Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Despre nevoia de opinii disidente. Partea a doua: DREPTUL
03.05.2004 | JURIDICE.ro, Dan Stoica

Consensul juristilor e mai periculos decit cel al societatii. Adunati in jurul unui text normativ, citiva judecatori pare ca investesc cu putere mistica un text conceput de alte minti umane, ale Legislatorilor. Sub pretextul unui consens profesional deplin, avintul unanimitatii opiniilor juridice seamana cu un ritual samanic menit sa aduca cuvintul zeilor in lume. In lumea consensului juridic "justitia" este impartita abrupt sub pretextele divinitatii statului si traditiei intr-o limba care desparte justitia juristilor de justitia naturala a bunului simt. Din nefericire, sistemul juridic romanesc are in centrul sau practica funesta a conformitatii.

Cei care cred ca judecatorii sunt doar niste "glasuri ale legii", care trebuie sa vorbeasca in mod identic aceeasi limba scapa din vedere sensul actual al legii: un text normativ compus de experti pentru a acomoda niste valori sociale, eventual sub protectia statului. Nu oamenii trebuie sa isi reteze sufletele pe patul procustian al legii. Legea trebuie modelata in functie de valorile umane si sociale ale unor grupuri de interese diverse. Judecatorii ar trebui sa fie descoperitori ai legii, elaborind deciziile lor pe masura ce realitatile sociale li se descopera in sala de judecata si in viata de zi cu zi. Acesta este un mesaj pe care dreptul roman il transmite de mai bine de doua mii de ani. Din pacate, acum vreo doua sute de ani Europa continentala l-a inchis intr-o sticla si l-a aruncat in Ocean, unde a plutit in deriva spre civilizatia americana.

Judecatorii sunt de multe ori in situatia de a compara valori incomensurabile. Nu poti pune in aceeasi balanta un copac cu rezultatul ireal al lui radical din minus doi. Valori si interese incomensurabile intra adesea in conflict. Ele merita la fel de mult respect: ideea de copac si ideea numerelor ireale sunt la fel de importante in lumea de imagini din care provin. Pe de alta parte, natura umana este incongruenta cu ea insasi: dorim sa fim lasati in pace, sa ni se protejeze intimitatea in conflict cu dorinta de a ne asocia pentru a ne implini nevoi economice, culturale si de securitate. Tot ceea ce ne inconjoara este un rezultat al tensiunii dintre valori cu semne opuse, care nu pot fi explicate una prin cealalta: masculin/feminin, individ/comunitate, organic/anorganic, interior/exterior etc. De ce ar fi dreptul altfel?

Oricit de mult ar sustine un judecator ca renunta la influentele lumii care il inconjoara pentru a se jertfi pe altarul obiectivitatii, oricit se va stradui sa aplice un rece rationament juridic, aceasta declaratie este o iluzie impotriva naturii. Poate ca ea a fost valabila in secolul al XVIII-lea, cind informatia era un apanaj al unor elite restrinse iar judecatorii traiau in turnuri de fildes. Poate aceasta declaratie a fost necesara in imprejurari istorice speciale ale unor culturi care aveau nevoie de unitatea si unanimitatea proclamate de Rousseau. Si chiar daca ar fi fost asa tot nu pot exista doua rationamente complet identice datorita diversitatii si complexitatii mintii umane. Acesta este poate si motivul pentru care hotaririle din sistemul anglo-saxon sunt motivate atit de amplu: pentru a sublinia natura umana a hotaririi juridice, supusa oricind criticii intemeiate pe tensiunea valorilor. La polul opus se afla hotarirea juridica emanata de o instanta franceza: un rationament succint bazat pe texte normative absolute si incontestabile, care da glas puterii statului suveran. Ne aflam insa intr-o epoca in care suveranitatea statului se inclina in fata dreptului de a ne indoi de suveranitatea absoluta a statului.

Unul din scopurile legii este de a acomoda dezacordul intre valorile incomensurabile, intr-un mod care sa asigure interesul legat de stabilitatea legii fara insa a exclude optiunile viitoare. Jocul democratic ne cere sa nu favorizam permanent numai un anumit drept sau o anumita teorie, legind astfel mainile celor care vor veni dupa noi. Pentru a rezolva cazuri particulare incercam sa gasim solutiile cele mai potrivite dar posibilitatea schimbarii lor trebuie sa existe intodeauna. Iata de ce sistemul juridic trebuie sa aiba un mecanism care sa semnaleze si sa administreze dezacordul fara sa il distruga, sa il reduca la tacere. In cazul procesului de legiferare exista un asemenea mecanism care aspira la ideea ca toate punctele de vedere relevante sunt luate in considerare si pe baza lor este elaborata o solutie colectiva. Cerintele privind accesul publicului la aceste dezbateri protejeaza aceasta idee. Regula esentiala ca Parlamentul nu poate emite legi obligatorii pentru Parlamentele viitoare face ca aceste solutii colective sa fie provizorii si temporare. Iata de ce practica opiniilor separate in cadrul procesului judiciar este reflectarea unui asemenea principiu democratic. Doar ca Judecatorii nu reprezinta un corp de electori ci un corp de valori sociale aflate in competitie.

Din pacate nu a fost descoperit inca nici un meta-principiu capabil sa decida asupra valorilor. Ideea ca un sistem juridic democratic format din valori, interese si vointe nenumarate, diverse si aflate adeseori in conflict poate genera o schema coerenta si permanenta de valori este considerata practic imposibila in sistemul juridic anglo-saxon.

Justitia trebuie analizata nu ca un rezultat clar si imediat dar ca un proces de negociere intre principii care pot fi la fel de legitime, desi unele exprima interese intemeiate legal si altele drepturi inscrise in norme.

Judecatorii, ca factori de decizie sunt fortati in fata unor conflicte de valori incomensurabile sa faca ceea ce doctrina engleza numeste "alegeri tragice" intre notiuni asupra carora ratiunea nu poate decide. Iata de ce orice incercare de a acomoda astfel de valori trebuie sa fie doar provizorie iar opiniile disidente trebuie sa fie la fel de importante ca si cele ale majoritatii, avind rolul de a atrage atentia publicului asupra existentei unui conflict de valori si de a mentine pentru viitor posibilitatea de a alege intre acestea.

Autoritatea si greutatea unei hotariri judecatoresti in sistemul anglo-saxon este "autoritatea unui expert care raporteaza rezultatele investigatiilor sale si nu autoritatea finala a unui oficial care indica: faceti asa! ". Pe de alta parte, in sistemul juridic de sorginte franceza functia principala a instantei este de a da efect concret unei norme juridice generale intr-o forma autoritara care sa incorporeze vointa statului.

Au fost identificate, in doctrina juridica engleza, patru tipare de exprimare a dezacordului:

1. asupra valorilor de fond etice sau politice; 2. asupra rationamentului formal sau substantial; 3. asupra tendintei de a extrage principii generale din ansamblul faptelor si experientei; 4. asupra interpretarii si evaluarii faptelor si consecintelor juridice ale acestora, desi exista un consens asupra principiilor

In dreptul englez principiul majoritatii a inceput sa functioneze ca modalitate de decizie a completelor formate din mai multi judecatori incepind din secolul al saptesprezecelea. S-a afirmat ca o hotarire judecatoreasca exprimata in common law nu are o autoritate finala si definitiva ci este doar o dovada a exprimarii unor principii fundamentale, deschise permanent re-examinarii. [vezi Cassel v. Broome din 1972, in AC 1027 si mai recent Kleinwert Benson v Lincoln City Council din 1998, in 4 All ER 513]

Teoretic, posibilitatea de a exprima o opinie separata exista si in dreptul romanesc. Mecanismul completelor de divergenta creeaza insa o presiune a conformitatii care, alaturi de alte presiuni, face ca rareori sa intilnim opinii separate in practica. Curtea Constitutionala este probabil instanta in care s-au exprimat public cele mai multe opinii separate.Aceasta se intimpla probabil pentru ca, pe de o parte exista reguli de procedura separate de cele ale proceselor civile iar pe de alta parte nu exista presiunea unei instante superioare de control.

Desi in sistemul european-continental accentul este pus pe obiectivitate si consens, exista o tendinta din ce in ce mai mare de a permite publicarea opiniilor separate. In Portugalia, Elvetia, Norvegia, Suedia si este permisa publicarea acestora. In Spania opiniile separate pot fi comunicate partilor si inscrise in registrul instantei. In Grecia exista o obligatie constitutionala de a publica opiniile separate. In Germania publicarea lor este permisa numai in ce priveste deciziile Curtii Federale Constitutionale, incepind din anul 1970 – dar in instantele civile ea este inca oprita. Singurele tari in care exista o traditie anti-dezacord sunt cele influentate de sistemul francez care pune accent pe anonimitatea hotaririlor completelor de judecata. In SUA au fost dezbateri intense asupra oportunitatii folosirii opiniilor disidente inca din secolul al XIX-lea. Politica asupra dezacordurilor este variabila, in functie de structura politica a Curtii Supreme si de politica presedintilor acesteia.

ARGUMENTE

Discutia privind necesitatea ori imprudenta folosirii opiniilor separate se poarta din perspectiva autoritatii puterii judecatoresti. Exista doua nivele de dezbatere: cel privind practica opiniilor disidente si cel privind publicarea acestora.

In ce priveste practica, argumentul favorabil este acela ca opiniile separate atrag atentia asupra valorilor sociale diferite care nu pot fi comparate si deschid optiuni pentru viitor, in functie de valorile predominante la un moment dat. Argumentul contrar este acela al stabilitatii si al certitudinii normelor si practicii judecatoresti impreuna cu ingrijorarea privind perceptia publica asupra justitiei si a impactului important mai mare pe care o opinie separata il poate avea asupra publicului in comparatie cu o hotarire unanima.

1. Argumente favorabile practicii dezacordului
a. membrii unui complet sunt tratati in mod egal si nici un punct de vedere nu este neglijat.
b. Increderea in sistemul judiciar creste: deciziile individuale ale fiecarui membru al unui complet de judecata sunt luate in considerare; se pune in valoare raspunderea fata de actul de decizie si se subliniaza faptul ca fiecare membru al completului isi expune rationamentul propriu si nu urmeaza drumul mai facil de a folosi neconditionat opiniile altora.
c. Exprima valorile traditionale privind liberatea de exprimare si de constiinta, contribuind astfel la intarirea sistemului democratic.
d. Un dezacord poate atrage atentia asupra punctelor slabe ale unei norme astfel incit acesta poate deveni in viitor o opinie majoritara sau poate fi legiferat de autoritatea legislativa. Acest argument este foarte puternic in USA si poate fi datorat faptului ca legislativul reactioneaza mai greu la schimbarea legislatiei decit in Anglia de exemplu. O opinie separata este de obicei preluata in argumentele cazurilor ulterioare pina cind la un moment dat ea devine majoritara.
e. Poate ajuta la clarificarea problemelor puse in dezbaterea instantei, prin contrastul cu opinia majoritara. La fel cum definim notiuni aratind ce nu sunt ele, tot asa o opinie dizidenta poate sa scoata mai bine in lumina rationamentul pentru care opinia majoritara a avut cistig de cauza.

2. Argumente impotriva practicii dezacordului
a. aparenta unanimitatii este considerata ca aduce autoritate normei juridice si sistemului. Existenta unei opinii disidente poate slabi forta deciziei luate de majoritate, cea care de altfel va fi pusa in aplicare.
b. Opiniile disidente creaza o stare de incertitudine. Incertitudinea este periculoasa mai ales in cazurile de drept penal si cele care privesc interpretarea normei juridice. Dezbaterea privind acest argument se poarta intre ideea ca "justitia trebuie sa fie facuta indiferent de rezultat", si ideea ca "este mai important ca legea sa fie instituita decit ca ea sa fie institutita bine".
c. O opinie disidenta are un impact redus asupra deciziei finale si risipeste resurse.Mai mult, poate fi o sursa de publicitate pentru judecatorul care o scrie. Pe de alta parte, publicarea opiniilor disidente poate arata ca un judecator practica in mod constant o politica de disidenta, ceea ce ii poate submina reputatia.
d. Nevoia de consens ar putea conduce la realizarea unui rationament mai riguros si la o analiza mai profunda, asadar la o decizie mai puternica. O opinie disidenta poate reduce motivatia de a negocia un rationament echilibrat, permitind practic un schimb de declaratii pozitionale in care nici una din parti nu isi reevalueaza argumentele in functie de propunerile celorlate parti. Acest argument ar putea fi contrabalansat de ideea ca existenta unei opinii disidente poate forta majoritatea sa isi motiveze mai bine hotarirea.
e. In special in curtile internationale, este folosit argumentul ca ar putea exista presiuni politice asupra actului de justitie iar independenta judecatorului ar putea fi afectata in cazul in care se permite publicarea unei opinii disiendente. Pe de alta parte in societatea moderna secretomania produce suspiciuni iar practica unanimitatii este privita ca o relicva istorica a timpului in care juriul era doar un martor-contabil al faptelor deduse judecatii.

Necesitatea folosirii opiniilor disidente se naste din tensiunea dintre afirmarea dreptului la libertatea de expresie si cresterea complexitatii cazurilor deduse judecatii, proportional cu cresterea diversitatii relatiilor sociale si interculturale. Posibilitatea de a avea o opinie disidenta este un stimul puternic care face ca un tribunal sa faca efortul maxim de justitie de care este capabil. Pe de alta parte discursul disident trebuie folosit cu prudenta, de catre un judecator care are forta morala si competenta de a interactiona cu societatea si a evalua toate imprejuarile unei cauze din perspective judiciare si extra-judiciare.

Intre argumentul privind incertitudinea normativa si cel privind intarirea integritatii procesului de realizare a justitiei, judecatorul este cel care trebuie sa-si foloseasca discernamintul profesional atunci cind considera necesar ca trebuie sa isi exprime cu putere opinia sa contrara celei pe care o afirma majoritatea. Tensiunea dintre legea-comanda si libertate este cel mai bine rezolvata in practica opiniilor separate. Este in interesul cert al procesului democratic ca opiniile disidente sa fie facute publice. Ele ne pot indica in orice moment punctele de cotitura si optiunile pe care le datoram trecutului si viitorului.

Iasi

3 mai 2004

Bibliografie:

LAW AND DISAGREEMENT / JEREMY WALDRON Oxford: Clarendon Press; New York: Oxford University Press, 1999

"Dissents in Courts of Last Resort: Tragic Choices?", de John Alder, in Oxford Journal of Legal Studies, vol. 20/2000, p. 221-246

"Teoria democratiei reinterpretata", de Giovanni Sartori, ed. Polirom, 1999, capitolul 11 "Libertate si Lege", p. 271 si urm.

Pentru comentarii si critici va astept sa imi scrieti la: dan.stoica@pcnet.ro

Pentru a cita idei din acest editorial, folositi urmatoarea formulare:
"Despre nevoia de opinii disidente. Partea a doua: DREPTUL", Dan STOICA, disponibil la: http://Opinii.Juridice.ro


Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.