Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Considerații privind renunțarea la aplicarea pedepsei


12.01.2023 | Ionuț BAICEA
Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Ionuț Baicea

Ionuț Baicea

1. Reglementare

Instituția renunțării la aplicarea pedepsei prezintă caracter de noutate, neavând un corespondent în Codul penal din 1969 și este reglementată în Titlul III, Capitolul V, Secțiunea a 3-a, art. 80 – 82 din Codul penal în vigoare.

În acord cu opiniile exprimate în doctrină[1], consider că necesitatea reglementării acestei instituții a fost determinată de abandonarea pericolului social ca trăsătură esențială a infracțiunii, precum și de consacrarea principiului oportunității urmăririi penale, renunțarea la aplicarea pedepsei constituind de altfel, o prelungire în faza de judecată a acestui principiu. În acest context, putem afirma că renunțarea la aplicarea pedepsei este soluția pe care o poate pronunța instanța de judecată în cazul acelor infracțiuni care prezintă o gravitate redusă, in abstracto și in concreto, pericolul social al acestora fiind unul diminuat. Dacă sub imperiul vechii reglementării, instanța de judecată ar fi pronunțat o soluție de achitare determinată de lipsa pericolului social al faptei, în contextul reglementării actuale, instanța de judecată are la îndemână soluția renunțării la aplicarea pedepsei pentru acele infracțiuni care prezintă un pericol social redus.

Totodată, renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi privită ca o alternativă la pedeapsa închisorii, în contextul eforturilor statului român de a rezolva problemele generate de supraaglomerarea penitenciarelor. De asemenea, așa cum riguros s-a arătat în doctrină[2], prin dispunerea acestei soluții se evită neajunsurile pe care le atrage după sine privarea de libertate prin izolarea condamnatului de familie și se evită, totodată, atât contagiunea criminală care există în locurile de detenție, cât și costurile financiare importante pe care le implică pedeapsa închisorii.

2. Natura juridică

Opiniile exprimate în literatura de specialitate în legătură cu natura juridică a renunțării la aplicarea pedepsei sunt foarte diverse. Astfel, au fost avansate opinii conform cărora renunțarea la aplicarea pedepsei ar reprezenta o formă de înlocuire a răspunderii penale cu una administrativă sau o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei.

De cele mai multe ori, această instituție este tratată de către doctrinari în cadrul modalităților de individualizare a executării pedepsei. Cu toate acestea, nu putem face abstracție de faptul că în ipoteza renunțării la aplicarea pedepsei, instanța de judecată nu procedează la stabilirea unei pedepse, și prin urmare, nu putem vorbi despre individualizarea executării unei pedepse care nici măcar nu a fost stabilită.

Într-o altă opinie[3], au fost identificate 3 faze ale individualizării judiciare a pedepsei, respectiv: individualizarea stabilirii, a aplicării și a executării pedepsei. Autorul citat consideră renunțarea la aplicarea pedepsei ca fiind o formă de individualizare a aplicării pedepsei, în timp ce, un alt reputat autor[4] consideră instituția analizată ca fiind o formă de individualizare judiciară a stabilirii pedepsei.

Nu în ultimul rând, într-o altă opinie[5] care evită disecarea între individualizarea judiciară a stabilirii/aplicării/executării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă o componentă a individualizării judiciare a pedepsei, instanța hotărând, în baza acelorași criterii în funcție de care stabilește o pedeapsă concretă, că nu este oportun să se stabilească o pedeapsă. În același sens[6], renunțarea la aplicarea pedepsei a fost calificată ca fiind un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, reprezentând prerogativa conferită de lege instanței de judecată de a renunța la stabilirea vreunei pedepse în sarcina inculpatului, în cazul în care apreciază că reintegrarea socială a acestuia și restabilirea ordinii de drept perturbată ca urmare a comiterii infracțiunii se pot realiza prin avertizarea sa.

În finalul acestei secțiuni, mă alătur celor care[7] au semnalat eronata denumire a instituției. În realitate, nu se renunță la aplicarea pedepsei, ci la stabilirea acesteia, drept care, de lege ferenda, legiuitorul ar trebui să modifice denumirea instituției în „Renunțarea la stabilirea pedepsei” sau „Renunțarea la pedeapsă”. Totuși, pentru a nu crea și mai multe confuzii, în cuprinsul prezentului studiu voi continua să utilizez sintagma „renunțarea la aplicarea pedepsei”.

3. Condiții de aplicare

3.1. Condiții privind infracțiunea

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani;

În primul rând, trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 187 C.pen., conform cărora, prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Așadar, chiar dacă se reține forma tentată a infracțiunii ori o circumstanță atenuantă sau alte asemenea cauze de reducere ori majorare a pedepsei, vom avea în vedere maximul special prevăzut în norma de incriminare.

Condiția supusă atenției trasează o limită legală cu privire la infracțiunile care pot forma obiectul unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei. În esență, legiuitorul a stabilit un nivel de gravitate abstractă care nu poate fi depășit. Cu alte cuvinte, chiar dacă o anumită faptă penală prezintă o gravitate redusă in concreto, nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă fapta respectivă este gravă in abstracto, fiind depășită limita legală de 5 ani închisoare.

Opțiunea legiuitorului de a stabili acest prag legal a fost în literatura de specialitate[8], cu motivarea că judecătorului trebuie să-i fie lăsată posibilitatea de a aprecia, raportat doar la împrejurările cauzei dacă se impune sau nu renunțarea la aplicarea pedepsei, fiind posibil ca în anumite împrejurări, infracțiuni care la prima vedere par foarte grave, fiind pedepsite cu pedeapsa închisorii de peste 5 ani, în mod concret ele să nu prezinte o importanță deosebită.

Nu în ultimul rând, am arătat anterior că renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi privită ca o prelungire în faza de judecată a principiului oportunității urmăririi penale. Cu toate acestea, observăm că în faza de urmărire penală, procurorul poate dispune renunțarea la urmărirea penală cu privire la infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, limita fiind superioară. Nu am identificat argumente care să susțină această diferență și consider că, de lege ferenda, legiuitorul ar trebui să procedeze la corelarea celor două instituții, în sensul stabilirii aceleiași limite de pedeapsă care să permită pronunțarea unei soluții de renunțare la urmărirea penală, respectiv renunțare la aplicarea pedepsei.

b) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă;

Suntem în prezența unei condiții de oportunitate care implică o apreciere de la caz la caz a instanței de judecată. Astfel, pe baza criteriilor stabilite de legiuitor (natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă fapta, motivul și scopul urmărit), instanța trebuie să ajungă la concluzia că fapta săvârșită prezintă o gravitate redusă, iar pentru restabilirea ordinii de drept nu este necesară stabilirea unei pedepse.

Dacă prin intermediul primei condiții se verifică gravitatea abstractă a infracțiunii, prezenta condiție are rolul de a împiedica dispunerea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei în cazul acelor infracțiuni care, deși se situează sub limita de 5 ani închisoare, prezintă, in concreto, o gravitate ridicată.

3.2. Condiții privind infractorul

a) infractorul să nu mai fi suferit anterior o condamnare, cu excepția faptelor în raport de care a intervenit dezincriminarea, amnistia, reabilitarea sau împlinirea termenului de reabilitare prevăzut de lege;

Această condiție are ca obiectiv împiedicarea dispunerii unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei față de acele persoane care nu află la prima încălcare a legii penale și care nu s-au reintegrat corespunzător în societate, continuând să încalce valorile sociale ocrotite prin norme de drept penal. Nu prezintă relevanță forma de vinovăție cu care au fost săvârșite infracțiunile anterioare, pedepsele aplicate și nici forma de executare a acestora.

În acest context, trebuie menționate și prevederile art. 239 din Legea nr. 187/2012 care prevăd că termenul condamnare uzitat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal vizează și hotărârile prin care s-a luat față de inculpat, în timpul minorității, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri.

Prevederile sus-menționate au în vedere numai măsurile educative dispuse în baza noului cod penal, nu și pe cele dispuse în baza vechii reglementări[9].

Cele trei excepții de la limitarea impusă de prezenta condiție sunt ușor de înțeles, întrucât numitorul comun al acestora îl constituie înlăturarea consecințelor negative ale unei condamnări. Prin urmare, ori de câte ori se constată incidența uneia dintre cele trei instituții (amnistie, dezincriminare sau reabilitare) se poate trece la verificarea celorlalte condiții necesare pentru dispunerea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei.

b) infractorul să nu mai fi beneficiat de o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei în ultimii doi ani anteriori datei comiterii faptei pentru care este judecat;

Condiția supusă atenției are ca finalitate împiedicarea dispunerii unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei față de acele persoane care au mai beneficiat în trecut de clemența statului și care nu au ținut cont de primul avertisment primit din partea acestuia.

Așadar, o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei anterioară exclude posibilitatea ca instanța să utilizeze din nou acest mijloc de individualizare, dacă soluția a fost pronunțată în ultimii doi ani anteriori datei comiterii faptei pentru care este judecat[10].

Reperul temporal în funcție de care se calculează în mod regresiv termenul de doi ani îl constituie data comiterii faptei deduse judecății. Instanța va analiza îndeplinirea acestei condiții prin verificarea cazierului judiciar al inculpatului.

În cazul infracțiunilor cu durată de consumare, prin excepție de la regula tradițională, de această dată va prezenta relevanță momentul consumării acestora, întrucât nu se poate face abstracție de existența unor acte cu relevanță penală comise în termenul de „grație” de doi ani[11].

Nu în ultimul rând, referitor la această condiție, trebuie menționat că inclusiv o soluție de amânare a aplicării pedepsei înlătură timp de 2 ani posibilitatea dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei.

c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală ori judecată și să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorilor sau participanților;

Condiția supusă atenției împiedică dispunerea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei față de persoanele care au avut o atitudine neloială față de înfăptuirea actului de justiție. Este necesar ca această atitudine neloială să vizeze chiar infracțiunea de care este acuzat cel în cauză, nu alte infracțiuni conexe.

Verificarea conduitei inculpatului se poate realiza inclusiv prin raportare la momentele imediat următoare săvârșirii infracțiunii, nefiind necesară începerea urmării penale în cauza respectivă. Se vor putea avea în vedere conduite precum părăsirea țării imediat după săvârșirea faptei ori încercarea de intimidare a martorilor oculari în scopul zădărnicirii aflării adevărului.

Consider că numai sustragerea efectivă de la urmărire sau judecată va constitui un impediment pentru dispunerea soluției de renunțare la aplicarea pedepsei, nu și simpla încercare de sustragere. Aplicarea în sens contrar a textului de lege se poate face numai printr-o analogie în defavoarea inculpatului, ceea ce nu poate fi permis.

În acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate[12], apreciez că nu vor putea fi interpretate în defavoarea inculpatului aspecte legate de exercitarea dreptului la apărare, chiar dacă acest drept se exercită într-o manieră tendențioasă (cereri de amânare ilogice, recuzări inadmisibile etc.).

De asemenea, exercitarea dreptului la tăcere nu poate fi sub nicio formă interpretată în sensul unei încercări de zădărnicire a aflării adevărului.

d) instanța să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului;

Instanța va aprecia asupra oportunității dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei în funcție de mai multe criterii stabilite de legiuitor, respectiv: persoana infractorului, conduita avută anterior săvârșirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracţiunii, precum şi posibilitățile sale de îndreptare.

Această condiție subliniază ideea că îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege nu creează pentru infractor un drept de a beneficia de renunțarea la aplicarea pedepsei, ci numai o vocație la aceasta.[13]

În procesul de analiză asupra oportunității dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei, instanța de judecată va putea verifica dacă inculpatul este încadrat în muncă sau se află în desfășurarea studiilor, dacă se bucură de viață de familie etc.

În ceea ce privește conduita anterioară săvârșirii faptei, vor putea fi avute în vedere atât antecedentele penale, cât și faptele de natură contravențională sau delictuală.

Referitor la condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, am arătat anterior că acestea nu constituie un impediment pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, excepția fiind expres prevăzută de lege. Se pune problema dacă aceste condamnări pot fi totuși avute în vedere pentru evaluarea conduitei anterioare a inculpatului. Deși părerile sunt împărțite, tind să mă raliez opiniei conform căreia se poate ține cont de aceste condamnări în evaluarea conduitei anterioare a inculpatului. Într-adevăr, reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicţiile, precum şi incapacitățile care rezultă din condamnare, dar acest aspect nu este de natură să contrazică raționamentul. Astfel, condamnările pentru care a intervenit reabilitarea nu conduc prin ele însele la imposibilitatea dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei, nu generează nicio interdicție ori incapacitate inculpatului, ci doar oferă anumite indicii instanței de judecată cu privire la conduita anterioară a inculpatului.

Nu în ultimul rând, în finalul acestei secțiuni dedicate condițiilor de aplicare, fac precizarea că instituția renunțării la aplicarea pedepsei este aplicabilă numai în cazul persoanelor fizice care la data săvârșirii faptei aveau împlinită vârsta de 18 ani.

De asemenea, potrivit art. 80 alin. (3) C.pen., în caz de concurs de infracțiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

4. Efectele renunțării la aplicarea pedepsei

Potrivit art. 82 C.pen, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. De asemenea, se prevede că renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

Observăm că în materia renunțării la aplicarea pedepsei nu există un termen de supraveghere și nici posibilitatea instituirii unor obligații ori măsuri de supraveghere, precum în materia amânării aplicării pedepsei. Prin urmare, nu este reglementată nici posibilitatea revocării soluției de renunțare la aplicarea pedepsei, ceea ce înseamnă că, sub rezerva incidenței unui caz de anulare, efectele sunt definitive și se produc de la data rămânerii definitive a soluției de renunțare.

În același sens, în doctrină[14] s-a afirmat faptul că nu există consecințe cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei dacă se comit infracțiuni ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de renunțare.

În definitiv, persoana față de care a fost dispusă o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități, încă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, neexistând riscul revocării soluției. Unica incapacitate la care va fi supus infractorul va fi aceea de a nu mai putea beneficia de o nouă soluție de renunțare la aplicarea pedepsei, în cazul săvârșirii unor noi infracțiuni în termen de doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.

5. Avertismentul

Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment. Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. În cazul concursului de infracțiuni, instanța va aplica un singur avertisment.

Cu privire la natura juridică a avertismentului au fost exprimate diverse opinii în literatura de specialitate, conform cărora acesta ar reprezenta o sancțiune administrativă ori o sancțiune sui-generis[15]. Cu toate acestea, apreciez că avertismentul nu reprezintă o sancțiune, ci are doar rolul de a informa infractorul cu privire la clemența de care a beneficiat din partea instanței, acesta fiind avertizat, totodată, asupra consecințelor la care se poate expune în cazul săvârșirii de noi infracțiuni[16].

6. Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Astfel cum am arătat anterior, în materia renunțării la aplicarea pedepsei nu este prevăzută posibilitatea revocării acesteia, ci numai cea a anulării. Cauza anulării este anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea.

Pentru a se dispune anularea renunțării este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei a săvârșit o altă infracțiune anterior rămânerii definitive a hotărârii de renunțare;

Nu prezintă relevanță forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea anterioară, iar în cazul infracțiunilor cu durată de consumare se va ține cont de momentul epuizării acestora.

b) infracțiunea ce atrage anularea a fost descoperită în termen de cel mult doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de renunțare;

Nu este necesar ca în termenul de cel mult doi ani să fie descoperit făptuitorul, ci numai infracțiunea. De asemenea, nu prezintă relevanță dacă în acest termen a fost demarat procesul penal prin începerea urmăririi penale, de esența incidenței acestei sancțiuni fiind simpla descoperire a infracțiunii.

c) pentru această infracțiune s-a stabilit o pedeapsă, chiar după expirarea termenului de doi ani

Întrucât pentru a opera anularea, este necesar ca pentru infracțiunea ce o atrage să se stabilească o pedeapsă, putem afirma că dispunerea unei alte soluții de renunțare la aplicarea pedepsei nu poate conduce la anularea primei renunțări.

Îndeplinirea cumulativă a condițiilor sus-menționate determină obligația instanței de judecată de a pronunța anularea renunțării la aplicarea pedepsei, neexistând o marjă de apreciere în acest sens.

Ulterior anulării, instanța va stabili o pedeapsă pentru infracțiunea pentru care s-a dispus inițial renunțarea, va identifica forma de pluralitate incidentă și va face aplicarea tratamentului sancționator specific.

În cazul concursului de infracțiuni, s-a pus problema dacă pedeapsa rezultantă va putea face obiectul unei soluții de amânare a aplicării pedepsei. Deși din punct de vedere al dreptului substanțial răspunsul ar trebui sa fie unul afirmativ, dispozițiile de drept procesual penal nu permit o astfel de abordare.

Astfel, art. 5811 alin. (2) C. proc. pen. prevede: „Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”.

Dispozițiile sunt fără echivoc, instanța fiind obligată să dispună condamnarea pentru infracțiunea ce a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei. Într-o asemenea situație, cu îndeplinirea tuturor condițiilor legale, se va putea dispune, eventual, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

CONCLUZII

Instituția renunțării la aplicarea pedepsei este o instituție nouă în sistemul de drept românesc, reflectând înnoirea legislației penale. De aceea, este firesc să existe încă opinii divergente în această materie, mai ales că nici practica judiciară nu este încă unitară în anumite privințe.

Cert este că renunțarea la aplicarea pedepsei prezintă numeroase avantaje, cum ar fi evitarea neajunsurilor pe care le atrage după sine privarea de libertate prin izolarea condamnatului de familie, evitarea atât a contagiunii criminale care există în locurile de detenție, cât și a costurilor financiare importante pe care le implică pedeapsa închisorii. Nu în ultimul rând, poate fi privită ca o soluție pentru problema supraaglomerării penitenciarelor.

Cu toate acestea, am observat că renunțarea la aplicarea pedepsei nu implică un termen de supraveghere al infractorului, acestuia nu i se pot impune obligații sau alte măsuri de supraveghere. Așadar, forma de exercitare a dreptului statului de a trage la răspundere penală persoanele care se fac vinovate de săvârșirea unei infracțiuni este destul de blândă.

Prin urmare, renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi privită ca „o sabie cu două tăișuri”, prezentând avantaje și dezavantaje. În procesul de apreciere asupra oportunității dispunerii soluției de renunțare, instanța de judecată trebuie să acționeze cu înțelepciunea necesară, pentru ca de clemența pe care o implică această soluție procesuală să beneficieze numai acele persoane care au posibilități reale de îndreptare.


[1] Florin Streteanu, Drept penal – partea generală vol. II, Ed. Universul Juridic, București 2018, p. 459.
[2] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ed. Universul Juridic, București 2019, p. 488.
[3] I.Borlan, Individualizarea judiciară a aplicării pedepselor – consecința intrării în vigoare a noului Cod penal, în C.D.P. nr.1/2013, p. 17.
[4] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea genereală, ed. C.H. Beck, București 2020, p. 660.
[5] Florin Streteanu, op.cit., p. 456.
[6] Andrei Viorel Iugan – Teză de doctorat – Individualizarea judiciară a executării pedepsei. Alternative la pedeapsa închisorii, p. 61.
[7] F.Streteanu, op.cit., p. 453.
[8] Andrei Viorel Iugan, op.cit., p. 70.
[9] În același sens, F.Streteanu, op.cit., p. 468.
[10] Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, ed. Hamangiu, București 2018, p. 445.
[11] În același sens, F.Streteanu, op.cit., p. 470.
[12] F.Streteanu, op.cit., p. 473
[13] În acest sens, Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal, Ed. C.H.Beck, București 2019, p. 273.
[14] V.L. Lefterache, op.cit., p. 446.
[15] A.V. Iugan, op.cit., p. 119.
[16] În același sens, F.Streteanu, op.cit., p. 478.


Auditor de justiție Ionuț Baicea

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro