Secţiuni » Jurisprudenţă
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legii
Curţi de apelTribunaleJudecătorii
ÎCCJ. Recurs în interesul legii
JURIDICE
 1 comentariu

Aspecte privind constitutionalitatea recursului in interesul legii si a deciziilor pronuntate in aceasta procedura
08.11.2009 | JURIDICE.ro, Marius Andreescu

JURIDICE - In Law We Trust

I. Regimul juridic al recursului în interesul legii şi al deciziilor pronunţate în această procedură

1. Aşa cum arată chiar denumirea acestuia şi astfel cum rezultă şi din dispoziţiile legale în materie (art. 4142 C. pr. pen. şi art. 329 C. pr. civ.), recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces, ci are ca scop asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legilor substanţiale şi de procedură pe întreg teritoriul ţării.

O astfel de instituţie juridică nu ar fi necesară dacă toate recursurile s-ar judeca de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Într-o asemenea ipoteză, instanţa supremă ar putea realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Reglementările normative în vigoare stabilesc însă şi competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel de a soluţiona recursul, ceea ce creează posibilitatea unor interpretări diferite şi chiar greşite a legilor.

Prin urmare instituţia juridică a recursului în interesul legii are scopul de a asigura în mod unitar, la nivelul întregii ţări, respectarea voinţei legiuitorului exprimată în spiritul şi litera legii.

2. Considerăm că natura juridică a recursului în interesul legii nu rezultă numai din dispoziţiile procedurale  penale şi civile care îl consacră.

În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie ”Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanţa supremă îndeplineşte atribuţia constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. De aceea, recursul în interesul legii nu este numai o instituţie procedurală civilă şi penală, dar, în acelaşi timp, este o instituţie care îşi are fundamentul juridic în norma constituţională mai sus menţionată.

3. Natura constituţională a recursului în interesul legii are două consecinţe importante.

Prima consecinţă se referă la obligaţia legiuitorului de a reglementa în procedura civilă şi penală instrumentul juridic prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi poată îndeplini atributul constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către toate instanţele de judecată. În acest sens, legiuitorul are la dispoziţie două posibilităţi: prima ar fi să reglementeze competenţa exclusivă a instanţei supreme de a soluţiona toate recursurile, iar cea de-a doua, să păstreze procedura reglementată în prezent, a recursului în interesul legii. Dispoziţia constituţională cuprinsă în art. 126 alin. (3) din Constituţie reprezintă şi o garanţie a legii fundamentale. Dat fiind principiul conformităţii întregului drept cu normele constituţionale, legiuitorul nu poate reglementa competenţa materială a instanţei supreme fără să instituie şi instrumentul procedural prin care aceasta să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti.

Cea de-a doua consecinţă se referă la necesitatea conformităţii deciziilor pronunţate în această procedură cu normele constituţionale. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să se rezume strict la interpretarea legii. Instanţa supremă nu poate completa, modifica sau abroga norme cuprinse în lege. În caz contrar se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat explicit de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece instanţa ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi s-ar manifesta ca o autoritate legiuitoare. Regula conformităţii cu normele constituţionale are în vedere şi celelalte dispoziţii ale Constituţiei.

4. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin care se soluţionează recursurile în interesul legii, sunt obligatorii şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, fiind aduse la cunoştinţă şi de Ministerul Justiţiei. Interpretarea şi aplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunţă numai în interesul legii, nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat diferit în chestiunea judecată şi nici cu privire la situaţia părţilor din proces. Potrivit dispoziţiilor art. 329 C. pr. civ. şi art. 4142 C. pr. pen., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

5. Se pune problema dacă deciziile pronunţate de instanţa supremă în această procedură sunt izvoare formale ale dreptului. În mod constant în literatura de specialitate noţiunea de izvor al dreptului este definită ca fiind ”formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat” [1].

În opinia noastră, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi izvoare ale dreptului deoarece nu pot conţine norme de drept. De altfel, în sistemul nostru juridic  jurisprudenţa nu este izvor formal al dreptului.

Totuşi, legea prevede caracterul obligatoriu al acestor decizii. Instanţele trebuie să se conformeze interpretării legii realizate de către instanţa supremă, în caz contrar, o hotărâre pronunţată cu încălcarea soluţiilor stabilite prin deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii, fiind nelegală, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Apreciem ca fiind utilă distincţia realizată în literatura de specialitate între sursele dreptului şi izvoarele dreptului [2]. Obligativitatea stabilită de lege pentru această categorie de decizii ale instanţei supreme nu le oferă calitatea de izvoare de drept, dar ele pot fi considerate o sursă a dreptului. Pentru aceleaşi argumente, tot o sursă a dreptului, iar nu izvoare de drept, sunt şi deciziile Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiile articolului 147 alin. (4) din Constituţie ”sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

6. Un alt aspect pe care îl analizăm se referă la momentul de la care deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii produc efecte juridice.

Potrivit dispoziţiilor procedurale ”deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.  Acestea se aduc la cunoştinţa instanţelor şi de Ministerul Justiţiei” [3].

Din interpretarea dispoziţiilor legale rezultă că aceste decizii nu pot produce efecte juridice de la pronunţare, iar efectele lor sunt numai pentru viitor.

Publicarea deciziilor pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi comunicarea lor instanţelor de către Ministerul Justiţiei nu pot fi considerate ca momente de la care încep să producă efecte juridice, deoarece legiuitorul nu a prevăzut în mod expres acest lucru şi, mai mult, nici unul dintre procedeele mai sus amintite nu au în prezent în dreptul român valoarea juridică a actului comunicării sau publicării.

Considerăm că momentul de la care deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii produc efecte juridice este cel al publicării în Monitorul Oficial. Această soluţie este impusă de caracterul general obligatoriu al deciziilor, precum şi de calitatea lor de sursă a dreptului, ceea ce evident le diferenţiază sub aspectul naturii juridice de alte categorii de hotărâri judecătoreşti.

II. Competenţa instanţelor judecătoreşti de a garanta supremaţia Constituţiei

7. Un act juridic neconstituţional este un act emis cu exces de putere.

Neconstituţionalitatea unui act juridic poate fi constatată de către o instanţă de judecată, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– instanţa să îşi exercite atribuţiile în limitele competenţei prevăzute de lege;
– actul juridic poate fi individual sau normativ, poate avea un caracter obligatoriu ori facultativ;
– să nu existe în cauză competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actului juridic;
– soluţionarea cauzei să depindă de actul juridic ce este criticat pentru neconstituţionalitate;
– să existe o motivaţie pertinentă, suficientă şi rezonabilă a instanţei privind neconstituţionalitatea actului juridic.

În cazul îndeplinirii cumulative a acestor condiţii nu sunt depăşite limitele atribuţiilor instanţelor judecătoreşti, ci dimpotrivă, se aplică principiul supremaţiei Constituţiei şi se dă eficienţă rolului judecătorului de a aplica şi interpreta corect legea.

8. Sunt însă necesare câteva precizări.

Astfel, în legătură cu conceptul de supremaţie a constituţiei, în literatura de specialitate s-a afirmat cu deplin temei: ”Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei, nu numai în sistemul de drept, ci în întreg sistemul social, politic al unei ţări. Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ complex, dar bineînţeles şi importante consecinţe statale şi juridice” [4].

Conceptul de supremaţie a constituţiei este exprimat normativ de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie: ”Nimeni nu este mai presus de lege”.

9. Există consecinţe juridice ale supremaţiei constituţiei. Pentru analiza noastră interesează una dintre acestea, şi anume: conformitatea întregului drept cu constituţia.

Orice act juridic trebuie să fie conform cu normele constituţionale, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul său.

Mai mult, nerespectarea acestei consecinţe atrage nulitatea dispoziţiilor în cauză, cuprinse în orice act juridic. ”Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi a supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză” [5].

Eventuala neconcordanţă a normelor sau dispoziţiilor dintr-un act juridic cu prevederile constituţionale poate fi constatată pe calea controlului de constituţionalitate sau de către orice autoritate publică, în limitele exercitării competenţelor conferite de lege.

S-ar putea pune întrebarea dacă recunoaşterea competenţei instanţelor judecătoreşti de a cenzura actele juridice neconstituţionale contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale [6], potrivit cărora ”Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România”?

Considerăm că răspunsul este negativ, deoarece competenţa exclusivă a instanţei noastre constituţionale se referă la actele juridice normative, prevăzute expres şi limitativ de Constituţie şi Legea nr. 47/1992, respectiv: legi înainte de promulgare, legi, ordonanţe ale guvernului, regulamentele Parlamentului, iniţiative legislative de revizuire a Constituţiei [7].

În ceea ce priveşte toate celelalte acte juridice, individuale sau normative, instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra constituţionalităţii lor, bineînţeles în limitele competenţei materiale conferite de lege.

10. În literatura de specialitate [8] s-a afirmat că una dintre garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei este controlul general al aplicării Constituţiei. Această activitate abilitează toate autorităţile statului, inclusiv instanţele judecătoreşti, în conformitate cu competenţa stabilită de lege, de a verifica în ce măsură exercitarea unor atribuţii sau actele juridice sunt conforme cu normele constituţionale.  Referindu-se la controlul general al aplicării Constituţiei, ca garanţie a supremaţiei Constituţiei, profesorul Ioan Muraru afirma: ”El reprezintă prima garanţie juridică a supremaţiei constituţiei şi se manifestă la nivelul tuturor actelor juridice dintr-un sistem de drept, în primul rând prin modalităţile de verificare a condiţiilor de fond şi de formă ale actelor emise de autorităţile statului. Acest control este general, în sensul că el cuprinde toate formele activităţii statale şi este efectiv, adică se concretizează prin toate formele şi căile de control statornicite într-un stat” [9].

O astfel de soluţie este justificată şi în raport cu rolul judecătorului în statul de drept: acela de a interpreta şi aplica legea [10].

Realizarea acestei misiuni constituţionale, deosebit de importante şi dificile în acelaşi timp, impune judecătorului să aplice legea respectând principiul supremaţiei Constituţiei, prin urmare să controleze constituţionalitatea actelor juridice care formează obiectul litigiului dedus judecăţii sau care se aplică soluţionării cauzei. Aplicarea actelor juridice se realizează de judecător ţinând cont de forţa lor juridică şi cu respectarea principiului supremaţiei Constituţiei. În acest sens trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [11] care obligă magistraţii ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii.

11. O altă problemă este aceea de a şti care sunt soluţiile pe care instanţele judecătoreşti le pot pronunţa, cu respectarea condiţiilor mai sus arătate, atunci când constată neconstituţionalitatea unui act juridic. În acest sens, pot exista două situaţii.

11.1. Într-o primă ipoteză, instanţele pot fi învestite direct cu verificarea legalităţii unui act juridic, aşa cum este cazul instanţelor de contencios administrativ. În acest caz, instanţele judecătoreşti pot constata prin hotărâre nulitatea absolută a actelor juridice, pe motiv de neconstituţionalitate.

Cealaltă situaţie are în vedere ipoteza în care instanţele nu sunt învestite în mod nemijlocit cu verificarea actului juridic criticat pentru neconstituţionalitate, dar acel act juridic se aplică în soluţionarea cauzei deduse judecăţii. În acest caz, instanţele nu mai pot dispune anularea actului juridic neconstituţional, însă nu îl vor mai aplica pentru soluţionarea cauzei. Această soluţie este oarecum similară cu aceea pe care o puteau adopta instanţele de drept comun, atunci când rezolvau o excepţie de nelegalitate a unui act administrativ, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ [12].

11.2. Practica judiciară recentă ne oferă un exemplu edificator în acest sens. Astfel, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia nr. 398/R/08.07.2008 [13], a admis recursul penal declarat de petenta D.G.F.P. Vâlcea, împotriva sentinţei penale nr. 55/F/26.03.2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea. A casat în totalitate hotărârea recurată. Rejudecând cauza, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen., a admis plângerea formulată de petentă, a desfiinţat rezoluţia nr. 1416/P/10.12.2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi a trimis cauza spre judecare la Tribunalul Vâlcea. Pentru tema noastră de cercetare interesează considerentele acestei hotărâri, în care instanţa a examinat constituţionalitatea deciziei nr. 48/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis un recurs în interesul legii.

11.3. Fiind sesizată cu interpretarea dispoziţiilor prevăzute de art. 2781 alin. 8 lit. c C. pr. pen., instanţa noastră supremă a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că ”În cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c din Codul de procedură penală”.

Concluzionând că această decizie se aplică soluţionării cauzei, instanţa de recurs a examinat regimul juridic aplicat acestei decizii, precum şi constituţionalitatea acesteia.

11.4. Un prim aspect reţinut de instanţa de recurs, cu care ne exprimăm acordul, este acela că decizia nr. 48/2007 a instanţei supreme [14], nefiind motivată şi nici publicată în Monitorul Oficial, la data pronunţării deciziei de către curtea de apel, nu putea produce efecte juridice obligatorii pentru toate instanţele, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 4142 C. pr. pen.

Totodată, instanţa de recurs a făcut o pertinentă distincţie între, pe de o parte, caracterul obligatoriu al deciziilor  pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, iar pe de altă parte, caracterul lor de izvor formal al dreptului.

Curtea de Apel Piteşti a reţinut că, deşi obligatorii, în condiţiile art. 4142 C. pr. pen., aceste decizii nu pot fi izvoare formale ale dreptului, deoarece nu pot conţine norme juridice. ”În consecinţă, decizia nr. 48/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este izvor formal de drept, deoarece instanţa supremă nu este abilitată de legiuitorul constituant să emită norme juridice, ci numai să aplice şi să interpreteze legea. Rezultă chiar din conţinutul art. 4142 alin. 1 Cod procedură penală, că obiectul recursului în interesul legii este acela de a asigura <interpretarea şi aplicarea unitară a legii penale şi a legii de procedură penală pe întreg teritoriul ţări>. Legiuitorul nu recunoaşte competenţa instanţei supreme de a modifica, completa sau abroga dispoziţii  normative.”

Suntem întru totul de acord cu aspectele reţinute de instanţă, mai ales că intervin într-un moment în care doctrina cunoaşte opinii contradictorii în legătură cu momentul în care produc efecte juridice deciziile prin care se soluţionează recursurile în interesul legii, dar şi în ceea ce priveşte natura juridică a acestor decizii.

11.5. Având în vedere aceste premise, Curtea de Apel Piteşti a constatat că prin decizia nr. 48/2007 instanţa supremă a încălcat dispoziţiile art. 4142 alin. (1) C. pr. pen., deoarece prin soluţia pronunţată nu a realizat numai o interpretare a legii, dar a adăugat la lege, stabilind practic o normă juridică. Dacă legiuitorul nu a realizat o astfel de distincţie, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) C. pr. pen., nici judecătorul, respectiv instanţa supremă, în acest caz, nu era competentă să facă o astfel de deosebire. În continuarea raţionamentului, Curtea de Apel Piteşti a constatat că decizia nr. 48/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este neconstituţională, deoarece a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, dispoziţii care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanţa supremă a adoptat o normă juridică şi, prin urmare, a depăşit limitele de competenţă şi a intervenit într-o zonă de atribuţii care sunt rezervate exclusiv autorităţilor statului ce pot adopta norme de drept.

11.6. De asemenea, suntem întru totul de acord şi cu aceste constatări ale Curţii de Apel Piteşti.

Pentru a justifica atribuţia judecătorului de la o instanţă de drept comun, de a examina constituţionalitatea unui act juridic pentru care legea nu prevede competenţa Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Piteşti a făcut referire la principiile mai sus analizate: supremaţia Constituţiei şi obligaţia judecătorului de a interpreta şi aplica legea, ţinând cont de forţa juridică a actelor normative. Dacă judecătorul de la o instanţă de drept comun constată că un act juridic contravine unei norme constituţionale, în baza principiului supremaţiei Constituţiei, nu va da eficienţă şi nu va aplica actul juridic în cauză.

11.7. Prin urmare, instanţa din Piteşti nu a aplicat decizia nr. 48/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cazului cu care a fost învestită.

Apreciem că soluţia instanţei corespunde pe deplin argumentelor expuse de noi mai sus. Evident, deoarece jurisprudenţa nu este izvor de drept, neconstituţionalitatea deciziei instanţei supreme constatată de Curtea de Apel Piteşti produce efecte numai pentru cauza dedusă judecăţii la această instanţă.

Cu toate acestea, considerentele instanţei de control judiciar, mai sus expuse, reprezintă o serioasă atenţionare a magistraţilor instanţei supreme a statului că au obligaţia de a-şi exercita atribuţiile, inclusiv marja de apreciere ”numai în limitele stabilite de Constituţie”. În caz contrar – subliniază Curtea de Apel Piteşti – s-ar putea acredita ideea existenţei unei puteri discreţionare nelimitate a instanţei supreme, cu semnificaţia acceptării încălcării unor norme constituţionale. O astfel de consecinţă este inacceptabilă în statul de drept, atribut care este consacrat expres de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

III. Aspecte privind  controlul de constituţionalitate al deciziilor pronunţate în procedura recursului în interesul legii

12. Incontestabil, controlul judecătoresc constituie o modalitate de garantare a supremaţiei Constituţiei, fapt subliniat şi în literatura de specialitate [15].

Cu toate acestea, competenţa instanţelor judecătoreşti în materie este limitată aşa cum rezultă şi din speţa analizată mai sus. În situaţia în care judecătorul constată, în cadrul unei proceduri civile sau penale, că o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii nu este constituţională, nu va putea să o anuleze, ci are posibilitatea de a nu da eficienţă juridică deciziei în cauza dedusă judecăţii.

13. În concepţia legiuitorului constituant român controlul de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională are ca obiect numai legea, ca act juridic al Parlamentului, sau actele normative cu o forţă juridică egală cu a legii. În legătură cu acest aspect, în doctrină se susţine că problema controlului constituţionalităţii nu se pune în aceiaşi termeni pentru actele juridice cu caracter administrativ sau actele juridice ale instanţelor judecătoreşti. Controlul legalităţii şi implicit al constituţionalităţii actelor juridice emise de autorităţile administrate sau de instanţele judecătoreşti se efectuează în cadrul controlului judiciar, potrivit competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti [16].

O astfel de realitate juridică, care este stabilită de normele Constituţiei, lasă în afara controlului de legalitate şi implicit de constituţionalitate categorii de acte juridice importante. Avem în vedere deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Aşa cum am arătat mai sus, deciziile pronunţate de instanţa supremă în această procedură, prin soluţiile adoptate pot fi neconstituţionale, cel puţin prin depăşirea limitelor puterii judecătoreşti. Neconstituţionalitatea acestor acte juridice ar putea consta şi în restrângerea nejustificată a exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale consacrate şi garantate de Constituţie.

Lipsa controlului de constituţionalitate prin intermediul Curţii Constituţionale asupra deciziilor pronunţate în procedura recursului în interesul legii este de natură să permită excesul de putere în activitatea instanţei supreme, cu consecinţe grave pentru respectarea cerinţelor statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

14. Există şi alte categorii de acte juridice care nu numai că nu fac obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale, dar sunt exceptate şi de la controlul judiciar. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu pot forma obiectul controlului judecătoresc actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi actele de comandament cu caracter militar. Această problemă ar necesita o analiză aparte, însă în acest cadru subliniem numai faptul că realitatea contemporană a demonstrat existenţa unor acte juridice ale executivului în raporturile cu Parlamentul de natură să încalce grav litera şi spiritul Constituţiei. Controlul parlamentar asupra acestor acte nu este suficient pentru a garanta supremaţia Constituţiei şi cerinţele democraţiei şi statului de drept.

15. Pentru tema noastră de cercetare este important să subliniem faptul că există constituţii care consacră competenţa instanţelor constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate nu numai asupra legilor, ci şi asupra altor categorii de acte juridice individuale sau normative.

Astfel, instanţa constituţională din Belgia este competentă să exercite controlul la sesizarea unei  jurisdicţii asupra respectării regulilor de repartizare a competenţelor între autorităţile statului. Tribunalul Constituţional German are competenţa de a exercita controlul ulterior concret asupra unor acte judiciare  sau administrative la sesizarea instanţei sau la sesizarea directă a cetăţenilor, pe calea recursului constituţional. Similar, Constituţia Spaniei din 1978 prevede competenţa instanţei constituţionale ca, pe calea recursului ”de amparo”, să verifice constituţionalitate unor hotărâri judecătoreşti definitive. Edificator este şi exemplul Ungariei, ţară în care Curtea Constituţională exercită controlul a posteriori abstract sau concret asupra actelor delegate şi asupra actelor ministeriale.

16. Toate aceste argumente ne îndreptăţesc să susţinem propunere de lege ferenda ca în perspectiva unei revizuiri a Constituţiei să se prevadă competenţa Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii şi asupra actelor juridice exceptate de la controlul judecătoresc.

Subiecţii de drept îndreptăţiţi a sesiza instanţa constituţională într-o astfel de procedură ar putea  fi: procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului şi instanţele judecătoreşti.


[1] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 26. Pentru dezvoltări a se vedea şi R. Motica, M. Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Editura lma Mater, Timişoara, 1999, p. 101-103; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 75-79.

[2] Pentru dezvoltări a se vedea M. Voicu, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, 2001, p. 33-34.

[3] Art. 4142 alin. (2) C. pr. pen. Asemănător dispune şi art. 329 alin. (2) C. pr. civ.: ”Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.”

[4] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. I, p.61. A se vedea şi M. Andreescu, F. Mitrofan, Drept constituţional. Teoria generală, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2006, p. 61-67

[5] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. I, p. 6

[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004

[7] Pentru dezvoltări a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 268-271 şi M. Andreescu, F. Mitrofan, op. cit., p. 84-87

[8] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. I, p. 65-66, M. Andreescu, F. Mitrofan, op. cit., p. 64-66

[9] I. Muraru , E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. I, p. 65

[10] Potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Constituţie: ”Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Totodată, legiuitorul constituant precizează în art. 126 alin. (3) din Constituţie că ”Înalta Curte de Casatie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii”. Prin urmare, şi celelalte instanţe inferioare în grad au rolul de a interpreta şi aplica legea, potrivit competenţelor stabilite.

[11] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005

[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004

[13] Nepublicată

[14] Privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008

[15] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op .cit., vol. I, p. 68; M. Andreescu, F. Mitrofan, op. cit., p. 61

[16] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, p. 68


dr. Marius ANDREESCU
judecător, Curtea de Apel Piteşti
lector universitar, Universitatea din Piteşti

* acest text a fost prezentat în cadrul conferinţei „Forţa juridică a hotărârilor pronunţate în recursul în interesul legii” – Bucuresti, 6 noiembrie 2009

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Aspecte privind constitutionalitatea recursului in interesul legii si a deciziilor pronuntate in aceasta procedura”

  1. av. daniel cazacu-ganea spune:

    In baza rationamentelor autorului, atunci jurisprudenta CEDO si a CJCE nu are calitatea de izvor de drept intern?! Eu, dimpotriva, cred contrariul.
    Apoi, daca am contesta unele recursuri in interesul legii ca fiind neconstitutionale, am crea un haos juridic, nimeni nu ar mai asculta de nimeni, lucru de care nu suntem chiar atit de departe..
    Ii recomand autorului sa se informeze despre opiniile prof.C.L.Popescu (si nu numai) despre ultimele decizii ale Curtii Constitutionale….si caracterul lor..
    Orice decizie, recurs in interesul legii, etc, poate fi pus la indoiala.
    Asadar, trebuie sa ne raportam la aceste institutii supreme, ICCJ, CC, care nu pot fi subordonate una alteia, fie ca ne place, fie ca nu, si sa le dam dreptul sa decida in problemele de competenta lor, iar daca nu ne convine sa le criticam, dar sa nu le punem la indoiala puterea lor obligatorie. Este practic puterea celui suveran. In dreptul intern, desigur..

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.