Secţiuni » Arii de practică » Business » Cyberlaw
Cyberlaw
CărţiProfesionişti

Contractele inteligente, o nouă etapă în cadrul dreptului contractelor?


14.12.2022 | Victor MARCUSOHN
Secţiuni: Articole, Cyberlaw, Drept civil, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Victor Marcusohn

Victor Marcusohn

1. Aspecte introductive

Contractele inteligente reprezintă subiectul zilei, deoarece din punct de vedere tehnic au capacitatea de a perturba practica contractării tradiționale[1]. Întrebarea fundamentală este dacă acestea sunt contracte în sens juridic sau doar o inovație cu efect perturbator asupra mediului juridic și care sunt beneficiile și potențialele amenințări ale acestora.

Contractele inteligente pot fi definite ca un protocol special menit să contribuie, să verifice sau să implementeze negocierea sau executarea contractului, fără intervenția terților, într-un mod trasabil și ireversibil. Dacă dorim să pornim de la definiţia dată de Szabo (creatorul conceptului de contracte inteligente, în anii 1990), putem spune că un contract inteligent apare ca un „protocol de tranzacție computerizat care execută termenii unui contract. Obiectivele generale care stau la baza construirii contractelor inteligente sunt de a satisface condiții contractuale obișnuite (precum: termene de plată, garanții, confidențialitate, aplicare etc.), de a minimiza excepțiile, atât cele ȋntemeiate pe reaua-credinţă a uneia dintre părţile contractante, cât şi cele accidentale și de a minimiza nevoia de intermediari, cum ar fi băncile sau alte tipuri de agenţi”[2]. În viziunea aceluiaşi autor, contractele inteligente sunt imaginate ca fiind un mijloc de a „combina protocoalele cu interfețele utilizatorilor pentru a oficializa și a securiza relațiile prin rețelele de calculatoare. Obiectivele și principiile pentru proiectarea acestor sisteme sunt derivate din principiile juridice, teoria economică și teorii ale unor protocoale fiabile și sigure”[3].

Contractele inteligente pot oferi transparență deplină a tranzacției, precum şi un grad ridicat de confidențialitate. Definiția lui Szabo poate fi simplificată, în sensul în care un contract inteligent nu reprezintă altceva decât un cod de computer creat pentru a executa automat obligațiile contractuale ca urmare a unui eveniment declanșator, respectiv un acord cu executare automată, de obicei printr-un program de calculator.[4]

În consecinţă, putem defini contractul inteligent drept un cod de calculator care crează un acord care se execută şi se aplică singur, fiind automat şi executoriu[5]. Deşi caracterul său automat este conferit de către computer, unele părți ale acestuia pot necesita intervenție și control uman.

Mai mult de douăzeci de ani mai târziu, această viziune rămâne fundamentul pentru o bună parte a literaturii de specialitate, deși nu s-a ajuns încă la un acord cu privire la o definiţie coerentă a contractelor inteligente, care să reflecte cu exactitate funcționalitatea lor actuală și potențială. Acest lucru se datorează în principal apariției rețelei Blockchain, care a transformat contractele inteligente în ceea ce sunt astăzi[6].

2. Statutul juridic al contractelor inteligente

În prezent, există multe dezbateri și confuzii cu privire la conceptul de contracte inteligente. Pentru contractele inteligente localizate în reţeaua Blockchain, putem face o distincţie între „codul contractului inteligent”, care este un cod stocat pe computer, verificat și executat în Blockchain, și „contractul inteligent din punct de vedere juridic”, care este o combinaţie între codul de contract inteligent şi limbajul juridic tradiţional.

Denumirea de contract inteligent reprezintă, în sine, o denumire eronată. Contractul inteligent nu este un contract, în sens legal. Alegerea unei asemenea denumiri pentru a defini conceptul de acord auto-executat și codat pe computer este nefericită, creând confuzii suplimentare. Cu toate acestea, există unele asemănări teoretice între contractele inteligente și contractele tradiţionale, în măsura în care ambele reglementează interacţiunea dintre diferite entități[7].

Unii autori au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a supraestima forţa şi autoritatea juridică a contractelor inteligente. De exemplu, într-o viziune radicală din acest punct de vedere, „contractele inteligente nu au nevoie de un sistem juridic pentru a exista: ele pot funcționa fără niciun cadru legal general. De facto, ele reprezintă o alternativă tehnologică la întregul sistem juridic”[8]. În schimb, practicienii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la statutul juridic al contractelor inteligente, deoarece, spre deosebire de contractele tradiționale, contractul nu capătă forţă juridică prin limbaj natural, ci mai degrabă prin date și reguli informatice[9].

Pentru a explica modul în care un contract inteligent funcţionează în practică, Szabo[10] şi alţi autori, folosesc următoarea analogie: un automat preia monede sau bancnote și distribuie produsele şi restul sumei de bani, în funcție de prețul afișat. Odată ce monedele sau bancnotele sunt introduse, nu mai este necesară niciun fel de intervenție umană pentru încheierea și executarea ulterioară a contractului. Similar unui contract inteligent, un contract încheiat prin intermediul unui automat care oferă anumite produse este, în principiu auto-executabil. Chiar dacă o persoană este forțată să cumpere ceva de la automatul respectiv, aparatul ȋi va oferi produsul, chiar dacă tranzacţia va fi ulterior anulată prin intermediul instanţei de judecată. În plus, teoretic orice persoană care dispune de monede sau bancnote, deci chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi parte la o asemenea tranzacţie. Contractele inteligente merg chiar mai departe, propunând acest tip de mecanism automatizat şi cu privire la bunuri mult mai valoroase. În esență, odată ce ambele părți convin cu privire la un contract inteligent, executarea acestuia nu mai depinde deloc de ele, factorul uman fiind complet eliminat. Această abordare este periculoasă, deoarece „de la un acord verbal la o conversație prin e-mail, orice poate deveni un contract, dacă se regăsesc elementele de bază ale acestuia”[11].

Viziunea predominantă se bazează pe premisa că funcția unui contract tradițional este de a modifica drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, contractele inteligente ar trebui tratate ca și alte contracte, având în vedere că funcționează ele însele ca şi cum ar fi mecanisme voluntare pentru a modifica drepturile și îndatoririle părților. Sir Geoffrey Vos a susținut că „un contract inteligent poate fi identificat, interpretat și pus în aplicare folosind principii (ale dreptului comun) clare și bine stabilite”[12].

Valabilitatea juridică a contractelor inteligente implică un alt nivel de complexitate care merită luat în considerare: atâta timp cât contractele inteligente nu devin recunoscute la nivel internațional, ele au tendinţa de a perturba aplicarea dreptului internațional privat. Sistemele juridice internaționale necesită elemente diferite pentru formarea contractelor. O distincție fundamentală, de exemplu, este între sistemele de drept continental și cele “common law”. În cadrul acestora din urmă, valabilitatea unui contract inteligent depinde de dorința instanţelor de judecată de a-l recunoaște și de a-l aplica. Acest lucru reprezintă un impediment major în practica contractelor inteligente, având în vedere că acestea sunt plasate în rețeaua Blockchain care, la rândul său, nu recunoaște granițele internaționale. Astfel, lipsa unui efort coordonat la nivel internaţional de recunoaștere a legalității contractelor inteligente se poate dovedi a fi o provocare. Este greu de prevăzut rezultatul unui litigiu de drept internațional privat în care o jurisdicție recunoaște contractul ca instrument juridic valabil, iar alta nu. Totuși, acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să ajungem la concluzia conform căreia contractele inteligente ar trebui să constituie contracte obligatorii din punct de vedere juridic. De aceea, este important să studiem caracteristicile care pot permite contractelor inteligente să înlocuiască funcționalitatea contractelor tradiționale.

3. Automatizare şi auto-aplicare

Caracteristicile fundamentale ale contractelor inteligente sunt automatizarea şi auto-aplicabilitatea. Esenţa automatizării constă din aceea că executarea contractului se produce automat, fără a fi necesară intervenţia umană. Aceasta contribuie la scăderea costurilor legate de contractare şi sporește viteza cu care relaţiile contractuale pot fi executate. Părțile pot încheia mai multe contracte în câteva minute, economisind costurile cu negocierea şi cele organizatorice, precum și facilitând comerțul de zi cu zi. Prin încheierea şi executarea lor în timp real, contractele inteligente se dovedesc a fi o metodă mai eficientă și mai economică de consfinţire a acordurilor de voinţă[13].

Pe lângă faptul că sunt de natură să implice mai puţine resurse umane, contractele inteligente evită şi discuţiile potenţial divergente legate de modul de redactare şi de interpretarea literală a contractului. Practic, va prima scopul contractului şi nu forma acestuia, părţile contractante asigurându-se că termenii contractului nu vor fi supuși controlului judiciar, evitând riscul ca o anumită clauză să fie anulată sau interpretată greșit de către instanța de judecată.

Aşadar, spre deosebire de contractele tradiționale, contractele inteligente împiedică interferențele externe, permiţând folosirea tehnologiei pentru a impune autonomia părţilor de o manieră mai eficientă.

4. Relaţia dintre tehnologia “Blockchain” şi contractele inteligente

În primul rând, trebuie reţinut că există contracte inteligente care funcționează şi fără tehnologia Blockchain. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că principalul motiv pentru creșterea utilizării contractelor inteligente este legat de creșterea folosirii tehnologiei Blockchain. Această tehnologie permite contractelor inteligente să-și folosească întregul potențial de automatizare. Bitcoin, care a proliferat această tehnologie, a dus la înființarea Ethereum, care este o platformă Blockchain mai sofisticată care permite tranzacții mai sofisticate, nu doar transferuri de monedă sau Bitcoin. Ethereum și-a dezvoltat chiar și propriul limbaj de codare, denumit Solidity[14]. Tehnologia Blockchain demonstrează cum poate fi configurată o rețea astfel încât, imediat ce este iniţiată o tranzacţie, rețeaua să poată produce rezultate în mod autonom, fără intervenția directă a vreunei părți sau a vreunui intermediar. Din cauza acestei caracteristici, relaţia contractuală dintre părţi nici măcar nu mai trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă, în condiţiile în care acestea ştiu că se pot baza pe sistem pentru a efectua tranzacții în mod automat şi imuabil.

Evoluţia viitoare a contractelor inteligente este greu de previzionat. Aceasta depinde, în esenţă, de trei aspecte:

– nivelul de automatizare a executării contractului inteligent;

– gradul de separare dintre termenii efectiv agreați de către părţi şi codul executat de către computer;

– drepturile de proprietate intelectuală asupra contractelor inteligente şi modul în care sunt acestea executate de către părţi.

Având în vedere aceste aspecte, putem distinge între două mari categorii de contracte inteligente. Prima categorie de contracte inteligente sunt cele încheiate „neinteligent”, dar executate „inteligent”. Cu alte cuvinte, sunt contracte inteligente strict auto-executabile. Ele pot fi încheiate fie “în afara lanțului” (off-chain), fie “în lanț” (on-chain). Cu toate acestea, chiar și în acest din urmă caz, algoritmii sunt utilizați exclusiv ca un simplu instrument în formarea contractelor. Procesul real de formare a contractelor inteligente în lanț este cel mai bine explicat prin procesul Ethereum[15]: utilizatorul scrie mai întâi contractul în limbajul de codificare, pe care acesta trebuie să-l descarce din soft-ul Ethereum și să fie parte a reţelei. Apoi va „propune” un anumit contract, făcându-l disponibil în sistem. Contractul va avea propriul număr de identificare și va funcţiona ca o entitate autonomă în cadrul sistemului, oarecum similar cu modul de funcţionare al unui site web[16]. Un alt utilizator poate „accepta contractul propus”, prin efectuarea unui act care să ateste această intenţie (de exemplu, prin efectuarea unei plăţi).

Deoarece o platformă descentralizată, fără permisiuni speciale (care poate fi accesată de către oricine are hardware-ul și software-ul potrivit) trebuie să evite spam-ul, Ethereum va percepe utilizatorului o taxă pentru contract, care va crește în funcție de complexitatea acestuia. Uneori, un contract inteligent va avea nevoie de informații din lumea exterioară pentru a putea efectua tranzacția (de exemplu, dacă prin contractul inteligent se urmăreşte vânzarea unor acţiuni, va trebui ca acesta să cunoască preţul acţiunilor). Blockchain-urile nu sunt conectate la Internet și, prin urmare, contractul nu poate verifica el ȋnsuşi prețurile. Acesta are nevoie de o sursă externă, care să acţioneze ca o punte ȋntre Ethereum și Internet.

Tehnologia Blockchain și aplicabilitatea acesteia se dezvoltă rapid și, în viitorul apropiat, o altă categorie de contracte inteligente va vedea probabil lumina zilei. Acestea sunt contracte inteligente care nu sunt doar executate „inteligent”, ci și încheiate „inteligent”, prin Blockchain. Cu alte cuvinte, atât formarea contractului, cât și executarea acestuia vor fi inteligente. Spre deosebire de prima categorie de contracte inteligente, tehnologia Blockchain va fi folosită și pentru a găsi o parte contractantă (necunoscută anterior) și a încheia contractul care va fi executat automat. Algoritmii nu vor mai fi folosiți doar ca un simplu instrument, ci vor acţiona ca un fel de „intermediar artificial” în contextul formării unui contract între două sau mai multe părţi contractante. În acest caz însă, noi întrebări (deocamdată, fără un răspuns clar) vor prinde contur: poate furnizorul platformei Blockchain să fie considerat, în mod legal, drept un intermediar? Sau, în acest scenariu, algoritmul însuşi va fi intermediarul? Sau: poate fi acest algoritm complet independent de creatorul său?

4.1. Reţeaua Blockchain: facilitate sau piedică?

S-a demonstrat că atractivitatea contractelor inteligente constă în executarea lor automată și performanța contractuală garantată prin eliminarea elementului uman ex post. Părţile se bucură de roadele certitudinii contractuale, fiind asigurate că va exista o executare automată a contractului. Totuşi, certitudinea performanţei vine în detrimentul incertitudinii cu privire la modalitatea de interpretare a contractului.

În absența unei instanțe care să interpreteze termenii unui contract inteligent, o soluție este prezentată de tehnologia Blockchain. Blockchain este un registru descentralizat folosit pentru a înregistra tranzacțiile verificate de membrii unei rețele peer-to-peer. Blockchain apare, din acest punct de vedere, ca fiind un fel de entitate independentă. Spre deosebire de factorul uman, care este în mod inerent, subiectiv, tehnologia apare ca fiind obiectivă, infailibilă şi de încredere. Computerul nu face altceva decât să execute un cod, acţionând liber de orice influenţă, emoţie, opinie. Pe baza acestui argument, reiese că tehnologia Blockchain imită complet influenţa factorului uman în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractuale.

Blockchain s-a dovedit a fi un facilitator esențial al dependenței crescute de contractele inteligente. Cu toate acestea, Blockchain-ul nu este atât de independent pe cât ar părea. De fapt, datele demonstrează că cinci mari corporații controlează cea mai mare parte a procesului de “minerit”, generând profituri de ordinul miliardelor de dolari[17]. O rețea nu poate fi cu adevărat independentă, dacă majoritatea procesului decizional depinde de numai câteva corporații. Centralizarea procesului de “minerit” și controlul asupra rețelei Blockchain de către aceste corporații poate descuraja părţile să opteze pentru contractarea inteligentă. Chiar dacă contractele inteligente elimină interferențele externe, prin plasarea rețelei Blockchain în mâinile marilor corporații, nu se mai poate spune că aceasta este complet obiectivă.

Pe de altă parte, un impediment major cu privire la răspândirea pe scară largă a contractelor inteligente constă din aceea că este posibil ca rețeaua Blockchain să nu fie echipată corespunzător pentru a facilita şi verifica fiecare tranzacţie. Totuşi, atâta timp cât controlul reţelei cade pe umerii câtorva giganţi industriali, aceştia s-ar putea coordona şi coopera pentru a face faţă solicitărilor crescute. În egală măsură, practicienii în drept trebuie să își pregătească și să își coordoneze eforturile pentru a se asigura că pot răspunde unui aflux de litigii privind contractele inteligente. În consecință, chiar dacă Blockchain-ul pare să nu fie atât de descentralizat pe cât s-a prevăzut, acest lucru ar putea, totuși, să faciliteze extinderea cu succes a contractelor inteligente, mai degrabă decât să o împiedice. Această expansiune depinde totuşi, și de faptul că rețeaua Blockchain trebuie să confere a însăşi siguranţă.

Rețeaua Blockchain se prezintă ca un mediu impenetrabil pentru efectuarea tranzacțiilor. Cu toate acestea, ȋn anul 2014, aproape 850.000 de Bitcoini deținuţi de clienți şi 100.000 deținuţi de bursa de schimb ȋn sine, au fost ţinta atacurilor de hacking. În mod inevitabil, bursa respectivă a intrat ulterior în faliment[18]. Clienţii și-au pierdut toate investiţiile în Bitcoin împreună cu încrederea în rețeaua Blockchain. Acest lucru indică faptul că părțile contractante ar putea fi sceptice înainte de a alege să se angajeze în contracte inteligente. Rețeaua Blockchain este eficientă pentru părțile contractelor inteligente, atâta timp cât rămâne sigură și de încredere. Cu toate acestea, astfel de evenimente dovedesc că rețeaua poate fi expusă în mod semnificativ diferitelor riscuri.

Aşadar, contractele inteligente oferă doar aplicabilitate contractuală tehnică, mai degrabă decât o aplicabilitate juridică. Instanţele de judecată asigură aplicabilitatea contractelor prin posibilitatea acordării de despăgubiri pentru neexecutări contractuale sau prin obligarea părţii în culpă la executarea contractului. În schimb, contractele inteligente nu reușesc să facă această distincție critică. Contractele inteligente recunosc pur și simplu că executarea unui contract implică performanță contractuală. Ele nu au în vedere posibilitatea aplicării prevederilor contractului prin acordarea de despăgubiri. Prin urmare, prin echivalarea executării cu performanța contractuală perfectă, contractele inteligente refuză să acorde părţilor daunele care ar fi fost acordate în mod tradițional pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului.

5. Există versatilitate în cadrul contractelor inteligente?

Aşa cum am arătat mai sus, practica contractării inteligente este, cel puțin, controversată. Cu toate acestea, acest lucru nu îi anulează eficacitatea într-o varietate de tranzacții. De exemplu, utilizarea contractelor inteligente în domenii precum transport maritim, aviație, energie, telecomunicații și produse farmaceutice conferă predictibilitate, oferind avantaje uriașe în ceea ce privește certitudinea și reducerea potenţialelor dispute legate de interpretarea contractului.

Contractele inteligente s-ar putea dovedi un instrument de neprețuit în tranzacțiile de pe piața financiară. Practic, codificarea acestor contracte ar putea permite piețelor financiare să devină mai automatizate și să simplifice procesele legate de tranzacționarea și deservirea instrumentelor financiare.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că un posibil dezavantaj al contractelor inteligente ar putea consta din aceea că le lipsesc anumite calități umane, precum capacitatea de contextualizare și poate chiar compasiunea sau conceptul de „dreptate”.

Elementele automatizate nu pot dezvolta un sentiment de empatie, corectitudine sau dreptate. Cu astfel de calități absente, părțile pot fi reticente în a se angaja în contracte inteligente. Forța legii constă în puterea sistemului judiciar de a aplica reguli flexibile, luând în considerare și circumstanțele speţei, cum ar fi poziția și relația părților contractante. În schimb, computerele şi celelalte echipamente “smart” sunt slab echipate pentru a efectua o astfel de evaluare, deoarece sunt rigide, deterministe și izolate de contextul lor comercial. Mai mult, nivelul de “învăţare” al echipamentelor “smart” nu a atins stadiul de înțelegere și punere în aplicare a limbajului natural, fiind încă limitată la executarea unor coduri. În consecinţă, prin neînţelegerea semnificaţiei unor termeni contractuali și prin executarea strictă a unui cod, se poate ajunge ȋn situaţia – de nedorit – în care rezultatul produs prin încheierea unui contract inteligent să fie diferit de intenţia reală a părţilor. Această inadvertenţă este şi mai evidentă atunci când se ia în considerare situația în care codul contractului inteligent nu este scris de către părți. Practic, persoana care scrie codul poate să nu introducă corect elementele ce ţin de intenţia părților, iar părțile, nefiind programatori de profesie, nu vor putea verifica ele însele dacă respectivul cod este ȋn concordanţă cu intenţia lor! În consecinţă, este posibil ca un computer să dea eficienţă unei contract inteligent chiar dacă rezultatul nu este cel dorit de către părţi. Pe de altă parte, instanţele judecătoreşti, prin cunoștințe și expertiză, sunt capabile să evalueze corect intenția reală a părților la un anumit contract.

Aşadar, din acest punct de vedere putem argumenta în sensul în care contractele inteligente reprezintă instrumente inflexibile şi autoexecutabile, în vreme ce contractele tradiționale sunt mai flexibile. Rezultă, în mod logic, că opţiunea pentru contractarea inteligentă necesită compromisuri între precizie și certitudine, pe de o parte, și ambiguitate și flexibilitate, pe de altă parte. Eliminarea raţionamentului uman şi automatizarea alegerii pot aduce părţile într-o situaţie în care acestea să-şi piardă abilitatea naturală, tradiţională, de a alege dacă şi cum îşi exercită drepturile. Astfel, părțile contractelor inteligente se pot regăsi legate printr-un acord “de voinţă” care nu generează drepturile pe care acestea intenționau să le obţină. Dacă părțile contractante țin cont de aceste posibilităţi de nedorit, atunci când aleg să opteze sau nu pentru contractele inteligente, atunci este probabil că ele vor reveni la contractele tradiționale.

În concluzie, putem afirma că, cel puţin la momentul actual, funcționalitatea metodelor tradiționale nu a fost înlocuită de apariția contractelor inteligente.

6. Ambiguitatea contractelor inteligente

Natura inflexibilă a contractelor inteligente este subliniată de doi factori suplimentari: instanțele nu pot modifica modul de derulare a contractelor inteligente, iar contractele în sine nu sunt susceptibile de modificări[19]. Părțile contractante încheie adesea contracte în condiții ambigue, deoarece costul negocierii este prea mare sau contractul în sine este privit ca o simplă formalitate. Aceasta poate ajunge să reprezinte o problemă pentru părţi, deoarece inteligenţa artificială nu este familiarizată cu conceptul de “ambiguitate”. Instanțele din majoritatea jurisdicțiilor recunosc și dau efect executării contractuale imperfecte, totuși un program de computer nu este în măsură să facă acest lucru, deoarece această posibilitate nu a fost luată în considerare și nu a fost înregistrată de către părți. Practic, contractele inteligente nu sunt suficient de “inteligente” pentru a se ajusta pe parcurs, întrucât nu pot să facă față unor clauze contractuale vagi.

În plus, contractele inteligente nu numai că sunt incapabile să facă față ambiguității contractuale, dar sunt și incapabile să facă față modificărilor contractuale. Dacă un contract tradițional nu poate fi executat din cauza unor circumstanțe imprevizibile, neexecutarea nu este una culpabilă. Pe de altă parte, un contract inteligent nu poate concepe nicio modificare contractuală. Imuabilitatea contractelor inteligente împiedică părțile să modifice orice termen contractual, chiar și în circumstanțe fără precedent (de exemplu, cum s-ar putea anticipa, ȋn termeni contractuali, posibilitatea ca un virus mortal să afecteze întreaga omenire?). Dacă un contract tradițional ar putea fi modificat pentru a ține cont de astfel de circumstanțe imprevizibile, un contract inteligent nu este echipat pentru a gestiona aceste situații, astfel încât părțile vor trebui să se întoarcă la soluționarea tradițională a litigiilor.

În încercarea de a găsi o soluţie la această deficiență, Raskin a oferit două alternative: (i) o bază de date jurisdicțională disponibilă public, pe care părțile contractante o pot introduce în program pentru ca acesta să rămână la curent cu normele legale în evoluție; și (ii) supravegherea ex post a părților, punând în sarcina lor obligaţia de a actualiza codul contractului inteligent[20]. Chiar dacă aceste soluții pot părea viabile, nu au existat încă încercări de implementare a acestora. Mai important însă, întrebarea ar trebui să fie dacă este de dorit să le adoptăm. Analiza ex post a unui contract inteligent este, fără îndoială, la fel de ineficientă ca și revizuirile ex post ale contractelor tradiţionale de către instanțele de judecată.

O altă varianta ar putea fi aceea a unei soluţii mixte, adică a unor contracte inteligente care să aibă o parte nemodificabilă, dar şi anumite părţi care să fie excluse din Blockchain şi care să fie, prin urmare, modificabile. Această soluție ar permite părților să modifice anumite părți ale acordului și să abordeze implicațiile contractuale ale oricăror circumstanțe imprevizibile. Pe de altă parte, se poate susține în mod rezonabil că acest lucru este contrar însăşi raţiunii contractării inteligente. Combinarea clauzelor fixe, standard cu cele modificabile ar dura cu siguranță mai mult timp și ar putea contribui, de asemenea, la creșterea costurilor. Acest lucru ar putea crea şi dificultăți legate de care dintre clauze să fie considerate fixe, nemodificabile şi care să poată fi modificate. Or, într-un atare context, de ce ar mai opta părțile contractante pentru o combinație de clauze contractuale, când ar putea încheia pur și simplu pe un contract tradițional?

În fine, există şi posibilitatea ca aceste contracte inteligente să genereze costuri mai mari decât contractele tradiționale. Adoptarea lor la scară largă depinde de teoria conform căreia contractele inteligente sunt eficiente, atâta timp cât ar elimina, printre altele, costurile de redactare și eventualele litigii. Or, pentru a le putea înregistra ȋn acest tipar, este necesar ca aceste contracte inteligente să fie redactate printr-un algoritm computerizat precis, clar definit şi să nu poată să fie modificate odată ce sunt executate. Pe de altă parte, practica tradițională de contractare este adesea simplă și necesită doar abilitățile unui profesionist al dreptului (de ex., notar, avocat, consilier juridic etc.). Acest lucru susține concluzia conform căreia contractele inteligente nu au înlocuit contractele tradiționale (cel puţin deocamdată !), având în vedere că nu s-au luat măsuri active pentru a ameliora dificultățile pe care le ridică, ȋn special din punct de vedere al posibilităţii lor de a fi modificate.

În loc de concluzii:

Realitatea este că, din păcate, contractele inteligente nu au reușit să ajungă să fie adoptate la scara largă pe care o preziceau mulți programatori, practicieni ai dreptului și reprezentanţi ai mediului academic. Mai degrabă, până acum, contractele inteligente s-au concentrat în mare parte pe tranzacții care implică instrumente financiare și instrumente de investiții, deoarece acestea tind să fie mai ușor de codificat din punct de vedere al instrumentelor “smart” (de ex. computer, tabletă, smartphone etc.).

Deşi, contractele inteligente s-au impus preponderent prin utilizarea tehnologiei Blockchain, limitările inerente ale acesteia împiedică contractele “smart” să își atingă potenţialul maxim. În ciuda versatilităţii lor evidente, contractele inteligente nu au avut un succes atât de mare încât să perturbe preferința societății pentru contractarea tradițională. Oamenii continuă să aibă încredere în procesul judiciar și în protecțiile garantate de sistemul juridic clasic. Inteligenţa artificială şi instrumentele sale, pe de altă parte, sunt susceptibile de erori, exploatare și hacking. Acestea nu sunt capabile să proceseze limbajul natural, să ofere soluții pentru ambiguitățile codurilor generate automat sau să faciliteze modificările contractuale.

Prin urmare, deşi susţinem teza conform căreia contractele inteligente ar putea oferi beneficii sociale reale şi s-ar putea dezvolta în timp, la momentul actual ele nu pot înlocui modelul de contractare tradiţionale.


[1] Despre acest subiect s-a mai scris şi ȋn România. De exemplu, a se vedea: L.E Stănescu, R. Onufreiciuc, Contractele inteligente vs. Contractele tradiționale. Contractele inteligente. Pacta sunt servanda vs. Deus ex machina (I): disponibil aici; A.M. Mocanu, A.C. Marcu, Natura juridică a contractelor smart, disponibil aici;
[2] N. Szabo, Smart contracts, disponibil aici;
[3] N. Szabo, Smart contracts: formalizing and securing relationships on public networks. First Monday 2(9). Article 1, disponibil aici, 1997.
[4] M. Raskin, The law and legality of smart contracts. Georgetown Technology Review, 1(2), 305–341. Disponibil aici, 2017.
[5] E. Mik, Smart contracts: Terminology, technical limitations and real world complexity, Law, Innovation and Technology, 9(2), 269–300. Disponibil aici, 2017;
[6] R. Koulu, Blockchains and online dispute resolution: Smart contracts as an alternative to enforcement. Scripted. A Journal of Law, Technology & Society, 13(1), 40–69. Disponibil aici, 2016.
[7] C. Lim, T.J. Saw & C. Sargeant, Smart Contracts: Bridging the Gap Between Expectation and Reality, 11 July 2016, Oxford Business Law Blog, disponibil aici.
[8] A. Savelyev, Contract law 2.0: Smart contracts as the beginning of the end of classic contract law. Information and Communications Technology Law, 26(2), 116–134. Disponibil aici, 2017;
[9] B. Harley, Are smart contracts contracts? Talking Tech looks at the concept and realities of smart contract. Talking Tech. Disponibil aici, 2017;
[10] N. Szabo, Formalizing and Securing Relationships on Public Networks, 2(9) First Monday, disponibil aici, 1997.
[11] J. Stark, Making sense of blockchain smart contracts. CoinDesk. Disponibil aici, 2016.
[12] Sir G. Vos, The launch of the legal statement on the status of cryptoassets and smart contracts. Annual Combar Lecture 2019. The Commercial Bar Association. Disponibil aici, 2019.
[13] A, Wright, P. De Filippi, Decentralized blockchain technology and the rise of lex cryptographia. SSRN Electronic Journal. Disponibil aici, 2015.
[14] Disponibil aici
[15] Disponibil aici
[16] Tjong Tjin Tai, Force Majeure and Excuses in Smart Contracts, Tilburg Private Law Working Paper No. 10/2018, 4, disponibil aici, p. 4.
[17] CINDX, Top-5 largest bitcoin mining firms in the world, disponibil aici, 2018.
[18] A. Norry, The history of the Mr. Gox Hack: Bitcoin’s biggest heist. Blockonomi. Disponibil aici, 2020.
[19] R. O’Shields, Smart contracts: Legal agreements for the blockchain. North Carolina Banking Institute, 21(1), p. 177-191, 2012, disponibil aici
[20] M. Raskin, op.cit.


Conf. univ. dr. Victor Marcusohn
Avocat, Baroul Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti