Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Concepția procesuală a Codului de procedură penală (II)


19.12.2022 | Virgil BOGLEA
Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Virgil Boglea

Virgil Boglea

« Concepția procesuală a Codului de procedură penală (I)

1. Expunerea de motive care au justificat elaborarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Expunerea de motive[1] emisă de către Ministerul Justiţiei prezintă în introducere o descriere a situaţiei care impunea apariţia unui nou cod. Din lectura acestei introduceri se observă că principalele probleme ce se cereau a fi rezolvate erau lipsa de celeritate, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi costurile sociale şi umane semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp şi financiare.

Autorii expunerii de motive considerau necesară adoptarea Codului de procedură penală, spunând că acesta este capabil să asigure calitatea actului de justiţie penală, să creeze o jurisprudenţă unitară la nivel naţional şi să reducă durata excesivă a procedurilor (prin simplificarea acestora) cu respectarea standardelor trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Desigur că tehnica de redactare a unor norme procedurale poate conduce la diminuarea duratei procedurilor penale, dar nu numai în acest mod putem beneficia de o justiţie penală raliată la standardele europene şi internaţionale. Pentru a asigura împlinirea acestui deziderat trebuie să existe şi un sistem sancţionator, care să penalizeze eventualele întârzieri din partea organelor statului. În schimb, din lectura acestei expuneri oficiale, se pare că intenţia legiuitorului a fost, în principal, aceea de a reduce costurile financiare şi de resurse prin scurtarea duratei procesului penal.

Expunerea de motive se concentrează în principal pe realizarea acestui obiectiv al reducerii duratei procesului penal şi, din păcate, omite să sublinieze importanţa respectării cu prioritate a drepturilor individului. Astfel, după cum vom vedea, legiuitorul mai degrabă sacrifică unele drepturi importante de apărare decât să rişte augmentarea duratei procedurilor penale.

Nu într-o asemenea manieră se respectă standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Nu acesta este sensul principiilor trasate de acest for jurisdicţional.

Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca menire protecţia individului de o eventuală procedură prelungită în mod nejustificat în timp şi astfel sporindu-se situaţia de incertitudine a părţilor din proces. Cu alte cuvinte, organele judiciare trebuie să fie atente şi prompte în desfăşurarea activităţii lor, iar nu acuzatul în susţinerea apărării sale.

Un alt aspect esenţial care se desprinde din lectura expunerii de motive este şi acela că legislația procesuală penală intrată în vigoare la 1 februarie 2014 nu a avut la bază numai elemente originale, ci, în vederea asigurării unei reglementări de calitate, a împrumutat elemente din diferite concepţii procesual penale.

Nu ar putea fi formulată nicio contestaţie la transplanturile legale, ba chiar sunt indicate pentru a ralia mentalităţile existente în România la cele europene. Totuşi, acestea prezintă riscul neutralizării normei şi al generării de haos în aplicarea legii.

Redactorii expunerii de motive învederează caracterul predominant continental european al Codului de procedură penală, dar ca noutate, relevă împrejurarea introducerii unor elemente de tip adversial. Ceea ce nu ne transmit aceştia este modalitatea concretă în care elementele de noutate, adversiale, pot fi transpuse şi aplicate în practică. Cel puţin din expunerea de motive reiese faptul că nici legiuitorul dispoziţiilor procesual penale nu a întreprins niciun fel de proces de reflecţie şi înţelegere a spiritului şi conţinutului unor instituţii împrumutate.

2. Eficientizarea actului de justiţie în România. Termenul rezonabil al procesului penal

Am remarcat preocuparea redactorilor proiectului Codului de procedură penală pentru diminuarea costurilor financiare şi de alte resurse prin scurtarea duratei procesului penal.

O reglementare de drept public, cum este cea a procedurii penale, nu trebuie să aibă ca obiectiv principal salvgardarea intereselor financiare sau de altă natură ale statului, ci mai degrabă trebuie să se concentreze pe acordarea tuturor drepturilor de care un cetăţean modern, civilizat, ar trebui să beneficieze. Sigur că pentru implementarea tuturor politicilor de natură economică/bugetară statul trebuie să-şi armonizeze legislaţia, dar, ţinând seama de cultura europeană şi de recomandările instituţiilor internaţionale, acestui procedeu îi este necesar ca fundament respectarea drepturilor omului.

Proiectanţii codificării în materie procesual penală şi-au propus, ca, printre altele, să realizeze şi obiectivul eficientizării actului de justiţie. Însă, accepţiunea conferită de către aceştia noţiunii de eficientizare nu este făcută cunoscută publicului.

În limbajul comun noţiunea de „eficient” înseamnă producător de efecte. Totodată, eficienţa nu se confundă cu eficacitatea. Primul termen este unul de sorginte economică şi caracterizează o activitate care are un scop, dar pentru atingerea căruia sunt angrenate mijloace bine stabilite şi limitate, iar al doilea termen este unul de sorginte militară şi caracterizează activitatea care angrenează orice mijloace, indiferent de costuri, pentru atingerea unui anumit scop. Eficacitatea caracteriza procedura penală inchizitorială, dar şi cea socialistă. Cred că legiuitorul român din zilele noastre nu poate să acorde o asemenea accepţiune noţiunii de eficientizare, însă din modul în care sunt reglementate unele instituţii se pare că acesta preferă să sacrifice anumite valori sau principii pentru atingerea obiectivului de a scurta durata procedurilor penale.

Desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil constituie un drept al cetăţenilor supuşi represiunii penale. Astfel, acest drept nu poate să constituie un dezavantaj pentru cetăţeni, altfel spus, statul ar trebui să urmărească în primul rând efectele negative produse asupra cetăţenilor din cauza unor proceduri „interminabile” şi nu costurile pe care le suportă o procedură de acest gen. Dacă ar acţiona în acest mod, consider că ar rezolva mai multe probleme, precum încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, scurtarea duratei procedurilor şi, pe cale de consecință, îndeplinirea unor drepturi fundamentale ale indivizilor, iar în acest mod s-ar diminua semnificativ şi costurile angajate de stat în demararea unor proceduri penale prea lungi ca durată.

Aşadar, termenul rezonabil al procesului trebuie privit ca un drept al cetăţeanului. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil este justificat de raţiuni care ţin în primul rând de umanitate. Este inuman să supui o persoană în secolul XXI la torturi psihice generate de incertitudinea unor proceduri prea lungi.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului[2] conţine două referiri privitoare la dreptul cetăţenilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil. Art. 5 pct. 3[3] prevede că „Orice persoană arestată sau reţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”, iar art. 6 pct. 1[4] prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege […]”.

După cum se poate observa noţiunea de termen rezonabil este inclusă în ambele dispoziţii. Fiind încorporată în conţinutul unor articole distincte, cu denumiri marginale distincte, această noţiune vizează şi ea chestiuni procesuale diferite. Astfel, art. 5 pct. 3 face vorbire despre „orice persoană arestată sau deţinută”, circumstanţă ce relevă că acest text al Convenţiei se referă doar la persoanele acuzate care se află în arest preventiv, şi care trebuie judecate după o procedură condusă cu o celeritate specială, incidente acestui articol fiind, în consecinţă, cauzele penale cu arestaţi preventiv, ce se află pe rolul instanţelor în vederea judecării lor. În schimb, art. 6 pct. 1 are o arie de acoperire mai generală, mai largă, incidenţa sa vizând judecarea, într-un termen rezonabil, a tuturor cauzelor, nu numai penale, dar şi civile, iar în privinţa cauzelor penale, nu numai pe cele cu arestaţi preventiv, ci şi pe cele cu acuzatul trimis în judecată în stare de libertate.

Concluzionând în privința „eficientizării” procedurilor penale desfășurate de organele judiciare române, nu ne rămâne decât să sperăm că pe cale doctrinară și jurisprudențială Caracterul rezonabil al duratei procedurii va fi respectat în calitatea sa de drept esențial și va fi apreciat după următoarele criterii[5]:

• complexitatea cauzei;

• comportamentul părţilor;

• comportamentul autorităţilor;

• importanţa pentru părţi a obiectului procesului;

• momentul punerii în executare a pedepsei.

3. Concepţia procesuală a Codului de procedură penală

Din expunerea de motive reiese că „proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar concepţia procesuală aleasă în procesul prealabil de analiză şi reflectare a fost cea continentală.

Dar, dată fiind această orientare spre concepţia continentală, rezultă, cel puţin în teorie, că elementele concepţiei adversiale regăsite în noua lege ar trebui să fie elemente fungibile, care să poată fi adaptate modelului procesual român. Însă, dacă aceste elemente adversiale sunt elemente determinante, normele care le conţin vor fi neutralizate prin neaplicare sau aplicare greşită, nefiindu-le înţelese realele semnificaţii[6].

Începând cu principiile generale ale procesului penal, reglementate în art. 1 – 13 C. proc. pen., putem constata că această reglementare tinde (aparent) la încadrarea în concepția procesuală mixtă, dar își păstrează, în esență, orientarea tradiţională către concepţia procesuală inchizitorială/continentală sau, chiar, socialistă.

Principiul aflării adevărului este unul de sorginte pur inchizitorială/continentală. În sistemul adversial acest principiu nu este consacrat. Această împrejurare poate părea ciudată pentru un jurist format în sitemul continental sau chiar de neînţeles pentru un jurist format în sistemul socialist. Însă, juriştii formaţi în sistemul anglo-saxon (adversial/acuzatorial), deşi îl consideră un principiu „frumos”, totuşi nu consideră că acest principiu ar trebui aplicat în justiţia penală. Această mentalitate poate fi justificată foarte uşor şi rezidă în aceea că de-a lungul secolelor, în perioade procedurilor inchizitoriale, „aflarea adevărului se poate face de asemenea în mod greşit. Căutarea adevărului nu înseamnă neapărat aflarea acestuia”[7].

Adevărul judiciar este întotdeauna variabil în funcţie de persoana care îl caută şi în funcţie de mijloacele prin care se doreşte ajungerea la acesta. Din această perspectivă modelul socialist constituie un exemplu tipic.

Totodată, în dreptul procesual penal nu există un adevăr absolut, ci se operează cu o specie a acestuia, şi anume cu adevărul judiciar.

Din lecturarea Titlului I al Părții Generale a Codului de procedură penală, putem observa că principiul rolului activ al judecătorului nu mai beneficiază de consacrare expresă însă din interpretarea sistemică a prevederilor Codului reiese că acest principiu operează în continuare.

În primul rând aplicabilitatea acestui principiu în ceea ce-l priveşte pe procuror cred că nu poate fi contestată date fiind atribuţiile acestuia precum şi obligativitatea de a exercita acţiunea penală şi de a strânge probe. Problema care se pune este aceea dacă şi judecătorul din procesul penal are un rol activ sau, cu alte cuvinte, se implică în litigiul părţilor.

Această nelămurire îşi găseşte răspunsul în chiar art. 5 din Noul Cod de procedură penală care tratează principiul aflării adevărului. Astfel, dacă luăm în considerare că în sarcina organelor judiciare (deci şi în sarcina judecătorului) este trasată obligaţia de „a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”, putem constata că pentru îndeplinirea unui asemenea deziderat organele judiciare trebuie să se manifeste într-un mod activ, să intervină în litigiu prin administrarea de probe care să conducă la stabilirea adevărului judiciar.

Prin urmare, cele două principii al aflării adevărului şi al rolului activ al organelor judiciare sunt interdependente sau, altfel spus, nu se poate tinde la aflarea adevărului în procesul penal dacă organele judiciare nu manifestă o atitudine activă în strângerea şi chiar administrarea probelor.

Componenţa inchizitorială a procesului penal român este reflectată în principiul rolului activ. Astfel, organele judiciare pot interveni în derularea procesului din iniţiativă proprie în vederea justei soluţionări a cauzei şi aflării adevărului.

Aşadar, înlăturarea principiului rolului activ al judecătorului din peisajul procesului penal român este numai aparentă. Chiar dacă art. 349 alin. (1) referitor la rolul instanţei de judecată nu prevede expres şi rolul activ, totuşi, în teza a II-a a aceluiaşi alineat se dispune că instanţa are şi rolul de a asigura administrarea probelor în vederea lămuririi complete a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului. Prin urmare, se poate constata că aparenţele sunt înşelătoare, iar instanţa/judecătorul din procesul penal păstrează prerogativa de a interveni în mod activ în acest proces.

Pentru a da şi un exemplu concret în care este prevăzută în mod explicit intervenţia judecătorului în administrarea probelor, aduc în discuţie art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală. Acesta prevede că, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe, în principiu, la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, dar, totuşi, „în mod subsidiar” se admite posibilitatea administrării din oficiu a probelor când judecătorul consideră necesar pentru formarea convingerii sale.

Aceste prevederi demonstrează într-o manieră cât se poate de clară că procedura penală română păstrează tradiţia ei inchizitorială în ceea ce priveşte, până la urmă, esenţa procesului penal, şi anume materia probelor. Aşadar, judecătorul litigiului penal are permisiunea de a interveni în mod activ prin administrarea probelor „pentru formarea convingerii sale”.

Totuşi, deşi aceste prevederi demonstrează în mod clar păstrarea rolului activ al judecătorului, ele nu au aceeaşi claritate în privinţa armonizării conceptuale a noţiunilor folosite de Codul de procedură penală. Astfel, pentru moment înţeleg doar să remarc faptul că sintagma „pentru formarea convingerii sale” este oarecum contradictorie cu standardul pe care judecătorul trebuie să îl respecte în luarea unei decizii de condamnare. Pronunţarea unei hotărâri de condamnare poate interveni numai „atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”[8].

În consecinţă, din interpretarea acestei norme care, de altfel, provine din sistemul acuzatorial de procedură penală, rezultă că instanţa trebuie să fie convinsă de către acuzator. Mai mult decât atât, art. 4 alin. (2), care reflectă principiul „in dubio pro reo”, statuează că, după administrarea întregului probatoriu, „orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.

Prin urmare, ţinând seama de aceste aspecte, dacă procurorul nu convinge judecătorul de temeinicia acuzaţiei, dubiul respectiv profită acuzatului. Aşadar, aceste norme interpretate în conformitate cu semnificaţiile lor reale ce provin din concepţia procesuală acuzatorială, nu mai dau posibilitatea judecătorului de a interveni în administrarea de probe.

Totuşi, neexistând o armonizare conceptuală între prevederile antemenţionate şi cele referitoare la intervenţia instanţei în administrarea de probe, se desprinde concluzia că instanţa pentru a îndeplini obligaţia aflării adevărului poate dispune administrarea de probe din oficiu. Aşadar, are obligaţia de a se convinge singură.

În sens contrar, însă, judecătorul nu trebuie să se convingă de nevinovăţia acuzatului[9]. Aceasta este impusă oricum de prezumţia de nevinovăţie şi de principiul in dubio pro reo.

De aceea, în principiu, în situația aflată în analiză, judecătorul poate administra probe într-un singur sens, cel al acuzării. Această realitate, tristă de altfel, îşi trage esenţa din modelul socialist de procedură penală[10].

Prin urmare, această modalitate de reglementare este una profund contrară şi incompatibilă cu regula acuzatorială a convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În materia principiilor generale, Codul de procedură penală păstrează concepția procesuală inchizitorială/continentală, dar, urmând aceeași linie directoare, reglementarea participanților la procesul penal manifestă unele influențe din concepția socialistă.

Astfel, art. 29 prevede că participanţii în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.

Din prima categorie fac parte organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti.

În procesul penal modern, având la bază separarea funcţiilor de judecată, de acuzare şi de apărare şi principiul egalităţii de arme, este (aproape) inadmisibil ca procurorul să beneficieze de acelaşi statut cu cel al judecătorului şi nu cu cel al acuzatului. Argumentul păstrării tradiţiei continentale nu este unul solid care să justifice decizia legiuitorului de a nu recunoaşte calitatea de parte a procurorului, deoarece chiar şi în unele ţări cu sistem de drept continental, precum Franţa sau Belgia[11], procurorul este considerat parte în procesul penal.

Mai mult decât atât, din reglementarea menționată reiese că în latura penală a procesului nu mai există decât o parte. Pe lângă faptul că, din acest punct de vedere procesul penal român se îndepărtează de concepţia adversială, nici cu cea continentală nu seamănă. Este într-un fel lipsit de logică să existe un proces penal, iar în latura penală a acestuia să existe ca parte doar subiectul pasiv al raportului de drept procesual penal.

Desigur că începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale sunt atributele conferite procurorilor şi, prin urmare, apare ca justificată renunţarea conferirii calităţii de parte în proces a persoanei vătămate. Totuşi, dacă s-a operat această renunţare trebuia ca locul părţii vătămate să fie luat de către Ministerul Public.

De altfel, părţile sunt definite de alin. (1) al art. 32 ca fiind subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. În consecinţă, din aceste prevederi observăm că, în mod clar, procurorul, fiind titularul exerciţiului acţiunii penale, se încadrează în categoria de parte. Însă, legiuitorul ignorând aceste realităţi şi încălcând într-un fel principiul egalităţii de arme şi a părţilor din proces, îl situează pe procurorul-magistrat pe aceeaşi poziţie cu garantul exercitării drepturilor indivizilor şi cel care are rolul de a împărţi dreptatea prin judecată.

În concluzie, se pare că se păstrează în materia organizării participanţilor în procesul penal concepţia socialistă în care procurorului îi este conferită o poziţie de egalitate cu cea a judecătorului şi nu cu cea a acuzatului. Astfel, tradiţia continentală cunoaşte şi excepţii de la acest statut al procurorului şi, prin urmare, nu cred că în mod riguros putem încadra nerecunoaşterea calităţii de parte a procurorului în concepţia continentală.

Pentru justificarea menționării unor elemente de specificitate acuzatorială în procesul penal român, legiuitorul, într-adevăr, a introdus în Codul de procedură penală și unele instituții a căror aplicare este salutară și care provin din modelul adversial de proces penal. Avem în vedere în această direcție instituția avocatului, care beneficiază de reglementare distinctă și care nu mai este numit generic și general doar apărător – termen inexact prin raportare la Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Astfel, Codul de procedură penală stabileşte în art. 88 alin. (1) că avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali. Din acest punct de vedere este lăudabilă consacrarea legislativă a rolului pe care avocatul îl deţine în procesul penal.

Totodată, legiuitorul consacră un drept preluat din concepţia procesuală adversială, şi anume dreptul avocatului de a consulta dosarul. Aşadar, art. 94 dispune că avocatul părţilor, precum şi cel al subiecţilor procesuali principali, are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Această consultare presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar şi dreptul de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.

Toate acestea sună frumos însă doresc să semnalez o problemă referitoare la aceste prevederi. Legiuitorul nu arată care sunt garanţiile reale conferite avocatului cum că actele efectuate de procuror sau de organele de cercetare penală se regăsesc în totalitate în dosar şi dacă s-ar găsi cum ar putea fi garantată integritatea lor. Din această perspectivă un răspuns ar fi acela că garanţiile există prin faptul participării, la cerere, a avocatului la efectuarea oricărui act procesual.

Sigur că acest argument este valabil, dar dacă ne confruntăm cu reaua-credinţă a organelor judiciare, care sunt mijloacele sancţionatorii pe care avocatul le poate folosi? Din punctul meu de vedere nu există asemenea mijloace. Prin urmare, un avocat s-ar putea confrunta pe parcursul procesului penal cu lipsa unor acte din dosarul la care are acces şi ar fi pus în postura de a nu avea mijloace procedurale pentru a interveni şi a remedia situaţia.

Totuşi, aceasta nu este singura problemă prezentată de dispoziţiile art. 94. Astfel, alin. (4) din acelaşi articol permite procurorului ca pe parcursul urmăririi penale, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, să restricţioneze motivat dreptul la consultarea dosarului. Apare ca fiind inacceptabil din perspectiva concepției procesuale din care a fost preluat, ca imediat după ce se conferă un drept important, acesta să poată suporta restricţii nelimitate în timp în ceea ce îl priveşte pe suspect.

Dar, nici inculpatul nu beneficiază de foarte multe avantaje din acest punct de vedere, iar accesul său la dosar poate fi restricţionat pentru cel mult 10 zile. Din nou legiuitorul nu face clarificările cuvenite. Astfel, restricţionarea pe un termen de 10 zile ar trebui interpretată, după o logică a bunului simţ, că poate opera o singură dată, dar în lipsa unei asemenea menţiuni din partea legiuitorului nu puține au fost cazurile în care organele de urmărire penală au restricționat accesul de mai multe ori, chiar câte 10 zile de fiecare dată, fără ca această neregularitate procesuală să fie sancționată în camera preliminară întrucât nu s-ar fi dovedit vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale părții.

Aşadar, deşi introducerea acestui element de sorginte adversială este bine-venită, totuşi, tind să cred că legiuitorul nu i-a înţeles realele semnificaţii şi valenţe drept pentru care această instituţie nu beneficiază de o reglementare judicioasă.

Dacă tot am adus în discuție instituția camerei preliminare, trebuie să precizăm că aceasta provine din același sistem acuzatorial din care își găsește rădăcina și dreptul analizat anterior și care a fost introdusă în procesul penal român pentru a „răspunde exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal. Camera preliminară este o instituţie nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În acest mod, sunt eliminate unele dintre deficienţele care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal.”[12]

România nu a suferit numeroasele condamnări pentru că se invocau chestiuni de legalitate înainte de cercetarea judecătorească. Nu acesta este motivul duratei nerezonabile a procedurilor penale desfăşurate sub imperiul vechiului cod, ci mai degrabă durata excesivă, nelimitată temporal[13], a urmăririi penale, considerarea termenelor ce incumbă organelor judiciare ca fiind de recomandare, iar a celor ce incumbă cetăţenilor ca fiind imperative sau fixarea unor termene prea lungi de judecată ş.a.m.d.

Acesta este un drept consacrat pe plan internaţional. Judecarea procesului într-un termen rezonabil nu are nicio legătură cu ceea ce se arată în expunerea de motive sau în textele care reglementează instituţia camerei preliminare. Dreptul acesta trebuie garantat prin impunerea unor obligaţii în sarcina organelor judiciare, nu prin transferarea responsabilităţilor pe „umerii acuzatului”[14].

Aşa cum am arătat deja, raţiunile ce au justificat crearea acestei instituţii în concepţia de origine rezidă în protejarea cetăţenilor împotriva abuzurilor şi a acuzaţiilor discreţionare. Astfel, un judecător independent şi imparţial este mai în măsură să hotărască legalitatea trimiterii în judecată, decât un acuzator cu interese contrare în proces.

Din păcate reglementarea procesuală română deturnează înţelesul original al acestei instituţii şi, pentru a atinge obiectivul de eficienţă şi reducere a costurilor, consacră o instituţie hibridă care nu prea are legătură cu ceea ce ar trebui să însemne această instituţie.

Bine-venită a fost intervenția Curții Constituționale a României asupra unor texte normative sau chiar asupra unor aspecte ce țin de interpretarea sistemică a normelor care compun camera preliminară, făcând ca judecata să se desfășoare cu citarea și prezența părților, întrucât, în caz contrar, această instituție era complet lipsită de sens. Suplimentar, cu atât mai oportună a fost Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 a forului Constituțional în argumentarea căreia s-a statuat că excepțiile/neregularitățile din urmărirea penală care atrag nulitatea absolută nu trebuie să fie ținute temporal doar până la momentul finalizării camerei preliminare, ci pot fi invocate pe tot parcursul procesului penal. Aceste corijări – ca multe altele, de altfel – de constituționalitate au reușit să implementeze mai bine decât redactorii legislativi înșiși ceea ce tot aceștia își propuseseră în motivarea edictării noului Cod.

Ca o concluzie, din analiza concepţiilor procesuale consacrate şi a unor dispoziţii relevante ale Codului de procedură penală reiese fără putinţă de tăgadă că procesul penal român urmează concepţia procesuală inchizitorială/continentală. Cu un corectiv însă: concepţia procesuală continentală este înţeleasă în multe aspecte prin prisma unor reguli deformate de modelul socialist şi păstrate în continuare. Prin urmare, această concepţie va respinge elementele adversiale/acuzatoriale determinante. Acestea din urmă ar putea conferi totuşi un aer proaspăt şi dacă le-ar fi înţelese realele semnificaţii şi maniera în care operează, consider că scena procesual penală din România ar avea numai de câştigat. Dreptul avocatului de a studia dosarul pe tot parcursul urmăririi penale fără opreliști de timp sau loc, prezumția de nevinovăție aplicată concret, judecătorul să fie obiectiv și imparțial fără a interveni în litigiu pentru a-și forma singur convingerea de condamnare, întrucât aceasta trebuie dovedită doar de către acuzație etc. Important de amintit este și că proiectul Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a fost întocmit în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008, timp în care fotoliul de ministru al justiţiei a fost ocupat de patru persoane diferite, împrejurare care poate justifica inconstanța reglementării sau unele inconsecvențe în procesul de legiferare.


[1] Disponibil aici
[2] Semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953; ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994
[3] Având denumirea marginală „Dreptul la libertate şi la siguranţă”
[4] Având denumirea marginală „Dreptul la un proces echitabil”
[5] C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 493
[6] D. Ionescu, loc. cit., p. 86
[7] J. H. Langbein, The origins of adversary criminal trial, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2003 apud D. Ionescu, loc. cit., p. 87
[8] Art. 103 alin. (2) teza a II-a din Noul Cod de procedură penală
[9] D. Ionescu, loc.cit., p. 91
[10] Ibidem
[11] Idem, p. 89
[12] Expunerea de motive a Codului de procedură penală
[13] D. Ionescu, loc. cit., p. 94
[14] Ibidem


Avocat Virgil Boglea

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro