JurisprudenţăJurisprudenţă CEDOJurisprudenţă CJUEJurisprudenţă CCRJurisprudenţă ÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legiiJurisprudenţă Curţi de apelJurisprudenţă TribunaleJurisprudenţă Judecătorii
 
Curtea Constituţională
DezbateriCărţiProfesionişti
Marieta SAFTA


Conf. univ. dr. Marieta SAFTA
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Recursul in interesul legii privind salarizarea organelor autoritati judecatoresti – o noua „afacere a tramvaielor”?
09.10.2009 | JURIDICE.ro, Cosmin Vaduva


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

1. În acest material vom lua în discuţie una dintre cele mai spectaculoase decizii ale instanţei supreme din ultima vreme, respectiv decizia nr. 21/2008 pentru examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, în raport cu prevederile art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001, referitor la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor [1].

Nu ne vom ocupa însă de fondul soluţiei, ci ne vom opri la una dintre ideile cu ajutorul cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul menţionat mai sus, care are implicaţii foarte interesante pentru dreptul constituţional din România.

2. În considerentele deciziei sale, Înalta Curte face următoarea afirmaţie: ”Neconstituţionalitatea abrogării dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, şi ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, prin art. 1 pct. 42, respectiv prin art. IX alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 – norme abrogate în prezent -, poate fi invocată numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională are însă în competenţă numai controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare (subl. noastră), iar verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate (subl. noastră) în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti”.

Înalta Curte ajunge la această concluzie surprinzătoare prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Dacă este să luăm în serios ceea ce spune literal instanţa supremă, că “verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1) () din Constituţie, instanţelor judecătoreşti”, atunci tot ce se poate spune este că Înalta Curte a făcut o interpretare per a contrario a (întregului) alin. 1 al articolului 147 greşită. Interpretarea per a contrario corectă a acestui text constituţional nu este cea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci cea la care ne vom referi în continuare.

3. Per a contrario în raport de ipoteza prevăzută în alin. 1 al art. 147 din Constituţie, dacă, deci, în intervalul de 45 zile Parlamentul şi Guvernul pun în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, nu mai operează “încetarea efectelor juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale” a dispoziţiilor declarate neconstituţionale. Încetarea efectelor juridice este o sancţiune de drept constituţional sui generis şi nu este aplicabilă decât dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: (1) Guvernul sau Parlamentul nu pun în acord cu prevederile Constituţiei dispoziţiile “sancţionate” de Curtea Constituţională şi (2) ea survine numai după expirarea unui termen de 45 de zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.

Dar care este soluţia per a contrario? Ce se întâmplă dacă nu mai operează “încetarea efectelor juridice”, dacă, deci, Parlamentul sau Guvernul procedează în termenul de 45 de zile la modificarea actului normativ emis, în sensul deciziei Curţii Constituţionale?

Răspunsul, pertinent, poate fi găsit într-un articol recent din doctrină: “Termenul de 45 de zile a fost stabilit pentru a oferi posibilitatea autorităţii publice direct afectată de ineficienţa juridică a unui act normativ propriu să îşi corecteze soluţia normativă şi să o plaseze în limitele constituţionale fără ca, aparent, ea să fie silită să adopte un nou act normativ; acelaşi (subl. noastră) act va reintra în vigoare la expirarea termenului de 45 de zile dacă conţinutul său normativ a fost corijat. Cu toate acestea, la nivel practic, este vorba de o nouă soluţie normativă adoptată de aceeaşi autoritate publică dar conformă cu Constituţia, aşa cum este aceasta din urmă interpretată prin decizia Curţii Constituţionale. La nivel formal, noua soluţie normativă se exprimă prin aceeaşi manifestare de voinţă ca şi precedenta, fără apariţia unui nou act juridic (subl. noastră).” [2]

Prin urmare, interpretarea per a contrario corectă a art. 147 alin. (1) din Constituţie, operaţiune pe care şi-a dorit, la nivel declarativ, să o realizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este aceea că în cazul în care Parlamentul sau Guvernul pun de acord, în termenul de 45 de zile scurs de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, prevederile declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, atunci acelaşi act va reintra în vigoare la expirarea termenului de 45 de zile.

Pe scurt, soluţia per a contrario la “încetarea efectelor juridice” ale dispoziţiilor normative declarate neconstituţionale este “reintrarea în vigoare” a acestora, “ajustate” însă de emitentul acestora, în sensul deciziei Curţii Constituţionale.

4. Este limpede, deci, că rezultatul la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, i.e., controlul de constituţionalitate al actelor normative abrogate poate fi exercitat de instanţele judecătoreşti, nu putea fi atins prin interpretarea per a contrario a alin. 1 al art. 147 din Constituţie, aşa cum a pretins aceasta. În realitate, Înalta Curte a aplicat procedeul per a contrario nu alineatului 1 al art. 147 din Constituţie, ci… ipotezei pe care o are în vedere acest text, respectiv regimul juridic al legilor, ordonanţelor şi regulamentelor în vigoare declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională. Per a contrario, în opinia instanţei supreme, acest regim juridic nu se aplică şi actelor normative care nu sunt în vigoare, adică actelor normative abrogate. În mod surprinzător şi, de fapt, inacceptabil, Înalta Curte pare să nu sesizeze faptul că ipoteza de la alin. 1 al art. 147 din Constituţie trebuie văzută în legătură intrinsecă cu ipotezele de la alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol.

Art. 147 din Constituţie stabileşte “soarta” actelor normative declarate neocnstituţionale de Curtea Constituţională. Art. 147 trebuie însă interpretat împreună cu art. 146 din Constituţie care stabileşte tipurile de acte normative supuse controlului de constituţionalitate. O lectură şi o interpretare atente ale dispoziţiilor art. 146 din Constituţie permit concluzia că tipurile de acte normative supuse controlului de constituţionalitate, atribuţiile pe care le desfăşoară Curtea Constituţională sunt de o diversitate remarcabilă [3]. De aceea, era practic inevitabilă o reglementare de tipul  celei de la art. 147 din Constituţie. Într-adevăr, având în vedere eterogenitatea actelor normative şi a atribuţiilor Curţii, Constituantul nu putea să dispună în mod nediferenţiat cu privire la soarta fiecăruia dintre actele supuse controlului, ci a prevăzut trei ipoteze distincte prin care este stabilit regimul actelor normative supuse controlului de constituţionalitate.

Numai în acest fel poate fi interpretat art. 147 alin. 1-3 din Constituţie. Prin urmare, ipoteza de la alin. 1 al art. 147, cea a actelor “în vigoare” trebuie văzută în contrast cu ipoteza de la alin. (2), a legilor ”înainte de promulgarea acestora”, şi nicidecum cu ipoteza actelor normative abrogate, aşa cum în mod curios a înţeles Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5. Am putea spune că instanţa supremă a făcut o aplicaţie a metodei per a contrario logico-semantică. Astfel, a considerat că negaţia lui “în vigoare” este “abrogat”, şi nu “înainte de intrarea în vigoare”. Negaţia logică a lui “viu” (în vigoare) este, într-adevăr, “mort” (abrogat) şi nu “nenăscut” (înainte de promulgare).

O interpretare per a contrario autentic juridică nu putea fi realizată decât în măsura în care Înalta Curte ar fi ţinut cont de ipoteza prevăzută la alin. 2 al art. 147 din Constituţie, întrucât contrastul avut în vedere de Constituant în art. 147 era între “viu” (în vigoare) şi “nenăscut” (înainte de promulgare), iar nu între “viu” (în vigoare) şi “mort” (abrogate).

6. Interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nu doar greşită, ci şi forţată, având în vedere că aceasta recurge la mijloace complet inadecvate pentru a atinge un scop inadmisibil în limitele Constituţiei actuale, i.e instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a exercita controlul de constituţionalitate. Astfel, prin aşa-zisa interpretare per a contrario a art. 147 alin. (1) din Constituţie, dar şi mai arbitrară parcă, prin plasarea discuţiei pe tărâmul actelor normative abrogate, Înalte Curte a urmărit să se substituie Curţii Constituţionale.

Înalta Curte pare să formuleze următorul raţionament în legătură cu interpretarea art. 147 alin. (1) din Constituţie: neconstituţionalitatea actelor în vigoare este în sarcina Curţii Constituţionale, în vreme ce neconstituţionalitatea actelor abrogate este în sarcina instanţelor judecătoreşti.

Din această perspectivă, nu doar art. 147 alin. (1) este greşit interpretat de Înalta Curte, ci şi art. 126 (1) din Constituţie, potrivit căruia “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” Deşi art. 126 alin. (1) este menţionat numai cu titlu de “referire” ne putem întreba în ce măsură conţinutul acestuia, coroborat cu art. 147 alin. (1), poate sprijini concluzia Înaltei Curţi potrivit căreia instanţele judecătoreşti au în atribuţie controlul de constituţionalitate a actelor normative abrogate.

În primul rând, este de menţionat că cele două articole au în vedere două instituţii juridice clar distincte, inconfundabile şi cu organisme net distincte care sunt, constituţional, abilitate să le îndeplinească. Este vorba despre instituţia controlului de constituţionalitate, pe de o parte, şi de cea a realizării justiţiei, pe de altă parte. Aşa cum singura jurisdicţie abilitată să efectueze controlul constituţionalităţii legilor în România este Curtea Constituţională, potrivit art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Constituţie, singurele jurisidicţii abilitate în România cu realizarea justiţiei sunt, aşa cum rezultă la fel de neîndoielnic din art. 126 alin. (1) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele ordinare. Prin urmare, ne întrebăm cum de a putut totuşi, în aceste limite constituţionale atât de clare, să ajungă Înalta Curte la concluzia că instanţele judecătoreşti au atribuţii în materia controlului de constituţionalitate a legilor?

O primă explicaţie ar putea pleca de la constatarea că nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale [4] nu au vreo referinţă expresă cu privire la neconstituţionalitatea actelor normative abrogate.

În al doilea rând, Înalta Curte ar fi putut fi indusă în eroare de faptul că instanţele judecătoreşti, în îndeplinirea obiectivului stabilit de art. 126 alin. (1) din Constituţie, aplică şi interpretează Constituţia [5]. S-ar putea spune deci că, măcar parţial, instanţele judecătoreşti şi Curtea Constituţională au atribuţii similare. Din faptul că instanţele au posiblitatea şi, în cele din urmă, în baza art. 126 din Constituţie, obligaţia de a interpreta Constituţia, nu rezultă însă nicio consecinţă cu privire la posibilitatea exercitării, implicit, şi a controlului de constituţionalitate a legilor. Instanţele şi Curtea Constituţională interpretează Constituţia în scopuri distincte: primele pentru a aplica Constituţia [6], iar Curtea Constituţională, care nu aplică niciodată Constituţia, o interpretează pentru a stabili conformitatea cu aceasta a actelor normative inferioare şi a asigura supremaţia legii fundamentale.

7. Pe cât de clară şi neechivocă este regula că instanţa de contencios constituţional nu aplică niciodată Constituţia, pe atât de clară şi neechivocă, din punct de vedere al Constituţiei actuale, este şi aserţiunea că instanţele judecătoreşti, incluzând desigur şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu au niciun fel de atribuţie în materia controlului de constituţionalitate a legilor. De aceea, o decizie prin care Curtea Constituţională ar interpreta Constituţia în sensul că aceasta îi conferă autoritatea de a aplica Constituţia ar fi la fel de stranie şi inacceptabilă pe cât este decizia Înaltei Curţi prin care instanţele judecătoreşti sunt considerate abilitate de Constituţie să efectueze un control de constituţionalitate, fie el şi unul ce are ca obiect acte normative abrogate.

Interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat-o art. 126 alin. (1) şi art. 147 alin. (1) din Constituţie, în sensul consacrării dreptului instanţelor judecătoreşti de a verifica constituţionalitatea actelor normative abrogate, încalcă art. 142 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 care consfiinţesc şi confirmă rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei. Curtea Constituţională este unica autoritate în materia contenciosului constituţional şi de aceea nici măcar nu se pune problema distincţiei dintre controlul actelor în vigoare şi al celor abrogate. Nicio altă jurisdicţie sau autoritate publică nu pot exercita controlul de constituţionalitate, indiferent că este vorba de acte în vigoare sau abrogate.

8. În finalul acestui scurt material, pentru evitarea oricărei neînţelegeri privind intenţia cu care a fost scris, precizăm că nu pledăm pentru inoportunitatea existenţei în România a controlului de constituţionalitate a actelor normative abrogate (sau a celor în vigoare) de către instanţele judecătoreşti. Obiectul criticilor noastre are în vedere depăşirea limitelor constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia dată în recursul în interesul legii [7]. Dacă instanţa supremă doreşte să instituie pe cale pretoriană un astfel de control credem că fundamentarea legală ar trebui să fie mult mai solidă decât cea arătată în decizia mai sus analizată. Apreciem că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ediţia 2009, ar putea să invidieze din punct de vedere al argumentării juridice Curtea de Casaţie, ediţia 1912, care în celebra “afacere a tramvaielor” s-a dovedit cu mult mai ingenioasă şi persuasivă.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008[2] A se vedea Elena-Simina Tănăsescu, comentariu la decizia CCR nr. 62/2007 în Curierul judiciar, nr. 4/2007, p. 12

[3] Acest aspect este, în sine, un subiect interesant care merită o tratare separată. În acest material ne rezumăm la a pune în evidenţă, cu titlu de exemplu, că între atribuţia Curţii Constituţionale de la lit. d) şi cea de la lit. e) ale art. 146 din Constituţie sunt deosebiri semnificative.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 101 din 22 mai 1992 şi republicată succesiv în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 187 din 7 august 1997 şi nr. 643 din 16 iulie 2004

[5] Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1014/2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007: ”Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii”.

[6] Nu este aici momentul pentru a ne opri asupra temei privitoare la caracterul de lege aplicabilă al Constituţiei. Menţionăm doar că decizia Curţii Supreme a S.U.A. Madison vs. Marbury din 1803 a consacrat ideea că Constituţia are caracter de lege.

[7] De altfel, deloc surprinzător, Curtea Constituţională a sancţionat, la iniţiativa Preşedintelui României, acest ”comportament” al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Vom reveni în RNSJ cu un nou material în care vom analiza, cu privire la acest aspect, decizia Curţii Constituţionale nr. 838/2009 referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.


Cosmin Văduva*

* din anul 2010 avocat colaborator in cadrul Dragomir si Asociatii SCA

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Recursul in interesul legii privind salarizarea organelor autoritati judecatoresti – o noua „afacere a tramvaielor”?”

  1. bubbles spune:

    Demersul este dramatic, uşor shakespearean si vorbele sunt meşteşugite. Totuşi, din punctul meu de vedere este demn de o cauză mai bună, intrucat personal m-am trezit cu dubii existentiale majore, dupa actul I: 1. A fi sau a nu fi viu sau mort! 2. A fi sau a nu fi conceput (dar nenăscut) sau neconceput! Astfel:
    De ABROGAT se abrogă multe tipuri de acte normative, dar DE PROMULGAT se promulgă numai legile. Iar, moartea juridică a actelor normative (lipsirea de efecte, pierderea „vigorii”), nu se reduce doar la abrogare. De asemenea, controlul posterior nu este ca cel anterior şi invers.
    Mai nou, asa cum s-ar putea intelege din articol, se promulgă şi ordonanţele si regulamentele, având în vedere că şi acestea din urmă pot face obiectul excepţiei, respectiv controlului de constituţionalitate? Altefel spus – ca variaţiuni pe „contrastul” propus de autor: o ordonanta care nu este in vigoare, este inainte de promulgare? Sau o ordonanta in vigoare este dupa promulgare? Dar o lege abrogata, deci moarta, este prin contrastul propus, totusi „in vigoare”, pentru faptul ca nu mai este inainte de promulgare? Dar o lege adoptată, dar abrogată, mai înainte de intrarea în vigoare, este prin contrastul propus, totusi „in vigoare”, pentru faptul ca nu mai este inainte de promulgare? Despre ordonanta sau regulamentul care nu cunosc deci procedura promulgarii, ce am mai putea spune aplicand interpretarea autorului?
    În faţa instanţelor judecătoreşti nu se ridică decât excepţii de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele. În ceea ce priveşte legile, bineînţeles că acestea se referă la cele promulgate, publicate în Monitorul Oficial şi intrate în vigoare. În ceea ce priveşte ordonanţele, de asemenea, excepţiile se referă la cele publicate în M.Of si intrate in vigoare. Dar, în ambele cazuri, la momentul ridicării excepţiei, legea sau ordonanţa, pot să mai fie în vigoare sau nu. În primul caz, instanţa sesizează Curtea Constituţională. Se ridică întrebarea, ce face instanţa în cel de-al doilea caz?
    Sintagma în „vigoare” prevăzută în art. 147 alin. 1 din Constituţie (in partea introductiva care enumera actele), se referă la CONTROLUL POSTERIOR intrarii in vigoare a TREI CATEGORII de acte : lege, ordonanţă şi regulament – deci publicate in M.Of. intrate in vigoare si active. De asemenea, alin. 1 reglementează EFECTELE deciziilor Curţii pronunţate în soluţionarea prin admitere a excepţiilor privind legile şi ordonanţele in vigoare şi în verificarea constituţionalităţii regulamentelor in vigoare.
    Dispozitiile art. 147 alin. 2, este evident că se referă la o altă ipoteză şi la O SINGURĂ CATEGORIE de acte din cele trei, respectiv numai la lege înainte de promulgarea acesteia (iar nu si la ordonantele si regulamentele aratate la alin. 1) şi la CONTROLUL ANTERIOR de neconstituţionalitate, realizat bineînţeles anterior intrarii in vigoare a legii. Este totusi probabil ca respectiva lege sa nu fie niciodata promulgata si deci, sa nu intre vreodata in vigoare, sau promulgata si abrogata inainte de intrarea in vigoare.
    1. Autorul spune: „O interpretare per a contrario autentic juridică (a disp. art. 147 alin. 1 din Constitutie) nu putea fi realizată decât în măsura în care Înalta Curte ar fi ţinut cont de ipoteza prevăzută la alin. 2 al art. 147 din Constituţie, întrucât contrastul avut în vedere de Constituant în art. 147 era între “viu” (în vigoare) şi “nenăscut” (înainte de promulgare), iar nu între “viu” (în vigoare) şi “mort” (abrogate).”
    Tinand cont de aceasta ipoteza, punctul meu de vedere este in continuare, urmatorul:
    Greşit! Cele doua controale sunt distincte, se completeaza, nu opun ipoteze si nu „contrastează”. Posterioritatea controlului se defineste intotdeauna prin raportare la perioada ulterioara intrarii in vigoare (a trei tipuri de acte), iar anterioritatea controlului se defineste prin raportare la perioada doar premergatoare promulgarii, respectiv a unei eventuale intrari in vigoare (doar a legii).
    Prin urmare, OPUSUL unei legi, ordonanţe sau al unui regulament în vigoare – trei acte, care fac obiectul numai al controlului posterior (la care se refera alin. 1), prin interpretarea per a contrario, nu este prin contrast o lege – un act, inainte de promulgare, care face obiectul numai al controlului anterior (la care se refera alin. 2), ci: o lege, o ordonanţă sau un regulament care nu mai sunt active, a căror existenţă după intrarea în vigoare, a fost afectată de anumite EVENIMENTE LEGISLATIVE ULTERIOARE : abrogarea, suspendarea, expirarea termenului de aplicare – după caz.
    Căci, dacă în cazul legii s-ar putea afirma că opusul lui „în vigoare” poate fi şi „înainte de promulgare”, existând control anterior şi posterior, în cazul ordonanţelor şi regulamentelor, la care nu există promulgare, care este opusul lui „în vigoare”? Răspunsul este unul singur, legat de viitor iar nu de trecut, fiind indisolubil legat numai de evenimentul legislativ ulterior care lipseşte de efecte aceste acte, ele nemaifiind în vigoare. Acest răspuns este în egală măsură corect şi în ceea ce priveşte legile.
    Dansul cu întreg articolul art. 147 alin. 1 din Constituţie, este exotic, artă pentru artă şi inutil, fiind evident că ÎCCJ făcea trimitere la partea introductivă cu valoare de enunţ a alineatului respectiv, neexistând elemente care să susţină speculaţiile referitoare la o eventuală interpretare per a contrario a celorlalte dispozitii constituţionale privind: publicarea, intervalul de 45 de zile, suspendarea, încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor constatate neconstituţionale.
    2. Autorul mai spune: „Curtea Constituţională este unica autoritate în materia contenciosului constituţional şi de aceea nici măcar NU SE PUNE PROBLEMA DISTINCŢIEI DINTRE CONTROLUL ACTELOR ÎN VIGOARE ŞI AL CELOR ABROGATE. nicio altă jurisdicţie sau autoritate publică nu pot exercita controlul de constituţionalitate, INDIFERENT CĂ ESTE VORBA DE ACTE ÎN VIGOARE SAU ABROGATE.”
    Or, se ridică întrebarea: dacă într-o cauză se invoca neconstituţionalitatea unei legi intrata in vigoare si ulterior abrogata – aplicabilă la un moment dat raportului juridic dedus judecăţii, ce are instanţa de făcut în raport cu disp. art. 29 alin. 1 si 6 din Legea 47/1992? Sesizează sau nu Curtea Constituţională? Legea, deşi abrogată, va trebui să fie socotită totuşi „în vigoare”, pentru că s-a născut, nefiind inainte de promulgare, ci dupa? (asa s-ar putea intelege din spusele autorului, in sensul ca „in vigoare” este opusul sintagmei „inainte de promulgare”) Nu! Dar dacă excepţia se referă la o ordonanţă abrogată, care bineînţeles că nu cunoaşte procedura promulgării?
    Având în vedere totuşi, interpretarea consacrată a acestor dispoziţii legale, instanta va constata că actul respectiv nu este în vigoare, va socoti excepţia inadmisibilă şi va respinge cererea de sesizare a Curţii, in baza art. 29 alin. 6 din lege. Şi ce va face cu excepţia? Va refuza să se pronunţe asupra apărărilor si sustinerilor părţii, va refuza să judece „excepţia” netrimisă Curţii, sub cuvânt că legea nu prevede sau ca este neîndestulătoare? Cat de dreapta va fi solutia finala ?
    Oricum din interpretarea disp. art. 147 alin. 1 partea introductivă şi art. 29 alin. 1şi 6 din Legea 47/1992, rezulta: Curtea se pronununta asupra excepţiilor vizând legile şi ordonanţele ÎN VIGOARE. Per a contrario, nu se pronunta asupra celor vizand legile si ordonantele care nu mai sunt in vigoare. Si este logic sa fie asa! Numai in ceea ce priveste aceste acte normative in vigoare, in cazul admiterii exceptiei, se pune problema intervalului de 45 zile in care Parlamentul şi Guvernul pot pune în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar si cea a suspendarii sau incetarii efectelor juridice ale dispozitiiilor constatate neconstitutionale.
    Bineinteles ca, in cazul unei ordonante sau legi abrogate, dar in legatura cu care s-a ridicat in fata instantei o problema de neconformitate cu Constitutia, chiar si daca s-ar solutiona de Curtea Constitutionala, ce efecte ar avea o decizie de admitere? Parlamentul sau Guvernul ar trebui sa modifice un text abrogat pentru a-l pune in acord cu Constitutia? Sau, textul desi abrogat, se suspenda timp de 45 de zile si apoi dispozitiile desi abrogate, isi mai inceteaza o data efectele juridice, daca nu este operata modificarea legislativa? Este absurd!
    Să înţelegem oare atunci că legiuitorul a stabilit: 1. control anterior la legi 2. control posterior la legi, ordonanţe şi regulamente în vigoare şi 3. în lipsa unei reglementări care să instituie exercitarea controlului de către Curte şi asupra legilor si ordonantelor care nu mai sunt în vigoare, a stabilit aprioric faptul că aceste acte sunt indiscutabil conforme cu Constituţia? Absurd! Deci: Curtea nu poate si nici nu trebuie sa se pronunte. (controlul nu ar avea niciun efect asupra actului). Aprioric, este absurd a fi socotite constitutionale, pe motiv sa zicem, ca nu au fost declarate neconstitutionale in vigoare fiind. In aceste conditii, ce au instantele de judecata de facut? Sa fie aceasta oare o denegare de dreptate asumata ca o fatalitate?
    În concluzie, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor legale in discutie, rezulta ca opusul sintagmei „în vigoare” care se referă la lege şi ordonanţă, atunci când vorbim de excepţia de neconstituţionalitate care se ridică în faţa instanţei de judecată, este întotdeauna inactiv, eventual „abrogat”, iar nu nepromulgat, respectiv nenascut, iar Curtea nu exercita controlul privind actele care nu mai sunt in vigoare. In acelasi timp, este la fel de adevărat că o lege nepromulgată, nu a fost şi nu este în vigoare. Admiţând prin absurd că s-ar ridica vreodată vreo excepţie în instanţă privind o lege nepromulgată, aceasta nu ar avea pur şi simplu obiect, fiind inadmisibila. De asemenea, opusul sintagmei „înainte de promulgare” bineînţeles că este „după promulgare”, dar nu intodeauna „ în vigoare”, legea putand fi si abrogata dupa adoptare si inainte de intrarea in vigoare. Altfel, să fim serioşi, raportat la antecedenţa cauzală si la succesiunea in timp a evenimentelor, opusul lui nenăscut – care înseamnă doar conceput, este neconceput, iar nu viu. Iar opusul lui viu este mort, iar nu nenăscut.
    Deci, una-i una, alta-i alta. Controlul anterior al Curţii este unul şi se referă numai la legi inainte de promulgare (art. 147 alin. 2). Controlul posterior al Curţii este altul şi se referă la legi, ordonanţe şi regulamente ÎN VIGOARE, (art. 147 alin. 1), rezolvând-se excepţiile de/ controlul de neconstituţionalitate (legi şi ordonanţe/regulamente).
    Prin urmare, în cazul instanţelor, întotdeauna „în vigoare” înseamnă pur şi simplu intrat in vigoare si „activ”, (incluzându-se şi cazul care se referă la „neabrogat”). De asemenea, abrogat dupa intrarea in vigoare, înseamnă că nu mai este în vigoare şi nefiind în vigoare, fie că este ordonanţă abrogată, fie lege promulgată şi abrogată, o astfel de dispoziţie legală nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ce se soluţionează de Curtea Constituţională, potrivit art. 29 alin. 1 şi 6 din Legea 47/1992. SAU ŞI ACEASTĂ LEGE ESTE NECONSTITUŢIONALĂ?
    In aceeasi ordine de idei, se mai ridică întrebarea legata şi de actele normative care nu sunt in vigoare ca urmare a intervenirii altor evenimente legislative ulterioare intrarii in vigoare, respectiv cine se pronunţă asupra conformităţii cu Constituţia a actelor normative suspendate – în timpul suspendării (care nu sunt în vigoare pe durata suspendării)? Sau cine se pronunta asupra conformităţii cu Constituţia a actelor normative temporare ( cu aplicare limitată în timp), după expirarea termenului de aplicare?
    Oare SOLUŢIA propusă de autorul articolului, (enuntata ca pe un soi de axioma ale carei subtilitati nu au fost patrunse de cea mai inalta dintre instantele „ordinare”, asa cum ţine să sublinieze acesta), în sensul că opusul lui „în vigoare” este „nepromulgat”, „înainte de promulgare” sau „nenăscut” ( a se vedea contrastul indicat de autor dintre art. 147 alin. 1 şi alin. 2) – ESTE VALABILĂ ŞI ÎN ACESTE CAZURI? NU! Şi atunci, opusul lui „în vigoare” este: ABROGAT, SUSPENDAT SAU ÎNCETAT APLICABILITATEA ÎN TIMP (la actul temporar). In aceste cazuri, Curtea nu se pronunta, iar instanta nu poate sa refuze sa judece, riscand denegarea de dreptate si are rolul de a se pronunta.
    Astept Actul II. Sper să nu urmeze: Mult zgomot pentru nimic.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate