Inceputul termenului pentru depunerea plangerii prealabile in cazul infractiunilor continuate sau continue
8 noiembrie 2009 | JURIDICE.ro, Cristina Duvlea
1. În legislaţia noastră, recursul în interesul legii a fost introdus prin art. 13 din Legea privind Curtea de Casaţie, intrată în vigoare în 1851. Ulterior, textul a fost abrogat prin Decretul nr. 132 din 2 aprilie 1949 pentru organizarea judecătorească. De fapt, acest act normativ a abrogat întregul capitol al recursurilor speciale şi a introdus în locul acestora ”cererea de îndreptare”.
Această cale de atac extraordinară a primit în final, prin Decretul nr. 471/1957, denumirea de ”recurs în supraveghere”.
Doctrina vremii [1] definea recursul în supraveghere ca fiind o cale extraordinară de atac prin care procurorul general al Republicii Populare Române sesizează Tribunalul Suprem în vederea examinării unor hotărâri definitive în cadrul procedurii de supraveghere.
2. Prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală [2], a fost introdus în Codul de procedură penală recursul în interesul legii, acesta fiind conceput ca un instrument de îndrumare a jurisprudenţei.
Având în vedere existenţa practicii neunitare a instanţelor judecătoreşti, legiuitorul român a adus o nouă modificare Codului de procedură penală, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi [3], astfel că art. 4142 C. pr. pen. a fost completat în sensul că dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemelor de drept judecate ca urmare a promovării recursul în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe.
În articolul de faţă prezentăm o situaţie specială soluţionată printr-un recurs în interesul legii referitor la termenul pentru depunerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue.
3. Deşi art. 284 C. pr. pen. este cât se poate de clar, precizând că: ”în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că e necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul”, instanţele de judecată au avut opinii diferite.
Astfel, unele instanţe au considerat că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracţiunii.
Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că acest termen curge din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, cu motivarea că art. 284 C. pr. pen. nu distinge între infracţiunea continuată, continuă sau simplă, instantanee.
4. Fiind un act de sesizare, devine deosebit de importantă stabilirea momentului din care începe să curgă termenul de 2 luni în vederea depunerii plângerii prealabile, pentru a se asigura atât persoanei vătămate, cât şi făptuitorului, posibilitatea să-şi exercite drepturile specifice poziţiei lor procesuale.
În acest sens, în planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C. pen.), iar în planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f C. pr. pen.).
Rezultă, din analiza dispoziţiilor legale menţionate, că plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă – substanţială şi procedurală –, iar termenul de 2 luni are o esenţă substanţială şi o reglementare de natură procedurală.
Ca urmare, în cazul în care persoana vătămată nu cunoaşte identitatea făptuitorului în momentul săvârşirii faptei, pentru a nu se ajunge la decăderea acesteia din dreptul de a face plângere, legiuitorul a prevăzut un termen care curge din mometul aflării identităţii acestuia.
5. ”Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare. Epuizarea infracţiunii continue este dată de momentul intervenţiei unei forţe contrare” [4].
Infracţiunea continuă se identifică după elementul material al laturii obiective, ce presupune o acţiune sau inacţiune ce durează în timp, precum: ”deţinerea”, ”reţinerea”, ”purtarea”, ”conducerea unui autovehicul” [5].
Infracţiunea continuată se caracterizează ”prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni” [6].
Astfel, constituie infracţiune continuată furtul unor materiale de construcţie de pe un şantier, prin acte repetate de sustragere de către acelaşi infractor [7].
6. Analizând comparativ cele două tipuri de infracţiuni, rezultă că pentru începerea curgerii termenului pentru formularea plângerii prealabile nu este necesară epuizarea infracţiunii, fiind suficient să fi început comiterea acesteia (în cazul infracţiunii continue) ori să se fi comis prima acţiune (în cazul infracţiunii continuate), cu îndeplinirea evidentă a condiţiei ca persoana vătămată să fi cunoscut pe autor.
Mai mult, dispoziţiile art. 284 alin. 1 C. pr. pen. nu conţin niciun fel de distincţie referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii, ceea ce înseamnă că aceste dispoziţii se aplică indiferent dacă infracţiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, termenul curgând fără nici un fel de diferenţiere din momentul cunoaşterii făptuitorului.
7. Din considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008 [8], a admis recursul în interesul legii, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 284 C. pr. pen., cu privire la data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate şi continue.
Aşa cum a stabilit instanţa supremă, soluţia care se impune este aceea că termenul de 2 luni prevăzut de art. 284 alin. 1 C. pr. pen. poate să curgă:
– din momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoaşterii făptuitorului;
– din momentul cunoaşterii făptuitorului, moment care se poate situa după momentul consumării, până la cel al epuizării;
– din momentul epuizării infracţiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoaşterea făptuitorului, caz în care nu trebuie depăşit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Altă soluţie nu poate fii acceptată deoarece s-ar crea, pe cale judiciară, un alt termen, mai lung decât cel prescris de legiuitor, dacă persoana vătămată ar formula plângere prealabilă în termen de 2 luni de la momentul epuizării infracţiunii, iar nu în termen de 2 luni din momentul în care a cunoscut identitatea făptuitorului.
[1] A se vedea G. Porumb, Tratat de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 112
[2] publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 141 din 1 iulie 1993
[3] publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 677 din 7 august 2006
[4] A se vedea C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Casa de Editură şi Presă ”Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1995, p. 194
[5] Idem, p. 195
[6] Idem, p. 196. Art. 41 alin. (2) C. pen.: ”Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.”
[7] Ibidem
[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008
av. Cristina Duvlea, Baroul Gorj
* acest text a fost prezentat în cadrul conferinţei „Forţa juridică a hotărârilor pronunţate în recursul în interesul legii„
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
