Secţiuni » Jurisprudenţă » CJUE
Jurisprudenţă CJUE (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene)
DezbateriProfesionişti

Tratament diferentiat pentru proprii resortisanti ref. executarea mandatului european de arestare. Hotararea CJCE in cauza Wolzenburg
07.10.2009 | JURIDICE.ro

Secţiuni: CJUE
JURIDICE - In Law We Trust

Comunicat CJCE: „Hotararea in cauza C–123/08

Wolzenburg

Legislația olandeză poate prevedea un tratament diferențiat pentru proprii resortisanți și pentru resortisanții celorlalte state membre în ceea ce privește executarea unui mandat european de arestare

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare (Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3) prevede că statele membre sunt în principiu obligate să dea curs unui mandat european de arestare. Cu toate acestea, în anumite cazuri, autoritatea judiciară de executare poate refuza să predea o persoană căutată.

Legislația olandeză de punere în aplicare a acestei decizii-cadru prevede că predarea propriilor resortisanți autorității judiciare emitente nu este permisă în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În schimb, în ceea ce privește resortisanții altor state membre, un astfel de refuz este supus condiţiei ca aceștia să fi avut reședinţa legală în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani în Ţările de Jos și să dețină un permis de ședere pe durată nedeterminată.

Domnul Wolzenburg, resortisant german, a fost condamnat în Germania la o pedeapsă privativă de libertate de un an și nouă luni cu suspendare condiţionată a executării, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. După ce a părăsit Germania pentru a se instala în Țările de Jos, instanța germană a decis să revoce suspendarea condiționată a pedepsei, întrucât acesta încălcase condiţiile impuse pentru a beneficia de o astfel de suspendare. În consecință, autoritatea judiciară emitentă germană a emis un mandat european de arestare împotriva domnului Wolzenburg și a solicitat autorității judiciare de executare olandeze predarea acestuia în scopul executării pedepsei privative de libertate rămase definitive.

Instanța olandeză solicită Curții să se pronunțe, în esență, cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislației naționale care prevede un tratament diferențiat pentru proprii resortisanți și pentru resortisanții celorlalte state membre în ceea ce privește executarea unui mandat european de arestare.

Mai întâi, Curtea amintește că, în conformitate cu Directiva privind dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii (Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora – JO L 158, p. 77, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 56), un cetăţean al Uniunii care a avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândește drept de ședere permanentă pe teritoriul acestuia. Deși există posibilitatea ca persoana interesată să solicite un document care să ateste șederea sa permanentă în țara gazdă, directiva nu impune o asemenea formalitate. În consecință, Curtea consideră că statul membru de executare nu poate să condiţioneze aplicarea motivului de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, prevăzut de această dispoziţie, pe lângă cerinţa referitoare la durata șederii în acest stat, de cerinţe administrative suplimentare, precum deținerea unei autorizaţii de ședere pe durată nedeterminată.

În continuare, Curtea examinează, în temeiul articolului 12 CE (principiul nediscriminării), compatibilitatea legislației olandeze, care prevede un tratament diferențiat al resortisanților altor state membre ce nu au avut reședința timp de cinci ani pe teritoriul olandez în raport cu tratamentul aplicat propriilor resortisanți. Curtea amintește că mandatul european de arestare se bazează pe principiul recunoașterii reciproce și că, deși, în general, statele membre sunt obligate să dea curs unei cereri care provine de la o autoritate judiciară a unui alt stat membru, acestea dispun, în cadrul punerii în aplicare a motivelor de neexecutare facultativă, de o marjă certă de apreciere.

Pentru a fi compatibil cu dreptul comunitar, tratamentul diferențiat aplicat resortisanților trebuie să fie justificat în mod obiectiv, să fie proporțional cu obiectivul urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia din urmă.

Curtea consideră că motivul de neexecutare facultativă are ca scop în special să permită acordarea unei importanțe deosebite posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei. În consecinţă, este legitim ca statul membru de executare să nu urmărească un astfel de obiectiv decât în ceea ce privește persoanele care au demonstrat un anumit grad de integrare în societatea din statul membru respectiv. În speţă, singura condiţie referitoare la proprii resortisanţi, cea a cetățeniei, pe de o parte, și condiţia privind reședinţa neîntreruptă pe o durată de cinci ani pentru resortisanţii altor state membre, pe de altă parte, pot fi considerate de natură a garanta că persoana căutată este suficient de integrată în statul membru de executare.

În plus, potrivit aprecierii Curții, condiţia privind reședinţa neîntreruptă timp de cinci ani aplicabilă în privința resortisanților altor state membre nu poate să fie considerată excesivă, ţinând seama, în special, de cerinţele pentru integrare.

Curtea arată în această privință că legislația comunitară privind dreptul de ședere a stabilit condiția unei reședinţe neîntrerupte pe o durată de cinci ani întocmai ca o perioadă după scurgerea căreia cetăţenii Uniunii dobândesc drept de ședere permanentă pe teritoriul statului membru gazdă. În continuare, Curtea constată că o condiţie privind reședinţa precum cea prevăzută de legislaţia naţională în discuţie nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului care urmărește asigurarea unui grad cert de integrare, în statul membru de executare, a persoanelor care sunt resortisanţi ai altor state membre.

Curtea concluzionează că articolul 12 CE (principiul nediscriminării) nu se opune legislaţiei statului membru de executare în temeiul căreia autoritatea judiciară competentă a acestui stat refuză să execute un mandat european de arestare emis împotriva unuia dintre resortisanţii săi în scopul executării unei pedepse privative de libertate, în timp ce, atunci când este vorba despre un resortisant al unui alt stat membru cu drept de ședere în calitate de cetățean al Uniunii, un astfel de refuz este condiţionat de cerinţa ca acesta să fi avut reședinţa legală în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani pe teritoriul statului membru de executare respectiv.”

Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti