Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Asigurări
CărţiProfesionişti
Millenium Insurance Broker
 
2 comentarii

Recursul in interesul legii in proiectele noilor Coduri de procedura din Romania
10.11.2009 | JURIDICE.ro, Dan Lupascu

JURIDICE - In Law We Trust

Rolul unificator al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din România se realizează – printre altele – şi prin soluţionarea recursului în interesul legii. Conceput ca un mijloc procedural menit să contribuie la interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, el consolidează poziţia de lider al ordinii judiciare a instanţei supreme.

Proiectele noilor coduri de procedură – civilă, şi, respectiv penală – îmbunătăţesc substanţial reglementările în materie, însă în mod limitat şi neuniform, după cum vom încerca să demonstrăm în continuare.

Jurisprudenţă. Unificare. Recurs în interesul legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Proiectele noilor coduri de procedură.

Introducere

Lipsa de unitate a practicii judiciare nu este o problemă exclusivă a justiţiei din România, însă dimensiunea actuală a acestui fenomen constituie temei serios de îngrijorare, fapt semnalat inclusiv în documentele Comisiei Europene [1] şi în hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului [2].

Practica neunitară şi contradictorie generează insecuritate juridică şi adânceşte neîncrederea în justiţie.

Această chestiune afectează întregul sistem judiciar şi îi priveşte, în egală măsură, atât pe justiţiabilii români, cât şi pe cei străini, care vin în contact cu instanţele judecătoreşti din ţara noastră. Mai mult – după cum sublinia relativ recent un reputat magistrat german [3] – „pentru observatorii care nu sunt pe deplin conştienţi de cauzele reale ale problemei, alimentează o prezumţie larg răspândită că instanţele din România îşi schimbă jurisprudenţa în mod aleatoriu, rezultat al influenţei politicului sau al corupţiei”.

„Inflaţia normativă” [4], instabilitatea [5] şi calitatea discutabilă a unor legi, numărul mare de dosare aflate pe rol [6], insuficienta specializare a unor magistraţi sau înţelegerea greşită a specializării [7], absenţa unor mijloace eficiente pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, dar mai cu seamă organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti şi distribuirea competenţelor [8] constituie câteva dintre posibilele cauze ale practicii neunitare, a căror analiză nu face obiectul studiului de faţă.

Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, conferă instanţei supreme rolul de unificator al practicii judiciare [9] prin art. 126 alin. (3), care prevede că: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Dispoziţia constituţională reprodusă mai sus are ca premisă prezumata statornicie a instanţei supreme în interpretarea şi aplicarea legii, aceasta fiind chemată să regleze contradicţiile de jurisprudenţă la nivelul instanţelor inferioare. O atare concluzie este întărită de existenţa unei proceduri speciale privind schimbarea  jurisprudenţei secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [10].

Din păcate, uneori există divergenţe între secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra aceleaşi probleme de drept [11] sau chiar în cadrul aceleaşi secţii [12], ceea ce, în mod excepţional, transformă cea mai înaltă autoritate judiciară a ţării într-o „sursă de insecuritate juridică” [13]. Este o situaţie regretabilă – întâlnită izolat şi în alte sisteme judiciare [14] – care pune în umbră eforturile notabile de unificare a practicii întreprinse de instanţa supremă [15].

Garantul interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceasta nu exclude, în opinia noastră, implicarea şi a altor instituţii, în limitele competenţelor proprii, fie pentru a preveni apariţia practicii neunitare, fie de a iniţia sau sprijini procesul de lămurire a divergenţelor de jurisprudenţă. Avem în vedere, de exemplu: celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul Public, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii [16], etc.

„Căutările” în domeniu au conturat o serie de remedii legislative sau de altă natură; unele dintre acestea se aplică deja, iar altele sunt în faza de proiect.

În continuare vom face o scurtă prezentare a recursului în interesul legii, cu accent pe reglementările cuprinse în proiectele noilor coduri de procedură civilă şi, respectiv, procedură penală, astfel cum au fost aprobate în şedinţa Guvernului din 25 februarie 2009.

Recursul în interesul legii

1. Scurt istoric [17]

În sistemul nostru de drept recursul în interesul legii a fost reglementat pentru prima dată prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie din 24 ianuarie 1861 [18], care, în Titlul I, Capitolul III, art. 11 stabilea următoarele: „Ministerul Public, de-a dreptul, sau luând înţelegere cu departamentul dreptăţii, va ataca, pentru reaua interpretare a legii înaintea Curţii de Casaţiune, hotărârile desăvârşite şi actele celorlalte instanţe judecătoreşti în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de părţile interesate, însă numai în interesul legii şi după expirarea termenului de apel.

Hotărârea de casaţiune, ce va interveni la asemenea caz, n-are nici un efect pentru prigonitorii care n-au atacat în casaţiune hotărârea casată a instanţei de jos”.

Legea pentru Curtea de Casaţiune şi Justiţie din 17 februarie 1912 [19] a menţinut recursul în interesul legii în art. 12, în următoarea cuprindere: „Ministerul Public, de-a dreptul sau luând înţelegere cu departamentul dreptăţii, va ataca, pentru reaua interpretare a legii, înaintea Curţii de Casaţiune hotărârile desăvârşite şi actele celorlalte instanţe judecătoreşti în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de părţile interesate, însă numai în interesul legii şi după expirarea termenului de recurs.

Deciziunea de casare ce va interveni în asemenea cazuri nu va avea nici un efect pentru părţi”.

Aceeaşi dispoziţie exista şi în Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 20 decembrie 1925 [20]. Din 1932 conţinutul reglementării a fost următorul „Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casaţie, direct sau la cererea ministrului de justiţie, are dreptul să atace înaintea Curţii de Casaţie pentru violare de lege:
a) toate hotărârile desăvârşite sau actele instanţelor judecătoreşti date în orice materie, şi
b) toate hotărârile date de instanţele speciale de casare.

Existenţa unui recurs regulat al părţii interesate nu poate constitui o împiedicare a exercitării dreptului Ministerului Public, chiar în cazul când s-ar fi dat o deciziune asupra ei, dacă motivul invocat de procurorul general n-a fost discutat cu prilejul recursului părţii.

Casarea se va face în interesul exclusiv al legii şi nu va avea nici un efect în privinţa părţilor litigante.

Recursul în interesul legii se judecă în toate cazurile de secţiunea competentă” [21].

În materie penală, recursul în interesul legii a fost introdus în Codul de procedură penală din 1936 [22], iar pentru celelalte materii s-a păstrat pentru un timp reglementarea în Legea privind instanţa supremă [23]. Ulterior, dispoziţii similare au fost inserate şi în Codul de procedură civilă.

Constituţia din 1948 [24] a instituit pentru Curtea Supremă obligaţia de a supraveghea „activitatea judiciară a instanţelor şi organelor judiciare”. În exercitarea acestei atribuţii, prin Decretul nr. 132/1949 [25] s-a prevăzut că primul-preşedinte al Curţii Supreme sau procurorul general al Republicii Populare Române putea sesiza instanţa supremă cu o cerere de îndreptare făcută împotriva  hotărârilor sau actelor judecătoreşti definitive şi irevocabile, contrare legii sau vădit nedrepte. Această cale de atac avea efecte asupra situaţiei părţilor  din proces. Prin acelaşi act normativ au fost abrogate dispoziţiile privitoare la recursul în interesul legii.

Prin art. 41 din Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească [26] s-a stabilit că Tribunalul Suprem supraveghează activitatea judiciară a instanţelor atât prin judecarea cererilor de îndreptare, cât şi prin „îndrumările pe care le dă instanţelor judecătoreşti, pe baza practicii judiciare a acestora, cu privire la justa aplicare a legilor”, caz în care Plenul Tribunalului Suprem se întrunea cel puţin o dată la trei luni, în prezenţa ministrului justiţiei.

Emiterea deciziilor de îndrumare de către Plenul Tribunalului Suprem în vederea aplicării unitare a legilor a dobândit caracter constituţional în 1965 [27], dăinuind până la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare actuala Constituţie [28].

Recursul în interesul legii a fost reintrodus în cele două coduri de procedură în 1993 [29], an în care prin Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie [30] s-a dat în competenţa acesteia judecarea recursurilor în interesul legii.

2. Drept comparat

Recursul în interesul legii este reglementat şi în alte legislaţii.

De exemplu, dreptul olandez reglementează recursul în interesul legii, care poate fi formulat de procurorul general de pe lângă Curtea Supremă. El are ca scop asigurarea unităţii practicii judecătoreşti şi a siguranţei juridice şi priveşte fie o chestiune de principiu, fie o hotărâre a unei instanţe inferioare. Recursul în interesul legii poate fi formulat doar după epuizarea tuturor căilor de atac, iar hotărârea pronunţată nu are niciun efect asupra hotărârii instanţei inferioare şi asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor, ci doar soluţionează pentru viitor problema de practică neunitară.

Legislaţia slovacă prevede două forme de recurs în interesul legii: recurs în interesul legii (propriu-zis) şi recurs în interesul legii extraordinar. Recursul în interesul legii poate fi promovat de procurorul general, din oficiu sau în urma unei sesizări. Recursul în interesul legii extraordinar are o sferă mai largă de titulari, şi anume: procurorul general, ministrul justiţiei şi acuzat (în penal). Recursul în interesul legii extraordinar poate fi exercitat doar în cazuri determinate de lege, cum ar fi: încălcarea incompatibilităţii; respingerea nelegală a dreptului la recurs; necompetenţa instanţei, etc. Această a doua formă are un conţinut asemănător fostului recurs în anulare din legislaţia română.

În Luxemburg, recursul în interesul legii există atât în materie civilă şi comercială [31], cât şi în materie penală [32]. Exercitarea acestei căi de atac este de competenţa procurorului general în ambele situaţii. Părţile nu se pot prevala de decizia intervenită în urma judecării recursului în interesul legii. În Bulgaria, atât Curtea Supremă de Casaţie, cât şi Curtea Supremă Administrativă au rol de supraveghere judiciară [33] în ceea ce priveşte aplicarea legii de către instanţele aflate în sfera lor de competenţă. Acest rol presupune inclusiv emiterea unor decizii interpretative privind interpretarea legii când se constată o jurisprudenţă incorectă sau conflictuală [34]. Sunt abilitaţi de lege să solicite o decizie de interpretare: preşedintele Curţii Supreme de Casaţie, preşedintele Curţii Supreme Administrative, procurorul general, ministrul justiţiei, Avocatul Poporului şi Preşedintele Consiliului Suprem al Barourilor.

Legislaţia cipriotă prevede că atunci când există hotărâri contrare ale Curţii Supreme pronunţate în exercitarea jurisdicţiei sale iniţiale, Secţiile Unite ale acestei instanţe soluţionează problema printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

În Cehia, Curtea Supremă urmăreşte şi evaluează deciziile finale ale instanţelor pronunţate în procesele civile şi penale şi, pe baza acestora, în interesul uniformizării jurisprudenţei, adoptă avize referitoare la jurisprudenţa instanţelor în cauzele de un anumit tip [35]. Aceeaşi atribuţie revine Curţii Administrative Supreme în materia justiţiei administrative [36].

De asemenea, dreptul francez [37], dreptul spaniol, dreptul italian, dreptul ungar, etc. reglementează recursul în interesul legii. Alte ţări, cum ar fi: Suedia, Marea Britanie, Austria, ş.a. nu au asemenea dispoziţii.

3. Natura juridică

Spre deosebire de proiectul Codului de procedură civilă [38], proiectul Codului de procedură penală califică recursul în interesul legii drept o „cale extraordinară de atac” [39].

În acord cu alţi autori [40], considerăm că recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, nefiind vizată o hotărâre a cărei casare, reformare sau retractare să o determine. Pe de altă parte, cadrul procesual în care este judecat recursul în interesul legii este diferit de cel în care se judecă o cale de atac [41].

În pofida specificului materiei, nu există nicio raţiune ca în procedura penală recursul interesul legii să fie considerat „cale extraordinară de atac”.

Natura sa juridică este atrasă de scopul urmărit şi efectul pe care îl poate produce. În consecinţă, recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural de unificare a practicii judiciare.

4. Scop

Recursul în interesul legii are drept scop „asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii” de către instanţele judecătoreşti [42].

În legătură cu acest scop – definit de lege – găsim de cuviinţă să formulăm unele observaţii.

În primul rând, utilizarea în context de către legiuitor a verbului „a asigura” ar putea conduce la concluzia că recursul în interesul legii este unicul instrument pentru unificarea practicii judiciare. De altfel, chiar Curtea Constituţională consideră că: „Singurul instrument procedural prin care se asigură unificarea practicii judiciare, pornind de la obligativitatea dezlegării problemelor de drept de către instanţa supremă, este recursul în interesul legii(…)”[43].

În realitate, el reprezintă „ultima soluţie”, prin care se pune stavilă perpetuării „răului produs”. Mult mai importante sunt – credem noi – „mijloacele preventive”, cum ar fi, de pildă, recursul în casaţie ori pronunţarea unei hotărâri prealabile, ambele în competenţa instanţei supreme.

A doua observaţie vizează accepţiunea termenului „lege”. Deşi Proiectul Codului de procedură civilă, spre deosebire de celălalt Proiect, nu prevede expres este indubitabil faptul că sunt avute în vedere atât legile substanţiale, cât şi legile procedurale. Pe de altă parte, după cum ne-am exprimat şi cu altă ocazie [44], considerăm că recursul în interesul legii poate fi promovat nu numai pentru greşita interpretare sau aplicare a legii române, ci şi a legii străine aplicabile în calitate de lex causae (în cazul litigiilor de drept internaţional privat) [45]. În favoarea opiniei noastre invocăm următoarele argumente:
a) legea străină este un element de drept, ce fundamentează hotărârea instanţei române;
b) greşita interpretare sau aplicare a legii străine semnifică implicit o încălcare a normei conflictuale române;
c) există un interes practic de a nu se repeta asemenea greşeli, iar dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe;
d) atât Constituţia, cât şi cele două coduri de procedură fac vorbire de „interpretarea şi aplicarea unitară a legii” fără nicio distincţie după cum este vorba de legea română sau legea străină;
e) lipsa interesului direct al părţilor este valabilă pentru toate situaţiile în care se promovează recurs în interesul legii;
f) soluţiile pronunţate trebuie să fie în acord cu reglementările internaţionale, ceea ce presupune armonizarea inclusiv sub aspect jurisprudenţial;
g) faptul că poate fi promovat recurs în interesul legii pentru greşita interpretare sau aplicare a normei conflictuale române nu constituie un remediu suficient pentru îndreptarea erorilor de judecată privind legea străină.

O ultimă observaţie se referă la instanţele pentru care acest instrument procedural este chemat să le unifice practica.

Textul constituţional reprodus mai sus poate conduce la concluzia că sunt vizate „celelalte instanţe judecătoreşti”, nu şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Proiectul Codului de procedură civilă face însă vorbire de „toate instanţele judecătoreşti”, în vreme ce Proiectul Codului de procedură penală trimite la „întreg teritoriul ţării”.

Suntem de părere că procesul de unificare a practicii judiciare prin intermediul recursului în interesul legii nu poate ocoli practica instanţei supreme.

5. Obiect

Constituie obiect al recursului în interesul legii „chestiunile (problemele) de drept” care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, prin „hotărâri judecătoreşti definitive” [46]. Aşadar, pe această cale nu sunt supuse verificării elementele de fapt [47], ci doar cele privitoare la interpretarea şi aplicarea legii. În legătură cu acestea din urmă se pune problema ce se înţelege prin „soluţionarea diferită”? Întrucât legea trebuie să aibă acelaşi înţeles şi să producă aceleaşi efecte indiferent de instanţa care o aplică, opinăm că trebuie acceptat sensul cel mai larg al acestor diferenţe şi nu doar soluţiile diametral opuse.

Situaţia se complică în cazul „lacunelor legislative care, în mod logic, nu se interpretează, ci se înlătură”. Într-o atare situaţie instanţa supremă are de verificat dacă, eventual „reţeta proprie” coincide cu ceea ce au statuat instanţele inferioare şi, în final, să pronunţe „dezlegarea obligatorie”.

Hotărârile judecătoreşti definitive pot să provină de la orice instanţă, neavând relevanţă felul acestora şi modalitatea în care au dobândit caracter definitiv. O semnificaţie aparte o au însă hotărârile prin care se soluţionează căile de atac, îndeosebi cele pronunţate în soluţionarea recursului (în casaţie).

Nu este exclusă nici varianta ca hotărârile definitive să aparţină aceleiaşi instanţe, întrucât, în sens larg, prin „instanţă de judecată” se înţelege orice complet de judecată învestit cu soluţionarea unei cauze.

Hotărârile pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (cum ar fi: instanţele arbitrale; organele administrative cu activitate jurisdicţională, etc.) pot fi supuse examinării pe calea recursului în interesul legii numai în măsura în care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra lor şi problema de drept a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.

Pe bună dreptate, s-a remarcat că: „Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat în mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului în interesul legii” [48]. Aceasta pentru că scopul instituţiei este să unifice „practica”, adică ceea ce poate fi calificat drept „deprindere, obicei, rutină” [49], fiind excluse cazurile izolate.

Cade în competenţa exclusivă a instanţei supreme să aprecieze dacă este vorba sau nu de o practică neunitară.

6. Calitate procesuală

Există unele diferenţe în cele două proiecte cu privire la legitimarea procesuală activă. Astfel, în timp ce procedura civilă prevede ca titulari procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care poate acţiona din oficiu ori la cererea ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti), colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului, procedura penală elimină Avocatul Poporului şi adaugă colegiile de conducere ale parchetelor de pe lângă curţile de apel.

Este oare justificată această diferenţă de specificul celor două materii?

În opinia noastră răspunsul nu poate fi decât negativ, iar acordarea calităţii procesuale trebuie să ţină cont de substanţa atribuţiilor conferite de lege fiecăruia dintre titulari.

Dacă în cazul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţia este tradiţională în dreptul românesc şi are în vedere rolul şi atribuţiile conferite Ministerului Public de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară [50], unele discuţii se pot face în legătură cu ceilalţi titulari.

În prealabil însă este necesară precizarea că ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti nu poate declanşa direct această procedură, ci doar poate cere procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să acţioneze.

Autoritatea constituţională a ministrului asupra procurorilor [51] ori dreptul de control conferit de lege [52] asupra activităţii acestora nu pot întemeia concluzia că procurorul general trebuie să se conformeze necondiţionat acestei cereri [53], ci are un drept de apreciere.

În privinţa colegiilor de conducere, nici legea [54], nici regulamentele [55] nu le conferă atribuţii în domeniul unificării practicii judiciare.

La curtea de apel colegiul de conducere „hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere (…) [56], iar la parchetul de pe lângă curtea de apel „avizează problemele generale de conducere (…)” [57].

Atribuţii în domeniu au preşedintele (indirect), vicepreşedintele şi preşedinţii de secţie de la instanţe. La parchete, procurorii din secţia judiciară „identifică cazurile de aplicare neunitară a legii şi fac propuneri motivate pentru promovarea recursului în interesul legii” [58], pe care le prezintă conducătorului parchetului.

Iată de ce considerăm că nu colegiile de conducere, ci preşedintele curţii de apel, respectiv procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ar putea să iniţieze declanşarea unui recurs în interesul legii. Această posibilitate ar trebui să o aibă deopotrivă procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi în materie civilă, în acele situaţii în care Ministerul Public participă în procesul civil [59].

Spunem „iniţieze” pentru că, în concepţia noastră, ei ar trebui să se adreseze procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, dispunând de aparatul necesar, poate acoperi toate aspectele acestei proceduri.

Obiecţiuni suplimentare avem cu privire la conferirea legitimării procesuale active colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [60]. Acesta, potrivit legii, este format din preşedinte, vicepreşedinte şi 9 judecători aleşi în adunarea generală. Recursul în interesul legii se judecă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care fac parte toţi judecătorii în funcţie ai instanţei.

Adoptând, în colegiul de conducere, hotărârea de promovare a recursului în interesul legii membrii acestui organ de conducere nu se limitează doar la constatarea practicii neunitare, ci (după cum o spune expres Proiectul Codului de procedură penală) propun o soluţie. Cu alte cuvinte îşi exprimă părerea anterior judecăţii pe care inclusiv ei ar trebui să o facă, ceea ce îi face incompatibili. Nu credem că îndepărtarea de la judecată a preşedintelui (cel care convoacă şi prezidează Secţiile Unite), vicepreşedintelui şi celorlalţi membri ai colegiului de conducere ar fi de dorit.

De altfel, ambele proiecte prevăd obligaţia tuturor judecătorilor în funcţie să participe la şedinţa Secţiilor Unite, „cu excepţia celor care din motive obiective nu pot participa”. Or participarea la şedinţa colegiului de conducere nu este – în opinia noastră – un „motiv obiectiv” în sensul dispoziţiei enunţate.

Sunt şi alte aspecte care ridică semne de întrebare în privinţa acestei atribuţii a colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De exemplu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – în calitate de preşedinte al colegiului de conducere – ar trebui să semneze cererea de recurs în interesul legii şi tot el să o primească şi să desemneze judecătorii raportori; la  întocmirea raportului – în procedura penală – ar trebui să fie avute în vedere toate elementele de documentare din cerere, ş.a.

O propunere deja salutată [61] este includerea în sfera subiectelor cărora Proiectul Codului de procedură civilă le atribuie calitate procesuală a Avocatului Poporului [62], în considerarea rolului constituţional al acestuia de apărător al „drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice” [63].

Pentru identitate de raţiune soluţia ar trebui să fie extinsă şi în materie penală.

Tot în legătură cu legitimarea procesuală semnalăm o viziune diferită între cele două proiecte, în sensul că dacă în penal titularii au posibilitatea să aprecieze dacă promovează sau nu acest mijloc procedural, în civil „au îndatorirea” să o facă.

În opinia noastră această din urmă formulă este mai potrivită, dat fiind imperativul social al unităţii jurisprudenţiale.

7. Termen

Proiectele analizate – la fel ca şi codurile în vigoare – nu prevăd un termen de exercitare a recursului în interesul legii. Drept urmare, acesta poate fi introdus oricând [64], cu precizarea că titularii menţionaţi au îndatorirea de a acţiona ori de câte ori au cunoştinţă de existenţa unei practici neunitare, atâta timp cât dispoziţia legală interpretată diferit nu a fost modificată sau abrogată.

8. Conţinutul cererii

În vreme ce Proiectul Codului de procedură civilă „tace” referitor la acest aspect, celălalt proiect impune cererii un conţinut aproape identic cu cel al raportului.

Dacă acceptăm că autorul cererii trebuie să propună şi o soluţie, atunci el trebuie să-şi susţină cu argumente – extrase dintr-o documentare temeinică – propunerea pe care o face. Această documentare ar trebui să aibă în vedere nu numai jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, şi a opiniilor exprimate în doctrină, relevante în domeniu [65], ci şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, cererea ar trebui să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, precum şi propunerea motivată cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată, cu indicarea, după caz, a datelor de mai sus.

În ambele materii, cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată diferit [66]. Dacă nu se probează rezolvarea diferită în modul arătat, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

9. Competenţa

Ambele proiecte menţin soluţia actuală, constând în judecarea recursului în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este oare aceasta cea mai potrivită formulă? În ce ne priveşte, avem îndoieli serioase, pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.

Astfel, în prezent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (potrivit schemei de personal) funcţionează 121 de judecători [67] (inclusiv preşedintele şi vicepreşedintele), care în cursul anului 2008 au avut de soluţionat 39.241 dosare [68]. Constituirea în Secţii Unite a instanţei supreme nu este uşor de realizat în condiţiile date şi cu atât mai puţin după intrarea în vigoare a noilor coduri, când se estimează că volumul de activitate va creşte considerabil şi, în mod corespunzător, numărului personalului. Pe de altă parte, principiul specializării funcţionează inclusiv la acest nivel. Întrucât cvorumul de şedinţă este de cel puţin 2/3, în oricare dintre cele patru materii este posibil ca la Secţiile Unite să nu participe niciun  judecător de la secţia corespunzătoare naturii problemei de drept supusă dezbaterii.

Chiar în ipoteza în care ar participa toţi judecătorii secţiei, în nicio situaţie nu ar putea forma majoritatea celor prezenţi, pentru a impune opinia lor. Aşadar – cu excepţia cazurilor în care problema de drept ar fi comună pentru două sau mai multe secţii – deciziile prin care se soluţionează recursurile în interesul legii ar putea fi adoptate şi numai de judecători nespecializaţi în materia respectivă.

Sunt doar câteva dintre argumentele pentru care socotim potrivită revenirea la soluţia legiuitorului român din 1932, adică judecarea recursului în interesul legii de către secţia de specialitate. Când problema de drept ar fi comună pentru mai multe secţii s-ar putea crea o secţie mixtă [69], formată dintr-un număr egal de judecători  de la fiecare dintre secţiile implicate, astfel încât împreună să atingă efectivul unei secţii.

În favoarea propunerii noastre invocăm şi faptul că în ambele reglementări sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept este judecată de secţia corespunzătoare sau, după caz, de secţiile comune [70]. Decizia pronunţată în această procedură este obligatorie pentru instanţe cel puţin în aceeaşi măsură ca şi cea rezultată în urma unui recurs în interesul legii.

10. Măsuri premergătoare judecăţii

Potrivit proiectelor, la primirea cererii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie desemnează trei judecători, specializaţi în materia supusă dezbaterii, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii.

Desemnarea celor trei raportori pare să se justifice prin nevoia de a pregăti corespunzător judecata. Propunerea lor are o „greutate” superioară cazului în care ar fi un singur raportor. Cu toate astea, nu trebuie ignorat faptul că inclusiv în acest cadru se poate ajunge la divergenţe, iar partajarea răspunderii între mai multe persoane nu este întotdeauna benefică.

Sunt motive pentru care agreăm varianta desemnării unui raportor şi credem că ar fi de preferat ca el să fie prim – magistratul asistent, care participă la şedinţa Secţiilor Unite.

Când, din analiza copiilor hotărârilor judecătoreşti definitive care au fost anexate, rezultă că problema de drept nu a fost soluţionată diferit, nu sunt necesare alte verificări, iar concluzia raportului ar trebui să fie de respingere ca inadmisibilă a cererii.

În celelalte cazuri, raportorii efectuează o documentare proprie ce vizează aceleaşi aspecte ca şi cele menţionate în cuprinsul cererii. Suplimentar se prevede consultarea unor „specialişti recunoscuţi” în materia respectivă. Numai că, dacă în materie penală aceasta este prevăzută  ca posibilitate a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea judecătorilor desemnaţi cu întocmirea raportului, în civil, fără vreo menţiune cu privire la implicarea judecătorilor  desemnaţi, preşedintele instanţei supreme „va solicita” opinia specialiştilor.

Este posibil ca acest demers să nu fie necesar în toate cazurile, fapt pentru care formula din Proiectul Codului de procedură penală credem că este cea corespunzătoare [71].

O altă problemă este semnificaţia sintagmei „specialişti recunoscuţi”. În absenţa vreunei limitări în lege ne raliem la opinia că, în principiu, ei pot proveni din orice domeniu juridic [72], indiferent de faptul dacă anterior şi-au exprimat sau nu (în doctrină) opinia cu privire la problema pusă în discuţie.

O excepţie o constituie – credem noi – magistraţii [73] şi categoriile profesionale asimilate acestora, pentru care este prevăzută interdicţia de a exercita orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional la Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri [74].

Eventualului reproş că exprimarea unei opinii nu înseamnă exercitarea unei funcţii i-am răspunde în sensul că, în cazul analizat, suntem în prezenţa unei forme a „expertizei” la care fac referire dispoziţiile art. 318 alin. (3) din Proiectul Codului de procedură civilă, şi, respectiv, art. 170 alin. (8) din Proiectul Codului de procedură penală. Cu excepţiile pe care cele două proiecte la prevăd şi cele impuse de specificul acestei proceduri, toate celelalte reguli privind expertiza, inclusiv plata specialiştilor, se aplică în mod corespunzător.

Cât priveşte „recunoaşterea”, apreciem că aceasta ţine de notorietatea şi reputaţia profesională a persoanei respective, nefiind rezultatul unei operaţiuni administrative de selecţie (cum ar fi, de exemplu o evidenţă oficială la nivelul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti).

Cum legea nu distinge, credem că de la consultare nu pot fi excluşi specialiştii străini.

Pot fi consultaţi unul sau mai muţi specialişti, care trebuie să-şi exprime opinia în scris. Aceasta este avută în vedere la întocmirea raportului, fiind menţionată în conţinutul acestuia. Opinia specialiştilor se poate impune doar prin forţa argumentelor care o susţin.

Misiunea specialistului se încheie în momentul transmiterii opiniei la instanţă, nefiind posibil – în lipsa unor prevederi în acest sens – ca el să fie chemat în faţa Secţiilor Unite, pentru a da explicaţii suplimentare [75].

Separat de raport, judecătorii raportori au obligaţia de a întocmi şi motiva „proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii”. Practic este vorba de proiectul minutei propuse şi al considerentelor pe care se sprijină. Eventualele divergenţe de opinii se rezolvă după regulile dreptului comun.

După primirea raportului şi a proiectului soluţiei propuse, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fixează termenul de judecată şi, cu cel puţin 20 de zile înainte de termenul sorocit, convoacă şedinţa Secţiilor Unite.

Odată cu adresa de convocare, fiecărui judecător i se înmânează o copie a raportului şi a proiectului soluţiei propuse.

Părţile la care se referă  hotărârile anexate cererii nu se citează, procedura fiind lipsită de contradictorialitate.

11. Judecarea recursului în interesul legii

La şedinţa Secţiilor Unite sunt obligaţi să participe toţi judecătorii în funcţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia celor care din motive obiective nu pot participa. Legea nu arată ce se înţelege prin „motive obiective”; acestea urmează a fi apreciate de către preşedintele instanţei. Se găseşte în această situaţie, de exemplu, judecătorul care se află în concediu (de odihnă, medical, etc.), face parte din Biroul Electoral Central, este într-o delegaţie în străinătate, ş.a.

Şedinţa este legal constituită dacă sunt prezenţi cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor în funcţie.

Secţiile Unite sunt prezidate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa acestuia, de vicepreşedinte sau de un preşedinte de secţie.

La şedinţele Secţiilor Unite participă prim – magistratul – asistent sau, în lipsa acestuia, magistratul – asistent şef desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Susţinerea recursului în interesul legii în faţa Secţiilor Unite se propune să se facă, după caz, de titularul sau reprezentantul entităţii care exercită acest mijloc procedural. Concret, în procedura civilă sunt menţionaţi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul desemnat de acesta, judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel ori de Avocatul Poporului sau un reprezentant al acestuia. Celălalt proiect se referă la procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul desemnat de acesta, judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel ori procurorul desemnat de colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel.

Dacă în privinţa procurorului general şi a Avocatului Poporului (sau a persoanelor desemnate de aceştia) nu avem nicio obiecţiune, considerăm că este nepotrivită (din raţiuni legate de natura funcţiei şi a entităţii pe care o reprezintă) susţinerea recursului în interesul legii de către judecătorul sau procurorul desemnat de colegiul de conducere. În aceste situaţii propunem ca susţinerea cererii să se realizeze tot de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul desemnat de acesta.

Cu privire la caracterul şedinţei de judecată, în absenţa unei derogări în lege se aplică regula în materie, adică publicitatea.

Pentru a urgenta lămurirea problemei de practică neunitară autorii celor două proiecte propun un termen de cel mult 3 luni, calculat de la data sesizării instanţei, pentru soluţionarea recursului în interesul legii, propunere pe care o apreciem ca fiind justificată.

Hotărârea prin care se soluţionează recursul în interesul legii este un act colectiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu a unei părţi din numărul judecătorilor care o compun [76]. Drept consecinţă, judecătorii care au alte opinii se vor alătura opiniei majoritare, nefiind admise abţineri de la vot.

Hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi.

12. Conţinutul hotărârii şi efectele ei

Hotărârea prin care se soluţionează cererea este o decizie, pronunţată numai în interesul legii, în sensul că nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

„Satisfacţia” este minimă câtă vreme aplicarea unitară a legii pentru trecut păleşte în confruntarea cu puterea lucrului judecat, în interesul conservării stabilităţii raporturilor juridice. Iată de ce socotim improprie denumirea acestei instituţii juridice, care, pe de o parte, nu este un „recurs” (în înţelesul de cale de atac), iar pe de altă parte serveşte doar parţial „interesul legii”.

Nu putem ignora nici faptul că legiuitorul a fost prudent folosind sintagma „interpretarea şi aplicarea neunitară a legii” şi nu „interpretarea şi aplicarea corectă a legii”. Interpretarea dată de instanţa supremă este prezumată a fi corectă (doar în mod relativ).

În luarea deciziei Secţiile Unite au libertatea de apreciere, putând să primească sau nu propunerea de soluţionare a titularului cererii ori cea a raportorilor. De asemenea, nu sunt ţinute de dezlegările date problemei de drept prin hotărârile anexate cererii, având libertatea să adopte o soluţie nouă. Aceasta nu poate fi orice soluţie, întrucât interpretând legea judecătorul nu poate genera un efect care să treacă „peste intenţia exprimată de lege” [77]. În alţi termeni, soluţia nu poate fi nici extra lege, nici contra legem.

Decizia trebuie motivată în cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Neredactarea în termen a deciziei poate atrage răspunderea disciplinară a persoanei vinovate.

Proiectul Codului de procedură civilă prevede un termen pentru publicare de cel mult 15 zile de la motivare, dispoziţie care ar trebui să se regăsească şi în celălalt proiect. Aceasta presupune transmiterea de îndată a deciziei motivate către Monitorul Oficial, fiind de preferat un text de lege în acest sens.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Precizarea finală este de natură să curme controversa creată de faptul că reglementarea în vigoare în materie penală prevede că această decizie  se publică „şi pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” [78].

Dezbateri aprinse a generat problema obligativităţii deciziei pronunţată în această procedură sub imperiul codurilor în vigoare [79].

Această dispută a fost amplificată de ezitările legiuitorului şi măsurile diferite în cele două materii.

În esenţă, mai mulţi autori au considerat – nu fără argumente – că obligativitatea acestor decizii încalcă principiile constituţionale de înfăptuire a justiţiei în numele legii, al independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii [80].

Fiind sesizată cu această problemă (invocată în materie civilă), Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, apreciind că nu se aduce atingere principiilor invocate şi că soluţia legislativă nu contravine nici jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil [81].

Pentru a se înlătura orice echivoc în această privinţă – în condiţiile în care nu întotdeauna toţi judecătorii manifestă un ataşament deplin la unele decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – achiesăm la propunerea consacrării constituţionale a forţei obligatorii a deciziilor pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii [82], după modelul altor state [83].

În legătură cu „obligativitatea”, suntem de părere că aceste decizii au eficienţă juridică doar pe durata cât legea pe care o interpretează este în vigoare şi nu a suferit modificări. Cum uneori voinţa legiuitorului este îndoielnică, găsim potrivită propunerea de a se stabili prin lege obligaţia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se autosesiza, de îndată ce au luat cunoştinţă de intervenţia legislativă care a afectat dispoziţia interpretată şi de a statua că respectiva decizie încetează să-şi mai producă efectele [84].

Chiar dacă, prin lege, obligativitatea vizează doar instanţele de judecată, decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii nu este lipsită de orice semnificaţie juridică pentru alte instituţii sau persoane, ci are o valoare orientativă, putându-se impune prin forţa argumentelor care o întemeiază.

Această decizie nu este „lege”, ci are doar menirea de a orienta în aceeaşi direcţie practica instanţelor judecătoreşti în dezlegarea unor probleme de drept.

În ultimă instanţă, judecătorul este cel chemat să interpreteze şi să aplice în mod corect legea şi este răspunzător de modul în care o face.

Concluzii

Din cele ce preced se poate conchide că:
1) garantul constituţional al practicii unitare este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
2) unificarea practicii judiciare este o garanţie a egalităţii în faţa legii şi asigurării securităţii raporturilor juridice;
3) procesul de unificare a practicii judiciare este complex şi presupune un efort conjugat al mai multor instituţii;
4) recursul în interesul legii este doar unul dintre mijloacele procedurale chemate să unifice practica judiciară;
5) decizia pronunţată în recursul în interesul legii, în pofida obligativităţii sale, nu se confundă cu legea şi nu are eficienţă juridică extra lege ori contra legem sau peste limitele temporale ale textului de lege pe care-l interpretează;
6) proiectele noilor coduri de procedură civilă şi, respectiv, penală îmbunătăţesc – limitat şi neunitar – reglementarea recursului în interesul legii.


[1] A se vedea, de exemplu: Rapoartele de ţară sau, după caz, Rapoartele intermediare din 2003; iunie 2005; decembrie 2005; martie, mai şi septembrie 2006; aprilie şi iunie 2007; iulie 2008 şi februarie 2009.

[2] A se vedea, exemplu: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunţată în Cauza Driha împotriva României (nepublicată); Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României (nepublicată).

[3] judecător dr. Dieter Schlafen, Curtea de Apel din Köln, consilier rezident de twinning la Consiliul Superior al Magistraturii din România – Proiect de lege pentru menţinerea practicii unitare. Fundamentare (nepublicat)

[4] Din evidenţele Consiliului Legislativ rezultă că la 1 martie 2009 erau în vigoare 18.634 acte normative de bază, la care se adaugă actele modificatoare, precum şi o serie de acte internaţionale la care România a devenit parte, adoptate anterior datei de 22 decembrie 1989.

[5] Sunt multe acte normative care au suferit peste 20-30 de modificări într-un interval scurt de timp. Cu titlu exemplificativ menţionăm Codul de procedură penală, care, după ultima republicare din 1996, a suferit 24 de modificări. Unele dispoziţii ale acestui cod au fost efemere, fiind în vigoare doar o zi. A se vedea, în acest sens: Legea nr. 356/2006 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006) şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006).

[6] De pildă, în anul 2008 instanţele române (cu o schemă totală de 4.486 posturi de judecători, din care sunt ocupate cca. 4000 posturi) au avut de soluţionat 2.042.500 dosare, din care au soluţionat 1.521.769.

[7] În practică sunt instanţe la care numărul de complete specializate este mai mare decât numărul de judecători. De exemplu: la Judecătoria Murgeni funcţionează 1 judecător şi 6 complete specializate; la Judecătoria Darabani cei doi judecători fac parte din 4 complete specializate; la Judecătoria Câmpeni cei 8 judecători fac parte din 14 complete specializate; la Judecătoria Videle funcţionează 5 judecători şi 11 complete specializate, etc.

[8] De exemplu, cu excepţia judecătoriei şi tribunalului militar toate celelalte instanţe judecă şi recursuri.

[9] În sensul că rolul unei instanţe supreme este să regleze contradicţiile de jurisprudenţă, a se vedea: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Cauza Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei, nr. 24846/94 şi 34165/96 la 37173/96, §59, 1999 – VII.

[10] A se vedea: art. 25 lit. b) şi art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. După ştiinţa noastră, în ultimele două decenii s-a înregistrat un singur caz în care Secţiile Unite s-au pronunţat asupra schimbării jurisprudenţei. Este vorba de Hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1997 prin care s-a revenit asupra jurisprudenţei stabilite prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995 în materia acţiunilor în revendicare imobiliară.

[11] De pildă, în ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al unor litigii civile sau comerciale au existat vederi diferite între Secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi Secţia comercială. Existenţa unei practici neunitare răspândite cu privire la această problemă a determinat promovarea unui recurs în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008.

[12] Cum ar fi, de exemplu: deciziile pronunţate în aplicarea Legii nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, citate în Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (op. cit.); deciziile pronunţate în aplicarea Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, citate în Hotărârea CEDO din 21 februarie 2008, pronunţată în Cauza Driha contra României (op. cit.); deciziile pronunţate în aplicarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, pronunţate în Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României (op. cit.).

[13] A se vedea: Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (op. cit.).

[14] Cu privire la problemele întâmpinate de Curtea de Casaţie Tunisiană în procesul de unificare a jurisprudenţei, a se vedea: M.L. Hachem – La fonction unificatrice de la Cour de cassation tunisienne, în „Les cours judiciaires suprêmes dans le monde arabe”, Colloque de Beyrouth des 13 et 14 mai 1999, Bruylant, 2001.

[15] De exemplu, în perioada 2004 – 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis 195 de recursuri în interesul legii.

[16] La nivelul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează Comisia de unificare a practicii judiciare, care, în cursul anului 2008, a organizat 8 întâlniri cu preşedinţii de secţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, precum şi reprezentanţii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cadrul acestora au fost discutate 299 de probleme de drept controversate (din care: 56 în materie penală, 167 în materie civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi 76 în materie comercială. În 21 de cazuri s-a decis sesizarea Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a aprecia  asupra promovării unor recursuri în interesul legii).

[17] A se vedea: I. Leş – Tratat de drept procesual civil. Ediţia 3, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2005, pag. 668. Pentru o scurtă privire istorică privind recursul în interesul legii în procedura penală, a se vedea: Gr. Theodoru – Tratat de drept procesual penal, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007, pag. 882.

[18] Textul acestei legi cu modificările din 1864, 1870, 1886, 1890, 1896, 1905 şi 1906 este publicat în lucrarea „Sistemul judiciar din România”, vol. II, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2008, pag. 443 şi urm. (ediţie îngrijită de S. Popescu şi D. Lupaşcu).

[19] Vezi: S. Popescu, D. Lupaşcu – op. cit., pag. 461 şi urm.

[20] Vezi: art. 21 din această lege, S. Popescu, D. Lupaşcu – op. cit., pag. 477 şi urm.

[21] Vezi: art. 21 din Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 1925, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 54/1932, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 31 martie 1932.

[22] Vezi: art. 496 şi 497 (în forma din 1939).

[23] Vezi, de exemplu: Legea nr. 539/1939 pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iulie 1939 (art. 41).

[24] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.

[25] Publicat în Buletinul Oficial, nr. 15 din 2 aprilie 1949.

[26] Vezi: S. Popescu, D. Lupaşcu – op. cit., pag. 86 şi urm.

[27] Vezi: art. 104 alin. (2) din Constituţia Republicii Socialiste România din 1965, publicată în Buletinul Oficial, nr. 1 din 21 august 1965.

[28] Vezi: Constituţia din 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

[29] Vezi: Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993.

[30] Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,  nr. 159 din 13 iulie 1993.

[31] Vezi: art. 4 al Legii din 18 februarie 1885 privind recursul şi procedura în casaţie.

[32] Vezi: art. 422 din Codul de instrucţie criminală.

[33] Vezi: art. 124 şi 125 din Constituţia Bulgariei.

[34] Vezi: Legea sistemului judiciar, publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 7 august 2007, cu modificările ulterioare.

[35] Vezi: art. 14 paragraful 3 din Legea nr. 6/2002 referitoare la instanţe şi judecători, modificată.

[36] Vezi: art. 12 paragraful 2 din Legea nr. 150/2002 – Codul justiţiei administrative, modificat.

[37] Vezi: Legea nr. 67-523/1967. În sensul că legiuitorul român de la 1861 s-a inspirat din legislaţia franceză – vezi: I. Leş – Tratat de drept procesual civil, op. cit., pag. 668.

[38] Vezi: Titlul II, Capitolul III şi Titlul III.

[39] Vezi: art. 465 alin. (1).

[40] Vezi, de exemplu: V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae – Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, (II), în Revista „Dreptul” nr. 2/2001, pag. 20-21.

[41] De altfel, în literatura de specialitate s-a apreciat că este vorba mai degrabă de un „recurs doctrinar” (Vezi: I. Deleanu – Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2005, pag. 415).

[42] Vezi: I. Neagu – Drept procesual penal. Tratat, Editura „Global Lex”, Bucureşti, 2002, pag. 739 – 740.

[43] A se vedea: Decizia Curţii Constituţionale nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009.

[44] A se vedea D. Lupaşcu – Drept internaţional privat, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2008, pag. 75.

[45] În sensul că recursul în interesul legii nu poate fi promovat pentru greşita interpretare sau aplicare a legii străine, a se vedea: D. A. Sitaru – Drept internaţional privat. Tratat, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag. 101-102;           T. Prescure, C. N. Savu – Drept internaţional privat, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2005, pag. 94; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa – Manual de drept internaţional privat, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2008, pag. 142. Autorii citaţi invocă, în general, următoarele argumente: a) rolul instanţei supreme este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii române, pe întreg teritoriul ţării; b) părţile nu au interes direct să solicite promovarea acestei căi de atac, întrucât soluţia nu are efect asupra hotărârii supuse examinării.

[46] Semnalăm unificarea terminologică în cele două proiecte cu privire la semnificaţia noţiunii „hotărâre definitivă”.

[47] Vezi: I.Leş – Tratat de drept procesual civil, op. cit., pag. 671.

[48] Vezi: I.Leş – Tratat de drept procesual civil, op. cit., pag. 672.

[49] Vezi: Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, Bucureşti, 1984, pag. 730.

[50] Avem în vedere îndeosebi dispoziţiile art. 4 alin. (1) potrivit cărora: „În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” şi cele ale art. 63 din legea menţionată.

[51] Vezi: art. 131 alin. (1) din Constituţie, republicată.

[52] Vezi: art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

[53] În acelaşi sens, vezi: I.Leş – Tratat de drept procesual civil, op. cit., pag. 670.

[54] Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

[55] Avem în vedere: a) Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat  în temeiul Hotărârii nr. 1/2005 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 855 din 22 septembrie 2005; b) Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 958 din 28 octombrie 2005; c) Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordin al ministrului justiţiei nr. 529/C/2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 154 din 5 martie 2007.

[56] Vezi: art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

[57] Vezi: art. 96 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

[58] A se vedea, de exemplu: art. 78 alin. (1) lit. c) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor.

[59] A se vedea: art. 87 din Proiectul Codului de procedură civilă.

[60] Şi alţi autori au rezerve în legătură cu această propunere. Vezi, de exemplu: I. Leş – Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, Revista „Dreptul” nr. 11/2008, pag. 25 – 33.

[61] În acest sens, vezi: I. Leş – Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, op. cit., pag. 28.

[62] Şi în alte ţări, cum ar fi: Spania, Bulgaria, etc., Avocatul Poporului poate promova recurs în interesul legii.

[63] Vezi: art. 58 alin. (1) din Constituţie, republicată.

[64] Nici legislaţia franceză nu prevede un termen de exercitare a recursului în interesul legii. În alte sisteme de drept este stabilit un astfel de termen, cum ar fi, de exemplu: legea spaniolă de procedură civilă, care prevede termenul de un an de la data ultimei hotărâri sau Codul de procedură civilă argentinian, unde termenul este de 10 ani. (A se vedea: I. Leş – Tratat de drept procesual civil, op. cit., pag. 673).

[65] La care fac referire art. 465 alin. (3) din Proiectul Codului de procedură penală.

[66] Propunem eliminarea alin. (4) al art. 465 din Proiectul Codului de procedură penală deoarece are acelaşi conţinut ca şi art. 466.

[67] Împărţiţi pe secţii astfel: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală – 35; Secţia penală – 35; Secţia comercială – 24; Secţia de contencios administrativ şi fiscal – 25.

[68] Cel mai ridicat volum de activitate s-a înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2005, respectiv 55.959 dosare.

[69] În doctrina juridică din Tunisia s-a apreciat că pentru unificarea practicii cea mai bună soluţie nu o reprezintă Secţiile Reunite ale Curţii de Casaţie, ci „crearea de Secţii Mixte după modelul sistemului francez sau Camera Superioară Civilă de la Curtea Supremă din Germania”. A se vedea: M.L. Hachem – op. cit.

[70] Vezi: art. 503 şi 504 din Proiectul Codului de procedură civilă şi art. 469 din Proiectul Codului de procedură penală.

[71] În sensul că opţiunea manifestată de autorii Proiectului Codului de procedură civilă este judicioasă „având în vedere numărul relativ redus al recursurilor în interesul legii şi importanţa lor deosebită pentru unitatea jurisprudenţei” – vezi: I. Leş – Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, op. cit., pag. 29.

[72] În acest sens, vezi: I. Leş – Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, op. cit., pag. 29.

[73] Din considerente legate de „prestigiu” şi prof. Leş are rezerve cu privire la consultarea magistraţilor, fără să-i excludă de plano. Vezi: I. Leş  – op. cit., pag. 29.

[74] Vezi: art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

[75] În acelaşi sens, vezi: I. Leş – idem, pag. 29.

[76] Vezi: art. 26 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

[77] Vezi: G. Hirsch – Conceptul de separare a puterilor în stat, precum şi „pârghii şi contraponderi” – Relevanţa pentru jurisprudenţă, în Revista „Justiţia în actualitate” nr. 3/2008, pag. 38 – 41 (articol publicat prin bunăvoinţa Deutche Richterzeitung).

[78] Vezi: art. 4142 alin. (2) din Codul de procedură penală.

[79] A se vedea, de exemplu: I. Deleanu – Modificări şi completări, implicite sau explicite, ale Codului de procedură civilă, în Revista „Curierul Judiciar” nr. 9/2005, pag. 94 şi urm.; H. Diaconescu – Discuţii privind neconstituţionalitatea instituirii caracterului obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti al dezlegărilor date problemelor de drept prin deciziile emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în recursul în interesul legii, în Revista „Dreptul” nr. 12/2006, pag. 90 – 113.

[80] Vezi, de exemplu: I. Deleanu, V. Deleanu – Hotărârea judecătorească, Editura Servo – Sat, Arad, 1998, pag. 408 – 409; H. Diaconescu – op. cit., pag. 90 – 112.

[81] Vezi: Decizia nr. 93/2000 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000.

[82] Vezi în acest sens: G.I. Chiuzbaian – Sistemul puterii judecătoreşti, Editura „Continent” XXI, Bucureşti, 2002, pag. 359.

[83] Ca, de exemplu: Ungaria.

[84] Vezi în acest sens: Nota redacţiei la articolul „Discuţii privitoare la modul de angajare a răspunderii asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule” (autor A. C. Rus), în Revista „Dreptul” nr. 7/2006, pag. 57.


dr. Dan LUPASCU
judecator, Curtea de Apel Bucuersti
membru CSM
conferentiar universitar Universitatea Nicolae Titulescu

* Acest text a fost prezentat în cadrul conferinţei Forta juridica a hotararilor pronuntate in recursul in interesul legii.



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Recursul in interesul legii in proiectele noilor Coduri de procedura din Romania”

  1. pompiliu bota spune:

    Minunat, d-le judecator! Dar ce ne facem cu magistratii care confunda interesul legii cu interesul persoanei? Poate fii legea personală? Stiti foarte bine la ce ma refer!

  2. Cristi S. spune:

    La fel de cutremurator este si adevarul ca, foarte multi juristi care se preteaza a fi notorii, cred, in universul lor mi(s)tic, ca legea de organizare este totuna cu legea de infiintare. Ref. L51/1995.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.