3,928 citiri

Corupția judiciară în Statele membre ale Consiliului Europei. Principalele instrumente juridice internaționale în materie. Opinia Comisiei de la Veneția privind răspunderea penală a judecătorilor din 11.03.2017

ESSENTIALS-Marin-VoicuNotă: Text rezultat din selecția și prelucrarea materialului preluat din Raportul Comisiei pentru Eficacitatea Justiției (CEPEJ) a Consiliului Europei (CE) privind Starea justiției în Europa

I. Principalele instrumente juridice internaționale în materie

1. Rezoluţia din 6.12.2009 – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Rezumat.

1.1. Expunerea de motive

Corupţia judiciară ame­ninţă/subminează Statul de drept, favorizează impuni­tatea, antrenează inechitatea proceselor şi lupta cea mai dificilă contra corupţiei în general, fiind profund înrădăcinată în numeroase State membre ale CE. Este neplăcut a se constata că, în anumite ţări (Armenia, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Macedonia, Kosovo), opinia publică vede justiţia ca pe cea mai coruptă instituţie.

Autorităţile competente trebuie să ia „măsurile cele mai riguroase şi excepţionale” pentru a remedia această situaţie, între care, să aplice un evantai de dispoziţii pe care Statele membre vor putea să le adopte pentru a prezerva integritatea sistemului lor judiciar, cum ar fi:

a) remunerarea la un nivel rezonabil a judecătorilor, procurorilor şi a funcţionarilor de poliţie;

b) asigurarea/dotarea lor cu mijloacele materiale şi umane suficiente;

c) judecătorii şi procurorii trebuie să elaboreze şi să aplice propriile lor norme etice, adecvate şi suficiente de natură a insufla, într-o societate democratică, o cultură a respectului magistraţilor;

d) procedurile de recrutare, promovare şi de revocare a judecătorilor să fie clare, transparente şi fondate numai pe merite profesionale, iar

e) unităţile specializate care trebuie să fie însărcinate să ancheteze cauzele de corupţie, ca şi deciziile justiţiei privind pe judecătorii autori ai acestor acte, să nu ameninţe inde­pendenţa judecătorului.

Comitetul de Miniştri al CE are obligaţia să stabilească un MODEL de Cod de Conduită în atenţia actorilor sistemelor judiciare, în care să se definească precis comportamentele profesionale şi etice ale acestora, şi să primească statisticile relative la urmărirea lor disciplinară sau penală în Statele membre.

1.2. Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

În materie de PREVENIRE, Adunarea Parlamentară încura­jează toate Statele membre să adopte un CADRU minimizat de riscuri relative la corupţia judiciară:

a) asigurarea ca judecătorii, procurorii, toţi actorii procesului de justiţie şi, în special reprezentanţii forţelor de ordine sunt conştienţi de importanţa şi de demnitatea rolului lor, în mod deosebit, garantarea unei remunerări în raport de aceşti factori şi asigurarea resurselor umane şi materiale suficiente;

b) dezvoltarea de standarde profesionale şi etice pen­tru judecători şi procurori, cât şi de mecanisme eficace de aplicare a acestora;

c) supunerea situaţiei patrimoniale judecătorilor şi procurorilor unui mecanism de control adaptat situaţiei din fiecare ţară, care trebuie să respecte independenţa şi dem­nitatea actorilor justiţiei;

d) să garanteze că procedurile de recrutare, promo­vare şi de revocare a judecătorilor şi procurorilor sunt CLARE şi TRANSPARENTE, bazate numai pe calificare şi merite, în acord şi cu CARTA europeană a judecătorilor şi cu recomandarea Comisiei de la Veneţia, conform căreia toate Statele membre trebuie să dispună de Consilii judiciare independente, incluzând, în principal, membri aleşi de magistraţi;

e) să se asigure ca mandatele judecătorilor şi procu­rorilor sunt suficient de lungi şi nelegate de o evaluare externă a hotărârilor lor;

f) să se asigure formarea specifică a tuturor judecătorilor şi procurorilor asupra problemelor de corupţie şi etică;

g) să se pună în practică programe/companii publice care să valorizeze respectul cetăţenilor în justiţie în general şi să amelioreze înţelegerea acestora privind importanţa şi impli­caţiile independenţei puterii judecătoreşti şi a sepa­raţiei puterii în stat;

Pentru a fi eficace lupta contra corupţiei, trebuie să se efectueze anchete, urmăriri penale şi, în final, condamnări. În acest scop Adunarea Parlamentară invită Statele membre:

a) să dezvolte mecanismele specifice care să asigure responsabilitatea, inclusiv penală, a judecătorilor şi pro­curorilor, fără, însă, a fi afectată independenţa şi impar­ţialitatea lor;

b) să asigure imunitatea membrilor judiciarului fără, însă, ca aceasta să constituie un obstacol pentru efectuarea urmăririi penale contra lor;

c) să asigure formarea adecvată a anchetatorilor specializaţi şi să pună la dispoziţia lor toate resursele necesare;

Luând act de necesitatea finalității preventive şi represive, Adu­narea Parlamentară invită toate Statele membre să semneze şi să ratifice, după caz, Convenţia civilă asupra corupţiei (STE nr. 174) şi să coopereze eficace cu meca­nismele de supraveghere şi de conciliere prevăzute în aceste instru­mente.

Consiliul Europei trebuie să participe activ la lupta contra corupţiei judiciare, sub toate formele sale, inclusiv contra abuzurilor asupra sistemului judiciar motivate de consi­deraţii politice. Adunarea Parlamentară încurajează, în special, Comisia pentru respectarea obligaţiilor şi angaja­mentelor Statelor membre ale Consiliului Europei („Comisia”) să pregătească rapoarte tematice asupra acestui subiect sau asupra cooperării ţărilor aflate sub procedură de supra­veghere specială.

2. Noţiunea si definiţia coruptiei penale: Se

d

iul materiei

2.1. În preambulul Convenţiei penale asupra corupţiei (STE nr. 178) se dispune „Corupţia constituie o ameninţare la preeminenţa statului de drept, la democraţie şi asupra drepturilor omului, sapă principiile unei bune adminis­traţii, ale echităţii şi justiţiei sociale, creează falsa concurenţă, împiedică dezvoltarea economică şi este un pericol iminent asupra instituţiilor democratice şi asupra fundamentelor morale ale societăţii” şi se insista asupra faptului că „efica­citatea luptei contra corupţiei implică o cooperare internaţională penală intensificată, rapidă şi adaptată materiei penale”.

2.2. Noţiune – definiţie

„… Nu există, până astăzi, o definiţie universală asupra corupţiei”.

Totuşi, în art. 2 din Convenţia civilă asupra corupţiei se da o definiţie a corupţiei, constând în „faptul de a cere, oferi, de a da sau a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit, sau un alt avantaj primit ori promis, avantaj care afectează exercitarea normală a unei funcţii sau comportament datorată de beneficiarul comisionului ilicit”.

Transparency International (T.I.) defineşte corupţia ca: „abuzul unei poziţii publice în scopul unui interes privat”; interesul este definit ca fiind material sau financiar, imaterial, ca şi în scopul unor ambiţii politice sau profe­sionale; adică „orice influenţă indusă asupra imparţia­lităţii procesului judiciar, prin orice actor la sistemului judiciar”.

2.3. Aceeași Transparency International (T.I.) identifică „două tipuri principale de corupţie judiciară:

– ingerinţa puterii executive sau legislative în pro­cedurile judiciare şi

– recurgerea la mită și la foloase necuvenite („pots-de-vin”).

Ingerinţa politică poate să se realizeze prin mani­pularea numirilor judiciare, a SALARIILOR şi a condiţiilor de muncă, cât şi sub orice formă de ameninţări şi intimidări ale judecătorilor”.

2.4. Corupţia vizibilă – vârful aisbergului. În raportul mondial asupra corupţiei, consacrat justiţiei şi luptei contra corupţiei, Transparency International (T.I.) face urmatoarea constatare: „corupţia fragilizează jus­tiţia în numeroase regiuni din lume, refuzând victimelor şi acuzaţilor dreptul fundamental la un proces just şi im­parţial”.

Comisarul drepturilor omului al Consiliului Europei re­marca în Raportul său: „conduita după care sis­temul judiciar este corupt şi tribunalele au tendinţa de a favoriza persoanele care au bani este relativ foarte răspândită”.

O societate democratică nu va funcţiona atunci când sistemul său judiciar este cangrenat de o corupţie sistemică acompaniată de o corupţie structurala a întregii administraţii. Corupţia judiciară atentează la Statul de drept, la legitimitatea puterilor publice, întunecă societatea în ansamblul ei şi reprezintă un pericol iminent pentru prin­cipiul fondator al democraţiei privind egalitatea de tratament în faţa legii.

În anumite State membre ale UE, grupul statelor contra corupţiei (GRECO) a relevat clar că, între altele, restaurarea încrederii publicului în judecători şi în procesul judiciar în ansamblu necesită reforme instituţionale determinate şi întărirea semnificativă a independenţei judiciare în faţa oricărei „influenţe abuzive” (?!).

3. Convenţia penală internațională a ONU asupra corupţiei  – CNUC (STE nr. 173) – art. 2 şi 3 – precitate și alte instrumente ale Consiliului Europei

3.1. Art. 11 din Convenţia ONU (CNUC) prevede că: „Ţinând cont de independenţa magistraţilor şi de rolul lor important în lupta contra corupţiei, fiecare Stat trebuie să adopte, conform principiilor fundamentale ale sistemului lui juridic, măsurile adecvate pentru întărirea integrităţii lor şi prevenirea posibilităţilor de corupţie fără a prejudicia inde­pendenţa lor”.

3.2. Rezoluţia (97) 24 a Comitetului de Miniştri al CE privind cele 20 de principii directoare în lupta contra corupţiei defineşte două principii care sunt, în special, pertinente în lupta contra corupţiei judiciare:

principiul director nr. 3 – prevede că să se „asigure ca persoanele însărcinate să prevină, să ancheteze, să urmărească şi să sancţioneze infracţiunile de corupţie, să beneficieze de independenţa şi de autonomia necesară exercitării funcţiilor lor, să fie libere de orice influenţă incompatibilă cu statutul lor şi să dispună de mijloacele adec­vate pentru a obţine probele; să se asigure protecţia persoa­nelor care ajută autorităţile în lupta contra corupţiei şi în apărarea secretului instrucţiei”;

principiul director nr. 6 – prevede ca „a limita orice imu­nitate în privinţa anchetelor urmăririlor şi sancţiunilor relative la infracţiunile de corupţie este o situaţie necesară într-o societate democratică”.

3.3. Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniştri asu­pra rolului Ministerului Public în sistemul justiţiei penale, ca şi Avizul Comitetului consultativ al procurorilor euro­peni (CCPE) creat în iulie 2005

3.4. Carta europeană asupra statutului judecătorilor trebuie să fie un reper relevant pentru Statele membre ca şi avizele Consiliului consultativ al judecătorilor europeni (CCJE) asupra principiilor şi regulilor cerute de imperativele profesionale aplicabile judecătorului, în special deontologia, comportamentele incompatibile şi cele lipsite de impar­ţialitate.

II. Măsurile necesare în lupta eficace contra corupţiei judiciare

1. Prevenirea. Adoptarea şi generalizarea Codului etic pentru actorii sistemului judiciar, ca şi a mecanismelor de aplicare a acesteia. Cum indica CCJE în avizul său nr. 3 (precitat): „încrederea şi respectul acordat magistraturii sunt garanţiile de eficacitate a sistemului jurisdicţional: conduita judecătorului în activitatea sa profesională este logic percepută de justiţiabili ca un factor esenţial de credibilitate a justiţiei”.

2. Măsuri concrete. Domeniile care au o influenţă asupra independenţei şi, deci, a eventualei corupţii judiciare sunt:

– procedurile de selecţie şi numire a judecătorilor;

– sistemele de promovare sau de evaluare a judecătorilor;

– condiţiile de muncă deficitare şi remunerarea insu­ficientă;

– procedurile de selecţie şi de numire a procurorilor, sistemele de promovare şi de evaluare, cât şi procedurile de revocare ale acestora.

3. Mijloacele adecvate şi eficiente de lupta contra corup­ţiei judiciare sunt:

– membrii corpului judiciar trebuie să primească o remuneraţie adecvată în raport cu importanţa şi rolul profesiei lor spre a se minimiza riscurile tentaţiilor de a obţine venituri suplimentare;

– procedurile de recrutare, de promovare şi de revocare a judecătorilor şi procurorilor trebuie să fie clare, transpa­rente, apolitice şi nepartizane, atribuite unei instanţe inde­pendente de puterea executivă şi legislativă privind orice decizie aplicând selecţia, recrutarea carierei sau încetarea funcţiilor oricărui judecător;

– mandatul judecătorilor şi procurorilor trebuie să fie suficient de lung şi fără nicio dependenţă de evaluări externe;

independenţa absolută a exercitării profesiei ju­decătorilor şi procurorilor la orice interferenţă indusă trebuie să fie o garanţie;

mecanismele de control imparţiale trebuie să acţio­neze în scopul de a asigura gestiunea adecvată a tribunalelor şi a serviciilor parchetului;

standardele profesionale şi etice pentru judecători şi procurori trebui să fie dezvoltate şi acompaniate de meca­nisme de urmărire eficace;

imunităţile judiciare nu trebuie să prezinte obstacole excesive contra urmăririlor efective asupra membrilor corupţi ai judecătorului;

autorităţile judiciare trebuie să aibă resursele umane şi materiale suficiente;

un anumit grad de specializare judiciară se impune în lupta contra corupţiei judiciare;

judecătorii şi procurorii trebuie să fie permanent conştienţi de importanţa rolului lor într-o societate modernă.

4Interzicerea cumulului de funcții – factor de prevenire a corupției judiciare

4.1. Exigenţa de independenţă şi de imparţialitate a impus ca numeroase State membre să interzică ori să restrângă exerciţiul altor activităţi profesionale paralel cu cea de magistrat.

În avizul nr. 3/2002 par. 37, CJCE recomandă judecă­torilor să „interzică orice activitate profesională care ar putea să le deturneze sarcinile profesionale sau să determine exercitarea acestora fără imparţialitate”.

4.2. Cumulul de funcţie al judecătorilor cu alte funcţii pro­fesionale este permis:

– cu activitatea didactică în 44 de state;

– cu activitatea de cercetare şi publicistică în 45 de state;

– cu calitatea de arbitru în curţile de arbitraj în 13 state (Germania, Olanda, Elveţia, Slovacia, Suedia ş.a.);

– cu cea de consultant în 10 state;

– iar cu alte diverse funcţii în 13 state (conform graficului 62-par. 207-Raport).

În Olanda nu există nicio restricţie la cumul cu orice altă activitate salariată, paralel cu cea de judecător, în timp, ce la polul opus, în Croaţia, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică şi cu orice altă activitate profesională ori salariată.

4.3. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei trebuie să stabilească un MODEL de Cod de Conduită în atenţia actorilor sistemelor judiciare, în care să se definească precis com­porta­mentele profesionale şi etice ale acestora şi să pri­mească statisticile asupra actorilor judiciari relative la urmă­rirea disciplinară sau penală în Statele membre.

IIIOpinia Comisiei de la Veneția privind răspunderea penală a judecătorilor din 11.03.2017 (la cererea Curții Constituționale a Republicii Moldova)

A.Introducere

1. Printr-o scrisoare din 12 ianuarie 2017, domnul Alexandru Tănase, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova (în continuare, „Curtea Constituţională”), i-a solicitat Comisiei de la Veneţia o opinie amicus curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, în special cu referire la articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova (în continuare, „articolul 307 din Codul penal”).

2. Doamna Hermanns, domnul Holmøyvik şi doamna McMorrow au fost invitaţi în calitate de raportori pentru această opinie amicus curiae, care se bazează pe o traducere neoficială a articolului 307 din Codul penal şi a articolului 116 din Constituţia Republicii Moldova. În această opinie amicus curiae pot exista erori, ca urmare a unei traduceri incorecte sau inexacte.

3. Prezenta opinie amicus curiae a fost elaborată în baza comentariilor raportorilor şi adoptată de către Comisia de la Veneţia la cea de-a 110-a sesiune plenară a sa (Veneţia, 10-11 martie 2017).

B. Sesizare

4. Problema priveşte o sesizare făcută de către Curtea Supremă a Republicii Moldova în adresa Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii articolului 307 din Codul penal, în contextul unei cauze cu o judecătoare de la Curtea de Apel Chişinău, acuzată de pronunţarea unei hotărâri ilegale, cu încălcarea articolului 307. Această „hotărâre ilegală” a anulat o decizie a Comisiei Electorale Centrale care respinsese o iniţiativă a cetăţenilor de desfăşurare a unui „referendum constituţional republican”. În recurs, Curtea Supremă a casat hotărârea Curţii de Apel Chişinău şi a pronunţat o nouă hotărâre care a menţinut decizia Comisiei Electorale Centrale de respingere a iniţiativei pentru desfăşurarea unui referendum.

5. Ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii Supreme, Procurorul general a iniţiat ex officio proceduri penale împotriva judecătoarei Curţii de Apel Chişinău. Potrivit sesizării pe care Comisia de la Veneţia a primit-o de la Curtea Constituţională, motivele ordonanţei Procurorului General de iniţiere a procedurilor penale împotriva judecătoarei (în temeiul articolului 307 din Codul penal) s-au bazat pe faptul că, „prin hotărârea sa, prevederea contestată, articolul 307 din Legea privind Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002, modificată prin Legea nr. 277-XVI din 18.12. 2008, care a intrat în vigoare la 24.05.2009 şi a fost amendată din nou prin Legea nr. 207 din 29.07.2016, p. 178 (Legea nr. 985-XV din 18.04.2002), stabileste următoarele: “Articolul 307. Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii (1) Pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii se pedepseşte cu amendă în sumă de la 650 la 1150 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani. (2) Aceeaşi acţiune: a) legată de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave; [Litera b) exclusă prin Legea nr. 277-XVI din 18.12.2008, intrată în vigoare la 24.05.2009] c) soldată cu urmări grave; se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani. [Art. 307 modificat prin Legea nr. 277-XVI din 18.12.2008, intrată în vigoare la 24.05.2009]” Curtea Supremă de Justiţie a constatat interpretarea eronată a prevederilor legale oferită de către prima instanţă [i.e. Curtea de Apel Chişinău] şi a recunoscut depăşirea competenţelor acordate de către judecătoare, atunci când a interpretat Constituţia şi a obligat Comisia Electorală Centrală să adopte un nou act”.

6. Printr-o adresă din 2 februarie 2017, Preşedintele Curţii Constituţionale a informat Comisia de la Veneţia despre iniţierea unor proceduri judiciare împotriva altui judecător, în aceeaşi bază ca cea a sesizării din 12 ianuarie 2017. În acest caz, Procurorul General a iniţiat din nou – ex officio şi în temeiul articolului 307 din Codul penal – proceduri penale împotriva unui judecător pentru pronunţarea unei hotărâri ilegale. Preşedintele Curţii Constituţionale i-a mai trimis Comisiei de la Veneţia o luare de poziţie a mai multor ONG-uri (Ambasada drepturilor omului, Asociaţia „Promo-Lex”, Centrul de resurse juridice din Moldova şi Institutul pentru politici şi reforme europene), care consideră că procedurile penale iniţiate împotriva judecătorilor reprezintă un atac la adresa independenţei judecătorilor din Republica Moldova.

7. Întrebările adresate Comisiei de la Veneţia sunt următoarele:

Dacă articolul 307 din Codul penal respectă standardele europene privind funcţionarea instituţiilor democratice şi, în special:

  1. Dacă este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul unui judecător, pentru interpretarea legii, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către acesta, atunci când judecă un caz din faţa sa?
  2. Dacă este posibil ca o casare a hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară să servească drept motiv pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri?
  3. Dacă prevederea contestată asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului?

C. Standardele şi practica europene

a) Observaţii generale privind independenţa judecătorilor

8. Prin această opinie amicus curiae, Curtea Constituţională i-a solicitat Comisiei de la Veneţia să răspundă la trei întrebări care privesc independenţa judecătorilor. Aceste întrebări abordează în special libertatea unui judecător de a-şi exercita competenţa de judecare raportat la cea a altor judecători sau la cea a unor instanţe superioare, care pot casa – cum este cazul aici – hotărârile pronunţate de către judecătorii instanţelor inferioare.

9. Când se discută despre independenţa judecătorilor, este important să se reitereze faptul că imunitatea judecătorească – adică imunitatea faţă de urmărirea penală pentru acte efectuate în exerciţiul funcţiei de judecător, cu excepţia infracţiunilor comise cu intenţie (i.e. imunitatea funcţională) – este parte integrantă din conceptul mai vast al independenţei judecătoreşti. Cum nu există standarde europene stricte privind imunitatea judecătorească, statele se bucură de o marjă largă de apreciere în organizarea judiciarului, inclusiv în stabilirea sistemelor de asigurare a conduitei etice şi profesionale. Totuşi, trebuie subliniat că imunitatea judecătorească este importantă, de vreme ce serveşte independenţei judecătorului în măsura în care îi permite acestuia să decidă cazurile fără să-i fie teamă de răspunderea civilă sau penală pentru soluţiile pronunţate cu bună-credinţă. Independenţa, imparţialitatea, integritatea şi profesionalismul sunt valori de bază pentru judiciar. De vreme ce conceptele de independenţă şi de imparţialitate obiectivă sunt strâns legate, în dependenţă de circumstanţe acestea pot reclama o examinare comună.

10. Independenţa judecătorească a fost considerată în mod tradiţional o chestiune de independenţă faţă de influenţele externe în privinţa exerciţiului puterii judecătoreşti. Acest fapt presupune, dată fiind independenţa specială a judecătorilor faţă de ceilalţi judecători de la aceeaşi instanţă şi de la instanţele superioare, că „Judecătorii trebuie să aibă o libertate neîngrădită de a decide cazurile în mod imparţial, în conformitate cu legea şi cu interpretarea dată de către aceştia faptelor.”

11. Comisia de la Veneţia a insistat în privinţa principiului independenţei judecătorilor, în special în Raportul său din 2010 privind independenţa sistemului judiciar, Partea I: independenţa judecătorilor, în care a reţinut că „principiul independenţei judecătoreşti interne presupune faptul că independenţa fiecărui judecător în parte este incompatibilă cu subordonarea judecătorilor în procesul de luare a deciziilor.”

12. Dimensiunea internă a independenţei judecătorilor este evidenţiată, de asemenea, în Opinia nr. 1 (2001) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE): „Ideea fundamentală susţine că judecătorul nu este, în exercitarea funcţiilor sale, angajatul nimănui; el este deţinătorul unei funcţii statale. Aşadar, el este numai slujitor al şi răspunzător faţă de drept. Este axiomatic faptul că un judecător care decide un caz nu acţionează la ordinul sau la instrucţiile unui terţ din interiorul sau din exteriorul judiciarului.”

13. Independenţa judecătorească internă este conţinută în noţiunea de tribunal „independent” din articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, „CEDO”). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa libertăţii judecătorilor nu doar față de influenţele din afara judiciarului, ci şi de cele din interiorul lui.

14. În acest sens larg, independenţa judecătorească presupune ca fiecare judecător în parte să fie independent în exerciţiul funcţiilor sale de judecată. Judecătorii trebuie să fie independenţi şi imparţiali în luarea deciziilor şi capabili să acţioneze fără nicio restricţie.

15. Aşadar, în general, independenţa judiciarului trebuie protejată atât sub aspectul componentelor sale „externe”, cât şi al celor „interne”.

16. Totuşi, trebuie notat că independenţa judecătorească nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul propriu al judecătorului, ci reprezintă un principiu fundamental, un element esenţial al oricărui stat democratic, o pre-condiţie a preeminenţei dreptului şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Independenţa judecătorilor trebuie considerată o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a dreptului. Judiciarul trebuie să fie independent pentru a-şi îndeplini rolul în relaţie cu alte puteri statale, cu societatea în general şi cu părţile la litigiu. Prin urmare, nu este doar un element bazat pe preeminenţa dreptului, ci şi o precondiţie pentru garantarea faptului că toate persoanele (şi celelalte puteri ale statului) se vor bucura de egalitate şi vor avea parte de un proces echitabil în faţa unor tribunale imparţiale. Deciziile care înlătură garanţiile de bază ale independenţei judecătoreşti sunt inacceptabile, chiar atunci când sunt ascunse şi pot încălca articolul 6.1 CEDO.

b) Protecţia independenţei judecătorilor cu ajutorul imunităţii funcţionale

17. Trebuie asigurat un echilibru între imunitate ca mijloc de protejare a judecătorului împotriva presiunilor nepotrivite şi abuzul din partea puterilor statale sau din partea persoanelor (imunitate), pe de o parte, şi faptul că un judecător nu este mai presus de lege (răspundere), pe de altă parte. Comisia de la Veneţia a subliniat în mod constant că judecătorilor nu trebuie să li se acorde o imunitate generală, ci una funcţională pentru actele efectuate în exerciţiul funcţiilor lor judiciare. Iar acest fapt pentru că, în principiu, un judecător trebuie să beneficieze de imunitate în exercitarea funcţiilor sale legitime. În cazul în care comite o infracţiune în exerciţiul funcţiei sale, el nu trebuie să aibă imunitate faţă de răspunderea penală.

18. Un alt tip de răspundere care li se aplică judecătorilor este răspunderea disciplinară. Aceasta are elemente constitutive diferite faţă de răspunderea penală şi aplică un standard diferit al probei, însă trebuie subliniat că răspunderea penală şi cea disciplinară nu se exclud reciproc. Sancţiunile disciplinare pot fi potrivite în cazul unei achitări în materie. De asemenea, faptul că procedurile penale nu au fost iniţiate din cauza eşecului stabilirii vinovăţiei penale sau a faptelor într-un caz penal, nu înseamnă că nu a fost comisă nicio încălcare disciplinară de către judecătorul avut în vedere, mai ales din cauza caracterului diferit al celor două tipuri de răspundere. Dacă conduita greşită a unui judecător poate submina încrederea publică în judiciar, este în interesul public să instituie proceduri disciplinare împotriva acelui judecător. Totuşi, procedurile penale nu analizează aspectul disciplinar special al conduitei greşite, ci vinovăţia penală. În orice eventualitate, este important ca ambele tipuri de răspundere să fie utilizate cu măsură, pentru a nu provoca un efect inhibitor în privinţa judiciarului.

19. Trebuie notat, de asemenea, că, deşi standardele europene permit tragerea la răspundere penală a judecătorilor aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor judiciare, pragul este unul înalt. Articolul 66 din Recomandarea CM/Rec(2010/12) prevede: „Interpretarea dreptului, stabilirea faptelor şi cântărirea probelor efectuate de către judecători pentru a soluţiona cazurile cu care se confruntă nu ar trebui să conducă la tragerea lor la răspunderea civilă sau disciplinară, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă sau neglijenţă gravă”. Necesitatea unui prag înalt pentru tragerea la răspundere penală este reiterată în memorandumul explicativ pentru Recomandarea CM/Rec (2010/12): „Atunci când îşi exercită funcţiile judiciare, judecătorii trebuie să fie traşi la răspundere penală doar dacă eroarea a fost comisă cu intenţie în mod clar”.

20. Consiliul Cosultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a avut aceeaşi poziţie în Opinia nr. 18 (2015): „Cu privire la răspunderea civilă, penală şi disciplinară (care a fost denumită mai sus „răspunderea punitivă”), CCJE subliniază că remediul principal pentru erorile judiciare care nu implică reaua-credinţă trebuie să fie procedura de contestare. În plus, pentru a proteja independenţa judecătorească de presiunile nepotrivite, trebuie acordată o atenţie deosebită la stabilirea răspunderii penale, civile şi disciplinare. Sarcinile de interpretare a dreptului, de cântărire a probelor şi de apreciere a faptelor efectuate de către un judecător pentru a soluţiona cazurile nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă sau disciplinară a judecătorului, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă, intenţie sau, după cum se poate demonstra, neglijenţă gravă.”

21. În mod similar, Comisia de la Veneţia cere, în Tabelul său de control privind preeminenţa dreptului din 2016, ca motivele pentru aplicarea măsurilor disciplinare să fie „clar definite” şi „sancţiunile limitate la infracţiunile comise cu intenţie sau din neglijenţă gravă”.

22. Comisia de la Veneţia a urmat, de asemenea, aceste raţiuni în opinia sa amicus curiae din 2016 pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, unde a notat că „Identificarea echilibrului potrivit între răspunderea judecătorilor şi salvgardarea independenţei judecătorilor constituie o sarcină dificilă. Comisia de la Veneţia s-a pronunţat întotdeauna pentru acordarea imunităţii funcţionale judecătorilor, ca şi pentru liberul exerciţiu al funcţiei lor potrivit standardelor profesionale în conformitate cu care trebuie să-şi exercite judecătorii funcţia trebuie să fie clar definite prin lege”.

23. Pe de altă parte, în Opinia din 2013 cu referire la proiectul de modificare a legilor privind judiciarul din Serbia, Comisia de la Veneţia a acceptat răspunderea individuală a judecătorilor acolo unde prejudiciul în discuţie era „provocat cu intenţie sau neglijenţă extremă”, însă a adăugat că: „Poate să existe un motiv acolo unde jurisprundenţa internaţională este bine stabilită şi se presupune că judecătorul trebuie să o urmeze. Totuşi, faptul că un judecător a ales în mod conştient să nu urmeze standardele stabilite nu ar trebui să devină în sine un motiv pentru tragerea la răspundere personală”.

24. Acest fapt este invocat în Opinia din 2015 privind răspunderea disciplinară şi evaluarea judecătorilor din „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, în care Comisia de la Veneţia a reiterat că judecătorii ar trebui traşi la răspundere doar în cazul unei „rezistenţe refractare împotriva unei practici stabilite care conduce la o răsturnare repetată a situaţiei în cazurile pentru care există o jurisprudenţă bine stabilită şi clară”.

25. Comisia de la Veneţia a mai conchis în opinia amicus curiae din 2016 pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova că răspunderea individuală a judecătorilor bazată doar pe rezultatul judecării unei cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului „interferează cu libertatea profesională a judecătorilor de a interpreta legea, de a analiza faptele şi de a cântări probele în cazuri particulare, aşa cum o recunosc standardele europene. Potrivit acestor standarde, deciziile eronate ar trebui contestate prin căile de atac, şi nu prin tragerea la răspundere individuală a judecătorilor, atât timp cât eroarea nu are la origine reaua-voinţă sau neglijenţa gravă a judecătorului”.

26. Paragraful 70 din Recomandarea Consiliului Europei CM/Rec (2010) afirmă şi el categoric faptul că „judecătorii nu ar trebui să răspundă personal acolo unde decizia lor este anulată sau modificată în apel sau recurs”. În aceeaşi cheie, în contextul folosirii hotărârilor răsturnate în apel sau recurs ca indicator al calităţii hotărârilor judecătoreşti, CCJE notează în Opinia sa nr. 6 că „trebuie să se ţină cont de principiul independenţei judecătoreşti interne şi de faptul că anularea hotărârilor trebuie considerată un efect firesc al procedurii de contestare, fără să existe vreo vină din partea primului judecător”.

27. Prin urmare, simpla interpretare a dreptului, stabilirea faptelor sau cântărirea probelor efectuate de către judecători pentru a soluţiona cazurile din faţa lor nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă, penală sau disciplinară, chiar şi în cazul unei neglijenţe ordinare. Judecătorii ar trebui să se bucure de o libertate neîngrădită de a decide cazurile în mod imparţial, în conformitate cu conştiinţa lor şi aşa cum interpretează ei faptele cu respectarea regulilor de drept incidente. Răspunderea civilă (sau penală) poate limita discreţia unui anumit judecător de a interpreta sau aplica dreptul. Prin urmare, răspunderea judecătorilor nu ar trebui extinsă în cazul interpretării juridice a judecătorilor în procesul de soluţionare a litigiilor. Doar eşecurile conştiente, cu manifestarea deliberată a unui abuz sau, după cum se poate demonstra, cu neglijenţe repetate, serioase sau grave ar putea da naştere acţiunilor şi sancţiunilor disciplinare, răspunderii penale sau răspunderii civile.

28. Aşa cum a menţionat Comisia de la Veneţia în Opinia din 2013 pentru Serbia, menţionată mai sus, „Judecătorul este liber să-şi menţină opiniile, să stabilească faptele şi să aplice dreptul în toate chestiunile cu privire la care poate delibera” şi „nu este obligat să-i justifice nimănui nimic, nici măcar altor judecători şi/sau preşedintelui curţii, înţelegerea sa privind dreptul şi faptele constatate… inclusiv [completarea noastră] garanţiile de bază care asigură independenţa unui anumit judecător de a decide cazurile în mod imparţial, în conformitate cu conştiinţa sa şi cu interpretarea dată de către acesta faptelor, şi în conformitate cu regulile de drept incidente”.

29. Ca o clarificare generală, CCJE a subliniat că, deşi investigaţiile penale cu privire la judecători şi instanţe nu sunt ilegale şi că nu există imunitate generală pentru judecători, autorităţile avute în vedere trebuie să respecte, să garanteze şi să asigure funcţionarea adecvată a judiciarului, în calitatea sa de a treia putere a statului. De aici reiese că trebuie acordată cea mai mare atenţie înainte de iniţierea unor măsuri de investigare de către autoritatea de urmărire penală, care ar putea avea ca efect împiedicarea sau obstrucţionarea funcţionării procedurilor judiciare.

c) Independenţa judecătorilor în cadrul sistemelor instanţelor

30. Independenţa oricărui judecător în parte în efectuarea funcţiilor sale există indiferent de orice ierarhie internă a instanţelor. Altfel, puterea ierarhică acordată instanţelor supreme în multe sisteme juridice poate submina, în practică, independenţa judiciară individuală.

31. Sistemele juridice europene sunt diferite atunci când vine vorba de rolul atribuit judecătorului raportat la legislator, dar şi la părţile unui litigiu. În rândul sistemelor juridice europene, există tehnici de elaborare legislativă diferite, variind de la codurile detaliate şi comprehensive la sistemele juridice cu prevederi cu o structură deschisă, care îi oferă judecătorului un câmp mai întins de interpretare. Totuşi, întotdeauna va exista un anumit element discreţionar în interpretarea legilor, stabilirea faptelor şi cântărirea probelor. Aceasta este esenţa funcţiei judiciare, care constituie un element esenţial al independenţei judecătorului.

32. Este important să se sublinieze că independenţa internă nu exclude doctrine, precum cea a precedentului, care este aplicată în ţările cu o tradiţie de common law (i.e. obligaţia unui judecător de la o instanţă inferioară de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe superioare cu privire la o problemă de drept care se repetă în cazul celui dintâi). Însă independenţa fiecărui judecător trebuie să-i permită fiecăruia din aceștia şi fiecărui complet de judecată să facă un efort de schimbare a practicii – să adopte o decizie diferită – dacă consideră potrivit să procedeze astfel într-un anumit caz. Bineînţeles, acest demers trebuie efectuat în mod transparent, iar judecătorul trebuie să ofere argumente coerente cu privire la deosebirile dintre cazul pe care îl judecă şi jurisprudenţa anterioară sau cu privire la necesitatea schimbării motivării oferite în jurisprudenţa anterioară. Îi va reveni instanţei superioare să decidă dacă urmează sau nu această nouă motivare.

33. Dincolo de toate, judecătorul nu trebuie limitat doar la aplicarea jurisprudenţei existente. Esenţa funcţiei sale este să interpreteze normele juridice în mod independent. Uneori, judecătorii pot fi obligaţi să interpreteze și să aplice legislaţia contrar „practicii judiciare naţionale uniforme”. Asemenea situaţii pot avea loc, de exemplu, ca rezultat al ratificării unor tratate internaţionale, şi unde hotărârile tribunalelor internaţionale care interpretează tratatele nternaţionale pot cere modificarea practicii judiciare naţionale curente. Interpretarea juridică oferită de către un judecător, care nu poate fi aceeaşi cu jurisprudenţa stabilită, nu ar trebui să devină în sine un motiv de a impune sancţiuni disciplinare, atât timp cât nu este făcută cu rea-credinţă, cu intenţia de a beneficia de ceva sau de a prejudicia interesele unei părţi a litigiului sau ca rezultat al unei neglijenţe grave. De vreme ce judecătorii instanţelor inferioare ar trebui să urmeze, în general, jurisprudenţa stabilită, ei nu ar trebui împiedicaţi să o schimbe dacă, în opinia lor, ei consideră corect să facă acest lucru. Doar rezistenţa refractară împotriva unei practici stabilite, care conduce la răsturnări repetate ale cazurilor pentru care există o jurisprudenţă bine-stabilită şi clară, poate conduce la aplicarea sancţiunilor disciplinare.

34. Concluzia importantă care poate fi trasă din cele de mai sus – inclusiv din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, opiniile Comisiei de la Veneţia, CCJE şi din accentul pus de standardele europene privind independenţa fiecărui judecător – este că soluţionarea litigiilor nu este şi nu a fost niciodată o operaţiune pur mecanică. Din acest motiv, standardele europene privind judiciarul garantează dreptul şi obligaţia fiecărui judecător de la orice nivel al ierahiei judiciare de a-şi exercita funcţiile de soluţionare a litigiilor liber de orice autoritate, indiferent dacă externă sau internă.

35. Aspectul lipsei de mecanicitate a soluţionării litigiilor presupune că răspunderea individuală pentru exerciţiul funcţiilor judiciare nu ar trebui să depindă doar de rezultatul unui caz din faţa unei instanţe superioare. Mai curând, răspunderea ar trebui să se refere doar la respectarea de către judecător a standardelor profesionale de conduită, etică şi judecată. Simplul fapt că decizia unei instanţe este casată de către o instanţă superioară nu înseamnă că judecătorul instanţei inferioare a încălcat standardele profesionale sau a acţionat prin ignorarea legii.

IV. Opinie

A. Prima întrebare: Dacă este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul unui judecător, pentru interpretarea legii, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către acesta, atunci când judecă un caz din faţa sa?

36. Oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor judiciare, ea nu presupune lipsa tragerii la răspundere a judecătorilor. Independenţa judecătorilor serveşte pentru salvgardarea drepturilor şi a libertăţilor lor individuale, în conformitate cu legea. Dacă se face abuz de puterea judiciară şi dacă este folosită greşit, ea nu poate servi scopului pe care îl urmăreşte. Judecătorii care, în exerciţiul funcţiei lor, comit ceea ce s-ar putea considera, în orice altă circumstanţă, o infracţiune, cum ar fi primirea de mită, nu pot pretinde la imunitate în faţa procedurilor penale ordinare.

37. Totuşi, când judecătorii îşi exercită funcţiile judiciare, intervin considerentele de la secţiunea II de mai sus privitoare la independenţa judecătorească.

38. Răspunderea judiciarului reprezintă o chestiune complexă, care poate avea, de asemenea, o dimensiune „punitivă” prin aplicarea răspunderii disciplinare, civile şi penale individuale. Totuşi, pentru a nu corupe independenţa judecătorească, răspunderea penală în exerciţiul unei funcţii judiciare ar trebui să fie rezervată pentru cele mai grave cazuri şi să nu fie aplicată în cazul erorilor lipsite de intenţie. Dacă judecătorii ar fi fost traşi la răspunderea penală pentru erorile lipsite de intenţie comise în exerciţiul funcţiei lor judiciare, acest fapt ar putea periclita atât imparţialitatea, cât şi independenţa judecătorilor. Imparţialitatea judecătorilor va fi pusă în pericol, de vreme ce ameninţarea aplicării sancţiunilor poate afecta, în mod involuntar, judecata lor. Independenţa judecătorilor va fi pusă în pericol, de vreme ce răspunderea penală pentru erorile comise fără intenţie vor vulnerabiliza judiciarul în faţa ingerinţei executivului în funcţia judiciară.

39. Din analiza secţiunii III de mai sus s-ar părea că, dacă judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea dreptului, pentru stabilirea faptelor şi pentru evaluarea probelor, o asemenea răspundere este posibilă doar în cazurile de rea-credinţă şi – după cum se poate demonstra – neglijenţă gravă.

40. Este important să se distingă situaţiile în care un judecător interpretează conştient o lege contrar formulării sale, a semnificaţiei sale originale sau a jurisprudenţei anterioare. Acest fapt este acceptabil, dacă judecătorul procedează în mod transparent şi oferă o motivare coerentă care să demonstreze de ce se distanţează de jurisprudenţa anterioară. În dependenţă de tradiţia juridică, rolul judecătorilor în sistemul judiciar şi metodologia juridică existentă, interpretarea unei legi contrar formulării sale, a semnificaţiei originale sau a jurisprudenţei anterioare se poate încadra în câmpul analizei profesionale a standardelor de soluţionare a litigiilor.

41. Principiile de bază care decurg din opiniile anterioare ale Comisiei de la Veneţia, opiniile CCJE şi standardele europene stabilite menţionate mai sus spun că judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru (1) erorile judiciare care nu implică reaua-credinţă şi (2) diferenţele de interpretare a dreptului. Remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedurile de contestare.

B. A doua întrebare: Dacă este posibil ca o casare a hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară să servească drept motiv pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri?

42. Această întrebare este strâns legată de prima. De vreme ce este posibil să-i tragi la răspundere penală pe judecătorii aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor judiciare, cerinţa relei-credinţe sau a neglijenţei grave pentru răspunderea penală reclamă o analiză a vinovăţiei individuale în fiecare caz. Utilizarea rezultatului negativ al procedurilor de contestare ca o condiţie precedentă stabilirii unui criteriu obiectiv sau a unei baze de atribuire a culpabilităţii penale nu întruneşte cerinţa vinovăţiei individuale.

43. Din aceste motive, Comisia de la Veneţia a notat anterior că răspunderea penală a unui judecător şi rezultatul unui proces în apel sau recurs sunt două chestiuni separate, care nu trebuie confundate. Comisia de la Veneţia a fost în mod constant de opinia că anularea soluţiei unui judecător de către instanţele superioare nu presupune în mod necesar faptul că judecătorul nu a acţionat de o manieră competentă sau profesionistă.

44. Pentru a-l trage la răspundere personală pe judecător pentru hotărârile pronunţate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanţă superioară. Orice decizie privind competenţa şi profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluţie a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuţie. În orice caz, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor se datorează relei-credinţe sau neglijenţei grave.

45. În concluzie, utilizarea argumentului anulării hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară ca motiv în sine pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri nu este conformă cu standardele europene.

C. A treia întrebare: Dacă prevederea contestată asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului?

46. Standardele europene cer demonstrarea vinovăţiei individuale la un nivel echivalent cu intenţia sau neglijenţa gravă. Judecătorii nu sunt doar răspunzători din punct de vedere penal pentru „adoptarea cu bună-ştiinţă” a hotărârilor, sentinţelor, deciziilor sau încheierilor ilegale.

47. O prevedere care stabileşte răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu independenţa şi imparţialitatea judecătorilor doar dacă este formulată suficient de precis pentru a garanta independenţa judecătorilor şi imunitatea funcţională pentru judecător atunci când acesta interpretează dreptul, stabileşte faptele sau cântăreşte probele.

48. Prevederile vagi, imprecise şi larg-formulate care definesc răspunderea judecătorilor pot manifesta un efect inhibitor în privinţa interpretării lor independente şi imparţiale a dreptului, a stabilirii faptelor şi a cântăririi probelor. Reglementările privind răspunderea judecătorilor cărora le lipsesc aceste calităţi pot fi utilizate abuziv pentru a exercita o presiune nepotrivită asupra judecătorilor atunci când aceştia decid cazuri şi subminează, astfel, independenţa şi imparţialitatea lor. În general şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevederile privind răspunderea penală a judecătorilor trebuie interpretate de o manieră care îi protejează de ingerinţele arbitrare în funcţiile lor judiciare.

49. Concluziile trase din răspunsurile la întrebările anterioare sunt aplicabile şi aici: 1) judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere individuală pentru erorile judiciare care nu presupun existenţa relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului; 2) nici nu este suficient să fie traşi la răspundere penală judecătorii prin definirea unei hotărâri judecătoreşti drept ilegale, făcându-se referinţă la faptul că hotărârile lor au fost anulate de către o instanţă superioară.

50. În fine, răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorilor, însă numai în conformitate cu legea, trebuind să fie croită strâns şi neputându-se baza doar pe faptul răsturnării unui caz în apel sau în recurs. În acest sens, este important ca dreptul relevant să nu fie în conflict cu principiul de bază al independenţei judecătorilor.

V. Concluzie

51. În opinia sa amicus curiae, Comisia de la Veneţia îi prezintă Curţii Constituţionale standardele şi practica europene privind chestiunile ridicate în cerere, astfel încât să faciliteze analiza Curţii privind chestiunea/chestiunile în discuţie. Totuşi, ţine de Curtea Constituţională să stabilească interpretarea definitivă a legilor naţionale şi a Constituţiei statului ei.

52. Întrebările adresate de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova Comisiei de la Veneţia în vederea oferirii acestei opinii amicus curiae cu privire la articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova sunt: (1) Dacă este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul unui judecător, pentru interpretarea legii, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către acesta, atunci când judecă un caz din faţa sa?

(2) Dacă este posibil ca o casare a hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară să servească drept motiv pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri?

(3) Dacă prevederea contestată asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului?

53. Răspunsul la aceste întrebări poate fi rezumat după cum urmează:

– oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor judiciare, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea lor, ca mijloc de protecţie împotriva presiunilor nepotrivite şi a abuzului din partea altor puteri ale statului sau din partea persoanelor (imunitatea funcţională) şi ideea că un judecător nu este deasupra legii (răspundere);

– de vreme ce judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credinţă şi, dacă se poate demonstra, neglijenţă gravă;

– judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru erorile judiciare care nu presupun existenţa relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului. Remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedura de contestare;

– răspunderea penală şi cea disciplinară nu se exclud reciproc: sancţiunile disciplinare pot fi potrivite, totuşi, în cazul în care există o achitare în materie penală; de asemenea, împrejurarea că procedurile penale nu au fost iniţiate din cauza eșecului de a stabili vinovăţia penală sau faptele unui caz penal nu presupune că judecătorul în discuţie nu a comis o încălcare disciplinară, în special din cauza caracterului diferit al acestor tipuri de răspundere;

– dacă conduita greşită a judecătorului este aptă să submineze încrederea publică în judiciar, este în interesul public să se instituie proceduri disciplinare împotriva acelui judecător. Totuşi, procedurile penale nu au în vedere aspectul disciplinar special al conduitei greşite, ci vinovăţia penală;

– în concluzie: doar eşecurile provocate cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă ar trebui să dea naştere acţiunilor disciplinare şi sancţiunilor, răspunderii penale sau răspunderii civile.

54. În fine, răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorilor, însă numai în conformitate cu legea. Legea în discuţie nu trebuie să vină în conflict cu principiul de bază al independenţei judecătorilor. Aceasta reprezintă o problemă în privinţa căreia trebuie să se pronunţe Curtea Constituţională însăşi.

55. Comisia de la Veneţia rămâne la dispoziţia Curţii Constituţionale sau a altei autorități din Republica Moldova pentru a o asista.

Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației “Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ICCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ICCJ