Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Arbitraj
DezbateriCărţiProfesionişti

Secţiune dezvoltată în parteneriat cu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Avantajele arbitrajului: autonomia de vointa a partilor
14.12.2009 | JURIDICE.ro, Mihai Sandru


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

În discutarea avantajelor/dezavantajelor arbitrajului comercial internaţional, în general, sunt evidenţiate elemente privind costurile şi soluţionarea cu celeritate a acţiunii.

Un avantaj puţin discutat este acela al (respectării) autonomiei de voinţă a părţilor, autonomie care în doctrina arbitrală este considerată esenţa arbitrajului comercial [1].

În discuţiile referitoare la autonomia de voinţă a părţilor uneori se face distincţia între arbitrajul intern şi cel internaţional. În prima situaţie, voinţa părţilor este limitată în alegerea legii aplicabile de o legătură substanţială cu contractul, în timp ce în arbitrajul comercial internaţional alegerea este o opţiune esenţială în litigiile izvorâte din contracte [2].

Convenţia arbitrală – clauza compromisorie sau compromisul – poate fi inclusă de către părţi în domenii care sunt arbitrabile (cele care pot face obiectul unei tranzacţii) şi dacă părţile au capacitatea cerută de lege.

Părţile pot, în cadrul autonomiei de voinţă, să desemneze legea aplicabilă. Cu toate acestea, unele tribunale arbitrale consideră că alegerea unei instanţe dintr-un anumit stat determină şi legea aplicabilă. Este citată cauza Tzortzis A Sykku v. Monarch Lines [1968] [3] în care într-un contract de vânzare (vânzărul fiind suedez, iar cumpărătorul grec) partea greacă dorea aplicarea legii suedeze, care permitea recuperarea cheltuielilor pre-contractuale pierdute din cauza încălcării obligaţiilor de către vânzator. S-a susţinut că alegerea Londrei ca loc de desfăşurare a arbitrajului implică alegerea dreptului englez ca dreptul aplicabil contractului. Această linie de soluţionare în materia arbitrajului a fost abandonată în anii ’90.

Regulile ICC permit tribunalului arbitral, ca în absenţa determinării legii aplicabile de către părţi, să fie aleasă legea care are legătura cea mai mare cu contractul. Un exemplu în acest sens, a fost dat chiar de către ICC [4]:
”Legea statului X poate, parţial sau în totalitate să afecteze validitatea înţelegerii dintre părţi. Este deci rezonabil să considerăm că din două legi aplicabile, părţile ar alege legea care conferă validitate înţelegerii acestora.
În aceste condiţii, arbitrii au hotărât în mod definitiv determinând legea elveţiană ca lege aplicabilă, considerând că aceasta corespunde voinţei interne a părţilor”.

Cele mai cunoscute două izvoare juridice în comerţul internaţional, în materia contractelor, sunt Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (1980) şi Regulile UNIDROIT (1994).
Principiile aplicabile contractelor comerciale înternaţionale – UNIDROIT – au fost aplicate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional [5]:
”În examinarea pretenţiilor, apărărilor şi susţinerilor părţilor se are în vedere voinţa exprimată în contract potrivit căreia, în lipsa unor prevederi exprese, urmează să fie luate în considerare „principiile generale de drept” recunoscute ca aplicabile dreptului comercial internaţional, excluzând orice altă lege naţională.
În virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor şi principiului potrivit căruia contractul este supus legii alese sau dreptului ales prin consens de către părţi, se reţine validitatea acestei clauze şi, în lipsa unor prevederi contractuale, principiile la care se referă părţile în clauza citată sunt cele în care şi-au găsit codificarea – cea mai larg recunoscută în comerţul internaţional şi în arbitrajul comercial internaţional – intitulată „Principiile referitoare la contractele de comerţ internaţional”, realizată de Institutul internaţional pentru unificarea dreptului privat – UNIDROIT, Roma, 1994. În preambulul acestor „Principii” se prevede aplicabilitatea lor atunci când părţile au convenit ca un anumit contract să fie guvernat de „Principiile generale de drept”, de „lex mercatoria” sau alte formule similare. Aşa fiind, aceste „Principii” vor constitui „lex contractus” în litigiul de faţă.”

Cu toate acestea ordinea publică poate avea o influenţă considerabilă în exercitarea autonomiei de voinţă al părţilor, în special în momentul recunoaşterii sentinţei arbitrale străine sau al executării acesteia în faţa instanţelor judecătoreşti; astfel, aplicarea regulii lex loci arbitri este uneori restrânsă, de ex. clauza arbitrală a fost calificată clauză abuzivă, în anumite circumstanţe, dacă contractul este încheiat între un comerciant şi un consumator [6].


[1] Alan Scott Rau, Arbitral Jurisdiction and the Dimensions of ‘Consent’, Arbitration International, Forthcoming; Joshua D. H. Karton, Party Autonomy and Choice of Law: Is International Arbitration Leading the Way or Marching to the Beat of its Own Drummer?, November 19, 2009, University of New Brunswick Law Journal, 2010, disponibil la SSRN; Alan Scott Rau, The Arbitrator and Mandatory Rules of Law, American Review of International Arbitration, Spring 2008; Symeon C. Symeonides, Party Autonomy and Private-Law Making in Private International Law: The Lex Mercatoria that Isn’t (November 19, 2006), disponibil la SSRN; Cindy Galway Buys, The Arbitrators’ Duty to Respect the Parties’ Choice of Law in Commercial Arbitration, St. John’s Law Review , Vol. 79, No. 1, 2005; Ion Dogaru (coord.), Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 847-848; William W. Park, The Lex Loci Arbitri and International Commercial Arbitration, Vol. 32, iss. 1, 1983; Jan Paulsson, Arbitration Unbound: Award Detached from the Law of its Country of Origin, I.C.L.Q., vol. 33, 1982

[2] Cindy Galway Buys, loc. cit., p. 59-60

[3] 1 U.L.R. 337 (C.A.), apud William W. Park, loc. cit., p. 24

[4] ICC Case No. 4145 of 1984, (1987) XII Ybk Comm. Arb. 97, apud Joshua D. H. Karton, loc. cit., p. 4

[5] Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, hotărârea nr. 261/2005, publicată în Revista Română de Arbitraj nr. 1/2007, p. 48-51

[6] CJCE, C-40/08, Asturcom, hotărârea din 06.10.2009, nepublicată în Rep

conf. univ. dr. Mihai Şandru, arbitru
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Românei

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate