Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (VII)


22.01.2023 | Freddy GÂRBACI
Secţiuni: Articole, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Freddy Gârbaci

Freddy Gârbaci

Hitler: individualism şi ocultism

“Toţi autorii care s-au ocupat de Hitler au dat greş când au presupus că nu există nimic misterios sau dificil de înţeles la el”

Kimberley Cornish

Ceea ce s-a întâmplat în prima jumătate a secolului XX este denumit de Matthew White Hemocataclism (“potop de sânge”, nume inspirat din greaca veche), adică “şirul de fapte barbare, legate între ele, care începe cu Primul Război Mondial şi se încheie odată cu dispariţia lui Hitler, Stalin şi Mao”, evenimente care au făcut circa 150 de milioane de morţi (op.cit., p. 692). Hemocataclismul occidental “a ucis în jur de 100 de milioane de oameni” şi “a luat sfârşit odată cu moartea lui Stalin în 1953”, iar cel oriental “a curmat 55 de milioane de vieţi”.

Cauzele, în linii mari, au fost identificate de White astfel:

“Cum se face că, deodată, oamenii s-au lăsat târâţi într-o frenezie a violenţei nemaiîntâlnită în istorie? Cauzele sunt complexe, dar, după ani de studiu, cred că ele pot fi reduse la trei motive principale:

  1. pentru că puteau;
  2. pentru că voiau;
  3. pentru că toţi ceilalţi făceau asta.

Sau, dacă preferaţi termeni academici mai sofisticaţi pentru aceste cauze, să zicem:

  1. tehnologia;
  2. ideologia;
  3. escaladarea violenţei.”[1]

 

Într-o după-amiază din vara lui 2017 am cumpărat o carte; este un fapt banal, însă era singurul exemplar din librărie şi am avut sentimentul straniu că această carte “mă aştepta”. Am deschis-o şi am observat că fusese editată în 2010, cu şapte ani în urmă; în mod normal, tirajul ar fi fost epuizat sau spaţiul ar fi fost eliberat pentru altele… Am citit-o în câteva zile, dar fără vreun plan anume, ci pentru că mi s-a părut captivantă.

Cartea se intitulează Alianţa diabolică (Istoria implicării naziştilor în ocultism), iar numele autorului este Peter Levenda (nu auzisem de el). Se referă atât la Hitler, cât şi la Crowley, iată un excelent motiv pentru a o folosi în acest eseu.

Capitolul IV al Alianţei diabolice se intitulează Ordinul Templierilor din Orient: sex, spioni şi societăţi secrete şi începe cu un citat din Schellenberg:

“Hitler era atât de mult dirijat de forţele demonice, încât nu se mai gândea să trăiască normal cu o femeie. Extazul puterii, sub toate formele, îi era de ajuns”.

Credea Hitler în ocultism? Părerile sunt împărţite, dar se pare că Hitler însuşi ar fi scris, în timpul primului război mondial, astfel de versuri:
În nopţile crunte, mă duc adesea
La stejarul lui Wotan, din blândul luminiş
Să mă contopesc cu sumbrele puteri –
Cu farmecul ei magic, luna desenează litere runice
Şi toţi
Mici sunt făcuţi prin formula magică!

Referirea la “farmecul magic” al Lunii şi la rune constituie un indiciu că autorul era familiarizat cu ocultul.

Într-o foarte interesantă carte ce încearcă să identifice sursele filosofice ale nazismului, Kimberley Cornish arată că “pentru a înţelege naţional-socialismul (chiar şi teoria nazistă despre artă) este necesar să aplicăm o anumită taxinomie unui misticism specific, analiza trecând prin Schopenhauer, religiile orientale, Wagner, Wittgenstein şi Hitler”[2].

Analiza lui Cornish este complexă şi, uneori, se bazează pe aspecte speculative (precum presupusul conflict ce ar fi avut loc între Hitler şi Wittgenstein la Realschule din Linz, şcoala ai cărei elevi au fost simultan în anul şcolar 1904 – 1905), dar este bine structurată şi aşezată logic. Este, pur şi simplu, o teorie captivantă.

Ideea de bază este că atât Wittgenstein, cât şi Hitler s-au inspirat din teoria Voinţei a lui Schopenhauer, Hitler pervertind doctrina “non-proprietăţii private asupra spiritului”, restrângând-o la “Spiritul rasei superioare” (“teoria <<non-proprietăţii private>> consideră că ideile şi gândurile nu sunt activităţi ale unor gânditori individuali şi nu dispar odată cu moartea acestora, ci reprezintă mai degrabă nişte forme eterne care pot fi în legătură cu noi, în prezent”).

Punctul comun dintre Schopenhauer şi Wittgenstein este că “filozofia wittgensteiniană a spiritului (teoria <<non-proprietăţii private>> expusă de tânărul Peter Strawson în cartea sa Individuals) constituie aplicarea la toate fenomenele mentale a felului în care Schopenhauer trata Voinţa, considerată unică şi indivizibilă în timp şi spaţiu (adică nemultiplicată în funcţie de numărul oamenilor, dintre care fiecare îşi exercită propria voinţă) şi de aceea <<non-privată>>.”[3]

Într-adevăr, în Lumea ca voinţă şi reprezentare, Schopenhauer scria că “voinţa este esenţa tuturor lucrurilor. Formele sunt nenumărate, materia este una; la fel cum voinţa e una în toate obiectivările ei. (…) În manifestarea sau obiectivarea voinţei materia reprezintă totalitatea acesteia, voinţa însăşi, care e una în toate, aşa cum materia este una în toate corpurile.”[4] După Schopenhauer, “individualitatea majorităţii oamenilor este atât de jalnică şi de infamă, încât, pierzând-o pe aceasta, ei nu pierd realmente nimic (…), fiecare individualitate nu e totuşi decât o eroare aparte, un pas greşit, ceva care mai bine n-ar fi.”[5] El considera că intelectul, cel care conferă individualitate, nu este decât un “fenomen secundar” al voinţei, care este indestructibilă, nemuritoare: “aceleiaşi forţe, deci voinţei, îi stă la dispoziţie un număr nelimitat de asemenea existenţe, fiecare cu eul propriu.”[6]

La rându-i, în Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein a scris: “5.621 Lumea şi viaţa sunt una. 5.63 Eu sunt lumea mea (microcosmosul). 5.631 Nu există subiect care gândeşte sau produce idei”.

Rădăcinile teoriei coboară, afirmă Cornish, către misticismul oriental; doctrina lui Buddha însuşi afirma că “subiectul experienţei – sinele – nu există de fapt”.

Dacă Wittgenstein extinsese teoria schopenhaueriană de la Voinţă la toate fenomenele mentale, Hitler o pervertise: el “credea că există cu adevărat o voinţă rasială unică, proprie arienilor, care se realiza prin intermediul lui”. De ce modificase Hitler astfel doctrina Voinţei unice? Fiindcă s-a certat cu Wittgenstein în timpul şcolii, speculează Cornish.

“Hitler a ajuns să considere că această credinţă într-un spirit comun, universal, care îi includea şi pe evrei, era respingătoare. Ba a început chiar să vadă în această doctrină un mijloc prin care evreii puteau propovădui <<internaţionalismul>> şi fraternitatea umană, slăbind astfel solidaritatea arienilor împotriva evreilor”[7].

Aceasta pentru că “singura rămăşiţă pe care individualismul său pătimaş – dar ascuns – putea s-o tolereze în materie de comunitate era <<rasa>>: oamenii gândesc la fel şi – cel puţin la modul ideal – ei trăiesc împreună pentru că, din punct de vedere fizic, material, ei sunt identici” (Dumont, op.cit., p. 185). Oare nu acesta era şi principiul Abaţiei Thélème? Şi acolo locatarii gândeau la fel (“telemiţii se împăcau între ei atât de bine, încât, dacă unul singur arăta o dorinţă, toţi ceilalţi se grăbeau a-i face pe plac”), după principiul unei voinţe unice care se exprima prin intermediul fondatorului…

Să reluăm însă tema privind misterioasa “ceartă” dintre elevii Hitler şi Wittgenstein, întrucât motivul ei pare să nu fi fost unul filosofic. În cartea a şasea a romanului autobiografic Lupta mea, scriitorul Karl Ove Knausgård a inclus un vast eseu despre Hitler. Printre citatele din Mein Kampf se află şi acesta:

“La Realschule am cunoscut un singur băiat evreu. Cu toţii am fost cu băgare de seamă faţă de el, dar numai pentru că unele experienţe ne-au făcut să ne îndoim de discreţia lui, aşa că nu-i acordam prea multă încredere. În afară de asta, eu şi colegii mei nu ne-am format nici o părere deosebită în ceea ce-l privea.”[8]

Desigur, acel “băiat evreu” era Wittgenstein. Dacă Hitler a ţinut să facă referire la el în Mein Kampf înseamnă că, într-adevăr, ceva s-a petrecut între ei. Ceva neplăcut pentru Hitler, de vreme ce i-a inspirat neîncredere. Dar ce anume?

În romanul Ziua Ajustării, scriitorul american Chuck Palahniuk scrie că substratul era unul intim:

“Băiatul pe care Adolf îl iubise în şcoala generală, a dezvăluit el, fusese Ludwig Wittgenstein, un evreu talentat care la maturitate avea să ajungă un fel de anti-Hitler, un filosof şi profesor genial, care nu s-a temut să-şi ascundă identitatea queer.”[9]

 

Aşa cum scrie Cornish, “Filozofia lui Schopenhauer are o latură care este în general ignorată de către exegeţii moderni. Schopenhauer considera că în procesul de interpretare a Voinţei dăduse şi peste explicaţia corectă a fenomenelor oculte”. Felul cum el a legat magia de teoria Voinţei este descris tot de Cornish: “Arthur Schopenhauer şi Richard Wagner […] au insistat amândoi asupra faptului că suprimarea gândirii constituie condiţia prealabilă pentru ca Voinţa universală şi <<neproprietate>> să poată acţiona. Wagner s-a străduit în mod conştient să inducă această stare prin muzică”[10].

După părerea lui Schopenhauer, practicile magice îşi găseau “înţelesul” tocmai prin teoria sa despre Voinţă (funcţionarea magiei fiind, deci, un fel de dovadă a validităţii teoriei); el “îi cita pe Roger Bacon, Paracelsus şi Vanini, subliniind de asemenea cu acest prilej că, pentru ca efectele magice să se producă, voinţa are nevoie de un corpus. Adică nu e suficient să vrei pur şi simplu ca un lucru să se întâmple: efectele magice cer ca voinţa să ajungă la reprezentare. Forma unitară a evenimentului dorit trebuie să fie prezentă şi în operaţia magică. Ne gândim la acele cu gămălie înfipte în păpuşi pentru a reprezenta magic răul făcut cuiva, […]. În toate aceste cazuri, considera Schopenhauer, avea loc de fapt fixarea voinţei intenţionale pe un punct dat, rolul reprezentării magice fiind tocmai acela de a <<focaliza>> voinţa însoţită de acţiune”[11].

Iar Hitler ar fi spus: “Nu pierdeţi timpul cu adunări de intelectuali sau grupuri bazate pe interese şi preocupări comune: orice veţi obţine de la ei printr-o demonstraţie logică va fi distrus mâine printr-o argumentaţie diametral opusă. În schimb, ceea ce spuneţi poporului ca masă, atunci când se află într-o stare receptivă de devotament fanatic, se imprimă şi rămâne ca o sugestie hipnotică; este vorba despre o impregnare indestructibilă, care rezistă în faţa oricărei argumentaţii raţionale”.

De altfel, este interesant că opinia comună, potrivit căreia Hitler a fost influenţat de Nietzsche, pare să fie eronată. În cartea lui Cornish este menţionată, ca notă de Paul Audi, o discuţie a lui Hitler cu cineasta Leni Riefensthal, reprodusă din Memoriile acesteia:

“(Hitler): <<În fiecare seară, citesc cel puţin o carte, uneori două, chiar dacă din cauza asta ajung să mă culc târziu.>> Întrebarea mea venea de la sine: <<Şi ce vă place cel mai mult să citiţi?>> Răspunsul a fost imediat: <<Schopenhauer, maestrul meu dintotdeauna.>> Am continuat: <<Nu Nietzsche?>> Surâzând, mi-a explicat: <<Nu. Nietzsche nu mă duce prea departe şi nu-mi spune mare lucru. E mai degrabă artist decât filozof; nu are acea claritate de cristal a raţionamentelor lui Schopenhauer, acea limpezime a inteligenţei.>> M-a mirat această atitudine, fiindcă peste tot se spunea că Hitler era un mare admirator al lui Nietzsche. A mai adăugat: <<Desigur, apreciez geniul lui Nietzsche, care a scris poate cea mai frumoasă limbă a literaturii germane care a existat vreodată. Dar nu el e modelul meu.>>”[12]

 

Aşadar, “Hitler a vrut în mod intenţionat să acţioneze asupra imaginaţiei contemporanilor săi prin intermediul magiei. […] nazismul e înţesat de ocult. Apariţiile publice şi gestica lui Hitler; sclipirea ochilor săi şi glasul brutal, gutural, uneori de neînţeles; folosirea în fundal a culorilor, a runelor, precum şi a simbolurilor cu cap de mort la gărzile de lângă el – toate astea amintesc de un vrăjitor care acţionează absolut conştient, în perfectă colaborare cu nişte puteri care se servesc de forma sa umană ca de un mijloc de exprimare”[13].

Cei ce pun la îndoială eficacitatea magiei sunt invitaţi să cântărească faptele:

“un fost combatant din primul război mondial, victimă a gazelor de luptă şi complet izolat – pe deasupra şi austriac, adică străin – se ridică, pornind de la nimic, şi ajunge să conducă o mare naţiune. Creează milioane de locuri de muncă şi îşi salvează ţara din mizeria economică. Pe urmă naţiunile îi cad pradă unele după altele fără vărsare de sânge, iniţial. Iar când se ajunge să curgă sânge, Franţa capitulează în câteva săptămâni în faţa unui adversar care-i este inferior din punct de vedere militar. În fond, cariera lui Hitler constituie dovada concretă că magia – aşa cum o caracterizează Collingwood – funcţionează într-adevăr în mod eficace. În fenomenul nazismului, magia a fost supusă unei testări experimentale susţinute şi a funcţionat”[14].

Interesant este şi ce a scris Hermann Rauschning, că “Hitler se credea profet”, mai ales că una dintre aceste profeţii tinde spre a contura o societate viitoare asemănătoare cu ceea ce Aldous Huxley descrie în Minunata lume nouă:

“Creaţia nu s-a încheiat, spunea el (Hitler – n.n.), cel puţin în ceea ce priveşte omul. Din punct de vedere biologic, e limpede că omul ajunge la o fază de metamorfoză. O nouă varietate de oameni începe să se creioneze, în sensul ştiinţific şi natural al unei mutaţii. Vechea specie umană a intrat deja în stadiul de declin. Toată forţa creatoare se va concentra în noua specie. Cele două varietăţi vor evolua rapid, despărţindu-se în două direcţii opuse. Una va dispărea, în timp ce cealaltă va înflori şi îl va depăşi de departe pe omul actual. Mi-ar plăcea să numesc aceste două varietăţi <<omul-zeu>> şi <<animalul de gloată>>. […] Omul îi ia locul lui Dumnezeu, ăsta e simplul adevăr. Omul trebuie să tindă întotdeauna să-şi depăşească propriile limite. De îndată ce se opreşte şi se limitează, intră în degenerare şi cade sub nivelul uman. Se apropie de animalitate. O lume de zei şi de animale, iată ce avem în faţa noastră.”

 

Citind ce se întâmplă, în zilele noastre, cu cercetarea ştiinţifică pentru “upgradarea omului”, înţelegem că viziunea lui Hitler este tot mai aproape de a deveni realitate; se pare că specia se va scinda:

“George Church, un genetician de la Harvard, încearcă să dezvolte nişte instrumente care să modifice codul genetic astfel încât să poată crea bacterii rezistente la infecţii virale. Nu respinge posibilitatea modificării ADN-ului uman în scopul creării unui nou tip de fiinţă umană care nu are nevoie de membre automate puternice, mai eficiente, pentru că va fi superioară biologic. Omul 2.0. (…) Upgradarea omului va fi o upgradare pentru toţi, sau începutul apariţiei a două specii: omul 1.0 şi ruda sa upgradată, mai rapidă, mai inteligentă, mai puternică şi mai bogată? Istoricul Yuval Harari crede că a doua variantă este răspunsul corect. Ne întâlnim la Londra şi este grozav de vesel şi de energic când îmi spune că într-o sută de ani se va fi sfârşit fiinţa umană aşa cum o ştim. <<Numai cei upgradaţi vor conta.>> Va fi, practic, inegalitatea întruchipată. Biotehnicianul de la Oxford Anders Sandberg numeşte această bifurcare a rasei umane în categoria celor upgradaţi şi clasa celor neupgradabili <<speciaţie>>. Şi procesul care va începe ca o diviziune medicală, generată de venit şi de accesul la editarea genetică, se va transforma, după o generaţie, într-unul biologic, ireversibil şi stabilit. Upgradarea va fi transmisă, aşa cum se întâmplă acum în cazul genelor.”[15]

 

Unul dintre confidenţii lui Hitler, Rudolf Hess, cel care a transcris Mein Kampf în închisoarea din Landsberg, “era uşor influenţabil de un grup întreg de astrologi şi ocultişti, citind cu mare interes tot ceea ce făcea referire la misterele orientale şi puterea minţii. A fost un apropiat al Societăţii Thule” şi, de asemenea, “un student entuziast al lui Haushofer, cel care a inventat Lebensraum” (Levenda).

Lebensraum (Spaţiu vital) înseamnă, în fapt, tot o exercitare liberă a voinţei, cu nimic diferită de filosofia lui Crowley: “era termenul politic care afirma că o naţiune suverană, pentru a asigura supravieţuirea propriului popor, avea dreptul să anexeze teritoriile altor ţări suverane, pentru a se hrăni şi a locui” (Levenda). Cu alte cuvinte… Fă ce vrei! Cu binecuvântarea intelectualilor, desigur, Haushofer fiind unul dintre ei.

Hitler admitea cu sinceritate, într-o notă din 10 octombrie 1941, că războiul se poartă pentru “bogăţiile naturale. Prin voinţa Creaţiei, ele aparţin celui care le cucereşte.” Nici nu se mai obosea să justifice ideologic invaziile, era suficient să le atribuie misterioasei voinţe a Creaţiei. Victimele nu contau: “Legea existenţei cere mereu morţi, pentru ca să trăiască cel mai bun.” Discurs individualist tipic, demn de teoria evoluţiei a lui Darwin.

Hitler încheie însemnarea zilei opunând creştinismul… Creaţiei şi pledând, practic, pentru selecţia de tip darwinist: “Creştinismul este o revoltă împotriva acestei legi fundamentale, un protest împotriva Creaţiei; dacă l-am practica în mod consecvent, am ajunge să cultivăm ceea ce este inferior.”[16]

Concepţia potrivit căreia “legea existenţei cere mereu morţi” ascunde, în fapt, un adevăr sumbru despre intenţiile naziştilor. Acest adevăr este scos la iveală de Keith Lowe:

“Naziştii nu aveau nici cea mai mică intenţie de a încerca să hrănească populaţia slavă a Europei. Aproape de la început, ei au încercat să o înfometeze deliberat până la moarte. Scopul real al invadării Poloniei şi Uniunii Sovietice a fost crearea de spaţiu vital pentru coloniştii germani şi eliberarea de teren agricol ca să aprovizioneze cu mâncare restul Reichului, în special Germania. Conform planului lor original pentru teritoriile din Est, Generalplan Ost, peste 80% din polonezi aveau să fie alungaţi de pe pământurile lor, urmaţi de 64% din ucraineni şi 75% din populaţia din Belarus. Însă, spre sfârşitul anului 1942, unii membri ai ierarhiei naziste au început să facă presiuni pentru <<anihilarea fizică>> a întregii populaţii – nu doar evrei, ci şi polonezi şi ucraineni. Arma principală a acestui genocid propus, care prin amploarea lui a depăşit Holocaustul, avea să fie foamea. (…) În iarna anului 1941, armata germană a reuşit să înfometeze până la moarte între 1,3 şi 1,65 milioane de prizonieri de război sovietici. În ghetouri, se consideră că zeci de mii de evrei au murit de foame, înainte chiar să înceapă uciderea lor pe scară largă. În cele aproape 900 de zile, cât a durat asediul Leningradului, aproximativ 641 000 din locuitorii oraşului au murit de foame sau de boli asociate acesteia.”[17]

Era Hitler un individualist? Categoric, da. Dumont scrie: “Nu numai că găsim trăsături individualiste şi egalitare incontestabile în concepţia despre lume a lui Adolf Hitler, dar mai ales ideea dominaţiei sprijinită doar pe ea însăşi, fără nici o altă fundamentare ideologică decât afirmaţia că aşa vrea <<natura>>, nu reprezintă altceva decât rezultatul distrugerii ierarhiei de valori, al distrugerii scopurilor umane printr-un individualism egalitar” (op.cit., p. 183).

Din punctul lui de vedere, Hitler purta de unul singur o luptă titanică, lupta dintre rase. Era animat, evident, de ambiţia bolnavă de a schimba cursul istoriei şi o făcea manipulând masele. Nimic nou. Louis Dumont explică, pe scurt, cum s-a ajuns de la Marx la Hitler:

“Hitler a explicat foarte clar în Mein Kampf că şi-a construit mişcarea pe un fel de calc antitetic al mişcării marxiste şi bolşevice, înlocuind, printre altele, lupta de clasă cu lupta de rasă. (…) Moştenind deja <<speculaţia titanică>> a filosofilor germani, Marx o intensifică şi mai mult: în loc să interpreteze lumea, el o va schimba cu ajutorul unei alianţe între filosofie şi proletariat. De aici, revoluţionarul de profesie Lenin face un pas mai departe. Populismul rus a proclamat că poporul rus poate să depăşească civilizaţia burgheză occidentală şi, din această idee, Lenin a dedus că micul grup de conjuraţi, numit partidul bolşevic, poate să treacă peste etapa capitalistă a dezvoltării economice şi să conducă Rusia de la ţarism direct la socialism. Vine apoi Hitler care, respingând ideologia bolşevică, moşteneşte instrumentul de putere făurit de aceasta şi combină modelul partidului cu o ideologie total diferită. Ceea ce se amplifică, din etapă în etapă, este tocmai pretenţia anumitor oameni de a face istoria, puterea, de a manipula oamenii, de fapt.”[18]

Dumont scrie că “nazismul este un pseudo-holism”, pentru că “în accepţia hitleristă, völkisch pune rasa în locul statului: acesta nu mai este factorul creator, ci numai un mijloc în serviciul rasei. Observăm că Hitler face pentru rasă ceea ce Marx făcuse pentru clasă: adică îi subordonează statul” (op.cit., p. 174).

Aparent este greu de susţinut individualismul în cazul lui Hitler, întrucât unul dintre capetele de acuzare împotriva evreilor era tocmai… individualismul. Există, scrie Dumont, două pagini clare în Mein Kampf  “în care evreii sunt caracterizaţi prin <<instinctul de conservare a individului>>, prin <<egoismul individului>>”, dar substratul, arată acelaşi autor, este altul: “Hitler a proiectat asupra evreilor tendinţa individualistă pe care o simţea în el însuşi, tendinţă care îi ameninţa devotamentul <<arian>> faţă de colectivitate” (op.cit., p. 177).

Se ştie că Hitler nu era interesat să i se proiecteze imagini cu ororile şi suferinţele de pe front, ceea ce spune multe despre “identificarea” sa cu poporul… Ceea ce conta erau lupta şi puterea, iar acestea ne amintesc, iarăşi, de Darwin: “În Mein Kampf  întâlnim mai multe menţiuni ale <<principiului aristocratic al naturii>>, dar este vorba despre ceea ce am numi darwinismul social al cărţii: cel puternic îl învinge pe cel slab; şi în asta constă măsura valorilor. Aşa cum arată Jean-Pierre Faye, aceasta înseamnă <<echivalenţa binelui cu puterea şi a răului cu slăbiciunea>>, raport de forţe ce se erijează în principiu moral” (Dumont, op.cit., p. 178).

Individul capabil de monstruozităţile generate de Hitler nu are cum să se identifice cu suferinţele oamenilor, nu are cum să rezoneze cu semenii, fie ei “arieni” sau “rase inferioare”; ceea ce urmăreşte este puterea brută, totală, dictatul forţei. Este greu de înţeles de ce e suficient să-ţi îmbraci cruzimea în haina luptei cu o rasă pe care o identifici cu “răul”, pentru ca mulţimile să cadă, extaziate, în plasa retoricii tale. Poate că fiinţa umană şi-a supraestimat raţiunea. Hitler nu credea în ideologii, în platforme politice… ce mai rămânea, deci? Puterea de a fascina mulţimile. Dumont scrie:

“ne putem întreba dacă a existat cu adevărat ceva căruia Hitler să i se ataşeze în mod real, ceva în care să creadă neîndoios. Vom răspunde că a existat cel puţin un asemenea lucru şi acesta era lupta tuturor împotriva tuturor. Lupta pentru viaţă, pentru putere sau dominaţie, pentru interes, iată în ce consta pentru Hitler adevărul ultim al vieţii umane. (…) noi avem aici principiul suprem, explicit expus, care ar trebui să clarifice totul. Tocmai l-am citit, este principiul <<luptei celei mai brutale>>. Trebuie numai să-l înţelegem într-un fel ierarhic, ca întâietate a luptei până la moarte asupra a tot ceea ce pare să o contrazică: pacea va fi continuarea războiului prin alte mijloace, legalitatea – un mijloc de a sfida legalitatea.”[19]

Foarte interesante definiţii pentru pace şi legalitate. Când totul devine armă de luptă şi răstălmăcire de dragul puterii – cum de atâtea ori am văzut-o în societăţile noastre – înseamnă că fundaţia e putredă şi că trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău. Lăcomia, egoismul şi narcisismul cresc în indivizi şi anunţă timpul haosului, când aşa-zisa tendinţă de restructurare socială se va orienta spre false reprezentări ale binelui: clasa, rasa etc.

Cum scrie Louis Dumont, “trebuie să reflectăm de asemenea la faptul că în această <<luptă a tuturor împotriva tuturor>>, în acest darwinism social atât de general printre contemporanii noştri, subiecţii reali (sau în orice caz principali) sunt indivizii biologici şi este clar că această luptă se duce în interiorul oricărei colectivităţi. Iată deci individualismul prezent la nivelul reprezentărilor esenţiale, iată un individualism fundamental instalat în miezul concepţiei despre lume a lui Adolf Hitler, supravieţuind tuturor atacurilor şi scepticismului care vizau egalitarismul, democraţia şi ideologia, în general. (…) El este, în primul şi în primul rând, cel care distruge comunitatea dată ca atare în viaţa socială şi o reduce în final la rasă” (op.cit., p. 181).

 

Să revenim la ocultism. Levenda scrie că “din anturajul lui Hitler făcea parte şi ideologul păgân Alfred Rosenberg”, cel care “s-a zbătut pentru crearea unei religii de stat bazată pe păgânismul odinist şi magia teutonică”[20]. Dar sursele de inspiraţie ale lui Rosenberg au mers şi către doctrinele indiene (care l-au inspirat şi pe Schopenhauer):

“Rosenberg recunoştea că, dintre străvechii arieni din India, nişte indivizi excepţionali şi aristocratici au putut ajunge la intuiţii metafizice, prin cunoaşterea identităţii atman = Brahman. Problema, după părerea lui, era doar că aceste intuiţii fuseseră viciate prin amestecul rasial rezultat din faptul că arienii se încrucişaseră cu autohtonii din India”[21].

Obsesia naziştilor pentru magie este explicată de Levenda astfel:

“În fond, magia se raportează la putere; la canalizarea energiei şi a voinţei spre o ţintă dată. Sexul este însoţitorul natural al acestei doctrine a puterii, pentru că este cea mai puternică dintre experienţele umane. Oricine ar uni sexul şi magia ar obţine o dinamică de o importantă putere ocultă”.

 

De unde referirea la sex? Levenda trimite la Michel Foucault, cel care “a descris două impulsuri majore în cultura europeană şi dinamica sa de putere”: “sângele” şi “sexualitatea”.

Pe scurt, principiul “sângelui” era legat de suveranitatea politică, în sensul că “pedeapsa cu moartea era importantă şi frecvent folosită la acea vreme, pentru că ea reprezenta puterea divină acordată monarhului şi dreptul său de viaţă şi de moarte asupra duşmanilor săi: putea să-i priveze de sângele lor”; de asemenea, “indivizii ajungeau la putere graţie consangvinităţii lor cu suveranul precedent (împărţeau acelaşi sânge, aparţineau aceleiaşi familii)”. Iar creştinismul însuşi implică “ideea de mântuire a omenirii prin sângele (sacru) vărsat de Iisus Hristos”.

Conceptul cultural al “sângelui” a fost diminuat cu timpul şi “treptat înlocuit cu al doilea dintre aceste impulsuri, numit <sexualitate>. <Sangvinitatea> a cedat locul <sexualităţii> ca atitudine politică (…) puterea nu mai era un dar mistic de sânge regal – sau al unui suveran –, ci inerentă controlului, manipulării şi interpretării actului sexual şi consecinţelor acestuia”.

Levenda consideră că “secolul XX a devenit câmpul de luptă dintre ideologiile <sangvine> şi <sexuale>, însuşi conceptul de Lebensraum al lui Haushofer fiind “o manifestare a impulsului <sexual> ca instrument al politicii naţionale”.

 

Figura lui Crowley trebuie inclusă în acest tablou al ataşamentului nazist faţă de magie pentru că, scrie Levenda, “Crowley ne duce la ocultişti germani ai sexului la fel de importanţi precum Theodor Reuss, Karl Germer, Eugene Grosche, Heinrich Tränker şi Marthe Küntzel, fără să-l uităm pe generalul de divizie al armatei britanice C.F. Fuller, unul dintre invitaţii lui Hitler la Berchtesgaden, în ziua de 20 aprilie 1939, pentru cea de-a cincizecea aniversare a Führerului”.

Cartea Legii atacă cea mai mare parte a religiilor moderne, de la iudaism la creştinism, de la islam la budism, fiind un document interesant pentru cercul central al Reichului. Ea proclamă – o carte scrisă în anul 1904 (interesant, exact în anul în care Hitler şi Wittgenstein, copii, se aflau simultan la Realschule din Linz! – n.n.) – <<Eu sunt seniorul războinic al anilor patruzeci>>, o prezicere înfricoşătoare a celui mai mare conflict militar cunoscut de planetă” (Levenda, op.cit., p. 149).

Hitler însuşi, scrie Levenda, “şi-a transformat dorinţa sexuală într-un instrument pentru a accede la putere (…). Un tribunal ocult modern l-ar considera pe Hitler un magician sexual”.

Pe de altă parte, Crowley “s-a ocupat cu pasiune de ritualurile OTO, retranscriindu-le pentru a le face mai explicite sexual (…). Descoperirea existenţei unui ocultism sexual era tot ce-i trebuia acestui englez genial şi excentric (…). Existenţa unei forme mai elevate de sex, a unui fel de a practica actul sexual în scopuri spirituale precum iluminarea şi unirea cu divinitatea l-a atras foarte mult pe Crowley, pentru că acest lucru făcea din sex un laborator magic în cadrul căruia orice experienţă era justificată, dacă nu chiar cerută de rigoarea metodei ştiinţifice” (Levenda).

Desigur, practicarea sexualităţii ca “instrument ocult, reprezentând manifestarea în lumea vizibilă a fluxului de energie a dimensiunilor invizibile” implica negarea creştinismului şi abandonarea instituţiei căsătoriei, punct asupra căruia cădeau de acord atât naziştii (“nazismul era păgân” şi avea “un plan de renunţare la căsătorie, pentru că ea reprezenta o povară inutilă pentru rasa ariană”), cât şi… socialiştii (aceştia erau antireligioşi, iar “Manifestul Partidului Comunist întrevedea şi el sfârşitul căsătoriei şi explozia celulei familiale!”).

De altfel, aşa cum vom vedea, în Minunata lume nouă a lui Huxley nu mai există nici căsătorii, nici familii, iar sexualitatea liberă este unul dintre motivele principale de fericire generală.

 

Cert este că, în urma unei conferinţe din Thuringia (1925) la care a participat şi Crowley, OTO s-a divizat în facţiuni, iar Crowley a rămas “conducătorul legitim perfect al OTO pentru Marea Britanie şi ţările anglofone”. Printre adepţii germani care l-au urmat pe Crowley (“au acceptat Legea Thelemei şi biblia ei, Cartea Legii”) s-a aflat şi Marthe Küntzel. Despre aceasta, Levenda scrie: “Frau Küntzel (…) va afirma că ideile lui Adolf Hitler erau aproape identice cu cele exprimate în Cartea Legii. (…) Küntzel a rămas până la moarte o nazistă convinsă şi un discipol devotat al lui Crowley”.

În fine, Karl Germer (“cel care va prelua conducerea OTO după moartea lui Crowley”) este citat de Levenda cu afirmaţia că “Führerul era cu siguranţă fiul magic al lui Crowley”.

Nu are rost, deci, să punem accent pe sintagma “naţional-socialism” din denumirea partidului lui Hitler. Aşa cum observa Matthew White, “naţional-socialismul nu era mai <<socialist>> decât este <<democrată>> Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord). Naziştii îşi ziceau <<socialişti>> pentru că asta atrăgea mai mult sprijin din partea clasei muncitoare decât dacă şi-ar fi zis <<Partidul Strivim pe Toţi Care Ne Stau în Cale>>, însă ei îi urau pe adevăraţii socialişti şi nu susţineau nici una dintre redistribuirile economice care sunt miezul socialismului autentic” (Marea carte a inumanităţii, p. 694).

Ca replică la Crowley şi Hitler, Dumont scrie:

“Urmărind până la capăt logica aberaţiei, ne dăm seama că, în acest plan, Hitler n-a făcut decât să împingă până la ultimele consecinţe reprezentări cât se poate de comune ale epocii noastre, cum ar fi <<lupta tuturor împotriva tuturor>>, un fel de loc comun al inculturii sau echivalentul său mai rafinat, reducerea politicii la noţiunea de putere. Dar, odată admise astfel de premise, nu mai vedem – şi în acest sens Hitler e o mărturie – ce ar putea să-l mai oprească pe cel care are mijloacele să extermine pe cine ar avea chef; şi oroarea concluziei demonstrează falsitatea premiselor. Condamnarea universală a fenomenului relevă un acord al valorilor şi imperativul că puterea politică trebuie să fie subordonată valorilor: esenţa vieţii umane nu este lupta tuturor împotriva tuturor, iar teoria politică nu poate fi o teorie a puterii, ci una a autorităţii legitime.”[22]


[1] M. White, Marea carte a inumanităţii, op.cit., p. 693.
[2] K. Cornish, Evreul din Linz: Wittgenstein, Hitler şi lupta lor secretă pentru spirit, trad. Irina Negrea, Ed. Nemira, 2007, p. 247.
[3] K. Cornish, op.cit., p. 218.
[4] A. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, vol. II, Ed. Humanitas, 2012, trad. R.G. Pârvu, p. 331.
[5] Ibid., p. 521.
[6] Ibid., p. 532.
[7] K. Cornish, op.cit., p. 262.
[8] K. O. Knausgård, Lupta mea. Sfârşit, Ed. Litera, 2019, trad. I. Berceanu, p. 736.
[9] C. Palahniuk, Ziua Ajustării, Ed. Polirom, 2020, trad. A. Văsieş, pp. 114-115.
[10] K. Cornish, op.cit., p. 280.
[11] Ibid., pp. 299-300.
[12] L. Riefensthal, Mémoires, trad. Fr. L. Dispot, Paris, Grasset, 1997, p. 239, citat în K. Cornish, op.cit., p. 215-216.
[13] K. Cornish, op.cit., p. 285.
[14] K. Cornish, op.cit., p. 282.
[15] J. Peretti, Înţelegerile care ne-au schimbat lumea, trad. Anca Simitopol, Ed. Litera, 2019, p. 216.
[16] A. Hitler, Însemnări intime şi politice (iulie 1941 – martie 1942), Ed. Corint Books, 2017, trad. A. I. Ionescu, p. 109.
[17] K. Lowe, Continentul barbar. Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, Ed. Litera, 2019, trad. C. Hădăreanu, pp. 61-63.
[18] L. Dumont, op.cit., pp. 157-158.
[19] Ibid., pp. 179-180.
[20] P. Levenda, Alianţa diabolică (Istoria implicării naziştilor în ocultism), Ed. Lucman, 2010, trad. M. Constantinescu, p. 142.
[21] K. Cornish, op.cit., p. 259.
[22] L. Dumont, op.cit., p. 187.


Freddy Gârbaci

Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro