Secţiuni » Arii de practică » Business » Afaceri transfrontaliere
Afaceri transfrontaliere
CărţiProfesionişti

Migraţia climatică: potenţialitate sau actualitate?


04.01.2023 | Victor MARCUSOHN
Secţiuni: Afaceri transfrontaliere, Articole, Dreptul mediului, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Victor Marcusohn

Victor Marcusohn

1. Consideraţii introductive

Schimbările climatice reprezintă, fără îndoială, una din temele principale ale discursului public actual, fie că vorbim despre politicieni, organizaţii neguvernamentale, mediu academic sau simpli cetăţeni. În studiul de faţă, ne propunem o abordare uşor diferită a problemei, nu din punct de vedere ecologic, ci din perspectiva efectelor schimbărilor climatice asupra migraţiei şi a drepturilor refugiaţilor.

În ziua de azi, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre refugiaţi “de mediu” sau refugiaţi “climatici” ori “ecologici”. Totuşi, după cum vom argumenta în cele ce urmează, considerăm că termenul refugiaţi este incorect şi că ar fi mai potrivit să vorbim despre „persoane strămutate” sau „migranți” de mediu ori climatici.

Din punct de vedere istoric, Convenția privind statutul refugiaţilor[1], încheiată la Geneva, la 28 iulie 1951 de către Conferința plenipotențiarilor privind statutul refugiaților și al apatrizilor, convocată de ONU în temeiul Rezoluției AG 429(V) din 14 decembrie 1950, care definește conceptul de refugiat, nu a fost concepută pentru aceste situații, generate de efectele schimbărilor climatice sau chiar ale unor catastrofe climatice. Dar, în contextul interpretării evolutive a textului, putem oare exclude orice posibilă aplicare a Convenției de la Geneva, ȋn ipoteza unor migraţii climatice? Răspunsul nu este atât de simplu, fiind susceptibil de multiple nuanţări.

2. Conceptul de “refugiat” în Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor

2. 1. Scurt istoric şi limitări

Este de netăgăduit că migraţia a existat dintotdeauna şi va continua să existe. Acelaşi lucru este valabil şi pentru migraţia forţată ȋn căutare de protecţie juridică. Legislaţia va trebui să ţină cont de acest lucru şi să se adapteze. Convenţia de la Geneva este cel mai bun exemplu al evoluţiei unui text de lege cu privire la realitatea migraţiei şi a dreptului la azil.

Se cuvin a fi făcute două observații cu privire la scopul şi momentul conferinţei care a dus la adoptarea convenţiei:

– Scopul inițial al conferinţei a fost de a trata problema apatrizilor: Heimatlos, cei pe care Hannah Arendt i-a numit „haiduci” din cauza legăturii dintre drepturi și naționalitate. Rapid, însă, accentul s-a mutat pe protecția refugiaților. O convenție separată referitoare la apatrizi a fost adoptată ulterior: Convenția de la New York privind apatrizii din 28 septembrie 1954.

– În ceea ce privește momentul conferinţei, trebuie să ne amintim că cel de-al Doilea Război Mondial tocmai se încheiase și că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948[2] tocmai fusese adoptată. Ideea principală în această eră postbelică a fost „niciodată din nou”. Niciodată lumea nu ar trebui să experimenteze încălcări atât de grave ale drepturilor omului, precum avuseseră loc ȋn perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Convenţia de la Geneva, deşi rămâne un instrument juridic ȋncă actual şi la fel de util ȋn prezent ca şi la momentul adoptării sale, a suferit de o serie de limitări, atât ȋn timp, cât şi ȋn spaţiu.

Prima limitare regăsită ȋn Convenţia de la Geneva este de ordin temporal. Astfel, termenul de “refugiat” este definit la art. 1, secţiunea A din Convenţie, după cum urmează: “A. Pentru scopurile prezentei convenţii, termenul de refugiat se va aplica oricărei persoane: (1) care a fost considerată refugiat potrivit aranjamentelor din 12 mai 1926 și 30 iunie 1928 sau potrivit convenţiilor din 28 octombrie 1933 şi din 10 februarie 1938 şi protocolului din 14 septembrie 1939 sau ca urmare a aplicării Constituţiei Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi (…); (2) care, ȋn urma unor evenimente survenite ȋnainte de 1 ianuarie 1951 şi unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află ȋn afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se ȋn afara ţării ȋn care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reȋntoarcă. În cazul unei persoane care are mai multe cetăţenii, expresia ţară a cărei cetăţenie o are vizează fiecare dintre ţările a cărei cetăţenie o are. Nu va fi considerată ca lipsită de protecţia ţării a cărei cetăţenie o are orice persoană care, fără un motiv valabil ȋntemeiat pe o teamă justificată, nu a solicitat protecţia uneia dintre ţările a cărei cetăţenie o are.”

În primul rând, art. 1 confirmă vechile statuturi de refugiat care au fost acordate înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și care corespund, în termeni istorici, aranjamentelor din 1926 și 1928 și Convențiilor din 1933 și 1938.

În al doilea rând, art. 1 oferă o definiție a refugiatului care se referă la evenimente „care au avut loc înainte de 1 ianuarie 1951”, ȋn speranţa că acest gen de evenimente nu vor mai exista în viitor. Din nefericire, istoria ulterioară ne-a demonstrat că lucrurile nu au stat aşa cum sperau şi anticipau iniţiatorii Convenţiei de la Geneva!

Protocolul privind statutul refugiaţilor, ȋncheiat la New York, la 31 ianuarie 1967[3] a eliminat această limită, considerând că de la adoptarea Convenţiei de la Geneva “au apărut noi categorii de refugiaţi şi că, din cauza acestui fapt, există temerea ca aceşti refugiaţi să nu beneficieze de prevederile convenţiei”, respectiv că “este de dorit ca acelaşi statut să se aplice tuturor refugiaţilor care intră sub incidenţa definiţiei date ȋn convenţie, fără a se ţine seama de data limită de 1 ianuarie 1951”. Acest Protocol are un rol primordial, deoarece eliminând câteva cuvinte, transformă definiţia refugiatului într-o definiţie legală, generală și abstractă, universal aplicabilă indiferent de timp: trecut, prezent și viitor.

Definiţia conferită refugiatului, prin Convenţia de la Geneva, suferă şi de o limitare ȋn spaţiu. Astfel, conform art. 1, secţiunea B, pct. 1 din Convenţie, forma valabilă la data ratificării, “(1) Pentru scopurile prezentei convenţii, cuvintele evenimente survenite înaintea datei de 1 ianuarie 1951, ce figurează la art. 1, secţiunea A, vor putea fi înţelese ȋn sensul de: a) evenimente survenite ȋnainte de 1 ianuarie 1951 ȋn Europa, sau b) evenimente survenite ȋnainte de 1 ianuarie 1951 ȋn Europa sau ȋn altă parte; şi fiecare stat contractant va face, ȋn momentul semnării, ratificării sau aderării, o declaraţie prin care va preciza sensul pe care ȋnţelege să-l dea acestei expresii din punctul de vedere al obligaţiilor asumate de el ȋn virtutea prezentei convenţii.” Prin urmare, fiecare stat avea latitudinea de a alege să aplice sintagma „evenimente care au avut loc înainte de 1 ianuarie 1951”, fie evenimentelor care au avut loc „în Europa”, fie mai larg, „în Europa sau în altă parte”. În principiu, Protocolul de la New York a eliminat și această limitare geografică, deși unele state au decis să o păstreze.

Aproape 150 de state (146) sunt părți la Convenţia de la Geneva şi la Protocolul de la New York. De exemplu, Sudanul de Sud a ratificat Convenția la 10 decembrie 2018. Este una dintre cele mai ratificate convenţii internaţionale din lume. Există însă câteva țări importante, precum India, care nu au ratificat aceste instrumente internaţionale. De asemenea, majoritatea ţărilor au eliminat limitarea de ordin geografic, ȋnsă unele ţări, precum Turcia, au menţinut-o.

Având ȋn vedere evoluţia Convenţiei de la Geneva, de la un text limitat ȋn timp şi spaţiu, la un text cu un scop universal şi atemporal, este clar că şi realitatea migraţiei forțate ne arată că textele şi interpretarea lor trebuie gândite având în vedere potenţialele provocări viitoare.

Rolul specialistului ȋn drept este de a lua în considerare, în primul rând aplicabilitatea textelor existente la aceste situații noi, iar apoi, dacă este necesar, elaborarea de noi texte. Prea des, afirmația simplistă conform căreia un text vechi, aşa cum este Convenţia de la Geneva, nu ar putea face faţă unei situaţii noi, este folosită ca pretext pentru abandonarea persoanelor vizate de eventualele noi probleme apărute. Pretextul unei aşa-zise “lipse” a unui text nou, care să reglementeze explicit problema ȋn discuţie, face ca de cele mai multe ori intervenţia salvatoare să nu fie una anticipativă, ci a posteriori, când de multe ori “răul este deja făcut”.

Prin urmare, credem că la momentul actual este mai utilă şi mai urgentă ca niciodată, discutarea problemei refugiaţilor pe motive de mediu sau climatice.

2.2. Refugiatul, un concept ȋn evoluţie

Revenind la definiţia refugiatului, aşa cum o regăsim la art. 1 al Convenţiei de la Geneva, observăm că ȋn afară de singurul criteriu obiectiv – „se află în afara țării” – definiția refugiatului consacrată în Convenția de la Geneva conţine doar elemente subiective: un refugiat este „orice persoană […] din cauza unei temeri justificate de a fi persecutată”. De altfel, noţiunea de “persecuţie”, ca element definitoriu al termenului de refugiat, este şi cea care a generat reticenţă cu privire la folosirea termenului de “refugiat climatic”, ȋn condiţiile ȋn care o catastrofă climatică nu constituie automat un factor generator de persecuţie.

Teama justificată de a fi persecutată. Aceste cuvinte, care se află în centrul definiției, ne arată că interpretarea trebuie făcută ȋn funcţie de obiectivul de protecție urmărit. Aceasta este interpretarea teleologică clasică care nu ignoră interpretările literale și istorice, ci le completează.

Aceasta înseamnă, după cum vom vedea în extrasele de jurisprudență de mai jos, că:

a) Ar trebui să privim Convenția de la Geneva ca pe un instrument viu supus unei interpretări evolutive:

Este […] clar că trebuie să privim Convenția ca pe un instrument viu, ȋntrucât, în timp ce sensul său nu se schimbă în timp, aplicarea sa se va schimba. Aș fi de acord cu observaţia [că], ȋn cazul în care [Convenția] va ȋnceta să fie văzută ca un instrument viu, adoptat de țările civilizate ȋn scop umanitar care este constant ca scop, dar variabil ca formă, Convenția va deveni în cele din urmă un anacronism.”[4]

b) Convenția include concepte, precum cel de “persecuţie”, care sunt ele însele în evoluţie. De exemplu, potrivit unui tribunal australian:

“Deoarece Convenția este universală, ea nu vorbește doar despre motivele de persecuție care au fost cele mai cunoscute țărilor occidentale. […] [În alte societăți și în timpurile moderne, norme culturale diferite și imperative sociale pot da naștere la diferite surse de persecuție. […]

Conceptul nu este unul static. Şi nici nu este lăsat la latitudinea istoriei.[5]

c) O decizie ar trebui să includă o motivare bine structurată:

Experiența arată că judecătorii iau decizii mai bine motivate şi mai lucide dacă ȋşi ȋntemeiază raţionamentul pas cu pas, mai degrabă decât să urmeze o expunere a faptelor și argumentelor cu o singură afirmație laconică, pe care alții trebuie apoi să o dezlege, să o deducă ori să-i ghicească ȋnţelesul.[6]

O decizie jurisprudențială care ar spune: „această persoană nu este recunoscută ca refugiat pentru că nu are o teamă justificată de a fi persecutată” nu este o decizie corespunzător motivată. Este un truism. Este de la sine înțeles: dacă persoana nu are o teamă justificată de a fi persecutată (din moment ce aceasta este definiția), acea persoană nu poate fi recunoscută ca refugiat. Dar adevărata întrebare este: care sunt motivele pentru care această persoană nu are o teamă justificată de a fi persecutată?

Aşadar, nu putem vorbi despre “refugiat” ȋn sens juridic, fără a ȋncerca să definim ce ȋnseamnă “persecuţie” şi “persecutor”.

2.3. Persecuţie/persecutor

Nu există o definiție a cuvântului „persecuție” în Convenția de la Geneva. Cu toate acestea, conform Dicționarului Cambridge, persecuția este „un tratament nedrept sau crud pe o perioadă lungă de timp din cauza rasei, religiei sau convingerilor politice”[7].

Privind alte texte, folosirea cuvântului persecuție, și cu atât mai mult definiția lui, este rară. Cu toate acestea, în textele de drept internațional termenul „persecuție” poate fi regăsit, cu precădere, în dreptul penal internațional, deși se adresează mai mult persecutorilor decât persecutaților.

Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale (Roma, 17 iulie 1998) defineşte „persecuția” la art.2 lit.g, ca fiind: “denegarea cu intenţie si gravă de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internaţional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivităţii care face obiectul acesteia”.

Din acest punct de vedere, se cuvin a fi făcute două remarci:

– „denegarea cu intenţie şi gravă de drepturi fundamentale” corespunde conceptului de persecuţie din Convenția de la Geneva. Ca şi în dreptul penal internaţional, în dreptul refugiaţilor este necesar un nivel grav de încălcare a drepturilor omului.

– această definiție se referă la privarea „intenționată” de drepturi fundamentale. Elementul intenţional este necesar pentru condamnarea penală a unui persecutor. Dar este oare necesar şi în Convenția de la Geneva? Observăm aici o diferență între pedepsirea unei persoane vinovate și protejarea unei victime împotriva încălcărilor grave ale drepturilor sale fundamentale.

Acest raționament se regăseşte ȋn decizia Kupreškić[8] a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie: “În acest corpus legislativ (dreptul internaţional al protecţei refugiaţilor), delimitarea centrală care trebuie făcută este dacă persoana care solicită statutul de refugiat sau este posibil să fie expulzată sau deportată are o „temere întemeiată de a fi persecutată din motive de rasă, religie, naționalitate, apartenența la un anumit grup social sau opinie politică.”

În plus, intenția persecutorului nu este relevantă. Rezultatul este că aria de acoperire a „persecuției” este mult mai largă decât este justificată din punct de vedere legal, în scopul impunerii răspunderii penale individuale.

În această decizie, Tribunalul face o paralelă între dreptul penal internațional și dreptul refugiaților, afirmând că în dreptul refugiaților, intenția persecutorului nu este relevantă. Pornind de la această definiție a persecuției în dreptul penal internațional și lăsând deoparte elementul intenţional, putem defini persecuția în Convenția de la Geneva ca pe o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului.

Deşi nu vom trece la o analiză aprofundată a celor cinci criterii de persecuţie reglementate de către Convenţia de la Geneva (rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social, opinii politice), ȋntrucât nu acesta este scopul demersului nostru actual, vom ȋncerca, totuşi, să stabilim cine este atât subiectul pasiv al persecuţiei, cât şi subiectul activ, adică agentul de persecuţie sau persecutorul !

Dacă ȋn ceea ce priveşte subiectul pasiv al persecuţiei, acesta este relativ facil de identificat ȋn persoana care caută să obţină protecţie (sau rudele acesteia care au fost persecutate, astfel ȋncât să inducă persoanei respective o temere justificată cu privire la o persecuţie viitoare), problema persecutorului este mult mai discutabilă.

În primul rând, persecuția poate proveni de la un agent al statului, un funcționar public. Aceasta este ipoteza tipică, a refugiaţilor persecutaţi de autorităţile ţării lor.

În al doilea rând, persecuția ar putea proveni şi de la agenți neguvernamentali sau de la anumite persoane private. În acest caz, există două teorii: teoria răspunderii și teoria protecției.

Prima teorie este de strictă interpretare și consideră că este necesar să se examineze dacă statul de origine este responsabil pentru persecuție. Această teorie este ilustrată cel mai clar ȋn  decizia Consiliului de Stat francez Dankha (1983), care examinează dacă persecuția privată a fost (sau va fi) „tolerată sau încurajată” de către stat. Totuși, dacă statul nu a tolerat sau încurajat o astfel de persecuție privată, situaţia respectivă nu va intra în domeniul de aplicare al Convenției de la Geneva.

A doua teorie este bazată pe o interpretare mai amplă care examinează dacă statul poate proteja împotriva persecuției private. Teoria protecţiei este cel mai bine exemplificată de cauza Ward[9] a Curții Supreme din Canada (1993), unde curtea a fost chemată să analizeze dacă statul de origine își poate proteja cetățenii împotriva persecuției efectuată de către orice făptuitor. În motivarea sa, judecătorul La Foret a statuat: „În opinia mea, complicitatea statului nu este o componentă necesară a persecuției (…). Incapacitatea statului de a-l proteja pe reclamant crează o prezumție că temerea este justificată” (para.726).

Teoria protecţiei apare ca fiind mai bine ȋntemeiată juridic ȋntrucât, pe de o parte, dacă este interpretată strict din punct de vedere literal, Convenția de la Geneva nu oferă detalii despre cine îl persecută pe Ward. Pe de altă parte, în contextul unei interpretări teleologice a textului, reiese că protecția internațională conferită de Convenţia de la Geneva este o protecție subsidiară, în absența protecției naționale. În consecință, lipsa protecției statului împotriva persecuției private ar trebui să fie un motiv pentru luarea în considerare a protecției internaționale. Acesta este un rezultat atât al obligațiilor negative, cât și al celor pozitive ale statului, de a proteja drepturile omului.

Această teorie a protecției se regăsește în art. 6 (c) Directiva 2011/95/UE[10], care prevede că agenţii de persecuţie pot fi agenți neguvernamentali, în cazul în care se poate demonstra că statul, respectiv partidele sau organizațiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia, inclusiv organizațiile internaționale, nu pot sau nu doresc să acorde o protecție împotriva persecuțiilor.

3. Există totuşi “refugiaţii climatici”?

După ce am analizat, pe scurt, definiţia “refugiatului” aşa cum se regăseşte aceasta ȋn Convenţia de la Geneva, precum şi ce se ȋnţelege prin persecuţie şi persecutor, este clar că integrarea refugiaţilor de mediu ȋn cadrul mecanismelor de protecţie oferite de Convenţia de la Geneva ar fi dificilă.

În acest context, ne-am putea ȋntreba, pe bună dreptate, cine este agentul de persecuţie deşi, după cum am arătat mai sus, nu aceasta este problema fundamentală, ci dacă statul este capabil să ofere protecţie.

De asemenea, putem ȋncerca să ȋncadrăm refugiaţii climatici ȋntr-unul dintre cele cinci criterii de persecuţie reglementate de Convenţia de la Geneva. De cele mai multe ori, o catastrofă nu va afecta pe toată lumea, ȋn mod egal, ci va afecta o anumită naţiune, o fracţiune din populaţia unei naţiuni sau un anumit grup etnic care locuieşte ȋn zona afectată. Din acest punct de vedere, se poate face distincţie ȋntre cei care au mijloacele necesare pentru a se proteja împotriva dezastrelor şi cei care nu le au. Oare ȋn acest caz nu există o caracteristică comună care să ne permită să vorbim despre existenţa unui „grup social”, care este un criteriu de persecuţie prevăzut ȋn Convenţia de la Geneva?

Accentul trebuie ȋnsă pus pe însăși noțiunea de persecuție. Însă, ȋn cazul refugiaţilor climatici, necesită această noțiune un element intenţional? Chiar dacă activitatea umană are impact asupra dezastrelor climatice, unii ar putea spune că omul nu o face intenționat, ci din ignoranţă, neglijență sau inconsecvență. Acest lucru este discutabil.

Dar, chiar și ȋn lipsa elementului intenţional, nimic nu indică faptul că ne aflăm în afara domeniului de aplicare al Convenției de la Geneva. Aşa cum am arătat mai sus, ȋn cauza Kupreškić, spre deosebire de dreptul penal, conceptul de persecuție în dreptul refugiaților nu necesită existenţa intenţiei. Însă o acţiune trebuie să existe. Iar degradarea mediului este, ȋn mare măsură, rezultatul acţiunii umane. Desigur că legătura de cauzalitate ȋntre acţiunea umană şi prejudiciul adus mediului poate suferi un important decalaj ȋn timp şi spaţiu, dar asta nu ȋnseamnă că nu există! Mai mult decât atât, prejudiciul asupra mediului poate fi comis şi prin inacţiune, respectiv situaţia ȋn care statul, fiind pus ȋn faţa efectelor unei catastrofe naturale, fie nu doreşte, fie nu poate să protejeze o anumită categorie de persoane.

Sub acest aspect, merită reliefată o cauză instrumentată de Curtea Supremă din Noua Zeelandă, cu privire la persoane care pretindeau statutul de refugiat după ce părăsiseră insula Kiribati. Astfel, ȋn cauza Teitiota[11], Curtea Supremă din Noua Zeelandă nu a exclus posibila aplicare a Convenției de la Geneva și a conceptului de persecuție pentru refugiații de mediu: “13. (…) observăm că atât Tribunalul, cât și Înalta Curte au subliniat că deciziile lor nu au însemnat că degradarea mediului ca urmare a schimbărilor climatice sau a altor dezastre naturale nu ar putea crea niciodată pentru persoana protejată o cale către Convenția pentru Refugiați sau către  apărarea drepturilor sale ȋn justiţie. Decizia noastră în acest caz nu ar trebui luată ca excluzând această posibilitate într-un caz adecvat.”

Ulterior, cauza Teitiota a ajuns şi în fața Comitetul pentru Drepturile Omului a Națiunilor Unite (HRC)[12]. Acest for s-a pronunţat numai cu privire la încălcarea Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ICCPR)[13], și nu asupra definiției de refugiat conform Convenției de la Geneva: “9.12. Comitetul acceptă afirmația autorului conform căreia creșterea nivelului mării ar putea face Kiribati de nelocuit. Cu toate acestea, remarcă faptul că intervalul de timp de 10 până la 15 ani, așa cum sugerează autorul, ar putea permite intervenția statului Kiribati, cu asistența comunității internaționale, pentru a lua măsuri efective de protecţie și, după caz, de relocare a populaţiei acestuia. Comitetul constată că autoritățile statului parte au examinat în detaliu această problemă și au constatat că Kiribati ia măsuri de adaptare pentru a reduce vulnerabilitățile existente și pentru a consolida rezistența la daunele legate de schimbările climatice. Pe baza informațiilor puse la dispoziție, Comitetul nu este în măsură să concluzioneze că aprecierea autorităților naționale conform căreia măsurile luate de Kiribati ar fi suficiente pentru a proteja dreptul autorului la viață în temeiul articolului 6 din Pact a fost în mod evident arbitrară sau eronată în acest sens, sau a echivalat cu o denegare de justiţie”.

Totuşi, HCR a mers mai departe decât a făcut-o Curtea Supremă din Noua Zeelandă şi a subliniat obligaţia statului Kiribati de a asigura măsuri de protecţie, cu sprijinul comunităţii internaţionale, pentru că “9.11 (…) fără eforturi puternice la nivel național și internațional, efectele schimbărilor climatice asupra statelor care primesc refugiaţi pot expune indivizii la o încălcare a drepturilor lor în temeiul articolelor 6 sau 7 din Pact, declanșând astfel obligațiile de ne-returnare ale statelor trimițătoare. În plus, având în vedere că riscul ca o țară întreagă să fie scufundată sub apă reprezintă un risc extrem, condițiile de viață ȋntr-o asemenea țară pot deveni incompatibile cu dreptul la o viață demnă, existent înainte ca riscul să fie realizat.”

În ciuda unui rezultat relativ dezamăgitor pentru persoana direct interesată, decizia din cauza Teitiota reprezintă un precedent extrem de important, ȋntrucât atât instanțele din Noua Zeelandă, cât și HRC au recunoscut posibilitatea de a acorda statut de protecție persoanelor care fug din calea efectelor schimbărilor climatice. În dreptul internațional, întrebarea va fi întotdeauna aceeași: cum va asigura HRC punerea în aplicare a acestor așa-numite „obligații”?  Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să revenim la însuși rolul acestui organism. Comitetul este un grup de experți înființat de statele membre ale Națiunilor Unite pentru a monitoriza punerea în aplicare a ICCPR. Deși deciziile sale nu sunt obligatorii ca atare, autoritatea acestora este de netăgăduit, ȋncălcarea lor echivalând cu ȋnsăşi ȋncălcarea ICCPR. Totuși, așteptările nu pot fi decât moderate, ȋn condiţiile ȋn care principiul de bază al dreptului internațional rămâne suveranitatea statelor. Statele sunt supuse doar obligațiilor la care au consimțit, iar funcționarea sistemelor internaționale depinde în cele din urmă de bunăvoința lor.

Mai mult decât atât, deşi HRD acceptă, prin această decizie că, în principiu, obligația de nereturnare se poate aplica persoanelor cărora efectele schimbărilor climatice le amenință dreptul la viață sau dreptul de a nu fi supuse unui tratament crud, inuman sau degradant, acest organism omite să clarifice care este limita la care se consideră ȋndeplinite condiţiile necesare declanşării mecanismelor de protecţie.

În fine, nu putem scoate complet din calcul şi posibilitatea unei protecţii subsidiare[14] sau temporare[15]. Din acest punct de vedere, al mecanismelor de protecţie regională (subsidiară), putem aminti că atât Convenţia OAU din anul 1968[16], cât şi Declaraţia de la Cartagena[17] se referă la situaţia unor persoane strămutate din cauza unor “evenimente care perturbă semnificativ ordinea publică”. Aria de acoperire va fi de obicei foarte mare atunci când se produce un dezastru. Existând un număr mare de persoane afectate, va exista un aflux masiv, ceea ce va aduce ȋn discuţie mecanismul unei protecții colective și temporare a persoanelor strămutate, mai mult decât protecția individuală a unui anumit refugiat. De asemenea, este posibil ca oamenii, anticipând dezastrul, să fugă înainte de intervenţia afluxul masiv. În acest caz, elementul temporal este cel care ridică probleme, riscul fiind ȋncă ipotetic, sens ȋn care statul ȋn cauză ar putea să ia anumite măsuri anterior producerii catastrofei respective.

Prin urmare, este clar că dezbaterea rămâne deschisă, ȋnsă ȋn viitor, nevoia unor texte specifice destinate migraţiei climatice nu va mai putea fi ignorată. Totuşi, trebuie să reţinem că şi textele ȋncă ȋn vigoare pot fi aplicate unor situaţii concrete, cu condiţia să existe voinţa necesară ȋn acest sens din partea tuturor actorilor implicaţi.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] Sepet (FC) and Another (FC) v. Secretary of State for the Home Department, [2003] UKHL 15, United Kingdom: House of Lords (Judicial Committee), 20 March 2003: aici.
[5] A and Another v Minister for Immigration and Ethnic Affairs and Another, [1997], Australia: High Court, 24 February 1997: aici.
[6] Svazas v. Secretary of State for the Home Department, [2002] EWCA Civ 74, United Kingdom: Court of Appeal (England and Wales), 31 January 2002: aici.
[7] Cambridge Advanced Learner’s Dictionary (Fourth edition), Klett, 2013.
[8] Para. 589; aici.
[9] Canada (Attorney General) v. Ward, [1993] 2 S.C.R. 689: aici. Cauza Ward se referea la un cetățean din Irlanda de Nord care aparținea unui grup armat care pretindea obţinerea independenței ţării faţă de Regatul Unit. La un moment dat, acest grup a luat ostatici civili. Cererile lor nu au fost acceptate de autoritățile britanice, iar teroriştii au anunțat că vor executa ostaticii. În schimb, Ward, care era responsabil cu păzirea acestor ostatici, i-a eliberat, a fugit cu ei și s-a predat autorităților. La sfârșitul unei lungi perioade de detenţie, acesta s-a temut de persecuția membrilor fostului său grup, care doreau să se răzbune. Deoarece nu a putut fi protejat în Irlanda de Nord, a fost trimis în Canada unde a putut solicita statutul de refugiat. Care sunt lecțiile acestui caz? Persecuția de care se temea Ward nu a fost nici tolerată, nici încurajată de către Stat, care a luptat împotriva acestor grupuri armate. Prin urmare, ȋntr-o interpretare strictă a răspunderii statului, această persecuție nu intră în domeniul de aplicare al Convenției de la Geneva. În cauza Ward, Curtea Supremă din Canada a susținut că problema centrală nu era cine l-a persecutat pe Ward, ci dacă statul era capabil să-l protejeze pe Ward de o astfel de persecuție.
[10] Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (reformare), publicată ȋn Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 337 din 20.12.2011.
[11] Ioane Teitiota v. The Chief Executive of the Ministry of Business, Innovation and Employment, [2015] NZSC 107, New Zealand: Supreme Court, 20 July 2015: aici.
[12] Disponibil aici.
[13] Disponibil aici.
[14] Din acest punct de vedere, a se vedea Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, cit. supra. nota subsol 14.
[15] De exemplu, la nivelul Uniunii Europene există mecanismul reglementat de către Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri, publicată ȋn J.O. al UE L 212, 07/08/2001, p. 0012 – 0023.
[16] Convenția OUA cu privire la aspectele specifice ale problemelor refugiaților în Africa, adoptată de Adunarea șefilor de stat și de guvern la a șasea sesiune ordinară, Addis-Abeba, 10 septembrie 1969: aici.
[17] Declarația de la Cartagena privind refugiații, adoptată de Colocviul privind protecția internațională a refugiaților din America Centrală, Mexic și Panama, Cartagena de Indias, Columbia, 22 noiembrie 1984: aici.


Conf. univ. dr. Victor Marcusohn
Avocat, Baroul Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro