Legea nr. 17/2017: o falsă alarmă în mediul bancar


Cristian Daniel David SAMOILĂ

Autori: Prof. univ. dr. Marieta Avram, Cristian Daniel David Samoilă

Marieta AVRAM1. Modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (“Codul de procedură civilă”) prin OUG nr. 1/2016, în contextul cunoscut[1], a determinat, cum era firesc și necesar, și amendarea art. 641, în sensul eliminării din conținutul acestuia a dispozițiilor legale care se refereau la învestirea cu formulă executorie a titlurilor executorii nejurisdicționale[2], această formalitate redevenind[3] un element al încuviințării executării silite, astfel cum prevede art. 666 alin. (8) C. proc. civ., indiferent dacă titlul executoriu este unul jurisdicțional sau, dimpotrivă, unul nejurisdicțional. În aceste condiții, legiuitorul a preferat (poate și din rațiuni “estetice”, pentru a menține integritatea noului Cod de procedură civilă) ca, în loc să abroge art. 641, să dea acestuia un nou conținut. A fost o bună ocazie să întărească soluția cuprinsă în art. 638 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia, constituie titluri executorii și „titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie” (s.n.)[4]. Astfel, cu privire la o anumită categorie de înscrisuri cărora legea le recunoaște caracterul executoriu, a fost firesc să se prevadă, conform noilor dispoziții ale art. 641 C. proc. civ., că „înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii numai în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenție contrară este nulă și considerată astfel nescrisă. (…)” (s.n.).

2. Recenta Lege nr. 17/2017[5] pentru aprobarea OUG nr. 1/2016, printre alte modificări pe care le aduce Codului de procedură civilă, a surprins și îngrijorat, la prima vedere, prin noul conținut al art. 641, conform căruia: „Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenție contrară este nulă și considerată astfel nescrisă. (…)” (s.n.).

La ce a dorit oare legiuitorul să se refere prin sintagma „numai dacă sunt înregistrate în registrele publice” pe care o regăsim în noua formulare legislativă? Constituie aceasta o nouă condiție, suplimentară și generală pentru ca un înscris sub semnătură privată să fie titlu executoriu, indiferent dacă această condiție este sau nu prevăzută de norma juridică care instituie într-o anumită materie caracterul de titlu executoriu al înscrisului?

3. Între alte înscrisuri sub semnătură privată cărora legea le recunoaște putere executorie, întâlnim, conform art. 120 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, și „contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit (…)”.

Având în vedere dispozițiile art. 641 C. proc. civ., în forma în vigoare începând cu data de 24 martie 2017, precum și dispozițiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, problema care se ridică este dacă, începând cu data menționată, un contract de credit constatat printr-un înscris sub semnătură privată continuă să reprezinte titlu executoriu, fără a fi necesară înregistrarea acestuia într-un registru public sau, dimpotrivă, condiția înregistrării într-un registru public vizează și situația acestui contract.

4. Într-un prim comentariu al modificărilor legislative aduse prin Legea nr. 17/2017[6], s-a arătat că cerința prevăzută de art. 641 C. proc. civ., a înregistrării înscrisului într-un registru public pentru ca acesta să constituie titlu executoriu, ar viza, practic, orice înscris sub semnătură privată (desigur, dintre acelea pentru care legea stabilește, prin dispoziții exprese, că reprezintă titluri executorii), chiar dacă nu presupune, prin însăși condiția legală pentru a fi titlu executoriu, înregistrarea într-un registru public. Prin urmare, în această concepție, ar urma să se admită că și contractul de credit va trebui înregistrat într-un registru public pentru a fi titlu executoriu[7], chiar dacă art. 120 din OUG nr. 99/2006 nu se referă la o asemenea condiție.

5. Într-o altă opinie, răspunsul categoric la această problemă este negativ, susținându-se că Legea nr. 17/2016 nu a alterat caracterul de titlu executoriu al contractului de credit, prin instituirea unei condiții suplimentare de a fi înregistrat în registre publice. [8]

6. În ceea ce ne privește, susținem o interpretare rațională a noilor dispoziții cuprinse în art. 641 C. proc. civ., în sensul că textul nu instituie înregistrarea în registrele publice ca o condiție suplimentară obligatorie pentru toate înscrisurile sub semnătură privată, cum ar părea la prima lectură, ci se referă doar la ipoteza acelor înscrisuri sub semnătură privată pentru care înregistrarea într-un registru public, în scopul dobândirii caracterului executoriu, este o condiție prevăzută în chiar dispoziția legală care le atribuie puterea executorie. S-a pornit, astfel, de la o realitate normativă, și anume că legislația actuală prevede, în anumite materii, că asemenea înscrisuri din sfera privată dobândesc caracter executoriu prin înscrierea în anumite registre publice, iar scopul a fost consacrarea acesteia în art. 641 C. proc. civ. De aceea, întrucât contractul de credit prevăzut de art. 120 din OUG nr. 99/2006 nu face parte din această categorie de înscrisuri, va continua, și după data de 24 martie 2017, să constituie titlu executoriu fără a fi necesară înregistrarea într-un registru public.

Mai multe argumente sprijină această interpretare.

6.1. În primul rând, trebuie avut în vedere că norma juridică conținută de art. 641 C. proc. civ. reprezintă o normă care nu își propune să stabilească care anume înscrisuri sub semnătură privată reprezintă titluri executorii, așa explicându-se trimiterea la cazurile și condițiile anume prevăzute de lege.

Aceasta înseamnă că art. 641 conține, în realitate, nu o normă care stabilește per se condițiile în care un înscris sub semnătură privată este titlu executoriu, nici nu este doar o normă generală, ci, în esența lui, este o normă de trimitere la alte norme care, în diferite materii, conferă unor înscrisuri caracterul de titluri executorii. Potrivit art. 16 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ”pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.” Pentru a nu se realiza o enumerare, foarte dificilă și oricum imposibil de a fi și exhaustivă, s-a folosit trimiterea la ”cazurile și condițiile anume prevăzute de lege”.

Este posibil ca, în anumite materii, să se prevadă că un înscris sub semnătură privată reprezintă titlu executoriu dacă a fost înregistrat într-un registru public. De exemplu, în materia locațiunii, art. 1.798, art. 1.809 alin. (3) și art. 1.816 alin. (3) C. civ. atribuie caracterul de titlu executoriu înscrisului sub semnătură privată înregistrat la organul fiscal, înscris care constată încheierea contractului de locațiune. Și în cazul arendării, art. 1.845 C. civ. atribuie caracter executoriu înscrisului sub semnătură privată care a fost înregistrat la consiliul local. De asemenea, art. 2.157 alin. (1) C. civ. stabilește că, în cazurile anume prevăzute, în ceea ce privește obligația de restituire care izvorăște din contractul de comodat, înscrisul sub semnătură privată cu dată certă care constată încheierea acestui contract constituie titlu executoriu, iar art. 2.165 C. civ. prevede că dispozițiile art. 2.157 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător și împrumutului de consumație. Data poate deveni certă, potrivit art. 278 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., și prin înregistrarea înscrisului într-un registru public.

Având în vedere astfel de cazuri în care caracterul de titlu executoriu este dat de înregistrarea înscrisurilor în registre publice, sensul dispozițiilor art. 641 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 17/2017, se clarifică, interpretarea fiind aceea că intenția legiuitorului nu a fost decât aceea de a reflecta în cuprinsul normei juridice de trimitere o trăsătură comună anumitor înscrisuri sub semnătură privată, respectiv aceea de a fi înregistrate în registre publice, pentru a fi și titluri executorii. Prin urmare, art. 641 doar atenționează, pentru rigoare, că, în anumite materii există și această condiție a înregistrării, iar unele înscrisuri sub semnătură privată sunt titluri executorii numai dacă a fost respectată și formalitatea înregistrării lor.

Rațiunea textului nu poate fi aceea de a extinde condiția înregistrării în registre publice la toate înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit diferitelor prevederi legale, constituie titluri executorii prin ele însele, deci fără a fi necesară înregistrarea într-un registru public. O asemenea interpretare ar contraveni naturii juridice a normei cuprinse în art. 641 C. proc. civ. de a fi o normă de trimitere generală la normele din diferite materii, care stabilesc condițiile, printre care și condiția înregistrării în registre publice. Or, o asemenea condiție a înregistrării nu este prevăzută de art. 120 din OUG nr. 99/2006.

6.2. În al doilea rând, înregistrarea în registrele speciale este ea însăși o condiție. Normele în diferite materii prevăd cazurile și condițiile în care înscrisul sub semnătură privată este titlu executoriu. Prin urmare, într-o logică normală, înseamnă că nu art. 641 stabilește condițiile pentru fiecare caz în parte, ci legea care îl prevede și la care art. 641 trimite, astfel încât condiția înregistrării în registrele publice trebuie să fie prevăzută chiar de norma din materia respectivă.

6.3. În al treilea rând, interpretarea contrară nu ar conduce la concluzia că înscrisurile pentru care legea nu prevede înregistrarea în registre speciale nu ar mai fi titluri executorii, ci la interpretarea în sensul că aceste înscrisuri ar trebui înregistrate pentru a fi titluri executorii. Dar nici un asemenea raționament nu ar putea fi admis, pentru că se izbește de un alt impediment dirimant. În această materie, normele prin care se instituie caracterul de titlu executoriu sunt norme imperative. Condițiile în care un înscris sub semnătură privată poate să fie titlu executoriu sunt strict și limitativ prevăzute de lege. Dacă legea nu reglementează expres în ce registru public trebuie să fie făcută înregistrarea, condiția nu poate fi aplicată. Altfel, s-ar produce un efect pervers, pentru că s-ar ajunge ca fiecare să facă înregistrarea în registrul public pe care îl consideră cel mai potrivit, adică s-ar ajunge să se confere caracter de titlu executoriu prin înregistrare conform voinței părții, iar nu așa cum prevede chiar art. 641, ”în condițiile anume prevăzute de lege”. Așadar, singura interpretare rațională este în sensul că, în măsura în care legea la care trimite art. 641 nu prevede condiția înregistrării înscrisului în registre publice, înseamnă că aceasta nu este aplicabilă, iar înscrisul constituie titlu executoriu  doar în condițiile pe care legea care îi conferă acest caracter le prevede expres. Este și cazul contractelor de credit pentru care nu este prevăzută condiția înregistrării în registre publice.

6.4. În al patrulea rând, considerăm că această concluzie se impune și din rațiuni intrinseci domeniului bancar. Astfel, prevederile art. 111 din OUG nr. 99/2006 impun instituției de credit obligația legală de a păstra confidențialitatea datelor referitoare la contractele încheiate cu clienții săi, precum și cele referitoare la persoana clientului. Este evident că înregistrarea unui contract de credit într-un registru public, chiar și prin consemnarea în acest registru a celor mai elementare date privind contractul (numele și prenumele/denumirea debitorului, data încheierii contractului), ar putea fi privită ca o încălcare a obligației legale de păstrare a secretului profesional. Prin urmare, doar reglementările care vizează instituțiile de credit (așa cum este, în prezent, OUG nr. 99/2006) pot să instituie, în vederea recunoașterii caracterului de titlu executoriu al înscrisului care constată contractul de credit, cerința ca acesta să fie înregistrat într-un registru public. Dar aceasta va însemna, în mod necesar, și organizarea cadrului legal referitor la înființarea și păstrarea unui asemenea registru, ținând cont de specificul materiei.

S-ar putea spune, pe de altă parte, că art. 113 alin. (2) lit. b) din OUG nr. 99/2006 ar reprezenta deja un temei suficient pentru ca o instituție de credit să poată obține înregistrarea unui contract de credit într-un registru public, fără a se ridica problema încălcării obligației de păstrare a secretului profesional. Chiar și așa, tot se ridică problema registrului public în care ar trebui înregistrat, în prezent, un contract de credit pentru a fi titlu executoriu. Nu credem că cineva ar putea pretinde înregistrarea unui contract (indiferent de scopul înregistrării) într-un registru public care (încă) nu există! Dacă s-ar reproșa tezei pe care o susținem că prin ea se urmărește acreditarea soluției inaplicabilității noilor dispoziții ale art. 641 C. proc. civ. în cazul în care nu există (încă) un registru public, or, actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, se poate răspunde că încercarea instituției de credit de a evita pierderea caracterului executoriu al înscrisului care constată contractul de credit, prin înregistrarea acestuia într-un registru public, ar conduce la improvizații juridice stupide. Spre exemplu, față de competențele notarului public, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 12 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, notarul public, în temeiul atribuției prevăzute la lit. f) a acestui articol de lege, anume „darea de dată certă înscrisurilor”, ar putea să înregistreze înscrisul constatator al contractului de credit. Deci, s-ar recurge la anumite dispoziții legale, edictate într-un anume scop, pentru a se obține cu totul altceva. În această ordine de idei, ar mai fi de arătat că se ridică și o problemă de interpretare teleologică a cerinței înregistrării înscrisului într-un registru public pentru ca acesta să aibă caracter executoriu. Astfel, în cazul contractului de locațiune, la care am făcut referire mai sus, scopul înregistrării acestuia la organul fiscal competent îl constituie fiscalizarea unui venit pe care îl va realiza locatorul, iar în schimbul declarării acestui contract (venit), legea îi oferă locatorului acest avantaj al titlului executoriu. În aceste condiții, se ridică, firește, întrebarea de ce ar fi necesar ca și contractele de credit încheiate de instituțiile de credit să fie înregistrate în registre publice, pentru a fi titluri executorii, având în vedere că una din părți este întotdeauna un profesionist și oricum are obligația înregistrării în propriile registre, fiind totodată supus controlului și supravegherii BNR? Nu excludem să se descopere în viitor rațiuni superioare care să justifice necesitatea înregistrării contractelor de credit, însă acest aspect trebuie fundamentat și reglementat în mod expres de lege.

7. Nu în ultimul rând, dorim să subliniem că, în condițiile date (față de argumentele expuse anterior), dacă instanța de executare ar respinge, pe temeiul art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., cererea de încuviințare a executării, în apelul exercitat împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviințare a executării, instituția de credit poate să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 641 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 17/2017, pentru motive ce țin de lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a legii, fiind vorba de o încălcare gravă a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României.

Cu toate acestea, credem că există suficiente argumente ce țin atât de rațiunea abstractă, cât și de rațiunea practică a dreptului, pentru a concluziona, chiar fără a fi necesară sesizarea Curții Constituționale, că apariția surprinzătoare a noului conținut al art. 641 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 17/2017, a constituit în mediul bancar doar o… alarmă falsă.


[1] Prin Decizia nr. 895/2015 (publicată în M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 666 (astfel cum acestea fuseseră modificate prin Legea nr. 138/2014) sunt neconstituționale. Curtea a stabilit că acestea contravin prevederilor constituționale are art. 1 alin. (4), prin prisma exercitării de către executorii judecătorești a unei activități specifice instanțelor judecătorești, precum și ale art. 21 alin. (3) și art. 24, prin prisma faptului că declanșarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, iar, în acest fel, pe de o parte, exigențele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparțialității și independenței autorității, nu sunt respectate, iar, pe de altă parte, înfăptuirea justiției este „delegată” executorului judecătoresc.
[2] Prevederile legale referitoare la învestirea cu formulă executorie a titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătorești, fuseseră introduse prin Legea nr. 138/2014, în condițiile în care această lege stabilise competența executorului de a încuviința executarea silită.
[3] Și în varianta inițială a Codului de procedură civilă, adică până la modificarea prin Legea nr. 138/2014, încuviințarea executării silite a fost de atributul instanței de executare, învestirea cu formulă executorie realizându-se odată cu încuviințarea executării.
[4] În doctrină [Evelina Oprina, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 381], s-a arătat că menirea noilor dispoziții ale art. 641 a fost “să înlăture acele interpretări eronate ce apreciau că părțile, prin simpla lor manifestare de voință, puteau să confere caracter de titlu executoriu înscrisurilor pe care acestea le întocmeau”.
[5] Legea nr. 17/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 21 martie 2017, data intrării în vigoare a acesteia fiind, conform art. 78 din Constituția României, la 3 zile de la publicare, adică 24 martie 2017.
[6] Evelina Oprina, Vasile Bozeșan, Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017.
[7] Dacă se împărtășește această opinie, ar urma să prezinte importanță practică și regulile aplicării în timp a legii, fiind necesară o distincție între, pe de o parte, situația contractelor încheiate/înscrisurilor întocmite înainte de 24 martie 2017, iar, pe de altă parte, situația celor care se încheie/întocmesc ulterior acestei date. S-a arătat (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 9, nota de subsol) că, în privința caracterului executoriu, un titlu executoriu nejurisdicțional nu este supus regulii înscrise în art. 24 C. proc. civ., ci el va fi supus legii în vigoare la data întocmirii sale, executorialitatea fiind o caracteristică intrinsecă a înscrisului respectiv, așa încât, el nu va putea fi supus unei legi ulterioare, după cum o lege ulterioară nu poate suprima caracterul executoriu al unui astfel de înscris. Prin urmare, în cazul în care se admite că art. 641 C. proc. civ., în redactarea dată prin Legea nr. 17/2017, ar impune ca și contractul de credit (înscrisul sub semnătură privată care îl constată) să fie înregistrat într-un registru public, adică ar suprima caracterul de titlu executoriu în cazul în care nu a fost îndeplinită această condiție, această soluție s-ar putea adopta doar pentru ipoteza contractelor de credit încheiate după 24 martie 2017. Cu alte cuvinte, pentru ipoteza contractelor de credit încheiate anterior datei de 24 martie 2017, ar urma să se admită că acestea reprezintă titluri executorii fără a fi necesară înregistrarea, după 24 martie 2017, într-un registru public. Această soluție, deși neprevăzută în mod expres de lege, ar fi similară celei prevăzute de art. 26 alin. (1) C. proc. civ., întrucât este vorba de un înscris, adică de o probă preconstituită, bazându-se pe rațiuni de previzibilitate a efectelor înscrisului constatator al actului juridic. Cu privire la soluția legală din art. 26 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil prin analogie și în ce privește caracterul executoriu al înscrisului în raport de momentul întocmirii sale, s-a arătat [M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 139] și că o asemenea soluție este o aplicație a principiului neretroactivității legii, astfel încât o soluție contrară nu ar putea fi admisă. La aceeași concluzie ajung și autorii anterior citați (Evelina Oprina, Vasile Bozeșan). În opinia pe care o susținem, criteriul aplicării în timp a legii nu prezintă relevanță, argumentele noastre fiind în sensul că și contractele de credit încheiate ulterior datei de 24 martie 2017 (înscrisurile constatatoare ale acestora) reprezintă titluri executorii fără a fi necesară înregistrarea într-un registru public.
[8] Roxana Stanciu, Contractele de credit bancar și contractele de asistență juridică sunt titluri executorii.

Prof. univ. dr. Marieta Avram
Avocat titular ”Cabinet de Avocat Marieta Avram”
Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG