7,316 citiri

Echilibrul contractual (II)

Gheorghe Piperea * Nota: a se vedea prima parte aici.

5. Mecanismul judiciar al impreviziunii, prevazut de art. 1271 C. civ. pentru situatia in care partile nu au prevazut in contract un mecanism conventional de adaptare a contractului (printr-o clauza de indexare sau de hardship) nu este aplicabil decat contractelor incheiate dupa data intrarii in vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011), solutie impusa prin art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil. Contractele incheiate inainte de aceasta data sunt, in continuare, supuse vechii (si abrogatei) reglementari.

Cu toate acestea, impreviziunea poate fi aplicata si contractelor incheiate sub imperiul Codului civil de la 1864, aflate inca in curs de derulare. Este o solutie ridicata la rangul de act normativ prin decizia nr. 623/2016 a Curtii Constitutionale[1].

Decizia este pronuntata intr-un dosar in care, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate, au fost criticate mai multe dispozitii din Legea nr. 77/2016 privind darea in plata a unor bunuri imobile in vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi legea, in ansamblul sau. Exceptiile, in majoritatea lor[2], au fost respinse ca inadmisibile sau ca neintemeiate, legea ramanand in vigoare[3]. Interesant este ca solutia motivata amplu de CCR in decizia nr. 623/2016 a fost construita ca motivatie pentru respingerea criticilor de neconstitutionalitate lansate in spatiul public si juridic contra unei legi punctuale, Legea nr. 77/2016 a darii in plata a imobilelor ipotecate in vederea stingerii datoriilor rezultate din credite, o lege destul de limitata ca obiect, obiectiv, tinta a reglementarii si efecte, dar extensia acestei decizii a CCR este exponentiala, vizand, practic, toata teoria generala a echilibrului contractelor, precum si contractele incheiate inainte de intrarea in vigoare Codului civil (1 octombrie 2011), contracte carora Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil le refuzase expres aplicabilitatea leziunii si a teoriei impreviziunii. Din perspectiva temei echilibrului contractual, dispozitivul deciziei are mai putina importanta. Mai degraba motivarea deciziei (obligatorie si cu efecte erga omnes, ca si dispozitivul) ne intereseaza, intrucat, asa cum se va vedea din rezumatul de mai jos, solidarismul contractual a fost ridicat la rang de principiu normativ, solutiile de reechilibrare prin revizuire judiciara a contractului, bazate pe buna-credinta si echitate, fiind aplicabile oricarui contract aflat, temporar sau pentru lungi si continue perioade, in criza.

In conceptia CCR, expusa pe larg in motivarea deciziei nr. 623/2016, Legea nr. 77/2016 privind darea in plata a aparut pe fondul crizei economice, din cauza careia debitorii nu au mai fost capabili sa işi execute obligaţiile asumate prin contractele de credit. Principala problema ridicata de aparitia acestei legi este concilierea principiului pacta sunt servanda cu ideea de echitate si impartirea riscurilor contractuale. CCR retine ca „principiul fortei obligatorii a contractului este in stransa legatura cu teoria voluntarista a autonomiei de vointa, potrivit careia individul liber creeaza dreptul, vointa sa fiind suficienta pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic. Vointa este autonoma, deoarece ea singura si independenta are forta de a genera actul juridic, cu efectul ca dreptul obiectiv doar confirma forta juridica a vointei individuale”. De aceea, in opinia CCR, „partile sunt obligate sa execute intocmai si cu buna-credinta contractul incheiat in conditiile legii aplicabile […] singura modalitate prin care efectele contractului astfel incheiat pot fi modificate fiind tot acordul partilor, ca o expresie a autonomiei lor de vointa”. CCR constata, insa, ca „regula pacta sunt servanda poate fi supusa unor atenuari impuse de situatii ce intervin pe parcursul executarii contractului, situatii care nu au putut fi avute in vedere la incheierea acestuia si care pun una dintre partile din contract in situatia de a nu-si mai putea onora obligatiile contractuale”.

In conceptia CCR, forta obligatorie si buna-credinta in executarea contractului se conditioneaza reciproc. Mai mult chiar, CCR statueaza ca executarea contractului nu este legitima daca nu este rezultatul intrunirii cumulative a celor doua principii. Conform CCR (pct. 99 din decizia citata), „din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, rezulta doua principii interdependente pe care se intemeiaza contractul civil: puterea de lege/forta obligatorie pe care acesta o are pentru partile contractante, pe de o parte, si buna-credinta in executarea acestuia, pe de alta parte. Puterea de lege a contractului vizeaza nu numai ceea ce contractul prevede expres in clauzele sale, ci si toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa (art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinte, guverneaza contractul civil de la nasterea sa pana la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenta unei clauze exprese in cuprinsul contractului. Asadar, executarea unui contract civil este legitima atat timp cat este rezultatul intrunirii cumulative a celor doua principii (forta obligatorie si executarea cu buna-credinta), principii care nu au existenta de sine statatoare, ci se conditioneaza reciproc”. In continuare, CCR retine ca „regula pacta sunt servanda presupune luarea in considerare a unor elemente precum buna-credinta si echitatea, in conditiile schimbarii fundamentale a conditiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifesta sub doua aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensatii cu implicarea egalitaţii de tratament – si subiectiv – insemnand luarea in considerare a unei situatii particulare, de regula, slabiciunea unei parti contractante. Ramanand la acelasi nivel general, functiile echitatii sunt de interpretare si de completare a normelor juridice, inclusiv a vointei exprimate a partilor”.

Conceptul de utilitate sociala a contractului (care reprezinta, asa cum s-a aratat mai sus, cheia solidarismului contractual) este crucial in analiza mecanismului de adaptare a contractului, fiind criteriul in baza caruia contractul poate fi mentinut sau nu in vigoare, adica poate supravietui sau nu crizei pe care o traverseaza. La pct. 98 din decizia citata, CCR retine ca adaptarea contractului pe parcursul executarii sale la noua realitate intervenita echivaleaza cu mentinerea utilitatii sociale a acestuia, mai precis permite executarea in continuare a contractului prin reechilibrarea prestatiilor.

De vreme ce face referire la forta obligatorie a contractelor, in general, la buna-credinta in executarea contractelor, la echitate, vazuta ca un corolar al bunei-credinte, precum si la utilitatea sociala a contractelor, este limpede ca motivarea deciziei nr. 623/2016 se extinde la toata sfera contractelor bilaterale aflate in suferinta[4], cuprinzand chiar si contractele incheiate si inca guvernate de abrogatul Cod civil de la 1864. Asadar, toate contractele care s-ar afla in criza si, deci, in situatie de dezechilibru al prestatiilor partilor, pot fi supuse revizuirii judiciare sau incetarii pentru motivele expuse in decizia CCR nr.6 23/2016. Niciun contract bilateral nu este legitim daca nu este rezultatul intrunirii cumulative a fortei obligatorii si a bunei-credinte in executarea contractului. Echitatea este corolarul bunei-credinte, guvernand contractul de la nasterea, pana la incetarea efectelor sale, iar cheia solutiilor de adaptare (revizuire) a contractului sau, dupa caz, de incetare a contractului, cu efect de descarcare de datoriile reziduale, este utilitatea sociala a contractului.

Data fiind aceasta extensie generica a deciziei CCR nr. 623/2016, precum si incorporarea in motivarea deciziei a conceptelor de moralizare, legitimitate, echitate si utilitate a contractelor, proprii solidarismului contractual, se poate afirma ca solidarismul contractual are, in prezent, o consacrare normativa in Romania, impreviziunea fiind aplicabila si contractelor incheiate inainte de 1 octombrie 2011, in ciuda vointei exprese contrare a legiuitorului Codului civil si al Legii nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil[5].

De precizat ca opinia CCR, expusa in considerentele deciziei nr. 623/2016, este obligatorie erga omnes, ca si legea[6].

6. In teoria economiei neoclasice, a alege rational inseamna maximizarea recompensei proprii.

In teoria jocurilor, care vede economia ca un joc al realului care poate fi (re)modelat matematic, aceasta teorema este contestata, deoarece rezultatul final al alegerilor si optiunilor noastre, oricat de rationale, nu depinde doar de planurile si strategiile proprii si nici doar de “conditiile pietei”, ci si de alegerile facute de ceilalti. In mod evident, afacerile sunt jocuri ale concurentei, in cadrul carora fiecare jucator are “dreptul” de a-i pagubi pe toti ceilalti (desigur, in conditiile in care respecta prescriptiile concurentei legitime). Si, intrucat contractul este caramida insasi a intreprinderii, adica a afacerii organizate de comerciant pe risc economic propriu, inseamna ca este instrumentul predilect al acestui joc. Reactiile celorlalti, predictibile sau nu, rezultate ele insele ale unor planuri sau consecinte ale hazardului, pot destabiliza orice plan sau strategie a planificatorului. In aceste conditii, tendinta jucatorilor (mai mult sau mai putin voita) este cautarea echilibrului, fie pentru a limita propriile pierderi, fie pentru a asigura propria rezilienta in cadrul jocului.

Problema (una cu un caracter chiar dilematic) este ca unele jocuri genereaza situatii atat de dificile, incat pana si solutia rationala a echilibrului, a caii de mijloc, poate fi sub-optimala. Fata de cel mai rau scenariu posibil, calea de mijloc este, desigur, cert avantajoasa, dar fata de scenariul (planul, strategia) rezonabil si, cu atat mai mult, fata de scenariul optimist, calea echilibrului este dezavantajoasa pentru unul sau mai multi jucatori.

Pentru a demonstra cat de dificila este analiza avantajelor si dezavantajelor solutiilor de tipul echilibrului in anumite tipuri de jocuri, A.W. Tucker a creat asa-numita Dilema a Prizonierilor. In anul 1950, in timp ce se adresa unei audiente de psihologi ai Universitatii Stanford[7], Tucker a dat acest exemplu:

Doi spargatori, Bob si Al, sunt prinsi de politie. Sunt separati si audiati pe rand, fara posibilitatea de a comunica in vreun fel intre ei. In timpul audierilor, fiecaruia dintre ei ii sunt prezentate acelasi set de alegeri: (i) daca niciunul dintre ei nu marturiseste fapta, atunci politistii ii vor acuza de port ilegal de arma si vor fi inchisi pentru un an; (ii) daca ambii marturisesc si se incrimineaza reciproc, amandoi vor fi condamnati la 10 ani de inchisoare; (iii) daca unul dintre ei marturiseste fapta si il incrimineaza pe celalalt, iar celalalt nu marturiseste, atunci cel care a colaborat va fi eliberat, iar celalalt va fi condamnat la 20 de ani de inchisoare. Exista doar 2 strategii posibile: a marturisi sau a nu marturisi. Cel ce marturiseste “castiga” 10 sau, dupa caz, 19 ani de reducere a pedepsei inchisorii, oricare va fi fost atitudinea sau strategia celuilalt. Cel ce nu marturiseste are “sansa” de a primi o pedeapsa de doar 1 an de inchisoare, dar, pentru a se intampla asta, trebuie ca si celalalt sa adopte aceeasi atitudine, adica de a nu marturisi. Dar, pe de o parte, optiunea primului depinde de optiunea si strategia celui de-al doilea si, pe de alta parte, nu se stie care va fi strategia celui de-al doilea (a se vedea ca cei doi, Bob si Al, sunt audiati separat). De aceea, nu este rational sa nege fapta, ci sa o recunoasca. In caz de recunoastere, oricum, pedeapsa va fi mai mica decat cea maxima, de 20 de ani. In varianta optimista, pedeapsa va fi de un an. In varianta de mijloc, pedeapsa va fi de 10 ani de inchisoare. Desi suna cinic, si o pedeapsa un an, si una de 10 ani, sunt perioade de timp mai mici decat cea de 20 de ani. Recompensele sunt, in cazul de fata, pedepse penale mai reduse decat maximul de 20 de ani de inchisoare.

Daca intr-un joc, fiecare jucator are o strategie dominanta si o foloseste, atunci acea combinatie de strategii dominante si de recompense corespondente constituie echilibrul strategic dominant al jocului. In cadrul Dilemei Prizonierilor, a marturisi este strategia dominanta. Daca ambii prizonieri marturisesc, jocul este in stare de echilibru strategic dominant. Pentru ambii jucatori, efectele obtinute sunt mai bune decat cel mai rau scenariu posibil. Numai ca, in aceasta stare de echilibru strategic dominant, in care ambii prizioneri marturisesc, niciunul dintre ei nu scapa de inchisoare. Optiunea rationala a recunoasterii nu este o optiune intre libertate si inchisoare, ci o optiune intre o perioada mai mica sau mai mare de recluziune criminala si captivitate. Nu este, deci, o alegere optimala, ci sub-optimala. Actionand rational, ambii jucatori si-au inrautatit situatia. Ratiunea individuala a dus la inrautatirea situatiei ambilor indivizi, cel putin in raport de scenariul optimist.

Trebuie spus ca ipoteza Dilemei Prizionerilor prezuma ca nu exista nicio forma de comunicatie intre prizioneri, caci, daca ar putea comunica intre ei, Bob si Al ar putea adopta in comun o strategie cu rezultate complet diferite. Spre exemplu, cei doi ar putea sa nege ca ar fi savarsit vreo infractiune, urmand ca politistii sa adopte calea grea a probei vinovatiei pentru ambele infractiuni (jaful de la banca si portul ilegal de arma). O alta premisa a jocului este aceea ca ambii jucatori trebuie sa se presupuna ca celalalt e preocupat doar de propriul sau interes, prin urmare ambii jucatori, in ipoteza Dilemei Prizionerilor, trebuiau sa isi limiteze riscul adoptand o strategie dominanta. In plus, desi premisa jocului le cere sa concureze unul impotriva altuia, pentru ca strategiile alese de un jucator sa poata afecta in mod real strategiile celuilalt, unul dintre ei ar putea lua asupra sa intreaga vinovatie. Si, in fine, intrucat se prezuma ca toti jucatorii se comporta rational, daca niciun jucator nu reuseste sa ajunga la finalitatea dorita, atunci jocul ajunge intr-un impas (denumit echilibrul Nash): jucatorii isi pastreaza strategiile curente, de vreme ce nu exista nicio motivatie rationala pentru schimbarea lor.

In orice caz, Dilema Prizonierilor este un joc de doua persoane, in timp ce realitatea sociala si economica este cu mult mai complexa, intrucat implica interactiuni cu numere mari de persoane si optiuni. Riscul ca hotararile rationale individuale sa determine rezultate colective neoptime este mult mai mare in cazurile cu numere mari.

Jocurile de suma nula (zero sum game) sunt jocurile in care ceea ce castiga unul dintre jucatori, pierde celalalt. Acestea sunt jocuri strict competitive in care castigul unuia poate insemna ruina celuilalt. In economie si societate, cand in astfel de jocuri castiga doar unii (pentru ca beneficiaza de marime, de monopoluri, de controlul procesului legislativ, de tratate si opinii legale scrise de expertii platiti de jucatorii privilegiati, de instante specializate si indoctrinate si de mass-media controlata) se ajunge la ultraconcentrarea averii. Toti ceilalti isi pun gaj viitorul pentru a-si plati datoriile. Dupa care urmeaza iesirea din impas, prin explozie sociala. Evident, aceasta nu este o solutie optimala.

De aceea, impasul jocului (echilibrul Nash) poate fi depasit daca se reuseste trecerea intr-un joc de tip suma non-nula (non-zero sum game), in care resursele nu sunt consumate in totalitate, ambii jucatori putand progresa ori, dupa caz, regresa temporar pana cand se regaseste situatia de echilibru pozitiv (opusa impasului presupus de echilibrul Nash). Castigul sau pierderea unui jucator nu neutralizeaza sau, dupa caz, nu majoreaza artificial si nemeritat castigul sau pierderea celuilalt jucator.

John Forbes Nash jr. a elaborat o teorie a echilibrului, capabila sa determine o modelarea matematica a economiei oligopoliste, unde exista putini actori si, deci, nu se pot aplica teoriile macro-economice bazate pe eficienta pietelor. El a demonstrat ca jocul de suma non-nula este posibil. Pentru aceasta teorie a primit premiul Nobel pentru economie, desi el era matematician.

In orice caz, asa cum deja am aratat mai sus, in teoria jocurilor, economia este vazuta ca un joc global, la care nu suntem deloc constienti ca luam parte. Legile concurentei nu sunt eficiente decat in mica masura; in acest joc trebuie sa adopti rapid o decizie care, intrucat nu depinde de tine (mai ales pentru ca, de cele mai multe ori, nici nu stii ca participi la un joc), devine foarte dificila.

Recompensa jucatorului nu se poate imbunatati atunci cand o singura parte deviaza. De aici rezulta o criza, de unde pot aparea pierderi pentru toti jucatorii. De aceea, intrucat fiecare jucator tinde catre situatia cea mai buna in care se poate pune, indiferent de deciziile pe care le-ar lua ceilalti jucatori, trebuie cautat echilibrul pozitiv, de suma non-nula. Jucatorul care pare a fi avantajat de impasul in care a ajuns jocul va renunta la unele avantaje sau la confruntare, pentru a asigura pastrarea castigului initial si, deci, pentru evitarea pierderilor. In drept, acest tip de echilibru poate fi dat de principiul rebus sic stantibus.

Oricum, lucrurile, evenimentele, evolueaza natural catre echilibru, orice alta solutie fiind, inevitabil, mai proasta. Iesirea favorabila din joc sau din dilema (ca in Dilema Prizionerului) este o iesire comuna. Fiecare jucator, fiecare parte a sistemului, pierde daca isi schimba optiunea in timpul jocului, deci deviaza. Raspunderea, sanctiunea, chiar impartita, este un esec, si nu un castig. Optim este ca fiecare parte sa se implice moderat, impartind efortul. Daca o parte a jocului (contractului) nu se implica, el poate sa aiba un castig temporar (isi poate lua timp si poate aloca resurse de investit in alte afaceri sau demersuri), dar acesta este un castig aparent, iluzoriu, intrucat cealalta parte, temporar, isi dubleaza efortul pentru a face fata necesitatilor jocului (contractului), dar la un moment dat va abandona, ceea ce face ca jocul (contractul) sa esueze. O criza a jocului (a contractului), o tulburare simpla sau chiar mai grava a acestuia, dar reparabila prin dozarea si impartirea pierderilor intre ambii paricipanti se tranforma intr-un colaps final, din care ambele parti pierd.

Succesul individual in dauna succesului bilateral sau colectiv (win-win) este o amagire.

Un sistem care depinde de efortul bilateral sau colectiv al partilor va esua mereu si catastrofal daca premiaza intodeauna rezultatul individual (nu efortul si nici meritul individual) in dauna efortului colectiv[8]. Privatizarea profitului si socializarea pierderilor sunt cele doua retete care paveaza calea catre autodistrugerea sistemului.

Efortul colectiv poate fi incurajat fara a incorseta efortul individual, dar nici unul, nici celalalt nu trebuie jugulat de obiceiul de a premia rezultatul obtinut cu orice pret (mai ales cand jocul este facut cu regulile si arbitri invingatorilor). Asa este capitalismul “rentier”. Asa este capitalismul entitatilor mari, prea mari pentru a fi lasate sa esueze. Asa este capitalismul neo-liberal al raporturilor juridice de putere, al inegalitatilor.

7. In raporturile juridice de putere exista intotdeauna o parte inegala, subordonata partii care detine puterea. Raportul juridic de putere este un raport juridic al inegalitatii. Asemenea raporturi juridice de putere pot fi generate si de contracte (sau, mai bine zis, mai ales de contracte). Daca din contract rezulta sau nu un asemenea raport juridic de putere, ne dam seama analizand disproportia vadita intre drepturile si obligatiile partilor, aceasta putand fi una originara, contemporana incheierii contractului (si atunci vorbim de leziune sau de clauze abuzive) sau consecventiala, rezultand din executarea contractului (si atunci vorbim de impreviziune). Grefat pe astfel de contracte, in ele insele generatoare de inegalitate si dezechilibru, abuzul de putere transforma partea slaba a contractului intr-un captiv al acelui raport juridic. Este clar ca, atunci cand contractul considerat „legea partilor”, devine vehiculul unui raport juridic de putere, cel mai puternic isi impune legea celui mai slab[9]şi, adeseori, consacra strivirea celui mai slab de catre cel puternic[10].

Un contract construit ca vehicul al unui abuz economic poate fi corectat prin aducerea sa in stare de echilibru. Revizuirea (reconstructia) contractului poate fi un efect al legii (unele clauze sunt nule si fie sunt inlaturate din contract, fie sunt considerate nescrise; unele clauze sunt abuzive si sunt considerate lipsite de efecte in privinta partii slabe a contractului), al intelegerii partilor sau al interventiei judecatorului in contracte. Echilibrul contractual poate fi atins, in extremis, si prin incetarea contractului, cu efect de stergere a datoriilor excesive sau reziduale ale partilor.

Continuitatea afacerii proprii, perenitatea contractului, salvgardarea propriului emolument urmarit prin incheierea contractului, toate acestea reclama mai ales interesul partii aparent (ultra)avantajate de disporportia vadita a prestatiilor, pentru reechilibrarea contractului. Un partener contractual ruinat treptat, regresiv, de un contract dezechilibrat, devine un debitor insolvabil, deci un risc de neplata pentru creditori, inclusiv pentru creditorul – parte aparent avantajata de criza pe care o traverseaza contractul si, implicit, patrimoniul si lichidatile debitorului. In plus, un comportament contractual planificat in vederea colectarii tuturor beneficiilor unor contracte dezechilibrate, inclusiv prin apelul la sanctiuni penalizatoare si la executari silite se poate transforma intr-un prejudiciu colateral imens pentru planificator. Este ceea ce se numeste selectie adversa, situatia in care, din motive infinitezimale, un plan se intoarce impotriva planificatorului. In contracte, daca reactia creditorul (beneficiar nemeritat al crizei contractului sau al inegalitatii sale funciare este inflexibila), refuzand reechilibrarea, dar privilegiind sanctiunea penalizatoare si executarea silita, clientii si partenerii sai de afaceri vor tine distanta fata de el, evitandu-l, pentru a nu intra sub efectele negative ale acestui comportament (arms length rule).

8. De regula, principiile si idealurile drepturilor omului, inclusiv libertatea, egalitatea si cooperarea umana, se analizeaza in contextul legislatiei penale sau al dreptului public, fie el constitutional, administrativ sau international, pe motiv ca, in domeniile respective, aceste valori fundamentale sunt realmente supuse riscului abuzului de putere politica sau administrativa. Fara garantia acestor valori, fiinta umana este vulnerabila. Domeniul drepturilor omului este, din obisnuinta, ratasat ideii de combatere a represiunii nedrepte, a torturii, a sclaviei, a discriminarii si a controlului constiintei si emotiilor oamenilor.

In realitate, cel mai prezent abuz in viata de zi cu zi a omului este abuzul de putere economica, un tip de abuz cu atat mai periculos pentru om, pentru comunitatile umane si pentru entitatile asociative create de simpli particulari, cu cat este mai insidios si mai abscons. Si, din nefericire, acest tip de abuz devine din ce in ce mai dificil de decelat pe masura ce se banalizeaza si se trivializeaza, fiind camuflat de comportamentele consumeriste (hedoniste, orientate catre bunastarea materiala), pe care le incurajeaza diversele tipuri de marketing si de manipulare. Nevoia de a consuma, chiar daca nu exista, poate fi fabricata. De aceea, cei presati de nevoi sunt obligati sa vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi sa impuna[11].

O astfel de „vointa” de a consuma determina contracte. In fapt, instrumentul principal, predilect, al acestui tip insidios si periculos de abuz, este chiar contractul, in teorie, caramida benefica pe care se construieste intreprinderea, dar si suportul oricarei achizitii sau optiuni economice. Utilitatea sociala a contractului – in teorie, un instrument al optiunii umane menit a satisface interese si a schimba permanent lumea – este, in mod regresiv, aneantizata de realitatea economica in care contractele sunt uneori fortate, alteori preformulate de partea grea, puternica, a contractului (celalalta parte neavand decat optiunea limitata de a adera sau nu la conditiile contractuale presetate de cocontractant), deseori determinate de contracte antecedente sau de contracte ale unor terti si, in fine, de mult prea multe ori, determinate de „optiuni” irationale sau oligo-rationale[12]. Contractul, construit ca un instrument al abuzului, poate da o aparenta de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc. si poate „cimenta” inegalitatile sociale si economice, si atunci el nu mai este un element benefic de structura a edificiului, ci un risc de ruina a acestuia.

De altfel, multe contracte sunt fondate pe o inegalitate funciara a partilor sau, desi pornesc de la o situatie in care se presupune ca tind la satisfacerea intereselor ambelor parti, pe parcursul executarii lor, devin disproportionate, punand partile in posturi inegale. Cu toate ca aceste contracte par a fi, ca rezultat al vointei lor libere, expresia egalitatii partilor, in realitate ele sunt vehicule menite a consacra sau adanci inegalitatea, generand raporturi juridice de putere, care pot ruina sau tine captiva partea slaba in contract.

Din perspectiva realitatii lumii contemporane, o lume in care peste 99% din resursele pamantene sunt detinute de mai putin de 0,1% dintre pamanteni[13], egalitatea in fata legii este un principiu ce pare a fi intrat de mult in uitare[14], reamintirea sa putand parea un gest populist[15]. Sub masca jocului „liber” al concurentei si sub influenta „legitatilor” pietei, abuzul de putere economica a devenit o constanta a lumii noastre. Sub dictatul profitului cu orice pret, contractele au devenit instrumente de aservire.

Egalitatea in fata legii este, totusi, un principiu fundamental al dreptului natural, unul dintre drepturile fundamentale ale omului pe care s-au construit toate sistemele de drept moderne, cel putin in ultimii 250 de ani.

Probabil ca, sub bombardamentul informational caruia trebuie sa ii facem fata zilnic, un demers de reamintire a acestui principiu ar putea parea fastidios. Dar Constitutia noastra consacra egalitatea in fata legii (art. 16 alin. (1)) si principiul garantarii drepturilor si libertatilor cetatenesti, iar acestea inca sunt „valori supreme” ale Statului roman, asa cum rezulta din art. 1 alin. (3) din Constitutie.

Introducerea la Declaratia de independenta a SUA, scrisa de Thomas Jefferson in 1776, declara ca toti oamenii sunt creati egali, fiind dotati de la Creator cu unele drepturi inalienabile, cum ar fi dreptul la viata, la libertate si la cautarea propriei fericiri[16]. Constitutia Statului Massachusetts, adoptata in 1780 (cu 8 ani mai devreme decat Constitutia SUA) statua in art. 1 ca toti oamenii sunt liberi si egali, avand unele drepturi naturale, esentiale, inalienabile, printre care dreptul de a-si apara viata si proprietatile, dreptul de a se bucura de libertate si dreptul de a-si cauta si obtine siguranta si fericirea.

In Preambulul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, document cu valoare juridica globala, de vreme ce este adoptat in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si este ratificat de majoritatea statelor lumii, se arata, printre altele, ca:

(i) ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii;

(ii) faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvantului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor;

(iii) este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi.

De aceea, “popoarele au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei”; ele au hotarat “sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari”, iar “statele membre s-au angajat sa promoveze respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale”, asa cum, de altfel, s-au angajat si la “respectarea lor universala si efectiva”.

In acest spirit, Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost proclamata “ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avand aceasta Declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atat in sanul popoarelor statelor membre, cat si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor”.

Din perspectiva discutiei despre egalitatea in fata legii, am selectat urmatoarele texte din art. 1, art. 4, art. 7, art. 22 si art. 29 pentru reflectie :

“Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele in spiritul fraternitatii.

Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in servitute; sclavajul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.

Toti oamenii sunt egali in fata legii si au, fara nicio deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta Declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.

Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinandu-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.

In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om este supus numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si doar pentru a fi satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica”.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost semnata in 1949. De la adoptarea acestei declaratii au trecut aproape 70 de ani. Nimic nu mai este la fel ca atunci[17]. Sub impactul cutumei privatizarii profitului si socializarii pierderilor si conform cu dictatul sloganului too big to let fail, egalitatea in fata legii, egalitatea de sanse si justele cerinte ale moralei au fost regresiv neutralizate. Tendinta omului simplu catre fericire (inlocuita deseori cu cumpararea pe credit a bunastarii) si catre starea normala de libertate a fost redusa la nivelul hazardului moral.

Uitam prea des ca drepturile fundamentale sunt drepturi ale omului, si nu ale statului sau ale corporatiilor, iar ele sunt menite a neutraliza abuzul de putere politica (administrativa) sau economica.

9. Egalitatea in fata legii si egalitatea de sanse nu inseamna egalitate de putere economica. Inlaturarea caracterului manifest inegalitar sau abuziv al unui contract nu este un corectiv egalitarist al exceselor fortei obligatorii a contractului sau al exceselor economiei de tip ultra-liberal insasi. In conditiile lumii contemporane, egalitatea inseamna echilibru contractual, iar inlaturarea inegalitatii din contracte inseamna justitie contractuala.



[1] Publicata in Monitorul Oficial nr. 53 din 18 ianuarie 2017.
[2] Inca mai sunt pe rolul Curtii cateva sute de exceptii. In mod evident, acestea vor fi respinse ca inadmisibile.
[3] Doar dispozitiile art. 11 din lege (o norma, de altfel, de natura tranzitorie, menita a solutiona conflictul in timp al legilor in “concurs”), au fost considerate partial neconstitutionala. Continutul acestui articol este urmatorul: “In vederea echilibrarii riscurilor izvorand din contractul de credit, precum si din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplica atat contractelor de credit aflate in derulare la momentul intrarii sale in vigoare, cat si contractelor incheiate dupa aceasta data”. Curtea Constitutionala a considerat ca sintagma “precum si din devalorizarea bunurilor imobile” este contrara Constitutiei.
[4] Spre socul autorilor exceptiilor de neconstitionalitate (au fost mai mult de 1000 de astfel de exceptii, un record de neegalat in urmatorii 50 de ani), solutia expusa pe larg in decizia CCR nr .623/2016 se aplica indiferent daca sunt vizate sau nu contracte la care se refera Legea darii in plata nr. 77/2016 (contracte de credit imobiliar sau ipotecar aflate in criza sau in faza de post-evacuare din imobilul ipotecat a debitorului) si indiferent daca sunt vizate sau nu contracte incheiate dupa data intrarii in vigoare a Codului civil.
[5] Din art. 102 din Legea nr. 71/2011 rezulta ca niciun contract care era incheiat si se afla in derulare la data intrarii in vigoare a noii reglementari (1 octombrie 2011) nu se supune acesteia, vechile contracte, aflate inca in derulare la accea data, ramanand supuse Codului civil de la 1864. Acest cod, desi abrogat, adica oficial decedat, este inca in vigoare, viu si nevatamat, si va ramane in vigoare foarte multi ani de acum incolo, de vreme ce, la data intrarii in vigoare a noului Cod civil, se aflau in curs de derulare mai mult de 8 milioane de contracte de lunga durata. Iar art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Codului civil statueaza expres ca impreviziunea nu se aplica niciunui contract incheiat inainte de intrarea in vigoare a Codului civil.
[6] Potrivit pct. 132 din decizia CCR nr. 623/2016, precum si Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, atat dispozitivul, cat si considerentele deciziei CCR sunt general obligatorii, asa cum rezulta, de altfel, din dispozitiile art. 147 alin. (4) din Constitutie. Considerentele deciziilor de neconstitutionalitate se impun cu aceeaşi forţa tuturor subiectelor de drept, avand, deci, aceeasi caracter normativ (a se vedea, in acest sens, decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014).
[7] Albert Tucker era, la data emiterii acestei demonstratii, profesor la Universitatea Princeton. Cateva informatii sintetice relative la acest joc ipotetic se gasesc aici.
[8] Finalizarea alegerilor tale depinde de alegerile altora, iar alegerile tale “rationale” se bazeaza pe informatii incomplete; jocul, iar contractul este un joc, presupune pierderi sau castiguri; pot fi acestea comune? Este “rationala” alegerea unui comportament agresiv in cautarea unui castig individual, indiferent de pierderile sau castigurile comune? In ce conditii agresivitatea este rationala? Increderea este ingredientul care face posibila cooperarea, pe baza unor reguli morale, dar agresivitatea, egoismul “rational” pot duce la cooperare? Comportamentul uman real, natural, este compatibil cu egoismul “rational” sau cu cooperarea?
[9] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 38.
[10] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 104.
[11] B. Stark, Droit civil. Obligations, Librairies tehnicques, Paris, 1972, p. 344, apud C. Statescu, C. Birsan, Teoria generala a obligatiilor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 21.
[12] Un act uman care nu este ghidat de constiinta, de ratiune, nu este rezultatul unei adevarate optiuni, pentru ca nu este un act liber. Deciziile irationale sau oligo-rationale nu sunt optiuni umane reale, caci ele nu releva liberul arbitru si, deci, nici responsabilitatea.
[13] Aceasta este constatarea-premisa de la care isi incepe analiza J. Stiglitz, in Pretul inegalitatii (editie in limba romana la Editura Publica, 2012).
[14] Un fost ministru al justitiei declara, pe pagina proprie de socializare: „cu o urmarire penala si o combatere a infractionalitatii slabe, discutia despre drepturi e un lux teoretic”. Declaratia se regaseste (inca) peste tot pe internet. A se vedea aici, consultat de mine azi, 30 martie 2017.
[15] Teoreticienii si fanii curentului economic neo-liberal (precum si asa-numitii „libertarieni”) denumesc „populist” orice demers care face apel la principiul egalitatii in fata legii si al egalitatii de sanse, demers care contravine listei lor scurte de certitudini, doua dintre aceste certitudini fiind liberul arbitru si rationalitatea absoluta a faptului (optiunii) economic(e). Stiintific demonstrat, nu exista nici liber arbitru, nici rationalitate a optiunilor noastre economice (a se vedea infra, sectiunea relativa la camuflarea si mimarea libertatii de vointa). Dar pentru fani, acest minor aspect conteaza mai putin sau deloc. Si, tot mai putin sau deloc conteaza intelesul exact al conceptului de populism („miscare politica rusa de la sfarsitul sec. XIX, care preconiza o societate socialista, contrara industrialismului occidental; ideologie a miscarii politice si artistice care vedea in popor un model etic si social; atitudine favorabila satisfacerii dorintelor poporului, chiar in detrimentul intereselor lui reale; atitudine social-politica, adesea conjuncturala sau demagogica, urmarind castigarea simpatiei populare”; toate aceste 4 defintii sunt prezente in DEX online; ultimele doua variante se potrivesc marilor agenti economici care, cu bugete enorme dedicate studiilor de piata si publicitatii, isi orienteaza campaniile, produsele si vanzarile catre ceea ce isi doreste publicul, in detrimentul intereselor reale ale acestora; doua dintre cele mai la indemana exemple sunt reclamele pentru consumul de medicamente si pentru credite de retail, ambele prezentate ca produse de larg consum cand, de fapt, ar trebui sa fie utilizate doar in cazuri exceptionale, de nevoi presante; desigur, industria de medicamente si cea bancara sunt primele care diabolizeaza orice initiativa legala sau judiciara de protectie si despagubire a consumatorilor, pe motiv de „populism”). Conteaza doar tipul de certitudine pe care l-a exprimat atat de bine Lenin: “cine nu este cu noi, este impotriva noastra”. Iar Lenin isi avea sorgintea in populismul rus al sec. XIX. Ca de obicei, extremele se ating.
[16] „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty, and the Pursuit of Happiness”.
[17] Probabil, vecinatatea prea apropiata cu ororile celui de-al doilea razboi mondial i-a facut pe acei oameni care semnau, in 1949, aceasta Declaratie, mai inteligenti din punct de vedere emotional decat noi, cei de acum, stranepotii lor.


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

Nota: Aceasta scriere face parte dintr-o lucrare vasta, de peste 850 pagini, ca va aparea in septembrie la Editura C.H. Beck: Drept comercial. Obligatiile.