Profesorul meu cu nume ales
20.02.2004 | Alina MATEI

Ninge.
La fel ningea si in ziua in care l-am cunoscut.
Ne invata drept comunitar.
De fapt, auzisem de dumnealui cu mult inainte.
Inca din anul intai de facultate.
Ca e nemaipomenit. Ca nu e altul care sa-i semene. Ca e dur la examene. Ca tine mortis ca examenul sa fie oral. Ca trece studentul. Insa prin toata materia. Aproape o spaima. Si cu toate astea era iubit. Foarte iubit.

1995, sambata dimineata, 07:30, Timisoara.
Desi eram la curs, aveam impresia ca sunt la examen.
Voce grava, rasunatoare in amfiteatru. Liniste ca la clasa intai.
A inceput sa vorbeasca. Nu cu patos, nu cu insufletire, insa vorbele erau foarte clare.
Argumentele taioase. Nu citea. Nu dicta.
Avea aproape un metru de carti pe masa. Pe verticala. Desigur, nici una in limba romana. Aveam sa aflu abia la final cand ne-a invitat sa ne alegem din carti si sa le citim.

Noi, „studentii Profului de comunitar”, eram norocosii pe care si-i tinea aproape.
Intalnirile cu Domnul Profesor le pregateam. Adica ne cream starea.
Eram tineri. Doream sa-i aratam ca si noi stim. Desi niciodata nu ne facea sa ne simtim ca inca mai avem de buchisit.

Avea reprezentarea a ceea ce suntem si ce vom deveni.
De altfel, la terminarea facultatii ne-a spus cam ce ar crede ca ni s-ar potrivi fiecaruia. N-a fost o profetie, dar a fost adevarat.

L-am vazut pledand in instanta unde magistratii i se adresau cu „Aveti cuvantul, Domnule Profesor”. Cucerea (si) instanta. Judecatorii notau ceea ce spunea.

Si-a ales numele.

Anii au trecut. Cand vorbesc cu el, si acum imi vine sa iau pixul si sa notez ce spune.

Av. Alina Matei, Partner SĂVESCU & ASOCIAȚII