Secţiuni » Interviuri
Interviuri
Women in Law

Aurel Jean Andrei: Dreptul este o expresie a forței


05.01.2023 | Alina MATEI
Secţiuni: Interviuri, Selected, Sistemul judiciar, UNIVERSITARIA
JURIDICE - In Law We Trust
Alina Matei

Alina Matei

Aurel Jean Andrei

Aurel Jean Andrei

Alina Matei: Mulțumesc, stimate domnule profesor Aurel Jean Andrei, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. Anul trecut, s-au împlinit 33 de ani de la Revoluția din 1989, care a schimbat societatea românească. Înainte de a începe să discutăm despre drept și drepturi, o să vă rog să ne spuneți unde erați și ce ați simțit atunci?

Aurel Jean Andrei: Student fiind, eram în orașul natal, Caransebeș, venit în vacanța de iarnă. Evoluția evenimentelor mi s-a părut haotică și generatoare de confuzii. Știri contradictorii se succedau în ritm alert, iar lumea era, pe bună dreptate, bulversată, agitată. Sentimentele de bucurie si speranță se împleteau cu cele de teamă, de neliniște. Abia acum, punând cap la cap amintirile din acele zile, informațiile apărute treptat în mediul public, desfășurarea evenimentelor și involuția economico-socială și politică a Țării din ultimii treizeci de ani, am înțeles exact despre ce a fost vorba: o lovitură de stat militară, organizată cu sprijin extern și ascunsă diversionist între faldurile unei așa-zise mișcări populare cu caracter revoluționar, dirijată din umbră de „regizori” profesioniști.

Alina Matei: Până la Revoluția din 1989, drepturile și libertățile cetățenești erau, sub aspectul conținutului reglementării, mai reduse în comparație cu perioada actuală?

Aurel Jean Andrei: În Titlul al II-lea al Constituției din 1965, într-un număr de 25 de articole, erau înscrise drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români. Din examinarea acestora, putem remarca o serie de aspecte.

Un prim aspect se referă la claritatea, conciziunea și rigoarea reglementării.

Apoi, trebuie subliniată împrejurarea că erau reglementate nu doar drepturile, ci și îndatoririle cetățenești, întrucât apartenența la o cetate – calitatea de cetățean –, presupune, în mod natural, nu doar beneficii, ci și obligații, potrivit principiului roman ubi emolumentum, ibi onus.

În al treilea rând, se remarca conturarea unei ierarhii a drepturilor fundamentale, după criteriul protecției acordate de către Stat titularului în exercitarea dreptului lui. Astfel, putem constata, sub acest aspect, că toate drepturile fundamentale, cu două excepții, erau garantate, conținutul drepturilor neputând fi restrâns și existând foarte puține cazuri, limitativ prevăzute de textul constituțional, de restrângere a exercițiului acestora.

Singurele drepturi ocrotite, și nu garantate, erau dreptul de proprietate personală și dreptul de moștenire, lucru firesc într-o societate în care predomina proprietatea colectivă – denumită proprietatea socialistă a întregului popor –, cu cele două forme ale ei: proprietatea de stat și proprietatea cooperatistă. În schimb, dreptul de proprietate al meșteșugarilor era garantat.

Se remarcă apoi existența, ca drepturi fundamentale garantate, a dreptului la odihnă și a concediului de maternitate plătit, precum și garantarea, de către Stat, a egalității în drepturi a cetățenilor. Putem semnala, totodată, reglementarea conținută în articolul 31, potrivit căreia nicio persoană nu putea fi reținută pentru o durată mai mare de 24 de ore, reglementare singulară în Europa la epoca respectivă și care a fost preluată și în Constituția actuală.

De asemenea, este de precizat faptul că, în Constituția din 1965, nu exista nicio prevedere în sensul restrângerii exercițiului drepturilor și al libertăților fundamentale în timpul stărilor de necesitate și de război. Alt aspect care trebuie menționat este și împrejurarea că existau relativ puține trimiteri ale textului constituțional la acte normative care să reglementeze, la nivel de detaliu, conținutul ori exercitarea drepturilor fundamentale, majoritatea acestor acte făcând referire la drepturi subiective, altele decât cele fundamentale. Și în acest caz remarcăm conciziunea, claritatea și preciziunea Constituției precedente.

În opoziție, Constituția actuală reglementează, în Titlul al II-lea, într-un număr aproape dublu de articole (46), drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Este evidentă o anumită lipsă de conciziune a textelor, precum și utilizarea unor termeni impreciși și care excedează vocabularul și terminologia juridice. Totodată, este de semnalat trimiterea frecventă la actele normative infraconstituționale pentru determinarea conținutului concret al unora dintre drepturile și libertățile statuate, utilizându-se sintagme precum „în condițiile legii”, „prin lege”.

Există și un text special, prevăzut de articolul 53, care dă, în mod expres, posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturilor și al unor libertăților fundamentale, fără a se preciza care dintre acestea pot suporta asemenea restrângeri în exercițiul lor și fără ca situațiile în care acest lucru se poate înfăptui să fie restrictiv și clar prevăzute, ceea ce a generat, recent, numeroase încălcări ale legii fundamentale, nesocotiri ale drepturilor și abuzuri, încă de la începutul așa-zisei pandemii de Sars-Cov-2.

Textului constituțional i se adaugă, în zilele noastre, o multitudine de acte normative legale și infralegale, care încearcă reglementarea detaliată a drepturilor și a libertăților fundamentale, însă și aceste acte suferă din pricina lipsei de claritate, a unui limbaj și a unei terminologii nejuridice, care generează adesea interpretări multiple și contradictorii.

Mai mult, în privința anumitor drepturi ale omului, cum ar fi cele legate de mecanismul jurisdicțional (dreptul la apărare, la un proces echitabil etc.), actele normative infraconstituționale și cele infralegale au reglementat, într-o vădită contradicție față de litera și spiritul Constituției, mergându-se până la vestitele protocoale secrete între instanțe, parchete și serviciile de informații. Demne de romanele lui Kafka.

De altfel, romanii au arătat în mod limpede atât la nivel de principiu, cât și prin exemplul legilor lor, care sunt exigențele unei normări în acord cu cerințele vieții economice și sociale. În acest sens, s-au pronunțat Tacitus și Cicero. Primul avea în vedere aspectul cantitativ al reglementării sau volumul de reglementare, arătând că un stat este cu atât mai corupt cu cât generează mai multe legi, iar cel de-al doilea, referindu-se la calitatea reglementării, preciza că, în mod evident, cu cât se apropie sfârșitul imperiului, cât atât mai nebune îi sunt legile. Or, este neîndoielnic că, atât în privința drepturilor și a libertăților fundamentale, cât și în cazul celorlalte drepturi subiective, actuala reglementare încalcă vădit principiile postulate de romani, generând efecte similare cu cele ale unei lipse totale de reglementare.

Alina Matei: Din punctul de vedere al istoriei dreptului românesc, de ce s-a trăit nu în cultura dreptului, ci în cultura stăpânului, a moșierului, a celui cu putere?

Aurel Jean Andrei: Încă din Antichitate și mai ales începând cu dreptul roman, oamenii au înțeles că proprietatea, privită atât ca o categorie economică, dar și ca una juridică, este expresia extrinsecă a libertății umane, atât la nivel individual, cât și colectiv. Romanii au considerat, în mod just, că proprietatea nu este un drept în sensul de element al conținutului unui pretins raport juridic între titular și toate celelalte subiecte de drept – așa cum credeau călugării Evului Mediu -, ci o veritabilă putere pe care proprietarul o exercită asupra bunului său, un raport de putere între proprietar și bun, care îi conferă acestuia calitatea de om liber, de stăpân. Prin urmare, proprietarii sunt oameni liberi, stăpâni ai bunurilor lor, iar cei lipsiți de proprietate fie nu sunt liberi, fie sunt într-o poziție de subordonare față de proprietari, adică față de stăpâni. Această concepție, exprimând realitatea vieții sociale, transcende epoca romană și este confirmată până în zilele noastre. Prin urmare, dreptul însuși, așa cum a fost creat de către romani și preluat de cei care le-au urmat, inclusiv de români, este o expresie a forței, având, ca principală instituție, proprietatea-putere. Întreg spectrul normativ roman îi ocrotea exclusiv pe proprietari, în sens larg, adică pe titularii de drepturi, reale și de creanță, în timp ce debitorii, adică aceia care își asumau obligații, erau aspru sancționați în cazul neexecutării, la scadență, a prestațiilor la care se angajaseră.

Ca atare, în întreaga lui istorie, neamul românesc a trăit în cultura dreptului, privit însă în realitatea sa de instrument prin care stăpânii își exercită puterea decurgând din calitatea lor de proprietari.

Alina Matei: Ce consecințe în plan juridic a creat cunoașterea de către români mai întâi a urzicii stăpânului și mult mai târziu a legii?

Aurel Jean Andrei: Pe de-o parte, între cele două aspecte nu există nicio diferență, întrucât tocmai legea este aceea care îl îndrituiește pe stăpân să-i aplice slugii „corecția urzicii”, iar pe de alta, acest mecanism nu este propriu numai dreptului românesc, ci sistemelor de drept ale popoarelor din toate timpurile. Legea Țării – dreptul național al românilor –, născut odată cu neamul românesc, a statuat în mod limpede că românii sunt stăpânii Țării, adică proprietarii, în primul rând, ai pământului.

Această concepție străbate secolele ca o constantă, astfel că, în zorii epocii contemporane, într-o discuție purtată, la un moment dat, între P. P. Carp și Ionel Brătianu, cel dintâi, exponentul boierimii conservatoare, criticându-l pe liderul național-liberal pentru ideile lui moderne, i-a spus că, dincolo de orice reforme pe care dorea să le înfăptuiască, există o realitate pe care nu o putea schimba, și anume aceea că, de când sunt lumea și pământul, există stăpânii și slugile. Cei care nu si apără proprietatea si nu-și asumă verticalitatea condiției de stăpân pierd proprietatea și statutul de stăpân și se plasează automat în categoria slugilor, adică a celor pauperi, fără proprietate, care-și duc traiul în genunchi. Lăsând la o parte asprimea acestor formulări, este neîndoielnic că, în toate sistemele de drept, poate cu o singură excepție, poziția socială este determinată, inevitabil, de statutul patrimonial al persoanei.

Alina Matei: Din punctul dumneavoastră de vedere, ce schimbare majoră a produs Revoluția din 1989 asupra lumii juridice?

Aurel Jean Andrei: Atât o involuție evidentă și tot mai accentuată a procesului normativ, de elaborare a dreptului, cât și una a celui de realizare a dreptului, adică de respectare a normelor de către destinatarii lor și de aplicare a acestora de către autorități, involuții însoțite de o regretabilă decădere a științei dreptului.

În România zilelor noastre există un aparent paradox: o inflație normativă, fără precedent în istoria dreptului românesc, cu mii și mii de reguli, total necorelate, unele cu totul absurde, altele absolut inutile, imposibil de cunoscut în totalitate și, cu atât mai puțin de respectat, o normare excesivă, scăpată de sub orice control, a celor mai mărunte domenii ale vieții sociale, odinioară supuse, în mod natural, firesc, regulilor moralei, însoțită de reacția socială firească de respingere și nerespectare, de căutare a unor mecanisme juridice de eludare, de evitare a oricărei forme de răspundere juridică și, în general, de responsabilitate socială, pe toate palierele și la toate nivelele.

Scăderea inadmisibilă a calității actului legislativ se reflectă în mod firesc pe planul calității actului de justiție, cu rechizitorii și sentințe formulate într-un limbaj preponderent nejuridic și conținând, pe sute de pagini, motivări contradictorii, confuzii terminologice si conceptuale, argumente frauduloase si exprimări hilare, care, ajunse în media, fac deliciul publicului.

Pe planul științei dreptului, asistăm la o pulverizare disciplinelor de specialitate corespunzătoare a ramurilor și a instituțiilor de drept, însoțită de o decădere severă a cunoașterii și a capacității de înțelegere și utilizare a vocabularului juridic, de confuzii doctrinare si suprapuneri.

Totuși, aceste fenomene nu reprezintă realități izolate, ci se înscriu declinului general al societății românești, cauzat de „divorțul” dintre cultură și progresul tehnico-științific, divorț care a generat un profund regres civilizațional. Ceea ce vreau să semnalez este faptul că, de mult timp, nu doar la nivelul oamenilor de rând, dar și la nivelul pretinselor elite se face o distincție greșită între cultură și civilizație, ca și cum ar fi vorba despre două fenomene independente unul de celălalt. În realitate, cultura este o parte a civilizației umane, latura spirituală și adevăratul motor al acesteia, cealaltă parte fiind reprezentată de latura materială, exprimată sub forma progresului tehnic, dar și a științelor exacte care îl generează. Or, se consideră, în mod fals, că un salt civilizațional ar presupune doar o evoluție ascendentă a laturii materiale, neglijându-se complet cea spirituală. Realitatea ultimei sute de ani demonstrează, fără putință de tăgadă, exact contrariul: aruncarea peste bord a culturii și concentrarea tuturor eforturilor doar în direcția progresului tehnic au dus, potrivit unei legi a dialecticii, la negarea civilizației umane.

Alina Matei: Dar asupra generațiilor de juriști care au urmat sau a celor care sunt astăzi? Se studiază în facultate sau se face vreo referire în Facultatea de Drept la procesul soților Ceaușescu?

Aurel Jean Andrei: Față de cele deja precizate, rezultă că, din păcate, acest proces involutiv îi afectează și pe studenții facultății noastre și, deci, și pe viitorii juriști. Amintesc aici doar practica, devenită aproape o regulă, a examinării studenților pe baza testelor grilă, care verifică învățarea prin recunoaștere – pedagogii elvețieni ai secolului trecut recomandau acest tip de examinare pentru elevii cu retard mintal -, precum și secretizarea, sub pretextul ocrotirii unor așa-zise date cu caracter personal, a rezultatelor școlare ale elevilor și ale studenților, de natură a distruge competiția – factor generator de progres individual și social – și orice motivație pentru a învăța.

În ceea ce privește a doua parte a întrebării dumneavoastre, nu am cunoștință ca, în Facultatea de Drept, să se facă vreo referire la așa-zisul proces al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu. Ceea ce pot eu spune este faptul că nu avem cum să vorbim despre un proces, căci nu a fost sub nicio formă un proces, ci o mascaradă judiciară, care a încălcat toate normele de drept în vigoare, toate principiile dreptului și care a culminat cu un asasinat. Este necesar să subliniem că aceste calificări nu aparțin doar juriștilor de bună-credință, ci, pe măsura trecerii timpului și pe bună dreptate, ele au fost și sunt însușite de majoritatea românilor. Fie că ne place, fie că nu.

Alina Matei: Cuvintele sunt suficiente pentru a crea reglementări limpezi și pentru a fi respectate?

Aurel Jean Andrei: La început a fost Cuvântul, ne învață Sfânta Scriptură. Cuvântul este forma de exprimare a Ideii absolute, a Principiului unic, adică a lui Dumnezeu, precum și a gândirii umane, care, la rândul ei, este produsul minții omenești. Toate ideile, concepțiile, sentimentele noastre, precum și toate categoriile, conceptele și instituțiile științelor sunt exprimate prin cuvinte. Prin urmare, cuvântul este elementul din care sunt plămădite și legile umane. Esențiale sunt două elemente, și anume, pe de-o parte, arta folosirii cuvântului în exprimarea clară, concisă și riguroasă a normelor menite să le ordoneze oamenilor viața socială, iar pe de altă parte, așezarea reglementărilor pe un solid fundament axiologic, de natură morală și religioasă.

Alina Matei: Exercitarea puterii judecătorești a evoluat în timp – de la deținerea ei de către zeul Zamolxe, apoi la conducătorii statului (la geto-daci regele era judecătorul suprem, un fel de Președinte al ÎCCJ), iar astăzi justiția se realizează prin ÎCCJ și prin celelalte instanțe judecătorești (art. 126 din Constituție). Cum o fi mai bine?

Aurel Jean Andrei: M-aș feri să folosesc sintagma „putere judecătorească”, deoarece una dintre manipulările ideologice ale „Secolului luminilor” a fost așa-zisul principiu al separării puterilor în stat, care a fundamentat programatic Revoluția franceză de la 1789. În realitate, este vorba despre o separație a exercițiului puterii în stat, care nu este altceva decât expresia, la nivelul conducerii centrale a statului, a diviziunii sociale a muncii care a însoțit evoluția omenirii de la peșteră până în prezent. În absolutismul francez, denumit și Vechiul Regim, puterea era exercitată de către clasa conducătoare – nobilimea -, într-o confuzie de atribuții prezentă pe toate palierele și la toate nivelele instituționale. Burghezia a impus ideea că puterea în stat ar trebui să fie separată, promovându-se triada legislativ-executiv-judiciar. De fapt, nu este vorba decât despre o formă mai subtilă de exercitare, în spiritul diviziunii sociale a muncii, a uneia și aceleiași puteri, care, la nivelul aparenței, adică al formei de exercitare, se manifestă ca trei puteri distincte.

În acest context, cred că, mai degrabă, ar trebui să discutăm despre evoluția activității de judecată, ca una din formele de exercitare a puterii, adică a ceea ce romanii numeau iuris dictio – spunerea dreptului -, iar dreptul național al românilor, judecata după lege și dreptate.

Dreptul și activitatea de judecată – prin care dreptul se realizează – trebuie să fie subsumate idealului lor, așa cum era definit de Cicero, anume asigurarea echității în raporturile sociale și ocrotirea bunei-credințe a oamenilor. O activitate jurisdicțională care nu se înscrie acestor coordonate nu împlinește idealul dreptului și, ca atare, nici rolul ce i-a fost hărăzit – asanarea morală a societății. Or, sub acest aspect, privind evoluția istorică a jurisdicției la români, constatăm, mai ales în ultimii treizeci de ani, un declin constant, devenit vizibil și la nivelul percepției societății în ultimii cincisprezece. Ilustrative în acest sens sunt mărturiile unor persoane provenite chiar de la vârful sistemului judiciar, consemnate în două cărți – adevărate evenimente editoriale – revelatoare în acest sens: Noaptea dreptății românești 2005-2020 a judecătorului Ion Popa și Putea să fie altcumva a procurorului Daniel Morar.

Acest declin își afla cauza în confuzia, pe care însăși Legea fundamentală o face, între juris dictio și iudicium, adică între activitatea jurisdicțională, exercitată numai de către judecători, și cea judiciară, exercitată și de procurori, confuzie ce a atras după sine includerea nejustificată a procurorilor în categoria magistraților. Or, știm încă de la romani, că doar magistratul exercită iuris dictio, iar magistratul a devenit și judecător atunci când procedura civilă romană a devenit extraordinară – extra ordinem -, adică în afara lui ordo iudiciorum privatorum, care, anterior, stabilise organizarea procesului în două faze distincte: in iure – în drept -, în fața magistratului, și in iudicio – în fapt -, în fața judecătorului.

Alina Matei: Din punctul dumneavoastră de vedere, care este cea mai mare realizare pentru oameni a Revoluției din decembrie 1989?

Aurel Jean Andrei: În primul deceniu de după evenimentele din decembrie, părea că România a devenit un Eden al drepturilor și al libertăților cetățenești, iar oamenii erau foarte entuziaști în această privință. Pe buzele tuturor fluturau principiile și valorile referitoare la apărarea vieții și a libertății umane, a demnității oamenilor, a liberei exprimări etc. Se scriau tomuri întregi despre drepturile omului și despre mecanismele juridice de promovare și apărare a acestora. În scurt timp, însă, s-a dovedit că acestea nu sunt decât simple clișee, care se înscriau uneia dintre multiplele farse ideologice ale ultimului veac.

Astăzi, din păcate, în România, dincolo de retorica oficială impusă, aproape nimeni nu mai crede, în mod sincer, în aceste valori. Între declarații și fapte, între afirmarea drepturilor și respectarea lor efectivă s-a căscat o prăpastie atât de mare, încât restabilirea concordanței între formă și fond a devenit aproape imposibilă.

Prin urmare, am putea spune că realizarea cea mai mare pentru români, subsecvent loviturii de stat din 1989, este aflarea adevărului, adică demolarea unor clișee propagandistice și ideologice, a unor false valori care le-au hrănit frustrările și le-au amăgit speranțele.

Alina Matei: Am auzit că sunteți un profesor exigent cu studenții la examene. Exigența dumneavoastră cum trebuie văzută de studenți?

Aurel Jean Andrei: Elementele definitorii ale activității oricărui cadru didactic autentic sunt, pe de-o parte, comunicarea către elevi și studenți, la un înalt nivel științific, a unui set de cunoștințe și valori, iar pe de altă parte, exigența în aprecierea activității școlare și universitare a elevilor și, respectiv, a studenților, întrucât numai o atare apreciere, prin stimularea celor merituoși, dar și prin sancționarea celor care nu învață, este de natură să promoveze și să încurajeze concurența, să creeze fireasca ierarhie socială, adică aceea bazată pe merit, și, astfel, să genereze progresul individual și colectiv.

Lipsa exigenței cadrului didactic în aprecierea elevilor și a studenților este aproape o crimă, întrucât duce la demobilizarea celor dornici să învețe și să promoveze pe merit în ierarhia socială, încurajează mediocritatea și delăsarea – lăsând să se înțeleagă faptul că nu valoarea individuală și efortul prin muncă ar fi criteriile de structurare a ierarhiei sociale – și este, în mod evident, una dintre cauzele flagelurilor care au început să bântuie, încă de acum treizeci de ani, prin toate treptele învățământului românesc: analfabetismul funcțional și impostura.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii și echipa Juridice.

Aurel Jean Andrei: Felicit echipa dumneavoastră pentru efortul constant în promovarea culturii și a valorilor juridice. Îi felicit, de asemenea, pe cititorii dumneavoastră pentru fidelitate și interes.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine!

Aurel Jean Andrei: Și eu vă mulțumesc pentru invitația la dialog și vă doresc un an nou mai bun.

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro