14,391 citiri

Te fură scaunul!

Gheorghe BUTAEram în anul al III-lea de facultate când, în timpul unui seminar care se târa greoi spre seara ce coborâse deja în parcul din faţa clădirii, probabil pentru a rupe monotonia şi plictiseala şi încercând să ne capteze puţina atenţie de care mai eram în stare la ora aceea târzie, profesorul a abandonat tema seminarului şi a început să ne vorbească despre cariera pe care, fiecare dintre noi – cu mai mult sau mai puţin efort şi dăruire – încerca să o clădească, cu referiri punctuale la fiecare dintre profesiile juridice spre care aspiram. În acest context şi, având în vedere cu precădere unele dintre aceste profesii, l-am auzit spunând că, dacă ne dorim să reuşim cu adevărat, să câştigăm respectul celorlalţi şi să evităm regretele de mai târziu, avem nevoie de multă înţelepciune şi echilibru, de înţelegere şi respect, total şi necondiţionat, faţă de toţi ceilalţi – şi mai ales faţă de cei din faţa noastră, întrucât ne paşte un mare pericol şi apoi a lansat avertismentul: “Tinere, te fură scaunul!”

În perioada următoare, am constatat cu surprindere că puţini dintre colegii mei au sesizat şi reţinut acest avertisment care, pe mine m-a însoţit, cu întreaga lui încărcătură gravă şi apăsătoare, pe tot parcursul vieţii mele profesionale care, acum numără, din păcate, mai mulţi ani în urmă decât înainte.

Ulterior, atât ca procuror, cât şi ca judecător, am verificat, atât cu privire la mine cât şi cu privire la colegii mei, realitatea pericolului relevat şi utilitatea avertismentului transmis de profesorul nostru (care nici măcar nu îşi arogase originalitatea acestuia). Atunci când poţi să decizi, de multe ori singur, să arestezi sau nu, să trimiţi în judecată sau nu, să amendezi, să admiţi sau să respingi o probă, o excepţie, o acţiune, o cale de atac, să condamni sau să achiţi ş.a.m.d., eşti în pericol să crezi că o poţi face, într-un sens sau în altul, în funcţie doar de ceea ce consideri şi vrei tu (mă feresc să spun “bunul-plac”) şi că toţi ceilalţi trebuie să se conformeze neconditionat si fara comentarii. Chiar şi atunci când soluţia ta este legală şi temeinică, pericolul persistă dacă vei continua să crezi, cu aroganţă, nu că doar ai aplicat corect legea, ci că aceasta a fost voinţa ta şi că legea doar ţi-a oferit suportul pentru a ţi-o impune, faţă de ceilalţi care, prin forţa împrejurărilor, au ajuns în faţa scaunului tău.

Pericolul acesta, de a crede că poţi acţiona şi decide discreţionar, este uriaş şi cu consecinţe devastatoare, deseori ireversibile, atât pentru tine ca profesionist şi om, cât şi pentru cei aflaţi în faţa ta. Este un pericol de boală gravă (sau chiar de moarte), cel puţin profesională. De aceea, pe tot parcursul carierei mele, în diversele calităţi pe care le-am avut, dar mai ales în calitate de coleg, am încercat să transmit acest avertisment tuturor colegilor, indiferent de vârstă, dar mai ales tineri, care păreau a avea nevoie de el. Unora dintre ei le-a fost suficientă forţa lor lăuntrică pentru a depăşi pericolul, alţii au avut şi primit sprijinul celor deja trecuţi prin aşa ceva, dar cel mai important a fost că au conştientizat pericolul de a te crede mai presus de ceilalţi, de lege şi de reguli, de instituţii şi mai aproape de cer (ca să evit o formulare mult uzitată zilele acestea, cu referire la divinitate).

Niciodată nu am uitat avertismentul profesorului, care nu şi-a pierdut şi nu îşi va pierde actualitatea atâta timp cât unii oameni vor fi in situaţia de a decide cu privire la alţi oameni şi la problemele lor, dar unele evenimente recente în viaţa judiciară, disputele, dezbaterile pe marginea lor, mi l-au readus în prim-plan. Am asistat în spaţiul public la acuze reciproce de “conduită inadecvată”, “exces de autoritate”, “atitudine de superioritate”, de “unsul lui Dumnezeu”, de “prea tineri”, de “comportamente nedemne a unor distinşi membri ai Baroului” ş.a. Nu doresc să intru în această dezbatere, dar nu pot să ignor realitatea unor afirmaţii făcute nu doar de o singură parte şi mă voi opri, puţin, doar asupra celor care au legătură cu subiectul abordat.

Este real şi de necontestat, chiar recunoscut, excesul de autoritate (nu discut întinderea şi profunzimea, gravitatea lui) al celor care, pentru mai mult sau mai puţin timp, ocupă un “scaun” (în sensul de funcţie, post, mandat etc.). Să fie “scaunul” cauza sau persoana care îl ocupă? Vine dintr-o încredere totală în infailibilitatea argumentelor şi deciziilor sale sau, dimpotrivă, din carenţe profesionale (uneori profunde), care trebuie mascate cumva?

Dacă e vorba de o încredere fără o urmă de îndoială în propria persoana a celui în cauză, aceasta poate veni fie din elanul tinereţii, din convingerea (discutabilă) că a studiat foarte bine şi că a dobândit toate cunoştinţele profesionale necesare, fie dintr-o suficienţă ce poate avea o sursă lăuntrică sau care a fost indusă în procesul de formare profesională. [Îi învidiez (într-un fel) pe cei care au doar (sau foarte multe) certitudini profesionale. În ceea ce mă priveşte, pe măsură ce am avansat în profesie şi cunoaştere, am avut (şi am în continuare) din ce în ce mai multe întrebări, probleme, incertitudini şi tot mai puţine certitudini profesionale şi de atitudine.]

Dacă încrederea profesională excesivă, vecină cu suficienţa şi, ajungând până la aroganţă, vine dintr-un elan tineresc, ea este periculoasă prin consecinţe, dar remediabilă prin chiar formarea iniţială sau prin cea ulterioară. Însă, dacă ea este rezultatul chiar al perioadei de pregătire profesională (iniţială, de regula), ea este mult mai periculoasă, pentru că este indusă, am putea spune, instituţionalizat, cu grad sau tendinţe de generalizare şi extrem de dificil de readus la cote normale.

Când cel suficient prin atitudine sau excesiv de încrezător se confruntă cu realitatea, care îi pune în faţă oglinda carenţelor sale, ameninţându-i infailibilitatea imaginată, pentru a-şi camufla scăderile profesionale şi sprijinit de „scaunul” său, afişează o atitudine de frondă, ajungând până la aroganţă, devenind agresiv şi discreţionar, înlocuind argumentele şi autoritatea profesională cu “puterea” izvorâtă din picioarele scaunului pe care stă.

În aceste momente – ca, de altfel, pe tot parcursul vieţii profesionale – aşa numitele “exerciţii de umilinţă” (regăsite în gesturi religioase şi nu numai) pot fi un remediu eficient împotriva aroganţei şi a pericolului de care ne ocupăm.

Cineva, citind rândurile de mai sus, ar putea crede că pericolul de care vorbesc îi vizează doar pe magistraţi în sens larg şi, mai ales, pe cei tineri. Nimic mai fals! Dacă m-am referit la aspecte ce ţin mai ales de activitatea acestora, a fost doar pentru că ideea acestor rânduri a apărut în legătură cu evenimentele, disputele recente din viaţa judiciară şi pentru că experienţa mea profesională ţine, într-o proporţie covârşitoare, de această zonă a activităţii sociale, careia încă îi aparţin (cel puţin sufleteşte).

Pericolul de care am vorbit nu e o boală a copilăriei profesionale, respectiv a tinereţii, ci e unul permanent, care se poate activa şi reactiva la orice vârstă, la orice nivel şi în orice domeniu. La fel de uşor pot fi atinşi avocaţii, executorii, notarii, preşedinţii (de orice fel), miniştrii, parlamentarii, directorii şi chiar şi portarul unei instituţii, care crede că poate decide el, după bunul lui plac, dacă permite sau nu intrarea cuiva în instituţie, în afara orelor de program.

Fiind atât de mulţi, nu se poate ca fiecare sa aiba pe cineva care, stând în spatele lui, să îi repete neîncetat, la ureche, “nu uita că eşti un om ca şi ceilalţi!”, aşa cum i se întâmpla unui împărat roman, atunci când era aclamat de armată şi de mulţime.

Este un pericol permanent pentru care nu există vaccin şi nicio altă metodă de imunizare şi doar atenţia – la sine şi la ceilalţi – trează continuu, bunul simţ şi controlul lăuntric precum și reacția, rațională, a celor din jur îl pot ţine departe.

De aceea, continui să spun, atunci când am ocazia, tuturor celor care, în virtutea unei funcţii, a unui “scaun”, decid cu privire la drepturile sau interesele altora, indiferent că o fac aşezaţi pe scaun sau în picioare, “Prietene, atenţie! Te fură scaunul!”

Prof. univ. dr. Gheorghe BUTA