasupra victimei, ceea ce ar oferi acesteia șansa de a-l sufoca în somn. Primejdia, în acest caz, rămâne actuală pentru victima sechestrată, pentru că, putându-se trezi în orice moment, răpitorul i-ar putea bloca scăparea, ceea ce înseamnă că „atacul” nu a încetat.
[13] În principiu.
[14] A se vedea Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, cit. supra, p. 352.
[15] Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1981, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 258.
[16] Raluca Pavel, Mariticid şi Sindromul Stockholm. Profilul femeii închise pentru mariticid, în „Revista română de sociologie, nr. 5-6/2015, p. 352.
[17] Ibidem, p. 358.
[18] Ibidem.
[19] Această decizie, din care am extras rezumatul întregii spețe, pe care de altfel am rezumat-o încă şi mai mult, poate fi găsită aici.
[20] Disponibilă aici
[21] Circumstanța atenuantă a provocării este o cu totul altă mâncare de pește (decât, să zicem excesul neimputabil), dar asta nu înseamnă că raționamentul în baza căruia a fost exclusă este mai puțin criticabil.


Avocat Iulian Dobrinescu

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro