15,571 citiri

Principalele modificări aduse Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat

ESSENTIALS-Traian-Cornel-BriciuI. Aspecte preliminare

Legea pentru organizarea profesiei de avocat a fost adoptată în anul 1995, într-o perioadă de așezare a sistemului judiciar pe noile realități sociale apărute după schimbarea regimului comunist la finele anului 1989 și adoptarea Constituției României în anul 1991.

Legea a mai suferit modificări care au fost impuse de parcursul vieții juridice, sociale și politice (interne și externe). În acest moment, intervenția legislativă a fost determinată de mai multe realități, dintre care cele mai importante sunt: i) necesitatea echilibrării procesului în privința funcției apărării, sub aspectul secretului profesional și confidențialității comunicărilor dintre avocat și client, deoarece codurile fundamentale, în special cel de procedură penală au avut ca preocupare principală găsirea unor mecanisme de eficientizare a funcției acuzării; ii) punerea în acord a legislației profesiei de avocat cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în privința independenței avocatului, secretului profesional și confidențialității comunicărilor între client și avocat, inclusiv sub aspectul obligațiilor ce revin avocatului în acest domeniu; iii) punerea în acord a legislației cu deciziile Curții Constituționale intervenite de la ultima modificare legislativă și iv) punerea în acord a unor dispoziții din lege cu instituții impuse de noul Cod civil sau noul Cod de procedură civilă. La toate acestea s-au adăugat și alte aspecte care țin de funcționarea organelor profesiei de avocat, a căror necesitate a rezultat din practica acumulată în ultima perioadă de aplicare a legii.

Demersul legislativ a parcurs un drum sinuos[1], care a implicat și un control de constituționalitate anterior promulgării, finalizat prin respingerea obiecțiilor de neconstituționalitate promovate de Guvernul României de la acea dată.

Modificările aduse legislației profesiei de avocat sunt, în ansamblu, pozitive pentru cei ce practică profesia de avocat. Totuși, alături de întărirea garanțiilor privind respectarea principiilor fundamentale ale profesiei, modificările cuprind și o ridicare a standardelor obligațiilor ce revin avocatului în ceea ce privește secretul profesional, precum și obligații suplimentare privind înregistrarea anumitor acte întocmite în exercițiul profesiei.

Poziția de ,,partener indispensabil al justiției” pe care art. 39 alin. (1) o recunoaște ȋn premieră ȋn mod expres și direct, nu poate avea altă semnificație decât cea pe care a fost oferită de doctrina modernă, care la noi, ȋncepând cu regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu a arătat că noțiunea tradițională de ,,auxiliari ai justiției” se impune a fi ȋnlocuită cu cea de ,,parteneri ai justiției”[2]. Defineam la finele anului trecut noțiunea de ,,parteneri al justiției” drept acei specialiști ai dreptului care, fără a face parte din autoritatea judecătorească, contribuie la procesul de administrare a justiției, desfășurând activități indispensabile acestuia[3].

II. Activități specifice profesiei de avocat

1. Curatela judiciară

Sub aspectul activităților profesionale specifice avocatului, a fost completată enumerarea cuprinsă ȋn art. 3 din lege cu ,,activitățile de curatelă specială potrivit legii și Statutului profesiei de avocat”.

Aceasta reprezintă o punere ȋn acord a legislației speciale cu prevederile noului Cod de procedură civilă care atribuie calitatea de curator special avocatului din baroul aflat ȋn circumscripția instanței competente să judece cauza. Statutul profesiei de avocat cuprinde deja mențiuni privind organizarea activității de curatelă judiciară[4].

Reglementarea expresă ȋn legea specială a activității de curatela litis ca fiind specifică profesiei de avocat are o triplă semnificație juridică: i) această activitate intră sub ceea ce tradițional se numește ,,monopolul profesiei de avocat” iar exercitarea de persoane care nu au această calitate intră sub incidența art. 26 din lege; ii) remunerația curatorului reprezintă venit din activități profesionale și tratată ca atare sub aspect contabil și fiscal; iii) manifestarea avocatului ȋn calitate de curator se supune normelor statutare și deontologice aplicabile profesiei de avocat sub aspecte precum secretul profesional, confidențialitatea, respectarea solemnității ședinței, iar abaterea de la aceste norme atrage răspunderea disciplinară.

2. Obligația de ȋnregistrare ȋn Registrul electronic al actelor ȋntocmite de avocați

Obligația de a ține evidența actelor ȋntocmite conform art. 3 alin. (1) lit. c) și d) din lege[5], păstrarea acestora ȋn arhiva persoană, precum și ȋnregistrarea lor ȋn termen de 3 zile de la data ȋntocmirii ȋntr-un registrul electronic al actelor ȋntocmite de avocați reprezintă o ridicare la nivel legislativ a unei prevederi existente ȋn Statutul profesiei de avocat ȋncă din anul 2013[6], aplicarea acesteia nefiind făcută ȋn absența normelor care să organizeze registrul.

Motivația normei este aceeași cu cea existentă la modificarea statutului profesiei de avocat, respectiv aceea de a conferi terților ȋncredere ȋn corectitudinea mențiunilor făcute de avocat referitor la data actelor ȋntocmite[7]. Nerespectarea obligației de ȋnregistrare ȋn Registrul electronic al actelor ȋntocmite de avocați ȋn temenul legal atrage inopozabilitatea acestor acte față de terți. Inopozabilitatea nu poate fi acoperită prin ȋnregistrarea ulterioară, registrul fiind practic ȋnchis după expirarea temenului legal. Normele privind organizarea și funcționarea acestui registru vor fi adoptate de Consiliul U.N.B.R.

Din dispoziția legală rezultă că nu toate actele ȋntocmite de avocat sunt supuse obligației de ȋnregistrare. Este vorba numai despre actele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) și d) din lege, adică acelea ȋn cazul căror intervine dreptul avocatului de a atesta identitatea părților, a conținutului și datei. Inopozabilitatea despre care vorbește alin. (3) al aceluiași articol se manifestă numai asupra acestor aspecte.

Această prevedere legală este de natură, pe de o parte, să disciplineze activitatea de ȋntocmire a actelor elaborate de avocat și, pe de altă parte, să confere acestei activități ȋncredere din partea persoanelor și instituțiilor, similar celor ȋntocmite de notarii publici. Desigur, acest deziderat va impune o reglementare secundară de organizare a registrului, dar și organizarea formelor de exercitare a profesiei ȋn sensul dotării cu dotările tehnice necesare satisfacerii acestei cerințe. Cu siguranță că aceste norme asigură modalitățile de atingere a scopului urmărit de legiuitor, dar fără a aduce atingere confidențialității actelor ȋncheiate ȋn temeiul art. 3 lit. c) și d) din lege.

Legea exclude din sfera acestei obligații actele de ȋntocmite pentru asistare și reprezentare, adică contractele de asistență judiciară și ȋmputernicirile emise ȋn baza acestora. În legătură cu contractele de asistență juridică, art. 29 alin. (1) din lege, nemodificat, prevede că acestea sunt supuse ȋnregistrării ȋn registrul oficial de evidență. Regimul juridic al acestora este completat prin art. 31 alin. (3) și art. 44 din lege, ambele neafectate de recenta modificare[8].

3. Registrul electronic al evidenței patrimoniului de afectațiune al avocaților

Noul Cod civil a introdus regula separației patrimoniului de afectațiune ȋn scopul garantării familiei profesionistului de riscurile pe care le implică activitatea acestuia.

Potrivit art. 33 NCC, constituirea masei patrimoniale afectate exercitării unei profesii autorizate se stabilește prin actul ȋncheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și publicitate prevăzute de lege. Prevederea interesează ȋn primul rând sub aspectul caracterului urmăribil al bunurilor cuprinse ȋn masa patrimonială afectată activității profesionale, legiuitorul stabilind ȋn privința acestora o insesizabilitate relativă – pot fi urmăriți numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut ȋn legătură cu profesia respectivă; ei nu pot urmări celelalte bunuri ale debitorului (art. 2324 NCC)[9].

Reglementarea Registrul electronic al evidenței patrimoniului de afectațiune al avocaților are următoarele efecte: i) avocații nu vor trebui să apeleze la alte registre publice; ii) actele de afectare a masei patrimoniale vor produce efectele de protecție ȋmpotriva urmăririi de către creditorii personali numai ȋn măsura și de la data la care sunt ȋnregistrate ȋn acest registru; iii) ȋn cazul unor imobile, simpla ȋnregistrare ȋn cartea funciară, obligatorie din perspectiva Codului civil, nu este suficientă pentru a produce și efectul specific separației maselor patrimoniale.

Reglementarea acestui registru și a modului de funcționare revine Consiliului U.N.B.R. ȋn cadrul unei reglementări secundare.

III. Combaterea exercitării nelegale a actelor specifice profesiei de avocat

1. Cazuri de nedemnitate

Celor trei cazuri de nedemnitate prevăzute de art. 14 din lege le-a fost adăugat ȋncă unul. Acesta se referă la cel ȋn sarcina căruia s-a reținut, ȋn baza unei hotărâri judecătorești definitive sau prin acte ale organelor profesiei de avocat, fapta de a fi exercitat sau sprijinit, sub orice formă, exercitarea fără drept, de către o persoană, a profesiei de avocat.

Această prevedere se ȋnscrie ȋn politica statutului de a reprima ȋn mod cât mai categoric orice formă de exercitare nelegală a unei profesii de utilitate publică și concordă cu alte demersuri efectuate de instituțiile statului, precum cea finalizată prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 15/2015[10].

Faptele care atrag cazul de nedemnitate sunt, potrivit legii, fie exercitarea fără drept a profesiei de avocat fie sprijinirea exercitării de către altă persoană fără drept a profesiei de avocat. Faptele pot fi reținute prin hotărâri judecătorești definitive sau chiar prin acte ale organelor profesiei.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești, nu este necesar ca acestea să provină de la instanțe penale. Hotărârile pot proveni ȋn egală măsură de la o instanță civilă lato sensu, incluzând aici și pe cele de contencios administrativ.

În ceea ce privește actele organelor profesiei, firește, acestea vor putea fi atacate de persoana care se consideră vătămată ȋn fața instanțelor de contencios administrativ. În măsura ȋn care instanța va respinge cererea, poziția organelor profesiei este validată de aceasta, astfel ȋncât nu se poate susține că există loc de abuz fără posibilitatea de cenzură din partea justiției.

Nedemnitatea poate opera ca un caz de refuz de primire ȋn profesie, dar și ca un motiv de excludere din profesia de avocat.

Textul nou introdus produce și efectul implicit că, ȋn caz de abatere disciplinară, sancțiunea nu poate fi decât excluderea din profesie.

2. Transmiterea tabloului anual al avocatului către anumite instituții

Se reglementează obligația transmiterii tabloului anual al avocaților, la ȋnceputul fiecărui an, instanțelor judecătorești, organelor de urmărire penală și autorităților administrative ale județului sau municipiului București, precum și U.N.B.R.

Aceasta transmitere oferă posibilitatea tuturor instituțiilor nominalizate de a identifica mai ușor persoanele care exercită ȋn mod nelegal acte specifice profesiei de avocat.

3. Obligația instanțelor de a verifica calitatea de avocat. Sancțiuni

Modificarea legislativă a menținut și chiar a sporit sancționarea faptelor de exercitare fără drept a profesiei de avocat.

Modificările intervenite vin să dea expresie principiului legalității profesiei de avocat.

Profesia de avocat nu poate fi exercitată de orice persoană, ci numai de avocaţii înscrişi în tabloul avocaţilor întocmit de baroul din care fac parte. În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou, persoană juridică de interes public, care este constituit din toţi avocaţii înscrişi în tabloul avocaţilor care au sediul profesional principal în localităţile de pe raza acestuia. Toate barourile din România, constituite potrivit legii, sunt membre de drept ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România – U.N.B.R. Aceasta din urmă este persoană juridică de interes public, înfiinţată prin lege, şi este unica succesoare de drept a Uniunii Avocaţilor din România. Legea este categorică, arătând că există o singură Uniune a Barourilor din România, iar constituirea şi funcţionarea de structuri autointitulate barouri, în afara U.N.B.R., sunt interzise. Orice acte de înfiinţare a unor asemenea structuri nelegale sunt nule de drept [art. 1 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată]. Sunt sancţionate penal folosirea fără drept a denumirilor de „Barou”, Uniunea Naţională a Barourilor din România” ori „Uniunea Avocaţilor din România” sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de către orice persoană fizică sau juridică, precum şi folosirea însemnelor profesiei (purtarea robei sau a insignei) în alte condiţii decât cele legale (art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată).

Obligația instanțelor de a verifica și a se pronunța din oficiu asupra calității unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice profesiei de avocat și folosind ȋnsemnele profesiei de avocat era prevăzută și anterior atât ȋn legea specială, cât și ȋn dreptul comun[11]. În plus, noua reglementare prevede că ,,actele specifice profesiei de avocat îndeplinite de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii sunt nule”. Această formulare ȋnlocuiește pe cea anterioară care condiționa nulitatea de existența unei vătămări („actele specifice profesiei de avocat îndeplinite de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii sunt nule, dacă au adus o vătămare ce nu poate fi remediată în alt mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit”). În realitate, modificarea legislativă nu a făcut altceva decât să consacre un lucru deja existent ca urmare a modificării Codului de procedură civilă, drept comun ȋn materie. Așa cum arătam cu alt prilej, apreciem că referirea pe care textul o face la condiţia vătămării a fost înlăturată prin dispoziţiile art. 176 pct. 2 C.proc.civ., care includ nulitatea ce decurge din nelegalitatea reprezentării în sfera nulităţilor necondiţionate de vătămare, coroborate cu dispoziţiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, conform cărora se abrogă orice dispoziţii contrare noului Cod de procedură civilă, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale. De altfel, în materie penală, instanţa supremă a statuat în cadrul unui recurs în interesul legii că asistarea sau reprezentarea părţii de către o persoană care nu a dobândit legal titlu profesional de avocat echivalează cu o lipsă de apărare[12].

În continuare, legea reia vechea reglementare, care stabilea caracterul infracțional al efectuării fără drept a actelor specifice profesiei de avocat, cu mențiunea că noua formulare este mai cuprinzătoare, referirea la la ,,activități de asistență juridică” fiind ȋnlocuită cu cea de ,,orice activități specifice profesiei de avocat”[13].

De asemenea, sancționarea exercității fără drept a actelor specifice profesiei de avocat ȋi vizează și pe cei care le ȋnfăptuiesc ȋn cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995.

Baroul are calitate procesuală pentru a chema în judecată printr-o cerere de despăgubiri persoana care exercită fără drept acte specifice profesiei de avocat. Acest drept se exercită prin Consiliul Baroului care are ȋn competența sa dreptul să identifice și să sesizeze organelor judiciare competente cazurile de exercitare sub orice formă a activității specifice profesiei de avocat de către persoane care nu au calitatea de avocat ȋnscris ȋntr-un barou și pe tabloul avocaților acelui barou sau, ȋnscriși fiind, nu au dreptul de exercitarea profesiei (art. 56 alin. (2) lit. h) ind. 1).

Este drept că noua lege nu mai reține că sumele obţinute cu titlu de despăgubiri de la cei care exercită avocatura fără drept au o destinaţie specială: organizarea activităţii de pregătire profesională a avocaţilor. Acest aspect rămâne o chestiune care, ȋn baza principiului autonomiei consacrat ȋn art. 1 alin. (1) din lege, se va stabili de către organele profesiei de avocat, legiuitorul fiind rezervat ȋn stabilirea destinației fondurilor existente la dispoziția barourilor, deoarece ar putea fi privită ca o ingerință ȋn activitatea acestora.

IV. Independența profesiei de avocat

Independența este de esența profesiei de avocat, fiind un principiu fundamental de organizare și exercitare a profesiei.

Potrivit principiului independenţei, în exercitarea profesiei avocatul se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic.

Scopul activităţii avocatului este acela de a promova şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor. Acest scop poate, în anumite cazuri, să intre în conflict chiar cu interesele statului sau autorităţilor publice. Clientul ar putea cere ajutorul faţă de un abuz săvârşit chiar de autorităţi. Cum ar putea avocatul să îl apere cu succes şi fără teamă, dacă nu ar fi el însuşi independent faţă de stat? Din această perspectivă se vorbeşte despre independenţa funcţională a avocaturii, care se manifestă în raporturile dintre profesia de avocat şi organele statale. Din această perspectivă, profesia de avocat se bucură de o organizare şi conducere proprie, în afara oricărei ingerinţe statale. Statul şi-a asumat numai rolul de reglementare a structurilor organizatorice şi a principalelor coordonate ale statutului profesional al avocaţilor. Corpului profesional însă îi revine conducerea efectivă a profesiei, iar în această privinţă nu există ingerinţe statale.

Acest aspect al principiului independenţei se concretizează în:

– dreptul avocaţilor de a alege organele profesiei;

– dreptul avocaţilor ca, în cadrul organelor alese – Congresul Avocaţilor –, să procedeze la o reglementare a activităţii lor, prin adoptarea de norme infraparlamentare, cum sunt cele cuprinse în Statutul profesiei de avocat;

– inexistenţa unui drept al statului de control asupra activităţii avocatului (de exemplu, răspunderea disciplinară revine în totalitate organelor alese în cadrul corpului profesional);

– avocaţii nu au un raport de subordonare faţă de instanţe sau parchete, nici măcar atunci când sunt desemnaţi să acorde asistenţă juridică din oficiu. Poziţia avocatului trebuie să rămână aceea de apărare a intereselor legitime ale persoanei, indiferent că acest lucru convine sau nu autorităţilor judiciare într-un anumit moment. În aplicarea principiului independenţei, statul garantează avocatului impunitatea, în mod general şi prealabil, pentru orice susţinere necesară realizării apărării. În acest sens, se prevede că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea solemnității ședinței și demnității participanților la procedură, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză ori pentru susţinerile făcute în cadrul consultaţiilor verbale sau consultaţiilor scrise acordate clienţilor, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională. Este de reţinut că independenţa manifestată de avocat faţă de organele judiciare nu trebuie confundată cu dreptul de a spune orice şi în orice formă. Avocatul nu este apărat şi nici nu trebuie apărat pentru nerespectarea solemnităţii şedinţei de judecată sau pentru folosirea unor cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi, părţilor ori reprezentanţilor acestora (art. 39 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995).

– avocaţii dispun de un sistem de pensii propriu, distinct de sistemul public. Acesta are caracter privat şi este gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor.

Fiind de esența profesiei de avocat, independența se manifestă indiferent de forma de exercitare a profesiei și indiferent de modalitatea de exercitare a profesiei.

Legea consacră universalitatea și indivizibilitatea independenței avocatului, ȋn sensul că aceasta se manifestă ȋn toate aspectele pe care le implică activitatea profesională. Activitatea desfășurată de avocat ȋn condițiile legii și ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma și modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă ȋn conformitate cu condițiile Codului fiscal.

Aceste dispoziții au drept consecință:

– lipsirea de suport legal a oricărei distincții ȋn ceea ce privește natura independentă a activității profesionale ȋntre diferitele forme și modalități de exercitare a profesiei. Sunt indiscutabil independenți și avocații salarizați ȋn interiorul profesiei, precum și avocații stagiari.

– avocații sunt absolviți de a dovedi că activitatea lor ȋndeplinește criteriile de independență a activității pe care le prevede art. 7 C.fisc., independența fiind de esența profesiei;

– organele fiscale nu au dreptul de a reconsidera veniturile obținute de avocat ca fiind provenite din activități dependente;

– avocații trebuie să respecte legea și statutul pentru a se afla sub protecția textului legal.

Din perspectiva ultimei precizări, așa cum am mai arătat, un aspect al principiului independenţei avocatului vizează raporturile acestuia cu clientul. Pentru a îndeplini adevăratul sau rol, ce îmbină interesul privat cu cel public, avocatul trebuie să fie independent nu numai faţă de autorităţile statului, ci şi faţă de propriul client, precum şi faţă de orice altă persoană care ar avea interes în cauză. Avocatul nu este un subordonat al clientului şi nu urmează necondiţionat interesele acestuia, ci numai în limita în care ele sunt legitime. Avocatul nu trebuie să se confunde cu clientul, adesea pătimaş şi exagerat în aşteptări, ci trebuie să îşi păstreze acea distanţare faţă de concretul speţei specifică profesionistului. El nu trebuie să se lase atras în tensiunile cazului pe care îl are de instrumentat, deoarece în acest fel se confundă cu partea şi îşi pierde aura de partener al justiţiei, coborând la nivelul de simplu mandatar. De asemenea, avocatul nu poate lucra decât în beneficiul clientului. El nu poate accepta o cauză pentru motive ce ţin de un interes propriu în cauza respectivă sau din dorinţa de a servi interesele altor persoane decât clientul. Acest aspect al principiului independenţei, care din păcate nu este destul de bine înţeles, se consideră încălcat atunci când se constată în persoana avocatului: existenţa unui interes propriu ori al persoanelor apropiate lui în cauza care i-a fost încredinţată; prestarea de activităţi avocaţiale în scopul de a se face plăcut clienţilor, magistraţilor sau publicului; prestarea de activităţi avocaţiale din simplă complezenţă; existenţa oricăror presiuni în scopul nerespectării secretului profesional; subordonarea întregii activităţi a avocatului unui singur client, adică activitatea practicată sub forma denumită „in-house lawyer”.

Independența avocatului nu este efectivă ȋn absența unei reglementări adecvate a modului ȋn care se realizează remunerația activității acestuia. Sub acest aspect, legea prevede o noutate relativă – existența unor onorarii minimale. Consiliul U.N.B.R. adoptă, cu caracter de recomandare, tabloul onorariilor minimale pentru serviciile prestate potrivit legii de formele de exercitare a profesiei de avocat. Necesitatea unor onorarii minimale, cu caracter de recomandare, a apărut a urmare a nevoii de:

– eliminare a cazurilor de practicare a unor onorarii foarte mici ȋn scopul atragerii clientelei;

– crearea unui cadru de referință obiectiv, unitar și public, util[14] pentru situațiile ȋn care instanța ar aprecia că este cazul să aplice dispozițiile art. 451 alin. (2) NCPC, dar și pentru situațiile ȋn care ar exista o dispută ȋntre client și avocat ȋn privința onorariului;

– a avea un ghid, opozabil potențialului client, care poate constitui un punct de pornire pentru determinarea onorariului liber negociat[15].

Impunerea unor onorarii minimale, cu caracter de recomandare, are un efect pozitiv din perspectiva împiedicării concurenței neloiale și din perspectiva demnității avocatului, din perspectiva evaluării muncii sale. Așa cum corect s-a reținut, această regulă nu are caracter anticoncurențial și se regăsește și ȋn cazul altor profesii juridice[16].

Consiliul U.N.BR. trebuie să găsescă cel mai bun echilibru ȋntre valoarea muncii avocatului din perspectiva demnității acestuia și interesul accesului publicului la informația juridică ȋn raport cu posibilitățile de suportare a costurilor pe care le implică onorariul avocatului.

V. Cazurile de compatibilitate

Cuprinsul părții introductive a art. 16 a fost completat – ,,exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:…” a devenit ,,exercitarea profesiei de avocat este compatibilă numai cu:…”.

Aceasta subliniază caracterul limitativ al enumerării profesiilor a căror exercitare este compatibilă cea de avocat, astfel că situații precum cea din cauza Mateescu c. României[17], ȋn care Curtea de la Strasbourg a reținut caracterul prea general al textelor legale care stabilesc incompatibilitățile ȋn legătură cu profesia de avocat, să nu se mai ivească ȋn viitor. Dispozițiile art. 16 au fost completate și cu o normă de trimitere la orice lege specială care ar conține o prevedere expresă de compatibilitate a exercițiului unei anumite profesii cu activitatea de avocat[18].

Sub un alt aspect, legea a fost pusă ȋn acord cu decizia Curții Constituționale a României care a constatat ca fiind neconstituțională sintagma ,,care trebuie rezolvată în termenul de două luni de la emiterea deciziei’’ prevăzută în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Curtea a apreciat că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 15 şi a celor ale art. 25 alin (1) din Legea nr. 51/1995, rezultă că, în cazul avocaturii, starea de incompatibilitate nu intervine prin simplul fapt al ocupării simultane a două funcţii, ci, în cazul acestei profesii, relevantă în stabilirea stării de incompatibilitate este exercitarea simultană şi efectivă a acelor funcţii/atribuţii. Prin instituirea obligaţiei încetării stării de incompatibilitate în termen de două luni de la emiterea deciziei de primire în profesie, cu consecinţa, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, a excluderii din profesie, se instituie o veritabilă sancţiune, care depăşeşte limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru atingerea scopului avut în vedere[19]. Decizia Curții produce efecte numai pentru viitor.

În aplicarea deciziei Curții Constituționale s-a prevăzut că, ȋn cazul ȋn care la data intrării ȋn profesia de avocat persoana ȋn cauză exercită o altă profesie incompatibilă cu cea de avocat, decizia de intrare ȋn profesie va produce efecte numai de la data ȋncetării stării de incompatibilitate. Pană la ȋncetarea stării de incompatibilitate, cel primit ȋn profesie va fi ȋnscris ȋn tabloul avocaților incompatibili ȋntr-o secțiune, distinct[20].

VI. Asigurarea caracterului real și efectiv al secretului profesional și al confidențialității comunicării dintre avocat și client[21]

Secretul profesional reprezintă un principiu călăuzitor al activităţii de avocat, datorită importanţei sale deosebite şi faptului că ţine de esenţa profesiei.

Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată.

Păstrarea secretului profesional depăşeşte limitele interesului privat al clientului, fiind o problemă de interes public. Inexistenţa unei garanţii serioase privind păstrarea secretului profesional ar afecta încrederea în actul de justiţie nu numai a persoanei care a fost în concret afectată, ci şi a societăţii în ansamblu, care ar putea să considere că se află într-o situaţie de insecuritate juridică sub acest aspect.

Păstrarea secretului profesional reprezintă un principiu complex, ce cuprinde deopotrivă obligaţii, dar şi drepturi pe care avocatul le are în raporturile cu organele statului care, în anumite circumstanțe, ar putea fi tentate ca într-o problemă concretă să solicite acestuia informaţii aflate în cadrul exerciţiului activităţii profesionale[22].

Pentru ȋnțelegearea corectă a problematicii secretului profesional ȋn cazul avocatului, trebuie plecat de la faptul că acesta nu reprezintă un beneficiu al avocatului, ci al cetățeanului, deoarece acesta din urmă este protejat pentru a putea avea parte de o apărare corespunzătoare.

Un lucru, din păcate prea puțin înțeles, este că secretul profesional al avocatului este o garanție a statului de drept, al echilibrării balanței drepturilor fundamentale și în acest scop este prevăzut, în toate statele lumii, ca privilegiu profesional, nicidecum ca privilegiu personal, imunitate sau impunitate. Acest privilegiu profesional este instituit în vederea încurajării comunicării oneste între avocat și client, altfel încât avocatul să poată fi în totală cunoștință de cauză în realizarea apărării. Inclusiv avocatul este obligat să respecte principiul onestității în apărarea clientului. Orice breșă în acest lanț al comunicării oneste între client și avocat, determinată de teama că anumite informații ar putea fi folosite de terți în vederea unei incriminări, aduce prejudicii grave drepturilor la apărare și la un proces echitabil, inclusiv statului de drept.

1. Ridicarea de ȋnscrisuri

Una dintre principalele completări aduse Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat se referă la interdicția ridicării, confiscării sau sechestrării de documente incluse în categoria informațiilor confidențiale comunicate în cadrul relației dintre avocat și client.

La art. 35 s-a adaugat alin. (1 ind. 1) cu următorul conținut: ,,Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri şi de la măsura confiscării:

a) înscrisurile care conţin comunicări între avocat şi clientul său;

b) înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client.”

Nu a fost reținută propunerea existentă la un anumit moment ȋn proiectul de lege conform căreia ,,decanul baroului local (sau reprezentantul acestuia) trebuie să fie prezent pe parcursul întregii proceduri de percheziție derulate la sediul profesional al avocatului”. Aceasta ȋși avea corespondentul ȋn legislația procesual penală franceză, dar ȋntr-o formă mult mai eficientă decât apărea ȋn proiectul de lege[23].

Noile prevederi se înscriu în tendințele practicii Curții Europene a Drepturilor Omului și a reglementărilor europene privind abordarea principiului confidențialității comunicărilor dintre avocat și client în cadrul acestora, în cadrul legislației privind lupta împotriva terorismului și a crimei organizate.

Legislativul european a devenit conștient că exacerbarea supravegherii în masă tinde să sacrifice drepturi fundamentale, nu numai în privința protecției vieții private, dar și a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil. Prin Rezoluția din 12 martie 2014, Parlamentul European “consideră esențială protejarea privilegiului secretului profesional al avocaților, jurnaliștilor, medicilor și al altor persoane care exercită profesii reglementate de activitățile de supraveghere în masă; subliniază în special că orice incertitudini legate de confidențialitatea informațiilor comunicate în cadrul relației dintre avocat și client ar putea avea un impact negativ asupra dreptului cetățenilor la consiliere juridică, asupra accesului la justiție și asupra dreptului la un proces echitabil”[24].

Completarea legii este în deplin acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care tinde să condamne tot mai frecvent lipsa garanțiilor oferite de state în privința respectării principiului confidențialității comunicărilor avocat-client. Este vorba nu numai de abuzurile comise de autorități prin confiscările nediferențiate de documente care conțin corespondență confidențială avocat-client, dar și de confiscări disproporționate în raport cu scopul urmărit și insuficiența descrierii în mandatul de percheziție a argumentelor care justifică percheziția.

În cauza Vinci c. Franței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în speță, confiscările de documente de la o societate de avocatură au fost disproporționate ȋn raport cu scopul urmărit și a existat o încălcare de către Franța a articolului 6 § 1 din Convenție, precum și o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței). Curtea a căutat un echilibru ȋntre aspectele legate, pe de o parte, de interesului legitim al statului de a căuta dovezi privind infracțiuni și, pe de altă parte, de respectarea dreptului la viață privată și corespondență, inclusiv confidențialitatea între avocat și client. În speță, reclamanții au afirmat că acestea au fost efectuate într-un mod masiv și nediferențiat, fiind ridicate mii de documente aflate în calculatoare și multe neavând legătură cu ancheta, dar fiind protejate de confidențialitatea comunicărilor avocat client. Au arătat că nu s-a făcut un inventar precis al documentelor confiscate.

În cazul Yuditskaya c. Rusia, CEDO a examinat situația în care un avocat, membru al unei societăți de avocatură din care fac parte mai mulți avocați este supus unei percheziții. Curtea a considerat că percheziția ar trebui să se rezume numai la avocatul respectiv. S-a reținut faptul că instanța națională nu a explicat motivele pentru care nu ar fi suficientă o percheziție doar la calculatorul utilizat de avocatul implicat. Mai mult decât atât, în mandatul emis de judecător nu a fost atinsă problema ca datele sunt acoperite de secretul profesional și trebuie să fie protejate, deși era conștient de faptul că reclamanții sunt membrii unui barou și dețin documente confidențiale. Curtea a apreciat că cercetarea efectuată în absența unei suspiciuni rezonabile sau a oricăror măsuri de protecție împotriva ”interferențelor” cu secretul profesional la birourile de avocatura ale reclamanților și confiscarea computerelor lor a mers dincolo de ceea ce a fost “necesar într-o societate democratică” pentru a atinge scopul legitim urmărit.

Parlamentul nu a reținut formularea inițială din proiectul de lege conform căreia: O atare soluție, deși discutabilă, ȋși poate găsi justificarea ȋn jurisprudența CEDO. În cauza Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova c. Portugaliei, Curtea de la Strasbourg face o serie de aprecieri importante referitoare la protecția secretului profesional al avocatului față de ingerințele autorităților, reținând necesitatea unei protecții consolidate a secretului profesional al avocatului și faptul că acest secret nu poate contribui la propria incriminare. În speță, reclamanta (avocat) s-a plâns la CEDO în legătură cu consultarea de către autorități a extraselor conturilor sale bancare în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva ei de către șeful autorității de combatere a fraudei fiscale și a invocat încălcarea secretului profesional pe care are obligația să îl respecte în baza profesiei sale de avocat.

2. Interdicția supravegherii comunicărilor profesionale dintre avocat și client

Sub acest aspect, modificarea legislativă aduce numai unele precizări, deoarece nici până în prezent convorbirile avocatului cu clientul nu puteau fi interceptate ȋn mod legal, atât timp cât nu existau indicii privind săvârșirea unei infracțiuni de către avocat. În plus, legea precizează expres exceptarea de la interdicția supravegherii tehnice în cazul în care avocatul este suspectat de săvârșirea unor infracțiuni.

La art. 35 s-a adaugat alin. (3) cu următorul conținut: ,,Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Judecătorul dispune informarea avocatului”.

Supravegherea tehnică a avocaților face obiectul preocupărilor Parlamentului European. La data de 29 octombrie 2015, acesta a adoptat Rezoluția referitoare la cursul dat Rezoluției Parlamentului European din 12 martie 2014 referitoare la supravegherea electronică în masă a cetățenilor UE [2015/2635(RSP)]. Conform paragrafului 43 din această Rezoluție, supravegherea în masă subminează în mod grav confidențialitatea datelor în anumite profesii reglementate, cum ar fi doctorii, ziariștii și avocații. Se subliniază în special dreptul cetățenilor UE de a fi protejați de orice supraveghere care vizează comunicarea confidențială a acestora cu avocații lor și care ar încălca Carta drepturilor fundamentale a UE, în special articolele 6, 47 și 48, precum și Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat. De asemenea, Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2045 din 21 aprilie 2015 cu privire la supravegherea în masă prevede: ”4. Practicile de supraveghere dezvăluite până în prezent pun în pericol drepturile fundamentale ale omului, inclusiv dreptul la viață privată (articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului [STE nr. 5)], libertatea de informare și de exprimare (articolul 10), dreptul la un proces echitabil (articolul 6) și libertatea religioasă (articolul 9) – în special în cazul în care comunicările confidențiale cu avocații și reprezentanții cultelor religioase sunt interceptate și atunci când probele digitale sunt manipulate. Aceste drepturi sunt pietrele de temelie ale democrației. Încălcarea acestora fără un control judiciar adecvat pune în pericol, de asemenea, statul de drept”.

Prin Proiectul de recomandare ce urmează a fi supus adoptării de către Conferința Organizațiilor Internaționale Neguvernamentale ale Consiliului Europei din 27 ianuarie 2017 «Supravegherea avocaților: necesitatea unor norme care să garanteze secretul profesional» se solicită Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei elaborarea şi adoptarea Recomandărilor privind protecţia comunicaţiilor avocat-client în contextul activităţilor de supraveghere pe baza regulilor prezentate mai sus[25].

Consiliul Barourilor Europene (CCBE) a comunicat la data de 28.04.2016 documentul ,,Recomandările CCBE privind protejarea confidenţialităţii clienţilor în contextul activităţilor de supraveghere ȋn scopul de a informa legislatorii şi factorii decizionali în privinţa standardelor care trebuie respectate pentru a se asigura că principiile esenţiale ale secretului profesional şi privilegiului profesiei juridice nu sunt subminate de practici ale statului ce implică interceptarea comunicărilor şi accesul la datele avocaţilor în scopul supravegherii şi/sau al aplicării legii[26].

Soluția legiuitorului român este concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg.

În cauza Michaud c. Franței s-a reținut că dacă articolul 8 protejează confidențialitatea oricărei „corespondențe” între indivizi, acesta acordă o protecție întărită schimburilor între avocați și clienții lor. Acest lucru se justifică prin faptul că avocații au o misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justițiabililor. Or, un avocat nu poate îndeplini această misiune fundamentală dacă nu este în măsură să garanteze celor cărora le asigură apărarea că schimburile lor rămân confidențiale. Relația de încredere între ei, indispensabilă îndeplinirii acestei misiuni, intră astfel în joc. De aceasta depinde, de asemenea, în mod indirect, dar necesar, şi respectarea dreptului justițiabilului la un proces echitabil, mai ales în ceea ce priveşte dreptul oricărui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare.

Este relevantă la nivel european cauza Pruteanu c. României, ȋn care condamnarea a intervenit tocmai pentru interceptări prin ,,ricoșeu” la adresa avocatului, în situația în care doar clientul, și nu avocatul, era suspectat pentru fapte penale. Curtea a reținut că, deși măsura interceptării este prevăzută de lege, aceasta nu prevede situația specifică a persoanelor ascultate fără autorizație de interceptare. De asemenea, Curtea a observat că interceptarea convorbirilor între avocat și client constituie incontestabil o atingere adusă secretului profesional, care este baza relației de încredere între cele două persoane, astfel încât clientul putea să facă plângere pentru încălcarea dreptului său de a avea o relație confidențială cu avocatul. În egală măsură însă, avocatul poate să facă plângere pentru nerespectarea vieții private și a corespondenței, independent de dreptul de a face plângere a clientului său.

În cauza Kopp c. Elveției, Curtea a reținut că subminarea secretului profesional poate reprezenta o încălcare a articolului 8 care protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie și că, într-adevăr, articolul „permite o protecție mai puternică a schimburilor de informații dintre avocați și clienții săi”.

În cauza Versini-Campinchi et Crasnianski  c. Franței se reține că secretul profesional nu este intangibil, în sensul că avocatul nu poate fi apărat prin aplicarea principiului confidențialității comunicărilor avocat client, atunci când el însuși devine suspect pentru săvârșirea unor fapte penale. Este chiar soluția reținută de legiuitorul nostru ȋn art. 35 alin. (3). În respectiva speță, avocații au fost interceptați tangențial, în executarea unui mandat de interceptare emis pe numele clienților lor. Aceste înregistrări ar fi trebuit să fie anulate ca probe, deoarece erau acoperite de secretul profesional. Însă, în timpul acestor interceptări, au rezultat probe care îi acuzau pe avocați pentru săvârșirea unor fapte penale. Instanța franceză a refuzat să anuleze acele părți ale procesului-verbal de transcriere a conversațiilor, care puteau constitui probe că avocații respectivi s-ar fi făcut vinovați de infracțiunile de încălcare a secretului profesional și de sfidare a curții. Totuși, a anulat acele pasaje acoperite de secret profesional, care ar fi putut compromite apărarea clienților.

Dincolo de jurisprudența CEDO, există o preocupare la nivelul statelor cu democrații consolidate de a estompa tendința organelor represive de a ȋncerca procurarea de dovezi prin ȋncălcarea secretului profesional și confidențialității comunicărilor ȋntre avocat și client.

Consiliul Barourilor Europene (CCBE) a comunicat că, la data de 1 iulie 2015, o instanță olandeză a pronunțat o hotărâre prin care obligă guvernul olandez să înceteze toate interceptările comunicațiilor între clienți și avocați în cadrul regimului actual. Tribunalul Districtual din Haga a decis că supravegherea avocaților de către agențiile de informații este o încălcare a drepturilor fundamentale și a ordonat statului să înceteze monitorizarea comunicațiilor avocaților. Această hotărâre a fost pronunțată într-o acțiune formulată împotriva statului olandez de firma de avocatura Oliveira Prakken, Asociația Olandeză a Avocaților Penaliști (NVSA) și Consiliul Barourilor Europene (CCBE). Tribunalul Districtual din Haga recunoaște că dreptul de a comunica în mod confidențial cu un avocat este un drept fundamental, care actualmente este încălcat prin politica de supraveghere olandeză.

În Franța, sunt înregistrate mai multe proiecte de lege în vederea consolidării garanțiilor privind secretul profesional al avocatului. Unul dintre acestea are în vedere problema ,,interceptărilor prin ricoșeu”[27].

3. Obligația avocatului de a păstra secretul profesional. Evitarea conflictului de interese

Corelativ recunoașterii unor garanții pentru apărarea secretului profesional și confidențialității comunicărilor, modificarea legislativă a instituit și o serie de prevederi cu scopul de sancționa orice abatere a avocaților de la aceste reguli cu valoare de principii fundamentale ale profesiei.

Astfel, dispozițiile art. 46 din legea au fost completate cu alin. (4) ind. 1, ȋn sensul că ,,Divulgarea de către avocat, fără drept, a unei informații confidențiale din sfera privată a clientului său, sau care privește un secret operațional sau comercial care i-a fost ȋncredințat ȋn virtutea aceleiași calități sau de care a putut să ia cunoștință ȋn timpul activităților specifice profesiei constituie infracțiune și se pedepsește cu ȋnchisoarea pe la unu la 5 ani”.

Se extinde sfera secretului profesional și la membrii organelor de conducere ale profesiei de avocat, cu privire la aspectele de care au luat cunoștință ȋn virtutea exercitării prerogativelor cu care au fost ȋnvestiți.

De asemenea, conflictul de interese reglementat ȋn mod tradițional ca interdicție de a reprezenta părți cu interese contrare ȋn aceeași cauză sau cauze conexe și a interdicției de a pleda ȋmpotriva părții care l-a consultat anterior ȋn legătură cu aspecte litigioase concrete ale pricinii a fost extins. Potrivit art. 46 alin. (1) ind. 1 ,,orice contact dintre avocat și o persoană cu interese contrare ȋn cauză ȋn care avocatul este angajat, reprezentantul acesteia sau un terț care se dovedește că este interesat de soluția ce se va pronunța ȋn cauză, nu poate fi realizat decât cu acordul expres, prealabil, al clientului, ȋn prezența clientului sau a persoanei desemnate de acesta”.

4. Impunitatea ȋn cazul nedenunțării unor infracțiuni. Exonerarea de răspundere[28]

Avocatul este confidentul clientului său. Apărarea eficientă presupune destăinuirea de către client a unor fapte care ar putea constitui infracțiuni. În măsura ȋn care avocatul nu ar fi absolvit de obligația de denunțare a unor infracțiuni, este logic că orice potențial client va ascunde inclusiv acestuia adevărul, astfel că funcția apărării ar avea grav de suferit.

Art. 46 alin. (4) ind. 3 din lege prevede că: ,,Nu constituie infracțiune fapta avocatului de nedenunțare a unor infracțiuni despre care ia la cunoștință în exercitarea profesiei, cu excepția următoarelor infracțiuni:
1. omor, ucidere din culpă sau altă infracțiune care a avut ca urmare moartea unei persoane;
2. genocid, infracțiuni contra umanității sau infracțiuni de război contra persoanelor;
3. cele prevăzute de art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare.

În toate cazurile, este exonerat de răspundere avocatul care previne săvârşirea infracţiunii sau consecinţele acesteia în alt mod decât denunţarea făptuitorului.”

Prin urmare, chiar și ȋn cazul ȋn care avocatul are obligația de denunțare, acesta este exonerat de răspundere ȋn cazul ȋn care previne săvârșirea infracțiunii sau consecințele acesteia ȋn al mod decât denunțarea făptuitorului.

Dispozițiile vizează, ȋn mod evident, fapte de natură penală deja petrecute și pe care avocatul le află ȋn exercițiul mandatului.

Avocatul nu este protejat atunci când cunoaște intenția clientului de a săvârși infracțiuni și cu atât mai puțin atunci când ȋl asistă sau ȋl acordă sfaturi ȋn acest sens. Dimpotrivă, art. 40 din lege a fost completat cu o serie de prevederi existente anterior numai ȋn Statutul profesiei de avocat și care ȋnăspresc la nivel legal obligațiile avocatului ȋn raport cu instituțiile statutului: ,,Avocatul este obligat să se abţină de la asistarea şi sfătuirea unui client în realizarea de către acesta de acte sau fapte ce ar putea constitui infracţiuni” și ,,Avocatul este îndreptăţit să se retragă imediat şi să renunţe la asistarea şi reprezentarea clientului în cazul în care acţiunile şi scopurile acestuia, aparent legale la începutul asistenţei şi/sau a reprezentării se dovedesc, pe parcursul acesteia, ca fiind infracţionale”. Acestea din urmă au reprezentat și anterior obligații pentru avocat, deoarece erau prevăzute ȋn Statutul profesiei de avocat (art. 139 alin. (2) teza a II-a și  a III-a).

VII. Publicitatea profesională

În materia publicității profesionale personale, este schimbată formularea textului art. 48 din lege[29]. În locul unei negații ,,este interzis avocatului…”, legea nouă folosește o mult mai binevoitoare formulă pozitivă ,,orice comunicare publică sau orice publicitate …este permisă…”. În pofida unei atare formulări, legea nouă nu diferă prea mult de cea anterioară, deoarece interdicția nu viza orice comunicare publică, ci numai folosirea procedeelor incompatibile cu demnitatea profesiei, ȋn timp ce textul nou, deși ȋncepe prin a permite orice comunicare publică, circumstanțiază că permisiunea este condiționată de respectarea reglementărilor profesionale și a celor privitoare la independența, demnitatea, integritatea profesiei, păstrarea secretului profesional, să fie obiectivă și să corespundă adevărului.

După cum se poate vedea, deși reglementarea nouă ȋnlocuiește formula de tip ,,negație” utilizată de vechea normă, permisiunea de a efectua publicitate profesională personală se raportează la mai multe criterii decât anterior.

Ar fi fost și neconcordant cu ȋntreaga reglementare ca legiuitorul care, după ce a oferit garanții suplimentare referitoare la independență, secret profesional, confidențialitate, a conferit un statut de protecție specială avocatului similar magistraților, să nu aibă exigențe majore ȋn ceea ce privește demnitatea profesiei. Plasarea profesiei de avocat ȋn zona de ,,partener al justiției” obligă la un comportament profesional și social conform ambianței existente ȋn sistemul judiciar.

Concepția legiuitorului se ȋncadrează ȋn linia tradițională continental europeană de a concepe avocatura drept o profesie liberală, dar afectată semnificativ de utilitate publică și supusă unor rigori de manifestare specifice moderației, reținerii, solemnității și altor atribute care dau măsura actului de justiție.

Chiar dacă activitatea avocaţială dobândeşte din ce în ce mai mult specificul unei întreprinderi, în sensul de organizare a activităţii profesionale, poziţia oficială a C.C.B.E. şi a avocaturii din majoritatea statelor europene a rămas aceea de a păstra constantele profesiei, de a se delimita de comercialitate şi practicile specifice acesteia, păstrând ca reprezentativă dimensiunea de utilitate publică şi atașare de sistemul judiciar.

Majoritatea statelor europene fac distincţia între publicitatea profesiei (publicitatea funcţională) şi publicitatea formelor de exercitare a profesiei (publicitatea personală). În general, acesta din urmă este supusă unor rigori menite să păstreze principiile esenţiale ale profesiei şi natura aparte a profesiei, care o plasează în sfera sistemului judiciar, sistem care, prin solemnitatea, sobrietatea şi dimensiunea publică nu este asociabil cu manifestările de atragere a clientelei utilizate poate cu succes în mediul economic.

Sunt interzise manifestări precum:

– publicitatea laudativă şi agresivă[30];

– publicitatea comparativă cu alţi membri ai profesiei[31],

– nominalizarea portofoliului de clientelă (în unele cazuri, fără acordul expres al acesteia, iar în alte cazuri, indiferent de existenţa sau inexistenţa acordului acesteia)[32];

– oferirea sau acordarea unor avantaje materiale pentru atragerea de clientelă[33];

– enunţarea cifrelor de afaceri ori a succeselor profesionale[34],

– dezvăluirea directă sau indirectă de fapte, date sau situaţii protejate de secretul profesional[35],

– promiterea obţinerii de rezultate care nu depind exclusiv de activitatea avocatului care-şi face publicitate;

– referirea directă sau indirectă la clienţi ai avocatului care foloseşte publicitatea sau la problemele ridicate de acesta sau la performanţele şi rezultatele acestuia[36];

– adresarea directă sau indirectă unor potenţiali clienţi[37];

– folosirea emblemelor sau simbolurilor barourilor, care ar putea crea confuzie, deoarece aceste însemne sunt rezervate publicităţii profesiei (funcţionale), în beneficiul acesteia, în ansamblu[38];

– incitarea generală sau concretă la litigiu sau conflict[39];

– folosirea unor exprimări care presupun discreditarea, denigrarea şi dispreţuirea avocaturii, justiţiei şi simbolurilor lor;

– participarea comercială la activităţi media;

– referirile la activitatea profesională anterioară, funcţii ori demnităţi deţinute[40];

– referiri la legături ori cunoştinţe cu putere de influenţă.

Potrivit art. 48 alin. (2) din lege, Statutul profesiei de avocat reglementează ȋn detaliu normele aplicabile publicității făcute de avocați sau de formele de exercitare a profesiei de avocat. Sub acest aspect a fost adoptată Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 852/2013 din 14 decembrie 2013. Apreciem că reglementarea noastră în materia publicităţii se înscrie în linia generală existentă ȋn spațiul european, caracterizată prin permisiunea unei publicităţi de informare, dar care să respecte principiile esenţiale ale profesiei, interzicând numai acele fapte apreciate incompatibile cu dimensiunea de utilitate publică pe care o are profesia şi cu rolul pe care aceasta încearcă să îl afirme în societate, unde în mod tradiţional nu s-a identificat cu simpli agenţi economici.

VIII. Asistența judiciară

În materia asistenței judiciare, legea aduce importante modificări menite să asigure efectivitatea acesteia prin punerea la dispoziție a fondurilor bănești necesare acoperii onorariilor avocaților din oficiu.

În primul rând, protocolul pe baza căruia se stabilesc onorariile pentru activitățile de asistență judiciară urmează a se semna de U.N.B.R atât cu Ministerul Justiției, cum era și ȋn precedent, dar și cu Ministerul Public. Această măsura era necesară fața de prevederile art. 272 NCPP[41] coroborat cu art. 275 alin. (6) NCPP.

În al doilea rând, legea stabilește un termen ferm, respectiv 45 de zile de la data depunerii deconturilor de către barouri la organul judiciar competent, pentru plata onorariilor. Depășirea acestui termen conduce la plata de dobânzi/penalități la nivelul prevăzut de Codul de procedură fiscală ȋn cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat (art. 182 C.pr.fisc.). Baroul are calitate procesuală activă pentru a solicita plata dobânzilor/penalităților.

În al treilea rând, legea identifică fondurile necesare pentru plata onorariilor pentru asistența judiciară ȋn sumele reprezentând impozitul pe veniturile realizate din activităţi desfăşurate de avocaţi, notari publici şi executori judecătoreşti care se constituie venit la bugetul de stat şi se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanţelor Publice comunică lunar Ministerului Justiţiei informaţiile privind sumele virate în acest cont.

IX. Răspunderea disciplinară

În materia răspunderii disciplinare, modificările nu sunt de natură fundamentală. Cu toate acestea, ele sunt de natură să eficientizeze activitatea comisiilor de disciplină ȋn beneficiul sporirii ȋncrederii ȋn calitatea de avocat.

Nu s-a optat pentru o enumerare limitativă a faptelor ce constituie abatere disciplinară așa cum se ȋntâmplă ȋn cazul judecătorilor și procurorilor (art. 99 din Legea nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor). Este drept, s-a simțit nevoia ca abaterea disciplinară să fie considerată gravă și sancționată ca atare numai atunci când legea sau Statutul profesiei de avocat prevăd expres o astfel de calificare. Cu titlul de exemplu, legea sau statutul califică anumite fapte ca reprezentând abateri disciplinare grave: nerespectarea solemnităţii şedinţei de judecată, folosirea unor cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părților ori reprezentanţilor acestora din proces [art. 39 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 51/1995]; încălcarea de către avocaţi a restricţiilor sau interdicţiilor la care sunt supuşi conform Legii nr. 51/1995 şi legilor speciale (art. 42, coroborat cu art. 43 din Statutul profesiei); folosirea formei de organizare profesională ori raporturilor de conlucrare profesională stabilite în condiţiile legii în scopul eludării interdicţiilor prevăzute de Lege sau de alte legi speciale (art. 43 din Statutul profesiei); exercitarea profesiei de către avocatul al cărui drept de exercitare a profesiei este suspendat, în perioada măsurii suspendării (art. 53 din Statutul profesiei); absenţa nejustificată de la activităţile hotărâte de consiliul baroului [art. 232 alin. (3) din Statutul profesiei]; nerespectarea obligaţiilor privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei (art. 250 din Statutul profesiei); fapta avocatului care asigură îndrumarea profesională de a nu îşi îndeplini obligaţiile de îndrumare şi de a nu asigura venitul minim lunar garantat al avocatului stagiar [art. 303 alin. (2) din Statutul profesiei] etc.

Termenul de prescripție privind acțiunea disciplinară a fost schimbat sub aspectul momentului ȋnceputului curgerii acestuia. Inițial, termenul de prescripţie în care poate fi exercitată acţiunea disciplinară era de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii. În prezent, termenul este de un an, dar ȋncepe să curgă de la data luării la cunoștință de către consiliul baroului despre săvârșirea abaterii, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii acesteia. Înlocuirea momentului obiectiv (data săvârșirii faptei) cu unul subiectiv (data luării la cunoștință), dublat de un termen limită (nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii faptei), reprezintă expresia unei atenții deosebite pe care legiuitorul o conferă răspunderii disciplinare ȋntr-o profesie a cărei utilitate publică a confirmat-o prin prezenta reglementare.

De asemenea limitele amenzii aplicate ca sancțiune disciplinără au crescut exponențial de la 50 până la 500 lei la 500 până la 5000 lei.

X. Concluzii

Legea nr. 25/2017 nu adus modificări structurale ȋn profesia de avocat.

Legea a adus precizări și completări pentru a asigura efectivitatea secretului profesional și confidențialitatea comunicărilor dintre avocat și client, acestea fiind garanții ale dreptului la apărare, procesului echitabil ȋntr-un stat de drept. Ele se ȋnscriul ȋn linia jurisprudenței CEDO și ȋn preocupările constante la nivelul statelor europene.

Legea a ȋntărit independența profesiei de avocat și i-a recunoscut ȋn mod expres un rol de mult adjudecat, respectiv acela de partener al justiției.

Aplicarea unor prevederi legale este condiționată de acte subsecvente ale organelor profesiei de avocat (Registrul electronic al evidenței patrimoniului de afectațiune al avocaților; Registrul electronic al actelor ȋntocmite de avocați; Tabloul Onorariilor minimale, cu titlu de recomandare).



[1] Câteva referiri la dezbaterile și luările de poziție ce au ȋnsoțit procesul legislativ, a se vedea M. Hotca, Analiza prima facie a principalelor modificări și completări aduse Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, disponibil pe www.juridice.ro (la data de 27 martie 2017).
[2] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1996, vol. I, p. 80. În același sens, a se vedea și I. Leș, Instituții judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 243.
[3] Tr.C. Briciu, ȋn Instituții Judiciare, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 334.
[4] Art. 91 ind. 1 din Statutul profesiei de avocat.
[5] Potrivit art. 3 alin. (1) ,,activitatea avocatului se realizează prin: c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare;
d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate;”
[6] Art. 92 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat: ,,Avocatul este obligat să ţină evidenţa actelor întocmite conform art. 3 alin. (1) lit. c) din Lege şi să le păstreze în arhiva sa profesională, în ordinea întocmirii lor. În termen de cel mult 3 zile de la data întocmirii actelor prevăzute la alin. (1), sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, avocatul este obligat să înregistreze operaţiunea în Registrul electronic al actelor întocmite de avocat potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Lege în conformitate cu procedura prevăzută în Regulamentul de organizare şi funcţionare a registrului, aprobat de Consiliul U.N.B.R.”
[7] A se vedea Tr.C. Briciu, ȋn Legea privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat (coord. D. Oancea), Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 28.
[8] Aceasta este și poziția exprimată ȋn Decizia nr. 212 din 30 martie 2017 a Comisiei Permanente a UNBR prin care se înființează Registrul electronic al actelor întocmite de avocați și Registrul electronic al evidenței patrimoniului de afectațiune al avocaților, disponibilă pe aici (la data de 30 martie 2017).
[9] A se vedea, B.Vișinoiu, ȋn Noul Cod civil.Comentariu pe articole (coord. Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.Macovei), Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 2266-2269.
[10] Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul penal, în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995, publicată ȋn M. Of. nr. 816/3.11.2015.
[11] Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 și art. 219 alin. (1) NCPC.
[12] Tr.C. Briciu, ȋn Instituții judiciare, p. 339.
[13] A se vedea, M. Hotca, Analiza prima facie a principalelor modificări și completări aduse Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
[14] A se vedea, J.Szekely, Despre onorarii minimale, concurență și profesia de avocat… (II), disponibil pe www.juridice.ro (la data de 14 iulie 2016).
[15] Ibidem.
[16] J.Szekely, Despre onorarii minimale, concurență și profesia de avocat… (I), disponibil pe www.juridice.ro (la data de 6 iulie 2016).
[17] Hotărârea Curtii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Mateescu ȋmpotriva Romaniei a fost publicată ȋn M. Of., Partea I, nr. 454, din 20 iunie 2014.
[18] Cu titlu de exemplu, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice: ,,Calitatea de practician în insolvenţă, executor judecătoresc, avocat, notar este compatibilă cu exercitarea calităţii de administrator al procedurii sau de lichidator pentru procedura insolvenţei persoanelor fizice”.
[19] CCR, dec. nr. 297/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată ȋn M. Of. nr. 521/2014.
[20] CCR, dec. nr. 551/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în M. Of. nr. 854/2014. A se vedea aici.
[21] O parte semnificativă din informațiile utilizate ȋn prezenta secțiune au fost obținute cu contribuția domanei av. Monica Cercelescu, care activa la acel moment ȋn cadrul Departamentului ”Protecția profesiei, informare și relații publice” din cadrul U.N.B.R. și sunt cuprinse ȋn documentul ,,Compendiu de principii, analize și comparații cu privire la comentariile apărute în media referitoare la Legea nr. 51/1995, precum și practică extinsă la nivel european privind secretul profesional al avocatului” disponibil pe aici (la data de 6 mai 2016).
[22] Tr.C. Briciu, ȋn Instituții judiciare.
[23] Percheziția efectuată asupra unui birou avocațial este circumscrisă prevederilor art. 56 și 57 din Codul de procedură penală. Ea poate avea loc la biroul sau la domiciliul avocatului numai în prezența decanului baroului sau a unui reprezentant al acestuia din urmă. Magistratul care a dispus efectuarea percheziției are obligația de a-l informa pe decan asupra obiectului percheziției și asupra faptei penale de comiterea căreia avocatul este suspectat ori învinuit. De asemenea, îi va aduce la cunoștință decanului care sunt documentele ce urmează a fi căutate. O percheziție generală, de natură a-l împiedica pe avocat să își exercite profesia, nu poate fi efectuată. Documentele ce urmează a fi ridicate nu pot fi consultate decât de magistratul care a dispus efectuarea percheziției și de decanul baroului. Decanul baroului se poate opune la ridicarea unui document atunci când consideră că prin aceasta se violează secretul profesional. Documentul în cauză este sigilat în mod distinct și transmis, împreună cu un raport, judecătorului de libertăți și detenție, care va trebui să decidă asupra documentului, în termen de maxim 5 zile, prin încheiere. Încheierea nu poate fi atacată.
[24] Punctul 11 din Rezoluția Parlamentului European din 12 martie 2014 referitoare la programul de supraveghere al Agenției Naționale de Securitate (NSA) a SUA, la organismele de supraveghere din diferite state membre și la impactul acestora asupra drepturilor fundamentale ale cetățenilor UE și asupra cooperării transatlantice în materie de justiție și de afaceri interne [2013/2188(INI)].
[25] Disponibilă pe aici (la data de 10 februarie 2017).
[26] Documentul este disponibil pe aici (la data de 2 iunie 2016).
[27] La data de din 3 iunie 2015, la Președinția Adunării Naționale a Franței a fost înregistrat un Proiect de lege pentru garantarea concretă a respectării secretului profesional al avocatului. Conform inițiatorului, deputatul Dl. Jean-François Mancel, ”trebuie reafirmată urgent, prin lege, importanța crucială a dreptului apărării la un proces echitabil şi o justiție imparțială, concretizând respectarea secretului profesional între avocat şi clientul său. (…) Fără o garanție concretă a respectării acestui secret profesional, nu putem avea o exercitare normală a drepturilor de apărare. Fără această exercitare normală a drepturilor apărării, nu există stat de drept. Pentru că, să nu ne înșelăm: secretul profesional nu a fost instituit pentru protejarea avocatului, ci a justițiabilului şi a drepturilor acestuia”.
Având în vedere absența dispozițiilor legale privind interdicția interceptării ”prin ricoșeu” a avocaților (când mandatul de interceptare este emis doar pentru client, nu pentru avocat), inițiatorul propune, după modelul din SUA, ca avocații să comunice poliției, justiției şi administrației numerele liniilor telefonice pe care le utilizează și legea să interzică interceptarea acestor linii, cu excepția cazului în care avocatul însuși este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni. Decanul baroului trebuie informat în prealabil de judecătorul de instrucție, care nu poate ordona interceptarea decât după autorizarea scrisă din partea președintelui din jurisdicția sa. Conform acestui proiect, înregistrat la Președinția Adunării Naționale a Franței la data de 3 iunie 2015:
„Art. 100-8. – Avocatul comunică poliției, justiției şi administrației numerele liniilor pe care le utilizează.”
„Nicio interceptare nu poate avea loc pe aceste linii, decât dacă se stabilește, în legătură cu elemente precise şi detaliate, că avocatul este suspectat în prealabil că a comis o infracțiune. Decanul baroului trebuie informat în prealabil de judecătorul de instrucție, care nu poate ordona interceptarea decât după autorizarea scrisă din partea președintelui din jurisdicția sa.”
„Cabinetul, vehiculul şi domiciliul avocatului nu pot face obiectul niciunei percheziții, decât dacă se stabilește, în legătură cu elemente precise şi detaliate, că avocatul este suspectat în prealabil că a comis o infracțiune. Percheziția nu poate avea loc decât cu aprobarea scrisă a președintelui jurisdicției de care aparține magistratul instructor. Percheziția necesită aprobarea președintelui jurisdicției de care depinde magistratul instructor.”
„Formalitățile prevăzute de prezentul articol sunt prescrise sub pedeapsa de nulitate.”
Articolul 3
Aceeaşi sub-secțiune este completată de articolul 100-9 având conținutul următor:
„Art. 100-9. – Orice încălcare a prevederilor articolelor de la 100 la 100-8 din prezentul cod este pedepsită cu sancțiunile de mai jos:
– Când încălcarea este comisă de judecătorul de instrucție, acestuia i se ia dosarul din oficiu, iar Consiliul superior al magistraturii se pronunță asupra dosarului său. El suportă pedeapsa corecțională de la punctul 3° din articolul 131-4 din codul penal.
– Când încălcarea este comisă de un funcționar al poliției, acesta este suspendat imediat în așteptarea hotărârii judecătoreşti dacă persoana ascultată intentează acţiune în justiție. El suportă pedeapsa corecțională de la punctul 3° din articolul 131-4 din codul penal.
Articolul 4
Prin derogare de la principiul articolului 2 din codul civil, orice procedură de interceptare vizată în articolele 100-7 şi 100-8 din codul de procedură penală în curs în momentul intrării în vigoare a prezentei legi trebuie suspendată în așteptarea aprobării președintelui jurisdicției de care aparține magistratul instructor.”
[28] A se vedea și M. Hotca, Analiza prima facie a principalelor modificări și completări aduse Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
[29] Curtea Constituțională a respins la excepția de neconstituționalitate invocată ȋn legătură cu art. 48 din lege – decizia nr.629/2016, publicată ȋn M. Of. nr. 36 din 12 ianuarie 2017. Curtea a reținut că impunerea prin lege a unor rigori ȋn materia publicității formelor de exercitare a profesiei este menită să conserve principiile esențiale și natura aparte a profesiei de avocat, care o plasează ȋn sfera sistemului judiciar.
[30] În reglementarea existentă în Austria, Germania, Spania, Luxemburg (chiar dacă nu se prevede expres interdicţia privind elementele autolaudative, această interdicţie se extrage din condiţia ca publicitatea să se realizeze cu delicateţe şi probitate), Portugalia, Franţa (unde există prevederea potrivit căreia publicitatea personală se realizează cu demnitate, probitate şi discreţie, menţiunile autolaudative fiind incompatibile cu aceste principii).
[31] Aceasta este incompatibilă cu principiile de confraternitate, care guvernează profesia în mai toate ţările europene. Interdicţia se regăseşte în mod expres (Franţa – „publicitatea înşelătoare, menţiunile de natură comparativă sunt interzise”, Austria, Spania, Portugalia) sau dedusă din principiile de confraternitate, moderaţie sau delicateţe, precum şi din prevederile conform cărora publicitatea personală a avocaţilor are ca obiect oferirea de informaţii despre activitatea proprie (Slovenia, Republica Cehă, Elveţia, Germania). Au fost considerate ca acte de încălcare a acestei reguli inscripţionarea pe corespondenţa profesională a unor motto-uri precum „elita dreptului” ori „vârfurile dreptului”, precum şi formulări de genul „cea mai bună societate în domeniul….” (H. Ader, A. Damien, S. Bigot de la Touanne, Règles de la profession d’avocat, 2 ème ed., Dalloz, 2008, p. 402, 409).
[32] Sunt ţări în care indicarea portofoliului de clientelă, precum şi orice referire la clienţii anteriori sau în curs sunt interzise cu desăvârşire, indiferent de existenţa sau nu a consimţământului acestora (Spania – ,,referirea directă sau indirectă la clienţi ai avocatului care foloseşte publicitatea”, Luxemburg – ,,este interzisă orice publicitate personală care să permită identificarea clientelei avocatului sau a cabinetului sau ori a cazurilor instrumentate”, Franţa, Slovenia – „oferirea de date privind numărul de cauze câştigate şi alte cauze, numărul clienţilor şi relevanţa acestora, participarea la cauze de renume, complexitatea cauzelor soluţionate” – se înţelege că a fortiori nu poţi indica clientela). Sunt şi ţări în care este admisă prezentarea informaţiilor referitoare la clientelă, dar numai cu consimţământul expres al fiecărui client (Austria, uneori adăugându-se şi alte condiţii, de ex.: numai la cerere sau în cadrul broşurilor informative ale cabinetului, care nu pot însă circula în spaţiul public, fiind oferite numai celor care vizitează cabinetul sau în cadrul manifestărilor cabinetului – Germania). În sensul interdicţiei prezentării clientelei, în Franţa a se vedea R. Martin, Déontologie de l’avocat, 9ème ed., Litec, p. 247.
[33] Este unanim interzisă, fiind faptă contrară concurenţei loiale între avocaţi şi contrară tuturor principiilor esenţiale ale avocaţilor. Tot aici trebuie menţionat că este interzisă cu desăvârşire activitatea pro bono oferită de avocat, deoarece dincolo de declaraţiile de înfăptuire a binelui public, este de înţeles că atunci când această activitate este făcută în mod repetat şi în mod public, are menirea de a crea o incorectă notorietate, utilizată ca sursă incorectă de atragere a clientelei. În general, activitatea pro bono poate fi realizată numai în cadrul unor convenţii încheiate între organele profesiei (la nivel local sau central) şi alte autorităţi (a se vedea practica franceză în Code de l’avocat, commenté, 3ème ed, Dalloz, 2014, p. 520, nota nr. 6).
[34] Enunţarea cifrelor de afaceri ori a succeselor profesionale este în general interzisă, fiind apreciată ca incluzând în sine elemente comparative sau ca fiind incompatibile cu principiile de moderaţie şi discreţie proprii avocaturii şi privită ca un mod incorect şi agresiv de captare a clientelei, deoarece calitatea serviciilor în domeniul profesional al avocatului nu depinde nici de „cifra de afaceri” şi nici de „succesul profesional” (sunt menţiuni exprese în acest sens în Austria – interzice în mod expres „enunţarea cifrelor de afaceri ori a succeselor profesionale”; Germania – „informaţii asupra succeselor de ordin financiar şi asupra cifrelor de afaceri sunt interzise”; Spania, Luxemburg, Franţa – „avocatul nu poate menţiona numărul de cazuri, rezultatele obţinute, procentajul de reuşită sau cifra sa de afaceri”; Slovenia). Această interdicţie conduce în mod logic şi la interdicţia de a participa la alcătuirea de top-uri, clasamente întemeiate pe criterii de clientelă, condiţii financiare oferite, cifră de afaceri, succese repurtate etc.
[35] Interdicţia este unanimă, păstrarea secretului profesional fiind de esenţa avocaturii. De asemenea, ea stă la baza interdicţiei de a oferi informaţii despre onorariile încasate sau alte date care implică în mod necesar dezvăluirea aspectelor protejate de secretul profesional. În măsura în care în unele sisteme secretul profesional este absolut, oferirea acestor date nu se poate realiza nici măcar cu consimţământul clientului.
[36] Se acceptă oferirea de informaţii despre operaţiunile realizate, valoarea afacerilor în care a fost implicată forma de exercitare a profesiei, atunci când aceste date sunt necesare pentru a participa la procedurile de atribuire a unor contracte de achiziţie publică. Totuşi, este de semnalat că în aceste cazuri nu există nicio publicitate, deoarece datele sunt oferite autorităţilor contractante şi sunt confidenţiale. Chiar şi în aceste situaţii excepţionale este necesar consimţământul expres al clienţilor în cauză (H. Ader, A. Damien, S. Bigot de la Touanne, Règles de la profession d’avocat, p. 407).
[37] Adresarea directă sau indirectă unui potenţial client, fără a exista o solicitare din partea acestuia, precum şi adresarea unor persoane care se presupune care ar avea interesul de a angaja un avocat este repudiată în majoritatea statelor europene. Interdicţia se regăseşte într-o formă generală (Republica Cehă) sau în forme particulare, determinate de natura situaţiilor care au impus în concret o asemenea limitare (Spania – interzice „adresarea directă sau prin terţi către victimele accidentelor sau nenorocirilor care sunt lipsite de libertate deplină şi netulburată de a alege un avocat…”). O asemenea limitare a publicităţii personale îşi are un triplu suport: ar fi contrară principiilor de moderaţie, demnitate, delicateţe, discreţie, care guvernează activitatea avocatului; ar fi o acaparare incorectă de clientelă (racolare); ar reprezenta o atingere adusă demnităţii şi imaginii, în ansamblu, a profesiei de avocat, de vreme ce avocatul ar putea fi uşor asimilat unui agent de poliţe de asigurare, vânzător ambulant etc., incompatibile cu statura de solemnitate şi sobrietate ce trebuie să caracterizeze o profesie judiciară. Constituie ofertă de servicii ce intră în conceptul de racolare a clientei adresarea directă (abordarea unui potenţial client) prin oferirea serviciilor, dar şi orice formă de adresare, precum apelul telefonic, mail, invitaţii, transmise personal sau prin intermediul unui terţ (a se vedea R. Martin, Déontologie de l’avocat, 9ème ed., Litec, p. 248). De asemenea a fost sancţionată, ca fiind act de racolare a clientelei, deplasarea avocatului într-un spital pentru a-şi oferi serviciile persoanelor interesate (H. Ader, A. Damien, S. Bigot de la Touanne, Règles de la profession d’avocat, p. 403).
[38] Interdicţia este cunoscută în mai toate sistemele, fiind expresă sau dedusă din faptul că ar putea crea confuzie cu publicitatea funcţională, care este de competenţa exclusivă a organelor profesiei. Sunt cunoscute sancţiuni aplicate avocaţilor din Franţa atunci când aceştia au utilizat pentru domeniile de internet denumiri care să sugereze ideea de confuzie cu avocatura dintr-o anumită zona (ex: „avocat.toulouse”).
[39] Este incompatibilă cu menirea avocatului, care trebuie să urmărească cu precădere rezolvarea amiabilă a disputelor, conform interesului clientului. Făcută în formă generală, însoţită de informaţii concrete despre avocat, reprezintă un veritabil mod de racolare a clientelei. În plus, contravine principiilor de demnitate, probitate, moderaţie, discreţie şi delicateţe, specifice unei practici profesionale în respectul deontologiei profesiei de avocat. A fost considerată faptă de racolare a clientelei crearea unui site cu denumirea classaction.fr şi care era destinat să propună publicului să subscrie online pentru demararea unei acţiuni în justiţie sau susţinerea unei acţiuni deja demarate (H. Ader, A. Damien, S. Bigot de la Touanne, Règles de la profession d’avocat, p. 409).
[40]Se regăseşte în reglementarea existentă in Slovenia. Desigur, interpretarea pe care trebuie să o primească textul are în vedere enunţarea unor funcţii care ar fi vehiculate în scopul de a crea impresia legăturii cu sfere de putere sau de influenţă şi care ar putea fi modalităţi incorecte şi înşelătoare de acaparare a clientelei. Nu credem că interdicţia vizează enunţarea unor funcţii care indică specializarea sau dimensiunea ştiinţifică a avocatului, precum titlurile universitare, calitatea de doctor în drept etc. În mod exemplificativ, în Franţa se acceptă ca în corespondenţă sau pe pagina de prezentare a avocatului să figureze menţiuni relative la titlurile universitare, diplome, funcţii în învăţământul superior sau profesii juridice reglementate, exercitate anterior (Code de l’avocat, commenté, 3ème ed, Dalloz, 2014, p. 547, nota nr. 1 bis.).
[41] Art. 272 NCPP: ,,(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.
(2) Cheltuielile judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.’’


Prof. univ. dr. Traian Cornel Briciu
Facultatea de Drept – Universitatea din București

* Notă: Prezentul comentariu exprimă viziunea autorului și nu trebuie interpretate ȋn sensul unei poziții a organelor profesiei de avocat.