13,804 citiri

Echilibrul contractual (I)

Gheorghe Piperea1. Contractele clasice (negociate) inseamna, in mod traditional, acordul de vointe ale partilor. Aceasta este si conceptia traditionalista a Codului civil care, in art. 1166, defineste contractul ca „un acord de vointe dintre doua sau mai multe persoane, cu intentia de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice”, in art. 1169 statueaza ca „partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri”, iar in art. 1178 consacra, sub denumirea de „libertatea formei”, principiul consensualismului, dupa care simplul acord de vointe ale partilor valoreaza contract, „daca legea nu prevede o anumita formalitate pentru incheierea sa valabila”.

Dar contractul nu este doar un acord de vointe, ci si interesele reunite ale partilor. Contractul este, de fapt, un summum al vointelor si intereselor partilor. Acordul de vointe inseamna doar consimtamantul, adica vointa exprimata a partilor care au capacitatea juridica de a contracta, in timp ce interesul partilor inseamna continutul contractului, adica obiectul acestuia (ce vor partile) si cauza incheierii lui (de ce vor partile).

In orice caz, definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, iar in realitatea economica numai rareori contractele in care sunt parte profesionistii sunt contracte negociate. Cele mai multe contracte se incheie in forma simplificata (oferta urmata de acceptare, comanda urmata de executare, achizitii din magazine, transport in comun sau cu taxi). Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de dependenta, contracte de adeziune), fie pentru ca vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipseste in totalitate, legea obligand la contractare, fie pentru ca vointa uneia dintre parti este limitata sau alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului. Pe de alta parte, din ratiuni de continuitate a afacerii, cele mai multe contracte ale profesionistilor se incheie nu de voie, ci de nevoie.

Cand vointa lipseste sau cand vointa este limitata ori este alterata, ceea ce ramane ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul partilor. Ca sa supravietuiasca in lumea globalizata in care traim si ca sa isi mentina calitatea de instrument al optiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie vazut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor partilor. Contractele, intr-adevar, se fac pentru utilitatea lor. Vointa, daca exista, este orientata si ghidata de satisfacerea unui interes.

Pentru ca scopul fiecarei parti la contract este de a-si satisface un interes, contractul trebuie sa genereze sau sa permita un echilibru al prestatiilor reciproce, menit a asigura fiecareia dintre parti efectele utile ale contractului. Echilibrul prestatiilor trebuie cautat nu in teoria autonomiei de vointa (care, de altfel, este o fictiune), ci in concilierea intereselor partilor, ca expresie a justitiei contractuale. Criza pe care o poate traversa contractul sau inegalitatea funciara pe care o genereaza in relatiile dintre parti poate determina o blocare a curgerii acestuia. Concilierea intereselor partilor este, pentru ipoteza obstacularii cursului contractului, un adevarat „motor al contractului”[1], care poate repune contractul pe cursul si viteza de croaziera, asigurand, in proportie rezonabila, atingerea finalitatii initiale a contractului. Interesul devine, in acest fel, elementul concret si (re)constructiv al raporturilor dintre parţile contractului, element multa vreme ocultat de conceptia „voluntarista” despre contract[2].

In orice caz, a reduce contractul la libertatea de vointa (libertatea de a contracta, de a nu contracta si libertatea de a alege partenerul contractual si continutul contractului) inseamna, pur si simplu, a nega contractului functia de principal mijloc de realizare a activitatii profesionistilor, intrucat, in contemporaneitate, majoritatea deciziilor de a contracta sunt irationale sau oligorationale, realitatea economica impunand contracte de adeziune, in care vointa poate lipsi din contract sau poate fi limitata ori alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului, sau chiar contracte fortate, in care vointa partii contractante nu mai are niciun rol. In orice caz, vointa contractuala, singura, nu mai este apta sa explice sau sa justifice aceste contracte in care vointa partilor fie lipseste, fie este limitata sau alterata de imperativul economic ori psihologic de a incheia contractul.

Si, de fapt, vointa partii contractante este doar mijlocul prin care partea isi vehiculeaza interesul, acesta fiind elementul subiectiv care releva realitatea si utilitatea legaturii contractuale. Prin acordul pe care si-l da la incheierea contractului, indiferent daca gradul de libertate a vointei este egal sau nu intre partile contractului, fiecare dintre acestea isi asuma sarcina realizarii interesului celuilalt contractant, care, la randul sau, are incredere ca interesul sau va fi atins prin demersurile sau conduita celeilalte parti, iar obiectivul comun al incheierii si executarii contractului va fi obtinut. In acest fel, interesele – chiar contradictorii – ale partilor pot fi conciliate. Obiectivul, comun ambelor parti, al concilierii intereselor, creeaza intre partile contractului o stare de dependenta reciproca, un fel de parteneriat sau de affectio contractus (similar lui affectio societatis, din contractul de societate) care explica, justifica si caracterizeaza legatura de solidaritate dintre ele[3]. A semna un contract, mai ales din pozitia de profesionist si mai ales in contractele de anvergura, este similar cu angajarea intr-o misiune, intr-un parteneriat.

Intrucat interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente. De aici necesitatea echilibrului contractual.

Conceptul de echilibru contractual este de o importanta capitala in contractele pe termen lung si in contractele cu prestatii succesive, tipice raporturilor juridice comerciale, caracterizate prin continuitate, incredere si asumarea unor riscuri. Aceste contracte sunt adevarate parteneriate intre co-contractanti, acestia fiind solidar obligati sa asigure utilitatea contractului. Pentru a putea obtine propriul emolument preconizat prin incheierea contractului, fiecare parte este obligata sa-si puna si sa isi mentina co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului), in acest fel asigurandu-se perenitatea contractului. Un partener care pierde sau se ruineaza din executarea unui contract devenit excesiv de oneros devine rapid un risc de insolvabilitate, ceea ce transforma rapid un castig aparent si inexplicabil intr-o pierdere certa. O justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract inseamna echilibrul contractual, o stare care trebuie re-instaurata ori de cate ori coordonatele initiale ale afacerii se schimba semnificativ. Adaptarea sau revizuirea contractului, readucerea sa la conditiile initiale (rebus sic stantibus), se impune pentru a prezerva utilitatea contractului. Daca aceasta utilitate nu poate fi prezervata, atunci contractul inceteaza, cu efect de descarcare a debitorului de datoriile excesive sau reziduale. Revizuirea sau incetarea contractului se pun in practica, asa cum se va vedea in sectiunea de fata si in sectiunile urmatoare, fie prin acordul partilor, fie prin decizie judiciara.

Reunind vointele cu interesele partilor contractante, principiul echilibrului contractual poate reda consistenta si rezistenta in timp a contractului, in calitatea sa de „caramida” a constructiei intreprinderii pe care o exploateaza profesionistul, dar si in calitatea sa de instrument al optiunii si, deci, al libertatii. Contractul poate redeveni, in acest fel, principalul mijloc prin care omul, exercitindu-si optiunile, isi modifica realitatea si viitorul. Este legitim si dezirabil ca partile sa fie rezonabile, sa nu isi exercite drepturile in mod abuziv si sa accepte adaptarea contractului atunci cand acesta este fondat pe un dezechilibru originar sau cand genereaza, prin executarea sa, un dezechilibru, ducand la negarea esentei contractului, care inseamna reunirea vointelor si intereselor partilor, in acelasi timp si pe toata perioada existentei sale.

2. In temeiul bunei-credinte, al echitatii sau al solidarismului contractual partile au chiar obligatia de adaptare a contractului, in scopul reevaluarii creantelor si datoriilor, in vederea reconcilierii intereselor partilor, interese afectate de unele fenomene economice, mai ales de fluctuatiile monetare[4].

Exigenta de a executa o prestatie care a devenit intre timp prea oneroasa sau, dimpotriva, derizorie fata de valoarea reala din momentul incheierii contractului, este contrara bunei-credinte si echitatii prevazute de art. 1272 C. civ. (echivalentul fostului art. 970 din Codul civil de la 1864).

Conform teoriei solidarismului contractual, prin continutul sau contractul trebuie sa asigure existenta si realizarea intereselor partilor, precum si concilierea lor pentru ca aceste interese, desi opuse, sa fie facute compatibile[5]. Concilierea intereselor consta in justa repartizarea a profiturilor intre parţi, care trebuie sa se afle in echilibru, atat la incheierea contractului, cat si pe durata existentei sale. Ori de cate ori intervine un dezechilibru intre prestatiile partilor, datorita unor fenomene economice externe, ele au obligatia de adaptare a contractului, adica de modificare a continutului sau, in scopul reconcilierii intereselor lor contractuale contractuale; neexecutarea contractului devine licita, in caz de refuz al reechilibrarii[6].

In cazul in care partile nu-si indeplinesc aceasta obligatie nascuta din legatura lor de solidaritate, revizuirea contractului va fi operata de instantele de judecata, pentru a se ajunge la reechilibrarea contractului. In acest fel, asa cum s-a aratat in doctrina franceza, solidarismul contractual ofera dreptului pozitiv un mijloc eficace de integrare a factorului „timp” in mecanismul contractual si de prezervare a contractului in fata evolutiilor din mediul economic, social si juridic in care exista si isi produce efectele”[7].

In vederea revizuirii, contractul este descompus in partile sale componente si reconstruit intr-o asemenea maniera incat sa permita partilor sa isi execute in continuare obligatiile si sa isi realizeze drepturile. Contractul nu este terminat sau alterat in mod inutil, prin interventia unui tert (judecatorul) care este tinut, el insusi, sa respecte vointa partilor. Contractul este revizuit pentru a putea fi executat, si nu pentru a fi aneantizat sau pentru a pagubi pe una dintre parti. Asadar, contractul este respectat sau executat in spiritul sau[8], si nu neaparat in litera sa.

Concilierea intereselor partilor trebuie sa guverneze contractul atat la momentul incheierii sale, cat si pe parcursul executarii sale. Echilibrul contractual la incheierea contractului se opune leziunii. Echilibrul contractual pe parcursul executarii contractului se opune impreviziunii. Solidarismul contractual permite solutii de conciliere a intereselor partilor si, deci, de reechilibrare a contractului, chiar si in acele cazuri in care nu se pot aplica regulile leziunii sau ale impreviziunii[9].

3. Leziunea este, de lege lata, o cauza de nulitate a contractului[10] determinata de disproportia vadita intre drepturile si obligatiile partilor, una dintre parti avand, din existenta si derularea contractului, un castig nerezonabil, pe seama unei pierderi nejustificate determinate celeilalte parti de acelasi contract.

Majoritatea autorilor de drept civil considera leziunea un viciu de consimtamant[11]. In realitate, leziunea tine de continutul contractului, si nu de consimtamant[12], intrucat presupune o rupere a echilibrului contractual originar. Intr-adevar, leziunea nu este un viciu de consimtamant, ci o cauza speciala de desfiintare a contractului sau de revizuire a sa. Practic, leziunea inseamna lipsa cauzei, pentru ca cel care pierde din contract in favoarea co-contractantului nu a avut un motiv sau un scop real pentru a contracta[13]. Din aceasta perspectiva, proba leziunii este mult mai simpla, intrucat tot ceea ce trebuie facut de catre partea prejudiciata sau pe cale de a fi prejudiciata este sa compare prestatiile reciproce: in lipsa proportionalitatii prestatiilor, contractul va fi nul, pentru leziune (sau pentru lipsa cauzei, daca admitem ca leziunea este un motiv de lipsa a cauzei), sau va putea fi revizuit, prin reechilibrarea prestatiilor. Proba incapacitatii sau viciul de consimtamant nu sunt cerute, in dreptul nostru, nici macar de actualul Codul civil[14].

Din pacate, actualul Cod civil trateaza leziunea ca viciu de consimtamant, situandu-se in siajul acelei opinii majoritare vetuste, mai sus enuntata. Chiar si asa, incidenta leziunii nu mai este redusa la minorul cu capacitate de exercitiu restransa (asa cum impunea vechea reglementare[15]). Conform art. 1221 C. civ., exista leziune atunci cand una dintre parti, profitand de starea de nevoie, de lipsa de experienta ori de lipsa de cunostinte a celeilalte parti, stipuleaza in favoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii[16]. Conform art. 1222 C. civ., sanctiunea aplicabila pentru leziune este, dupa caz, anularea contractului sau reducerea obligatiilor cu valoarea daunelor-interese la care ar fi indreptatit. Actiunea in anulare este admisibila numai daca disproportia data de leziune este de jumatate din valoarea prestatiei promisa sau executata de partea lezata. Contractul poate fi mentinut de instanta daca cealalta parte ofera, in mod echitabil, o reducere a propriei creante sau, dupa caz, o majorare a propriei obligatii. Asadar, si in baza acestui text, instanta poate revizui contractul, in vederea reechilibrarii sale.

Leziunea este aplicabila, in principiu, contractelor bilaterale, oneroase şi comutative, dar poate fi aplicata si contractelor de imprumut de sume de bani[17]. Regimul juridic al clauzelor abuzive, instituit, in principal, in baza Legii nr. 193/2000, este o modalitate legala de instaurare a echilibrului intr-un contract intre un consumator si un profesionist in cadrul caruia, ab initio, nu exista egalitate, nici in plan economic sau tehnic, si nici in plan juridic, ceea ce favorizeaza abuzul de putere economica a profesionistului. Legislatia protectiei consumatorului, in aceasta privinta, are efect de levier pentru consumator, intrucat, prin lege si, la nevoie, prin interventia (inclusiv din oficiu) a instantelor de judecata, contractul este revizuit sau, dupa caz, incetat, in vederea echilibrarii prestatiilor partilor. Consumatorul devine egalul profesionistului in contract nu pentru ca ar exista o negociere initiala sau ulterioara incheierii contractului, ci pentru ca legea sau judecatorul impun egalitatea sanselor de atingere a intereselor originare ale partilor si proportionalitatea prestatiilor. In mod evident, aceasta reglementare este aplicabila si contractelor de imprumut, inclusiv contractelor de credit bancar de retail.

4. Impreviziunea este, de lege lata, o cauza externa de dezechilibrare a prestatiilor partilor unui contract care se manifesta in cursul executarii sale. Contractul poate fi valabil si echilibrat la momentul incheierii sale, dar o cauza externa vointei partilor poate genera o disproportie vadita a prestatiilor, situatie din care una dintre parti fie nu mai poate iesi, ramanand captiva, fie iese ruinata.

Acest gen de situatii pot fi preconizate de parti, care pot insera in contract clauze speciale, dedicate impreviziunii, care permit adaptarea automata a contractului sau, dupa caz, renegocierea acestuia, in vederea echilibrarii. Este vorba de asa-numitele clauze de indexare (care impun adaptarea automata a contractului) si de clauzele de revizuire (hardship). Aceste clauze sunt uzuale in dreptul comertului international, dar relativ rare in dreptul intern. In lipsa acestor clauze, in functie de faptul ca acele contracte sunt incheiate inainte sau nu dupa intrarea in vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011), se poate apela, pentru reasezarea raporturilor juridice ale partilor in vederea reechilibrarii contractului, fie la instrumentele legale, jurisprudentiale sau cutumiare ale solidarismului contractual (inclusiv la principiile bunei-credinte si echitatii, la clauza contractuala implicita rebus sic stantibus sau la teoria abuzului de putere), fie la dispozitiile art. 1271 C. civ., dedicate impreviziunii. In ambele situatii, sunt privilegiate solutiile amiabile, negociate de parti, interventia instantei in vederea revizuirii judiciare a contractului fiind exceptionala.

Clauzele de revizuire (hardship) sunt acele stipulatii prin care parţile se obliga sa reevalueze creantele si datoriile generate de contract pentru situatia in care ar interveni o rupere a echilibrului contractual din cauza unor imprejurari obiective si de natura economica sau monetara[18]. Spre deosebire de clauzele de indexare, care opereaza automat, de plin drept, clauzele de revizuire au ca efect doar obligatia partilor de a reexamina clauzele contractuale si de a proceda, atunci cand conditiile sunt indeplinite, la reevaluarea creantelor si datoriilor. Daca una dintre parti refuza sa procedeze in consecinta, cealalta parte se va putea adresa justitiei care, dupa caz, va putea dispune respectarea clauzei de revizuire sau reevalua ea insasi prestatia sau prestatiile pe care parţile si le datoreaza[19].

Clauzele de hardship, care permit revizuirea contractului prin mecanisme stipulate in contract, exista, de regula, in contractele negociate, de mare anvergura. Clauzele de hardship sunt imposibile sau greu de imaginat in cazul contractelor de adeziune, unde superioritatea economica evidenta a uneia dintre partile contractante impiedica cealalta parte sa aduca vreo modificare la clauzele contractelor-tip prestabilite[20]. De aceea, in aceste contracte de adeziune, nu este posibila decat revizuirea judiciara.

In lipsa clauzelor de indexare si a celor de revizuire, partile contractante au libertatea sa procedeze la readaptarea contractului pentru impreviziune prin acordul lor mutual intervenit dupa ruperea echilibrului contractual.

In lipsa acordului partilor privind re-echilibrarea contractului pentru impreviziune, aceasta poate fi impusa prin hotarare judecatoreasca. Vorbim, intr-o asemenea situatie, de reechilibrarea sau revizuire judiciara a contractului.

Mecanismul revizuirii judiciare pentru impreviziune permite adaptarea de catre judecator a unui contract la conditiile contemporane executarii lui cand, datorita intervenirii unei situatii obiective imprevizibile sau cu efecte imprevizibile asupra contractului, devine evidenta onerozitatea excesiva a obligatiilor uneia dintre parti in beneficiul exclusiv al celeilalte. Fara sa puna in discutie forta obligatorie a contractului si nici executarea sa pe viitor, ideea reechilibrarii contractului, adica a readucerii acestuia, din situatia momentana, in situatia initiala, are la baza atat regula rebus sic stantibus, ridicata la rangul de clauza contractuala implicita, cat si buna-credinta pe care fiecare dintre parti trebuie sa o investeasca in executarea contractului, cat si echitatea. Intr-adevar, daca un contract a inceput prin a fi avantajos pentru ambele parti, caci acestea au incheiat contractul in intentia de a beneficia de pe urma lui, dar acelasi contract a ajuns sa provoace un dezechilibru major in raporturile dintre parti, date fiind conjuncturile imprevizibile contemporane executarii contractului, atunci se impune revizuirea in vederea reechilibrarii prestatiilor. Mecanismul descris este aplicabil doar daca ne aflam in prezenta unei depasiri a riscurilor normale asumate sau presupuse de natura contractului. Instanta va trebui sa verifice daca aceasta schimbare a situatiei a determinat sau nu o bulversare a economiei contractului si daca aceste schimbari de circumstante sunt sau nu de natura sa modifice radical obligatia contractuala asumata, astfel cum rezulta ea din economia contractului.

Mecanismul revizuirii judiciare pentru impreviziune face posibile mai multe efecte asupra contractului, in functie de posibilitatea atingerii scopului pentru care s-a incheiat si de vointa partilor de a negocia adaptarea contractului in vederea asigurarii perenitatii acestuia si a evitarii actiunilor in instanta: (i) adaptarea contractului, prin reconstructia de catre judecator a clauzelor principale, solutie care intervine doar in cazul in care partile refuza sau esueaza in a implementa o revizuire conventionala, amiabila, a contractului; (ii) suspendarea efectelor contractului pe intreaga perioada de criza a acestuia ; (iii) in extremis, desfiintarea contractului, cu efect de descarcare de datoriile excesive sau reziduale a partii aflata in situatie dificila pe motiv de impreviziune[21].

In domeniul protectiei consumatorilor, mecanismul impreviziunii poate fi pus pe un plan secund de diferitele reglementari de protectie a drepturilor consumatorilor. Dar, acolo unde reglementarile specifice protectiei consumatorilor nu acopera toate situatiile de dezechilibru al contractului si, cu certitudine, cand privim raportul juridic contractual din perspectiva comerciantului, si nu din perspectiva consumatorului, mecanismul impreviziunii este deplin aplicabil. Spre exemplu, acest mecanism ar putea fi declansat de o banca, in fata unor situatii imprevizibile create de insasi legislatia protectiei consumatorilor care ar pune banca in postura de a pierde din relatia cu consumatorul sau de a majora costurile creditului, cu consecinta dezechilibrarii contractului.

In Codul civil, impreviziunea şi-a aflat reglementarea intr-un articol de sine-statator (art. 1271), plasat imediat dupa reglementarea fortei obligatorii a contractelor (art. 1270). In conceptia Codului civil, impreviziunea este considerata o exceptie de la principiul obligativitatii contractului, desi, in realitate, impreviziunea este un mijloc de reechilibrare a contractului. Pe de alta parte, textul art. 1271 C. civ. se limiteaza la a fixa aceasta “exceptie” de la principiul fortei obligatorii a contractului, fara a emite vreun criteriu de apreciere a onerozitatii excesive, a imprevizibilitatii si a rezonabilitatii[22].

Chiar daca impresia pe care o lasa legiuitorul prin reglementarea impreviziunii in Codul civil si prin interdictia aplicarii acestei variante de mecanism al impreviziunii la contractele incheiate inainte de intrarea in vigoare a Codului civil, dar aflate inca in derulare, este aceea ca institutia impreviziunii ar fi noua pentru spatiul nostru juridic, in realitate, aceasta institutie este o preocupare perena a doctrinei si o prezenta sporadica in jurisprudenta, “succesul” sau limitat in dreptul civil clasic fiind consecinta ocultarii sale de catre adeptii principiului fortei obligatorii a contractului, vazut ca un principiu sacrosanct si de neatins.

Instanţele nationale, inclusiv fosta Curte Suprema de Justitie, au aplicat in anii 1994-1996 teoria impreviziunii in materia contractelor de inchiriere, dispunand, la cererea proprietarilor imobilelor inchiriate, majorarea chiriilor in baza fostului art. 970 alin. (1) (referitor la executarea cu buna-credinta a conventiilor) si mai ales, a fostului art. 970 alin. (2) (referitor la echitate) din Codul civil de la 1864[23]. Cele doua principii sunt complementare in chestiunea revizuirii contractelor afectate de impreviziune, insa, luate fiecare, separat, pot servi drept temei juridic al teoriei impreviziunii[24]. Buna-credinta, element subiectiv, induce sau presupune atat o obligatie de cooperare a partilor in vederea renegocierii contractului, cat si sanctionarea relei-credinte a partii care refuza revizuirea contractului. Echitatea, element de factura obiectiva, da expresie juridica conceptului economic al echilibrului contractual (win-win), grav perturbat datorita onerozitatii excesive a obligatiilor uneia dintre parti. Astfel, asa cum se precizeaza in doctrina[25], „la momentul contractarii, partile au intrat intr-un raport juridic, punand fiecare in balanta prestatiile si contraprestatiile aferente; pe parcursul derularii contractului o situatie imprevizibila (sau cu efecte imprevizibile) genereaza onerozitatea excesiva a unor obligatii, insemnand ca pentru partea afectata balanta s-a inclinat intr-un mod dezavantajos. Echilibrul contractual initial ar putea fi restabilit prin revizuirea contractului in baza ideii de echitate care guverneaza executarea convenţiilor. Astfel, in absenta unui sediu legal general al impreviziunii, judecatorii au la dispozitie temeiul solutiilor pronuntate intr-un text cu valoare de principiu din materia teoriei contractului”.

Buna-credinta si echitatea pot limita sau, dupa caz, extinde consecintele (efectelor) contractului, ceea ce este cu adevarat util in ipoteza unei revizuiri judiciare a contractului in vederea reechilibrarii sale (sau, in extremis, a incetarii sale, cu efect de descarcare de datorii a partii slabe, ruinata sau pe cale de fi ruinata de continuarea contractului).

Chestiunea impreviziunii a fost analizata si in doctrina noastra, in special prin raportare la doctrina si jurisprudenta franceza si, intr-o mai mica masura, la jurisprudenta anglo-saxona. Astfel, s-a considerat ca „impreviziunea contractuala este prejudiciul pe care il sufera una din partile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine intre prestatiile sale si contraprestatiile celeilalte parti, in cursul executarii contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economica, mai ales de fluctuatiile monetare[26]”. In aceasta opinie, caracteristicile impreviziunii ar fi, in esenta, urmatoarele: (i) impreviziunea este aplicabila exclusiv contractelor cu titlu oneros, comutative si cu executare succesiva, ori afectate de un termen suspensiv de executare; (ii) impreviziunea are o sorginte economica si financiara, fiind datorata unor imprejurari obiective care nu au putut fi prevazute; a admite impreviziunea, de altfel, inseamna a da prevalenta economicului asupra juridicului (asa cum face, de exemplu, legiuitorul in materie fiscala, in special in chestiunea preturilor de transfer in contractele incheiate intre societatile din cadrul aceluiasi grup); (iii) dezechilibrul prestatiilor, care provoaca o paguba unei dintre parti, este ulterior incheierii contractului, ceea ce inseamna ca impreviziunea nu se confunda cu leziunea, in cazul careia dezechilibrul este originar, contemporan incheierii contractului.

Impreviziunea a mai fost explicata cu referire la[27]: (i) regula rebus sic stantibus; de vreme ce, conform reguli, se presupune ca lucrurile vor ramane in stare initiala, intrucat partile s-au obligat sub conditia subinteleasa ca situatia  economica existenta in momentul incheierii contractului va fi aceeasi pe toata durata executarii angajamentelor contractuale; daca insa situatia s-a schimbat radical, executarea devenind lezionara pentru una dintre parti, revizuirea judiciara a contractului se impune cu necesitate; (ii) abuzul de drept; intrucat partea contractanta profita in mod anormal, nerezonabil, de o conjunctura economica intervenita dupa incheierea contractului, solicitand executarea unei prestatii care a putut avea ca efect prejudicierea grava a co-contractantului, partea savarseste un abuz de drept; (iii) imbogatirea fara justa cauza; obligarea debitorului la executarea unei prestatii care a devenit exagerat de mare ori de mica, fata de ceea ce s-a stipulat in contract, poate avea ca efect imbogatirea fara justa cauza a creditorului, sau dupa caz, a debitorului; prin urmare, revizuirea contractului pentru reechilibrarea valorii prestatiilor este justificata; (iv) forta majora cu care pot fi asimilate imprejurarile economice care determina dezechilibrul grav dintre valoarea prestatiilor, imprejurari obiective, imprevizibile si inevitabile; cauza de forta majora poate duce la suspendarea si chiar la incetarea contractului pentru imposibilitate fortuita de executare a obligatiilor uneia dintre parti); (v) echilibrul just si util[28]; contractul are forta obligatorie pentru ca este util; contractul este obligatoriu daca este just; dezechilibrul contractual obiectiv, survenit dupa incheierea contractului, este o injustitie de natura a priva contractul in cauza de utilitatea sa sociala; de aceea, judecatorul este competent sa procedeze la restabilirea unui anumit echilibru intre prestatiile partilor, adica a justitiei contractuale; (vi) principiul bunei-credinte la care se asociaza si principiul solidaritatii contractuale; buna-credinta si legatura de solidaritate dintre partile contractante dau naştere obligatiilor de cooperare, de loialitate, de coerenta, de toleranta si de adaptare a contractului in dinamica sa la nevoia concilierii intereselor acestora in fata evolutiilor din mediul economic si social; concilierea intereselor partilor contractante face necesara asigurarea respectarii justei masuri ca o componenta a principiului proportionalitaţii; ruperea echilibrului contractual in cursul executarii contractului din cauza unor circumstante exterioare justifica interventia judecatorului la cererea uneia dintre parti pentru revizuirea contractului si reconcilierea intereselor acestora[29].

In dreptul englez, prin aplicarea teoriei frustration, obligatia contractuala poate fi iertata, ea nemaifiind susceptibila de executare, atunci cand circumstanţele in care ar trebui sa fie executata ar face-o „radical diferita” de obligatia asumata in momentul contractarii[30].

Fundamentata in principal pe exigenta bunei-credinte in executarea contractului, astfel cum este aceasta reglementata de art. 970 alin. (2) Cod civ. din 1864, teoria impreviziunii si-a gasit cea mai coerenta si fructuoasa explicitare si sistematizare intr-o teza de doctorat dedicata impreviziunii[31]. Mare parte dintre solutiile si concluziile acestei doctrine se regasesc in motivarea recentei Decizii nr. 623/2016 a Curtii Constitutionale cu privire la intelesul si aplicabilitatea impreviziunii in contractele comerciale, inclusiv in operatiunile juridice aferente revizuirii contractelor de credit imobiliar si stingerii obligatiilor prin darea in plata a imobilelor ipotecate. Aplicarea acestei teorii a impreviziunii transpare si din jurisprudenta inceputului anilor `90, post-decembrista[32].

Despre impreviziune si revizuirea judiciara a contractului ne „vorbesc” insa chiar si doctrina si o jurisprudenta interbelice.

Un autor interbelic[33] ne evoca o speta foarte interesanta, de acum aproape 100 de ani. Este vorba de speta Lascar Catargiu vs. Banca Bercovici (sentinta din 11 mai 1920, Tribunalul Ilfov). Lascar Catargiu avea deschis la Banca Bercovici un cont, inca din anul 1912. Contul, potrivit contractului, trebuia tinut in franci belgieni (moneda scoasa din uz la momentul actual, dar care, in acea perioada – anul 1912 – avea o valoare egala cu leul). Din contul respectiv se efectuau plati, inclusiv in lei, la ordinul lui Lascar Catargiu, pentru diverse operatiuni. Platile erau efectuate de Banca Bercovici, la ordinul lui Lascar Catargiu, fie din disponibilitatile din cont ale lui clientului (banca fiind, practic, un mandatar al clientului, titular al contului), fie din disponibilitatile proprii (banca fiind, in acest caz, un imprumutator al clientului). De regula, aceste operatiuni utilizau banii lichizi ai clientului si aveau caracter speculativ, vizand actiuni emise de diverse societati listate la bursa sau alte titluri de valoare. In cazul evocat de speta Lascar Catargiu vs. Banca Bercovici, in executarea unui astfel de ordin emis conform contractului, Banca Bercovici a platit din contul respectiv suma de 180.000 lei catre Banca Romana de Credit, primind in schimb, in numele clientului, 250 de actiuni emise de Banca Romana de Credit. Actiunile, proprietatea lui Lascar Catargiu, au fost depuse la Banca Bercovici, in custodie. In anul 1919, dupa razboi, cand Lascar Catargiu a dat ordin Bancii Bercovici sa vanda actiunile pe care aceasta le detinea in calitate de custode, banca a refuzat vanzarea, propunand-i lui Lascar Catargiu sa i se plateasca un pret pentru actiunile respective, in cuantum de 180.000 de lei, si nu 180.000 de franci belgieni. In anul 1919, dupa primul razboi mondial, francul belgian valora, in raport de leu, de sapte ori mai mult decat in anul 1912. O plata in lei, la valoarea nominala, de 180.000 de lei, ar fi insemnat o valoare reala de sapte ori mai mica, dezechilibrul prestatiilor partilor fiind major si vizibil chiar si la o privire superficiala. Acceptand sa primeasca bani direct de la banca, fara a incerca obligarea acesteia la executarea mandatului (vanzarea actiunilor si virarea pretului acestora in contul deschis in anul 1912), Lascar Catargiu a refuzat, totusi, plata unei sume atat de disproportionat de mica raportata la valoarea initiala, reala, a investitiei. Astfel ca a formulat actiune in instanta pentru reechilibrarea prestatiilor. Prin sentinta din 11 mai 1920, Tribunalul Ilfov, sectia I comerciala, a admis actiunea formulata de Lascar Catargiu si a dispus inghetarea cursului la momentul incheierii contractului, adica, la nivelul lui 1912. Suma in lei cuvenita lui Lascar Catargiu a fost readusa la valoarea reala, contemporana investitiei, cand leul era la paritate cu francul belgian. Unul dintre ineditele considerente ale sentintei retine ca „daca in urma au intervenit evenimente cu totul exceptionale care schimba situatia de pana atunci, facand ca echilibrul sa se rupa prin crearea de avantaje excesive de o parte, si pierderi ruinatoare de cealalta parte, si daca acele evenimente nu puteau fi prevazute cand conventiunea a fost incheiata, e just ca partile sa fie exonerate de obligatiile lor”. Totodata, Tribunalul Ilfov a retinut ca “in contractele sinalagmatice partile, in urmarirea interesului lor, isi creeaza reciproc avantaje si dezavantaje, iar calculul ce partile isi fac atunci cand contracteaza este bazat pe imprejurari cunoscute sau previzibile – si de aici se deduce ca partile trebuie considerate ca, incheind actul, au admis clauza tacita rebus sic stantibus”. In considerentele sentintei s-a mai retinut si ca „nu putea banui nici reclamantul o astfel de pierdere dusa pana la ruina, nici parata nu putea intrevedea un asemenea castig fantastic”. De remarcat ca, in anii de dupa primul razboi mondial, inflatia atingea cote astronomice (peste 1000%).

Intr-o alta speta[34], Tribunalul Ilfov a admis teoria impreviziunii – reprezentata prin clauza rebus sic stantibus – invocand in acest sens regula executarii cu buna-credinta a contractelor, instituita in vechiul Cod civil. Instanta a retinut: „conventia nu-si intinde forta obligatorie decat in masura in care partile contractante au putut sa o prevada si intrucat sunt capabile sa o suporte. Judecatorul are caderea sa examineze echilibrul cauzal al unui contract, fiind suveran in aprecierea sa. Maxima rebus sic stantibus, admisibila in dreptul nostru, este, ca si teoria dotei mobiliare, o constructie a jurisprudentei”.



[1] A se vedea J. Rochfeld, Cause et type de contrat, L.G.D.J., Paris, 1999, p. 74 – apud L. Pop op. cit. p. 58.
[2] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II (Contractul), Ed. Universul Judiciar, 2009, p. 57.
[3] A. Seriaux, Droit des obligations, Presses Univeristaires de France, Paris, 1998, p. 55. In acelasi sens, a se vedea si L. Pop op. cit. p. 58. Pentru notiunea de affectio contractus in doctrina franceza, a se vedea si Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 446. Acesti din urma autori subliniaza ca o buna parte a contractelor recent aparute in circuitul comercial (contracte de dependenta, cum ar fi: contractul de concesiune, contractul de franciza, contractul de distribuţie, contractul de aprovizionare exclusiva, contractul de transfer de tehnologie – savoir-faire sau know-how) se intemeiaza pe acest affectio contractus. Contractul de distributie are la baza un obiectiv comun al furnizorului si distribuitorului care consta in cucerirea si exploatarea unei parti din piata unui produs sau unor produse, mai precis, capturarea unei clientele, care este destinatarul final al acelor produse; daca furnizorul nu coopereaza cu distribuitorul si modifica echilibrul contractului in asa masura incat distribuitorul nu este in stare sa reziste in fata concurentei, el incalca buna-credinta in executarea contractului. Autorii citeaza si o jurisprudenta a Casatiei franceze – Cass. com. 19 décembre 1989, Bull. civ. IV, nr. 327, p. 220.
[4] In acest sens: Anne-Sylivie Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractual, Ed. LexisNexis Litec, Paris, 2006, p. 536-576.
[5] Ibidem, p. 518-536.
[6] A se vedea C. Chabas, L’inexecution licit de contrat, LGDJ, Paris, 2002, p. 405-429.
[7] A se vedea Anne-Sylivie Courdier-Cuisinier, op. cit., p. 646.
[8] A se vedea L. Pop, loc. cit., in R.R.D.P. nr. 5/2007, p. 107; Anne-Sylivie Courdier-Cuisinier, op. cit., p. 273-274. De altfel, art. 2 alin. (2) din Codul civil roman dispune: „prezentul cod este alcatuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispozitiilor sale”. Daca nu numai litera, ci si spiritul legii sunt aplicabile raporturilor juridice, nu exista niciun motiv pentru a refuza o astfel de regula contractului.
[9] Pentru detalii, a se vedea sectiunea urmatoare (Solidarismul contractual).
[10] Clauzele abuzive sunt o fateta, specifica legislatiei protectiei consumatorului, a leziunii. Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator.
[11] Cu titlu exemplificativ, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de Drept civil roman, Ed. All, 1996, colectia Restitutio, p. 509; A. Ionascu, Contributia practicii judecatoresti la dezvoltarea principiilor dreptului civil roman, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1978, p. 87-89; Gh. Beleiu, Actul juridic civil, in Tratat de Drept civil, vol. I., Partea generala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1989, p. 182-187.
[12] L. Pop, op. cit., p. 310-313. P. Vasilescu, op. cit., p. 235. In doctrina franceza, o solutie similara apare in H. et L. Mazeaud, Fr. Chabas, Lecons de droit civil. Obligations. Theorie generale, tome II/premier vol., ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 205.
[13] Conform prof. L. Pop (op. cit, p. 312), rostul leziunii este acela de a asigura echilibrul contractual, ceea ce este in stransa legatura cu valoarea prestatiilor care alcatuiesc obiectul raportului de obligatii contractuale si obiectul contractului.
[14] Pentru aceasta constatare, a se vedea: L. Pop, op. cit., p. 313.
[15] In sistemul vechiului Cod civil, autorii citati restrang aplicabilitatea acestei cauze de nulitate a contractului la persoana fizica cu capacitate de exercitiu limitata la unele acte de importanta redusa care pot fi semnate de persoana in cauza fara acceptul prealabil al reprezentantului legal. De altfel, solutia rezulta din art. 25 alin. (1)-(2) din Decretul nr. 32/1954 de punere in aplicare a Codului familiei, actualmente abrogat.
[16] Existenta leziunii se apreciaza si in functie de natura si scopul contractului. Spre exemplu, conform art. 1124 C. civ., actiunea in anulare pentru leziune nu este admisibila pentru contractele aleatorii, pentru contractele de tranzactie si pentru alte contracte special prevazute in lege. A se observa ca leziunea poate exista si atunci cand minorul isi asuma o obligatie excesiva prin raportare la starea sa patrimoniala, la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor.
[17] Legislatia franceza contine astfel de referiri la leziune in contractele de imprumut incheiate de consumatori. A se vedea Code de la consummation, art. 313-3.
[18] Pentru acesta notiune si regimul sau juridic, a se vedea: I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciara, a creantelor, indexarea conventionala a obligatiilor pecuniare si indexarea dobanzilor, in Dreptul nr. 1/1994, p. 49-53; D.R. Raducanu, Reactualizarea creantelor ca urmare a fluctuatiilor monetare, in Dreptul nr. 8/2003, p. 48-58; L. Pop, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 69-70.
[19] A se vedea Cr. E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 213 si urm.
[20] Gh. Stancu, V. Patulea, op. cit., p. 152.
[21] In mod evident, acest mecanism nu se aplica decat obligatiilor ce au o sorginte contractuala, el fiind inaplicabil raporturilor obligationale avand drept izvor material un fapt juridic licit sau ilicit sau izvor o hotarare judecatoreasca.
[22] Desi rolul instantelor este facilitat de noua reglementare, caci stabileste expres admisibilitatea de principiu a impreviziunii, ramane ca jurisprudenta sa fixeze in timp aceste criterii pentru a nu da nastere la arbitrariu.
[23] A se vedea: C.S.J., secţ. com., dec. nr. 21/1994, in C.D. 1994, p. 230-231. Dupa aceasta perioada, Curtea de Casatie, precum si Curtea Constitutionala au avut ocazia sa se pronunte in mai multe cazuri in care s-a ridicat chestiunea impreviziunii, mai ales in pricinile relative la reactualizarea valorii creantelor banesti. A se vedea: Curtea Constitutionala, Decizia nr. 53/1994 (M. Of. nr. 312 din 9 noiembrie 1994; idem, Decizia nr. 10/1995 (M. Of. nr. 74 din 25 aprilie 1995); idem, Decizia nr. 72/2002, (M. Of. nr. 266 din 22 aprilie 1995); idem; Decizia nr. 930/2002 (M. Of. nr. 930 din 19 decembrie 2002); idem, Decizia nr. 177/2002 (M. Of. nr. 520 din 18 iulie 2002); idem, Decizia nr. 247/2002 (M. Of. Nr. 767 din 22 octombrie 2002); C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 5253/2000, Buletinul Jurisprudentei pe anul 2000, p. 82; idem, secţ. com., dec. nr. 1091/2001, Buletinul Jurisprudenţei pe anul 2001, p. 358-359; idem, dec. nr. 1021/2001, Buletinul Jurisprudenţei pe anul 2001, p. 358-360; idem, dec. nr. 3216/2001, Buletinul Jurisprudenţei pe anul 2001, p. 358.
[24] Pentru amanunte, a se vedea Cristina E. Zamsa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006.
[25] Cristina E. Zamsa, Ce este si ce nu este impreviziunea, in RRDA nr. 3/2009.
[26] A se vedea L. Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998. Pentru alte definitii, a se vedea: M. Costin, M. Muresan, V. Ursa, Dictionar de drept civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 463; Cr. E. Zamsa, op. cit., p. 180.
[27] Pentru o analiza detaliata a acestor teorii, a se vedea Cr. E. Zamşa, op .cit., p. 139-170.
[28] A se vedea: J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Biliau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3e edition, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 408-409.
[29] L. Pop op. cit, p. 540.
[30] Gh. Stancu, V. Patulea, in Dreptul contractelor, Ed. CH Beck, 2008, p. 161.
[31] Cristina E. Zamsa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006.
[32] CSJ, s.com., dec. nr. 21/1994, unde se recunoaste posibilitatea revizuirii clauzei referitoare la pret dintr-un contract cu executare succesiva; jurisprudenta romana de la inceputul anilor ’90 a aplicat impreviziunea contractuala in materia contractelor de inchiriere pronuntand majorarea chiriilor (a se vedea: CSJ, decizia nr. 21/1994, publicata in C. Crisu, Repertoriu de doctrina si jurisprudenta romana, Ed. Agressis, vol. I, 1995, p. 211; decizia este evocata si de Cristina E. Zamsa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 239 si 241) motivat de faptul ca au intervenit elemente noi, imprevizibile la data incheierii contractelor (inflatia) ceea ce a facut ca aceste contracte sa devina inechitabile si mult prea oneroase pentru locator, care si-a indeplinit obligatia asumata prin contract de a mentine spatiul inchiriat in stare corespunzatoare, astfel incat pretentia acestuia de majorare a chiriei este intemeiata, fiind de natura sa restabileasca echilibrul contractual. Totodata, pentru aceleasi argumente, Curtea de Apel Bucuresti (decizia nr. 412/1994 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, publicata in M. Tabaras, Raspunderea contractuala. Daune-interese, Culegere de practica judiciara, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 21-24) a pronuntat rezilierea contractului de inchiriere, fiind investita cu o cerere de reziliere a contractului.
[33] P. Voiculet, Teoria impreviziunii, 1934, p. 48-50, in Curierul Judiciar nr. 40/1926, text evocat de Cristina E. Zamsa, op. cit., p. 231-232. Intr-o alta speta (decizia nr. 253/1992, citata in C. Hamangiu, Codul civil adnotat, Ed. All, Bucuresti, 1999, p. 469, precum si de Cristina E. Zamsa, op. cit., p. 235), Tribunalul Ilfov a admis teoria impreviziunii – reprezentata prin clauza rebus sic stantibus – invocand in acest sens regula executarii cu buna-credinta a contractelor, instituita in C. civ. Instanta a retinut: „conventia nu-si intinde forta obligatorie decat in masura in care partile contractante au putut sa o prevada si intrucat sunt capabile sa o suporte. Judecatorul are caderea sa examineze echilibrul cauzal al unui contract, fiind suveran in aprecierea sa. Maxima rebus sic stantibus, admisibila in dreptul nostru, este, ca si teoria dotei mobiliare, o constructie a jurisprudentei”.
[34] A se vedea, pentru detalii ale acestei spete, C. Hamangiu, Codul civil adnotat, Ed. All, Bucuresti, 1999, p. 469, precum si Cristina E. Zamsa, op. cit., p. 235.


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

Nota: Aceasta scriere face parte dintr-o lucrare vasta, de peste 850 pagini, ca va aparea in septembrie la Editura C.H. Beck: Drept comercial. Obligatiile.