« Secţiuni « Jurisprudenţă « CEDOCJUECCRÎCCJCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Jurisprudenţă CCR (Curtea Constituţională a României)
DezbateriCărţiProfesionişti
Marieta SAFTA


Conf. univ. dr. Marieta SAFTA

Efectele unei decizii recente a Curtii Constitutionale
11.11.2009 | JURIDICE.ro, Dragos Calin

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

In order to the judiciary fulfils to its purpose, it must always understand and carry out the powers within the limits established by the Constitution of Romania, without interference from the legislator, the executive power or the Constitutional Court.

The decision of 27 May 2009 of the Constitutional Court amounts to another blast for the High Court of Cassation and Justice that was unable to assess, even in the Joint Sections, its own lack of jurisdiction.

The competence of the Constitutional Court to check the way the principle of separation of powers in the framework of the rule of law is complied with and to ensure the supremacy of the Constitution in the legal system does not impair the justice interests, but, on the contrary, it is likely to establish constitutional practices adequate to solve some disputes in which the magistrates are litigants.

Preliminarii

1. În şedinţa din data de 27 mai 2009, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Preşedintele României.

Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, arătând că, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 838/2009 este definitivă şi general obligatorie şi a fost publicata in Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.

2. În baza art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Nu este prima situaţie când instanţa de contencios constituţional se pronunţă în acest sens. Astfel, prin decizia nr. 1222/2008 [1], Curtea Constituţională a constatat că există un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional în materie, produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384 din 4 mai 2006 [2], precum şi a dispoziţiilor legale în vigoare.

Curtea Constituţională a constatat că decizia nr. 2.289 din 2 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 34763/2/2005 nu este opozabilă Preşedintelui României, care nu a fost parte în proces şi că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituţia României, acordarea gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României.

3. În textul sesizării, Preşedintele României a menţionat că, în mod constant, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri judecătoreşti prin care au dat câştig de cauză magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, asistenţilor judiciari şi personalului auxiliar care au promovat acţiuni în pretenţii, fundamentate pe legislaţia remunerării din sistemul judiciar. Prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecătorească, prin instanţele judecătoreşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a acţionat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv ”principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

Reglementarea cuantumului indemnizaţiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor şi al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanţele judecătoreşti şi-au arogat competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de natură constituţională a cărui gravitate împiedică îndeplinirea normală a atribuţiilor constituţionale ale autorităţilor publice, precizează Preşedintele României.

4. În ultimii ani, puterea judecătorească şi-a extins treptat atribuţiile în detrimentul puterii legislative, fapt ce reiese din soluţiile constante ale Curţii Constituţionale.

Instanţa de contencios constituţional a stabilit că instanţele judecătoreşti nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeaşi natură, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat pe larg în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare [3], Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile acesteia sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că, în atribuţiile instanţelor judecătoreşti intră crearea unor norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative [4].

Ce s-a întâmplat în cauzele obiect al sesizării Preşedintelui României?

5. Prin Decizia nr. XXXVI/2007 [5], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii statuând că ”Dispoziţiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din O.G. nr. 83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 şi art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 160/2000 se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.” S-a reţinut ”înlăturarea oricărui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicată, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, având în vedere că ”a considera că puteau beneficia de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna să se încalce principiul egalităţii în drepturi, ceea ce ar face incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.”

6. Prin Decizia nr. XXI/2008 [6] pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, s-a constatat că ”judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (…) şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”, deşi art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti [7] abrogă expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti [8], care reglementau acest drept.

7. Este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu putea să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora, întrucât astfel de atribuţii revin celorlalte puteri ori Curţii  Constituţionale [9].

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut-o, reţinând, spre exemplu, că ”prin emiterea O.G. nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. 3, cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituţia României.”

8. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie implică, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau condiţionări, cât timp nu este atinsă substanţa dreptului [10].

Accesul liber la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Articolul 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu obligă statele să creeze un drept de acces la o instanţă în faţa căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament [11]. Cu toate acestea, Curtea a arătat că atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deşi nu priveşte în mod direct o persoană fizică sau juridică, îi afectează totuşi în substanţă drepturile sau obligaţiile cu caracter civil, articolul 6 par. 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuţie să poată fi contestate în substanţă în faţa unei instanţe care să ofere garanţiile unui proces echitabil. O astfel de situaţie, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziţii sau măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei sau grupului de persoane afectate, fie din particularităţile situaţiei de fapt care diferenţiază persoana sau grupul de persoane vizate [12].

Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei [13]. O instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie deplină.

Motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838/2009

9. Instanţa de contencios constituţional a arătat că, pronunţându-se asupra recursurilor in interesul legii întemeiate pe practica neunitara a instanţelor judecătoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, judecătorilor financiari, procurorilor financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor si parchetelor, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu s-a limitat la a clarifica intelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanţa suprema, invocând vicii de tehnică legislativă – nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 – sau vicii de neconstituţionalitate – încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare. Însă, o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie.

10. Cităm: ”Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea <este garantul supremaţiei Constituţiei>, are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care <România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate>. De aceea, apreciază că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român, definite în textul citat, o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale.

Dispoziţiile art. 146 din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc competenţa materială a Curţii Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuţiile jurisdicţiei constituţionale.

În cauza de faţă, sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.

Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă.

De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, <Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor>. Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.

În ceea ce priveşte autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conduita conformă Constituţiei transpare din cele statuate mai sus, şi anume exercitarea competenţelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat şi, deci, abţinerea de la orice acţiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuţiile altei autorităţi publice. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate a acestora.

Referitor la autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, după caz, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta are obligaţia de a edicta norme care să respecte anumite trăsături: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.

Curtea observă că atât dispoziţiile legale care au constituit temeiul pronunţării deciziilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi întreg cadrul legislativ referitor la drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, personalului auxiliar de specialitate, precum şi ale persoanelor care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României, prin modul deficitar de reglementare şi redactare, cauzat în mare măsură de modificările succesive, la intervale prea scurte de timp, nu au corespuns întotdeauna exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că <o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita> (Cauza Rotaru împotriva României, 2000), iar <[…] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă> (Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

Aşa fiind, Curtea constată că respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a prevederilor constituţionale referitoare la delegarea legislativă sunt obligaţii opozabile în primul rând legiuitorului, primar sau delegat, care este ţinut în exercitarea competenţelor sale de adoptarea unor norme care să corespundă exigenţelor Legii fundamentale şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pe de altă parte, Curtea observă că soluţia pronunţată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XXI din 10 martie 2008 s-a întemeiat pe constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care se abrogaseră prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, referitoare la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Motivaţia instanţei supreme a fost următoarea: <Guvernul României nu a fost abilitat prin Legea nr. 125/2000 să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 126/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 18 iulie 2000, totuşi, prin art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 s-au abrogat dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 56/1996.

În acest fel, prin emiterea Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României. […]

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speţă art. I pct. 42 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 şi art. IX alin. (2) paragraful 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată, lege organică.>

Pentru a-şi stabili competenţa cu privire la constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor vizate, Înalta Curte a statuat că <neconstituţionalitatea abrogării dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, şi ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată şi completată, prin art. 1 pct. 42, respectiv prin art. IX alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 – norme abrogate în prezent -, poate fi invocată numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Curtea Constituţională are însă în competenţă numai controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti.[…]

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită.>

Întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, deciziile pronunţate de instanţa supremă în judecarea recursurilor în interesul legii au putere obligatorie pentru instanţe, Curtea Constituţională constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii <unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare>, dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţă în această materie.

Referitor la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională constată că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare.

Care vor fi şi cum se vor produce efectele deciziei Curţii Constituţionale din 27 mai 2009?

11. În primul rând, aceasta va avea putere doar pentru viitor. În baza art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Ca atare, toate hotărârile judecătoreşti irevocabile, prin care s-au stabilit drepturile individuale, consacrate jurisprudenţial de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se vor executa.

Restanţele consacrate prin hotărâri judecătoreşti au fost recunoscute de către statul român, si, implicit, de Ministerul Justiţiei, stabilindu-se, prin O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei [14], plata acestor drepturi în trei tranşe – ultimele două în martie 2009 şi octombrie 2009 -, reeşalonată ulterior pentru anii 2010-2012 prin O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar [15].

În cauza Metaxas c. Greciei [16], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obţinut o creanţă contra statului în urma unei proceduri judiciare, să iniţieze procedura executării pentru satisfacerea creanţei sale (a se vedea şi Karahalios c. Greciei, cauza 62503/00, decizia de admisibilitate din 11 decembrie 2003, par. 23).

În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri.

Dacă un stat s-ar bucura de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Lipsa fondurilor autorităţii publice nu poate fi considerată un motiv justificat pentru întârzierea executării hotărârilor judecătoreşti, ca atare nu se pot face compromisuri în ceea ce priveşte aplicarea O.U.G. nr. 75/2008.

Prin hotărârea din 20 iulie 2004, din cauza Shmalko c. Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, arătând că debitorul era un organ al statului, iar executarea silită a hotărârilor împotriva sa putea fi realizată numai dacă statul prevedea şi acorda pentru cheltuielile respective sume în bugetul de stat al Ucrainei, neputându-i-se reproşa reclamantului că nu a declanşat proceduri judiciare împotriva executorului.

12. Decizia Curţii Constituţionale nu va produce efecte, pentru viitor, asupra sporului de vechime în muncă, întrucât acesta a fost consacrat legislativ prin art. I pct. 1 din Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei [17].

13. Decizia Curţii Constituţionale nu va produce efecte asupra sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi asupra sporului de vechime în muncă, în ce priveşte pretenţiile formulate de magistraţi pentru perioada limitată de data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României [18].

Prin cele două decizii pronunţate în recursuri în interesul legii,  reclamanţii au dobandit o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea creanţelor lor, în situaţia contrară încălcându-se articolul 1 din Primul Protocol Adiţional combinat cu art. 14 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, în raport de soluţiile irevocabile primite de alţi reclamanţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.

Ca atare, în momentul în care un reclamant se adresa instanţei judecătoreşti, prin intermediul jurisprudenţei clare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta avea o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea creanţei sale, decizia instanţei supreme opunându-se celorlalte instanţe întocmai ca şi legea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în Cauza Beian c. României (nr. 1), din 6 decembrie 2007 [19], constatând încalcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie combinat cu art. 14. În cauză, Curtea văzând că, în alte speţe similare, instanţa supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 [20], aceasta a apreciat că reclamantul avea o «speranţă legitimă» de a obţine recunoaşterea creanţei sale.

În Cauza Driha c. României (21 februarie 2008), Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impozitării sumei primite de petent în temeiul Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii [21], cu ocazia trecerii sale în rezervă şi a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că alţi militari care au fost trecuţi în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil. Nici faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat acest text în două decizii în sensul că ajutorul ar fi impozabil nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea, având în vedere faptul că această interpretare este în mod evident contrară prevederilor exprese şi explicite ale legii şi este contrară atât propriei jurisprudenţe a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi jurisprudenţei celorlalte instanţe interne. Reamintind că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, discriminarea constă în tratarea într-o manieră diferită, fără justificări obiective şi rezonabile, a persoanelor aflate în situaţii comparabile, cu precizarea că enumerarea din art. 14 are caracter indicativ şi nu limitativ, Curtea a constatat că alţi militari care au fost trecuţi în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil iar autorităţile interne nu au oferit nici o justificare pentru tratamentul diferenţiat.

14. Decizia Curţii Constituţionale va produce efecte asupra sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, după data publicării deciziei.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 C. pr. civ.

De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecatoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008).

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.

Instanţele judecătoreşti nu au competenţa constituţională de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, ”misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective”, după cum a statuat şi Curtea Constituţională în deciziile menţionate anterior.

Ca atare, instanţa supremă şi-a depăşit sfera de competenţă, arogându-şi atribuţii ce nu i-au fost conferite de Constituţie, Curtea Constituţională fiind singura în măsură să verifice conformitatea legii sau ordonanţei cu legea fundamentală.

Prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 [22], Curtea Constituţională a statuat că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

De asemenea, s-a constatat că soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite „dezlegări în drept”, nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrina ca „precedente judiciare”, fiind considerate de literatura juridică „izvoare secundare de drept” sau „izvoare interpretative”.

Totuşi, ar putea exista şi o interpretare parţial divergentă, întrucât, în ce priveşte modificarea remuneraţiilor, Standardele adoptate de I.B.A. [23] prevăd că pensiile şi remuneraţiile judiciare ar trebui să fie modificate conform creşterii preţurilor, independent de controlul executiv (pct. 14). În anumite ţări, salariile judecătorilor sunt protejate împotriva scăderilor, deşi măririle salariale pot depinde de puterea executivă şi cea legislativă. I.B.A. acceptă că salariile judiciare nu pot fi micşorate în timpul serviciului unui judecător decât ca o măsură economică de interes public (art. 15b) [24].

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 768/C/2009 s-a dispus plata către judecători, începând cu data de 1 martie 2009, a sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în aplicarea Deciziei nr. XXI/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.

Acest ordin a fost revocat însă prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1163/C/2009, care şi-a produs efectele după ce o parte din ordonatorii secundari şi terţiari de credite au dispus plata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică către judecători [25].

Pe lângă soluţia absurdă de a pune în executare o decizie în interesul legii, actul cu caracter normativ este de natură a crea drepturi, consfinţind o  situaţie juridică pentru care statul roman este responsabil, prin comportamentul ignorant şi de neînţeles al autorităţilor sale.

Instabilitatea legislativă, invocată de nenumărate ori în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi lipsa asigurării unui cadru remunerator corespunzător pentru 6000 de magistraţi, pe fondul subfinanţării sistemului şi crizei acute de resurse umane, sunt elemente ce nu pot contribui la realizarea unei justiţii eficiente, singura garanţie a unui stat de drept.

15. Limitele sesizării Preşedintelui României sunt stabilite de cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (Decizia nr. XXI/2008 şi Decizia nr. XXXVI/2007).

Ca atare, decizia Curţii Constituţionale va produce efecte directe numai pentru situaţia juridică reglementată de cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.

Decizia Curţii Constituţionale creează însă obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite de a reexamina cele două decizii, precum şi orice altă decizie cu fundament juridic asemănător (spre exemplu, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 46/15.12.2008 [26], prin care, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) şi (2) din codul deontologic al magistraţilor şi a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază lunar).

Există şi o categorie de hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care s-au stabilit drepturile individuale, consacrate jurisprudenţial de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în continuare sau pentru viitor.

Pentru a înlătura discriminările evidente produse prin aceste hotărâri judecătoreşti, legiuitorul, fie el şi cel delegat, are obligaţia de a constata, printr-un act normativ, că sunt şi rămân abrogate toate „drepturile” neconsacrate legislativ, apte a avea un asemenea efect, ori de a prevedea legislativ, pentru viitor, un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Cea din urmă soluţie a fost îmbraţişată, după scrierea acestui material, întrucât proiectul Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice consacră legislativ sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, pentru magistraţi.

Concluzii

16. Puterea judecătorească, pentru a-şi respecta menirea, trebuie să înţeleagă şi să-şi exercite întotdeauna atribuţiile în limitele stabilite de Constituţia României, fără ingerinţe în cele ale puterii legislative, executive ori în competenţa Curţii Constituţionale.

Decizia din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale reprezintă, in fapt, o lovitură aplicată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Atribuţia Curţii Constituţionale de a verifica respectarea principiului separaţiei puterilor în cadrul statului de drept şi de a asigura supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ nu aduce atingere cu nimic intereselor justiţiei, dimpotrivă, chiar este de natură a stabili practici constituţionale adecvate soluţionării unor conflicte în care chiar magistraţii au calitatea de justiţiabili.

17. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a conformat recent solutiilor instanţei de contencios constituţional.

Astfel, în şedinţa din 21 septembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a soluţionat un dosar în care a fost declarat recurs în interesul legii de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând următoarea soluţie:

„Prin decizia nr. 20, admiţându-se recursul în interesul legii s-a stabilit:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. „c” şi „d” din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, stabilesc că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare [27].

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziei, aceasta se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.” [28]

Măsuri luate de stat până în prezent în problema practicii neunitare

18. Problema practicii judecătoreşti neunitare a fost reţinută şi de Rapoartele Intermediare ale Comisiei Europene privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare.

Asociaţiile profesionale ale magistraţilor au solicitat, constant, găsirea unei soluţii rezonabile de a conferi, cât mai rapid, prin lege organică, statutul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de interpret oficial al legislaţiei şi, în special, de factor de unificare rapida a practicii jurisdicţionale.

Este necesară urgentarea proiectului de lege referitor la practica neunitară, cu atât mai mult cu cât, începând cu Cauza Beian împotriva României [29], Curtea Europeana a Drepturilor Omului a relevat inexistenţa unei jurisprudenţe unitare, iniţial la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior, în ce priveşte hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe teritoriale diferite asupra aceluiaşi gen de speţă sau chiar de completuri diferite ale aceleiaşi instanţe (cauza Driha c. României; cauza Gavriş  c. României, din data de 08.01.2009; cauza Onofrei  c. României, din data de 13.11.2008; cauza Poppov c. României, din data de 13.11.2008; cauza Ranete c. României, din data de 13.11.2008; cauza Zaharia c. României, din data de 04.11.2008; cauza Aurel Radu c. României, din data de 04.11.2008; cauza Iancu Alexandru Vasiliu c. României, din data de 04.11.2008; cauza Văsui  c. României, din data de 04.11.2008; cauza Mihai  c. României, din data de 04.11.2008; cauza Zăinescu c. României, din data de 23.09.2008; cauza Tehleanu c. României, din data de 16.09.2008; cauza Ţară  Lungă c. României, din data de 08.07.2008).

19. În acest context, este evident eşecul măsurilor administrative (şedinţe de practică neunitară, minute, grupuri de lucru), eşec care a condus la imposibilitatea asumării responsabilităţii sociale a asigurării previzibilităţii şi coerentei justiţiei, coroborat cu lipsa de voinţă a tuturor decidenţilor (Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Senatul şi Camera Deputaţilor) de a găsi rapid o soluţie pentru a evita astfel de situaţii.

20. Noul Cod de procedură civilă vizează găsirea unor remedii pentru eliminarea unei alte deficienţe majore a sistemului judiciar român, şi anume existenţa unei practici neunitare, determinată, între altele, şi de incoerenţa şi instabilitatea legislativă.

Cât priveşte mecanismele procedurale pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, prin proiectul noului Cod de procedură civilă se propune modificarea substanţială a reglementării recursului în interesul legii prin:

– lărgirea categoriei de persoane care pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de exemplu, dobândesc calitate procesuală activă colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului);

– instituirea unor reglementări care detaliază procedura de soluţionare, cum ar fi desemnarea judecătorilor raportori şi obligativitatea consultării jurisprudenţei şi a doctrinei.

Totodată, prin proiectul noului Cod de procedură civilă se propune crearea unui nou mecanism pentru unificarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea jurisprudenţei româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor şi, totodată, să conducă la scurtarea procesului, prevenind parcurgerea tuturor căilor de atac.

Această procedură presupune, în linii generale, solicitarea rezolvării de principiu a unei probleme de drept de care depinde soluţionarea unei cauze, problemă de drept care nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Solicitarea se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, din oficiu sau la cererea părţilor. Pentru asigurarea eficienţei acestui nou mecanism, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va avea caracter obligatoriu atât pentru instanţa ce a adresat solicitarea de dezlegare a problemei de drept, cât şi pentru toate celelalte instanţe.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 451 din 24 mai 2006

[3] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007

[4] Decizia nr. 818/2008, Decizia nr. 819/2008, Decizia nr. 820/2008, Decizia nr. 821/2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi Decizia nr. 1325/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000

[8] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999

[9] In baza art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
”a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; (…)”

[10] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci c. României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragraful 36

[11] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizie din 19 aprilie 1991 în cauza Ruiz-Mateos şi alţii c. Spaniei, no. 14324/88, DR 69, p. 227; garanţiile procedurale ale articolului 6 pot fi însă aplicabile procedurilor desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale – a se vedea în acest sens, Voggenreiter c. Germaniei, hotărâre din 8 ianuarie 2004.

[12] Mihai Selegean arată, în D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 121, că opinia Curţii în această chestiune se apropie de cea adoptată în dreptul comunitar, unde o măsură cu caracter general, cum ar fi regulamentul, poate, în anumite circumstanţe, să dobândească caracter individual, astfel încât să fie posibilă introducerea unei acţiuni în anulare în faţa Curţii de Justiţie (a se vedea articolul 230, fost 173, din Tratat Comunităţilor Europene şi, cu titlu de exemplu, cauza C-358/89, Extramet Industrie SA c. Consiliului Comunităţilor Europene [1991] ECR I-2501, § 13).

[13] CEDO, cauza Koskinas c. Greciei, hotărâre din 20 iunie 2002; CEDO, cauza Terra Woningen B.V. c. Olandei, hotărârea din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25.

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 462 din 20 august 2008

[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009

[16] CEDO, cauza Metaxas. c. Greciei, hotărârea din 27 mai 2004

[17] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 169 din 9 martie 2007

[18] Este vorba de pretențiile asupra sporului de vechime în muncă de pană la data reglementării legislative prin art. I pct. 1 din Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

[18] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 616 din 21 august 2008

[20] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 385 din 6 iunie 2002

[21] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 347 din 22 iulie 1999

[22] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000

[23] A se vedea P.A. Coţovanu s.a., Remunerarea magistraţilor – condiţie a independenţei justiţiei, în Revista Forumul judecătorilor nr. 1/2009, p. 67

[24] Standardele Minime de Independentă Judiciară, adoptate de International Bar Association în 1982, la New Delhi

[25] Ordinul de revocare şi-a produs efectele sale instantaneu, prin el însuşi şi uno ictu, sub aspectul revocării, iar suspendarea sa, deşi dispusă de o instanţă, pare inadmisibilă. Teoretic, suspendarea operează asupra unor efecte în curs ale actului administrativ şi numai pentru viitor.

[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 495 din 16 iulie 2009

[27] În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există  un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin.1 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării şi cuantificării drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

[28] http://recursininteresullegii.ro/89685/iccj-ril-admis-decizia-20-2009.html

[29] citată supra.


Dragoş CĂLIN
judecator, Curtea de Apel Bucuresti

* Acest text a fost prezentat în cadrul conferinţei Forta juridica a hotararilor pronuntate in recursul in interesul legii.

 
Secţiuni: CCR, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD