Solutionarea conflictului depinde de vointa partii adeverse. Acces la justitie. Jurisprudenta divergenta. Discriminare. CEDO, 48107/9, Parohia Greco-Catolica Sambata Bihor vs. Romania

Parohia Greco-Catolica Sambata Bihor vs. Romania, 48107/99, 12 ianuarie 2010

Nota: Conform legislatiei pertinente in vigoare la momentul faptelor, litigiile dintre parohiile greco-catolice si cele ortodoxe privind folosirea edificiilor religioase trebuiau solutionate de comisii mixte formate din reprezentanti ai celor doua culte. Neputand constitui o asemenea comisie mixta, reclamanta s-a adresat instantelor dar actiunea sa a fost respinsa ca inadmisibila, fiind de competenta exclusiva a comisiei mixte. Alte instante analizau pe fond asemenea litigii, neexistand o practica unitara in solutionarea acestui tip de actiune.

Curtea a constatat ca dreptul de acces la justitie al reclamantei a fost incalcat pentru ca procedura prealabila a sesizarii comisiei mixte nu era suficient de bine regementata, nefiind stabilit nici modul de constituire, nici procedura de convocare a intrunirii comisiei mixte, nici cea care trebuia urmata de aceasta comisie pentru a da o decizie. Aceste lacune au favorizat o procedura prealabila dilatorie care, tinand seama de caracterul sau obligatoriu, putea bloca sine die dreptul reclamantei de acces la o instanta. In plus, controlul instantelor asupra unei eventuale decizii a comisiei mixte era limitat la verificarea indeplinirii conditiilor legale – adica a respectarii vointei majoritatii – instantele interne nefiind competente sa statueze cu privire la temeinicia deciziei in functie de drepturile si interesele protejate aflate in conflict.

Lipsa oricaror termene, a procedurii de constituire sau functionare a comisiei respective combinate cu refuzul instantei de a transa pe fond litigiul au condus din punct de vedere practic la  o situatie absurda: conform reglementarii nationale, solutionarea conflictului depindea de vointa partii adverse, aceasta putand-o impiedica la nesfarsit prin refuzul participarii la formarea comisiei mixte. Se adauga astfel un nou exemplu la panoplia foarte larga a tipurilor de atingeri aduse accesului la justitie (pentru exemple – Procesul civil echitabil in jurisprudenta CEDO. Vol. I. Accesul la justitie).

In sfarsit, divergenta din practica judecatoreasca cu privire la competenta instantelor de a solutiona asemenea actiuni a fost considerata o discriminare ce incalca articolul 14 al Conventiei data fiind lipsa oricarei justificari a diferentei de tratament intre reclamanta (careia ii fusese respinsa actiunea ca inadmisibila) si alte parohii ale caror actiuni similare fusesera solutionate pe fond.

Parohia Greco-Catolica Sambata Bihor vs Romania, 48107/99, 12 ianuarie 2010

I) FAPTE

In 1948 cultul Greco-Catolic (Uniat) a fost dizolvat iar practicantii sai au fost obligati sa se afilieze cultului Ortodox; bunurile Bisericii Greco-Catolice au fost transferate Bisericii Ortodoxe.

Dupa caderea regimului comunist, cultul Uniat a fost recunoscut oficial prin decretul-lege 126/1990. Cu privire la bunurile ce apartinusera inainte de 1948 parohiilor greco-catolice, acest decret prevedea ca problema trebuia transata de comisii mixte constituite din reprezentatii celor doua culte (Uniat si Ortodox), tinand seama de vointa credinciosilor din cele doua comunitati.

In cazul reclamantei din cauza de fata, avusese loc o singura intrunire, in 1995, in vederea constituirii comisiei mixte; din procesul verbal incheiat rezulta ca scopul propus de credinciosii greco-catolici era acela de a fixa orarul serviciilor religioase pentru ca fiecare cult sa le poata celebra alternativ in biserica. Reprezentantii cultului Ortodox s-au opus insa acestei propuneri, aratand ca biserica era in proprietatea Bisericii Ortodoxe de multi ani, ca greco-catolicii foloseau o sala de clasa pentru oficierea serviciilor religioase si ca, daca aveau nevoie, acestia din urma isi puteau construi o biserica.

Reclamanta a introdus o actiune in justitie solicitand instantei sa oblige Parohia Ortodoxa sa ii permita celebrarea serviciilor religioase. Actiunea a fost admisa in prima instanta, solutia fiind mentinuta in apel. Instanta de apel a notat si ca se generalizase o practica judiciara ce consta in recunoasterea legitimitatii drepturilor practicantilor cultului Uniat si ca, pana la reglementarea pe cale legislativa, se impunea o utilizare in comun a edificiilor religioase de cele doua culte.

Printr-o hotarare din 12 ianuarie 1998, Curtea de Apel Oradea a admis recursul partii adverse si a respins cererea ca inadmisibila, considerand ca decretul-lege 126/1990 era o lege speciala ce deroga de la codul civil. Conform acestei legi speciale, litigiile privind dreptul de proprietate sau folosinta edificiilor religioase nu intrau in competenta instantelor, asemenea litigii fiind de competenta exclusiva a comisiilor mixte constituite in baza decretului.

In doua decizii, 127/1994 si 49/1995, Curtea Constitutionala a considerat ca procedura instituita de decretul lege 126/1990 era numai o procedura prealabila ce nu impiedica partile sa se adreseze, dupa epuizarea sa, instantelor de drept comun; in consecinta, aceasta procedura nu incalca dreptul de acces la justitie.

Jurisprudenta instantelor interne nu fusese unitara. Intr-o decizie din 22 martie 1996 Curtea Suprema decisese ca instantele nu se puteau pronunta cu privire la utilizarea edificiilor litigioase fara sa depaseasca competentele generale ale puterii judecatoresti; in 17 februarie 1999 a avut loc un reviriment de jurisprudenta, Curtea Suprema decizand ca, chiar si in situatia in care o comisie mixta nu se constituise, in baza liberului acces la justitie garantat de art. 6 al CEDO, parohiile greco-catolice se puteau adresa instantelor de drept comun. Si alte instante au judecat pe fond asemenea litigii, Curtea dand mai multe exemple de decizii pronuntate in cauze similare.

II) IN DREPT

1) Incalcarea dreptului de acces la justitie (art. 6 din Conventie)

Dupa ce a reamintit principiile aplicabile in cazul analizarii restrangerilor dreptului de acces la justitie, Curtea a stabilit ca articolul 6 este aplicabil pe latura civila, actiunea reclamantei vizand recunoasterea dreptului de a utiliza imobilul – un drept patrimonial care intra in sfera drepturilor „civile” in sensul autonom al notiunii folosite de Curte.

Apoi, Curtea a constatat ca, asa cum acceptau si partile litigiului, comisia mixta prevazuta in Decretul 126/1990, formata din reprezentati ai celor doua comunitati religioase, nu putea fi considerata o „instanta” in sensul articolului 6.

Asa cum rezulta din hotararea din 12 martiea Curtii de Apel Oradea, in lumina jurisprudentei Curtii Constitutionale si dupa cum accepta si Guvernul Roman, procedura in fata comisiei mixte era o etapa obligatorie prealabila sesizarii instantelor iar competenta acestora din urma era limitata la verificarea respectarii vointei majoritatii. In consecinta, instanta europeana a verificat daca gradul limitat de acces la o instanta era suficient pentru a-i asigura reclamantei „dreptul de acces la justitie” avand in vedere principiul preeminentei dreptului intr-o societate democratica.

Scopul urmarit prin aceasta limitare a accesului la justitie era unul legitim – cel al protejarii pacii sociale.

In ceea ce priveste proportionalitatea masurii, Curtea a examinat doi factori: caracterul obligatoriu al procedurii prealabile si, apoi, intinderea controlului instantelor.

Cu privire la primul factor, Curtea a observat ca, asa cum remarcasera instantele interne, reclamanta urmase procedura prealabila respectiva. In cursul singurei intalniri a reprezentantilor celor doua culte (din 1995), ea solicitase partajarea folosintei  bisericii, lucru care fusese insa refuzat de majoritatea ortodoxa. Or, legea in vigoare la momentul respectiv nu reglementa nici procedura ce trebuia urmata pentru a convoca intrunirea comisiei mixte, nici cea care trebuia urmata de aceasta comisie pentru a da o decizie. Aceste lacune au favorizat o procedura prealabila dilatorie care, tinand seama de caracterul sau obligatoriu, putea bloca sine die dreptul reclamantei de acces la o instanta.

In plus, asa cum recunostea Guvernul, controlul judiciar asupra deciziei comisiei era limitat la verificarea respectarii criteriilor stabilite de lege, cel mai important fiind respectarea voineti majoritatii. Or, pentru ca o instanta sa poata decide asupra unei contestatii privind drepturile civile conform art. 6 din Conventie, trebuie sa aiba competenta de a analiza toate chestiunile de fapt si de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat. In cauza, instantele interne nu erau competente sa statueze cu privire la temeinicia unei decizii a comisiei mixte in functie de drepturile si interesele protejate aflate in conflict. In consecinta, controlul exercitat de instanta nu era suficient pentru respectarea articolului 6.

Oricum, daca actiunea reclamantei a fost declarata inadmisibila dupa un control limitat, alte instante au efectuat, in cauze similare in aceeasi perioada, un control juridictional deplin cu privire la contestatiile cu care fusesera sesizate. Se poate deduce ca limitarea pe care legiuitorul a dorit sa o impuna dreptului de acces la instanta pentru acest tip de litigii nu parea sa fie necesara anumitor instante nationale.

Din punctul de vedere al Curtii, o excludere generala a competentei instantelor de a solutiona litigii cum este cel din cauza este in sine contrara dreptului de acces la justitie garantat de articolul 6. In plus, Curtea considera ca sistemul de solutionare a conflictelor prealabile implementat de legea speciala nu era suficient de bine reglementat iar controlul juridictional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat. In consecinta, reclamanta nu beneficiase de un acces efectiv la justite.

2) Incalcarea dreptului de a nu fi discriminat (art. 14 combinat cu art. 6 din Conventie)

Interzicand discriminarea, articolul 14 interzice aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate in situatii comparabile. O diferenta detratament este discriminatorie in sensul articolului 14 daca ii lipsste o „justificare obiectiva si rezonabila”, adica daca intre mijloacele folosite si scopul vizat nu exista un raport rezonabil de proportionalitate”.

Curtea a notat ca diferenta de tratament ce a afectat-o pe reclamanta in folosinta dreptului de acces la justitie a fost motivata de apartenenta sa la cultul Greco-Catolic. Guvernul a furnizat justificari cu privire la aceasta diferenta de tratament bazata pe situatia particulara a cultului care tocmai fusese recunoscut din nou in 1990. Curtea a notat ca la acel moment problema restituirii edificiilor de cult si a altor imobile ce apartinusera Bisericii Uniate inintea interzicerii sale se punea la o scara destul de importanta si era o problema sociala sensibila.

Totusi, chiar presupunand ca o asemenea justificare ar putea parea conforma exigentelor articolului 14 al Conventiei, nu este mai putin adevarat ca instantele nationale au interpretat decretul lege 126/1990 intr-un mod contradictoriu, uneori refuzand, alteori acceptand sa judece litigiile cu care erau sesizate de parohiile greco-catolice, astfel incat reclamanta a fost tratata diferit in raport de alte parohii in litigii similare. Guvernul nu a adus nicio justificare cu privire la aceasta diferenta de tratament.

Aceste elemente au fost suficiente Curtii pentru a concluziona ca diferenta de tratament suferita de reclamanta nu se baza pe nicio justificare obiectiva si rezonabila, fara sa fie necesar sa analizeze daca decretul 126/1990 era sau nu discriminator cu privire la cultul Greco-Catolic.

Dragos BOGDAN

Citeşte mai mult despre ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.