8,746 citiri

Sporul salarial pentru expunere la câmpuri electromagnetice

poza 2Printr-o hotărâre judecătorească recentă (decizia civilă nr. 1035 din 21 februarie 2017 a Curții de Apel București, Secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale), justiția românească a abordat problema sporurilor salariale stipulate în contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității, acordate pentru desfășurarea activității în condiții de expunere la câmpuri electromagnetice peste valorile normale. Desigur, referirea la reglementarea specifică în materie – respectiv H.G. nr. 1136/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrărilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice, între timp abrogată și înlocuită prin H.G. nr. 520 din 20 iulie 2016 cu același titlu, adoptată în transpunerea Directivei 2013/35/UE a Parlamentului Europei și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele minime de sănătate și securitate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenți fizici (câmpuri electromagnetice) – are loc cu titlu subsidiar. Din această perspectivă, jurisprudența invocată mai sus stabilește, mai întâi, că, spre deosebire de alte drepturi salariale în privința cărora „s-ar putea vorbi despre beneficii ale salariaților” referitor la sporul acordat pentru desfășurarea activității în condiții de expunere la CEM, o „asemenea abordare ar fi inexactă pentru că instituirea unei sume exprimată în procente, destinată să compenseze riscul evident al deteriorării ireversibile a stării de sănătate, nu este un beneficiu, ci o componentă pecuniară a periclitării unui drept nepatrimonial al oricărui salariat, dreptul la sănătate”. Totuși, s-ar părea că asemenea sume (sporuri) salariale ar reprezenta, mai degrabă, contravaloarea măsurilor de prudență și de prevenire a materializării unor atari riscuri, decât periclitarea unui drept uman fundamental. Drept consecință, se statuează în hotărârea judecătorească citată că „această compensație nu poate rămâne, odată negociată, chiar într-o formă de exprimare defectuoasă sau interpretabilă, la latitudinea angajatorului care dispune de mijloacele necesare să găsească motive sau justificări pentru a nu plăti… sau pentru a o plăti la ce dată dorește, fără a justifica în vreun fel – rațional sau științific (prin efectuarea unor măsurători de către o entitate independentă) – această atitudine discreționară și oscilantă”.

Referitor la relevanța hotărârii guvernamentale care instituie cerințele minime de securitate și sănătate privind expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice, instanța reține că actul normativ „stabilește cerințele minimale, ceea ce nu înseamnă că acest act administrativ, cu valoare normativă, îl împiedică pe angajator să negocieze și să stabilească condiții superioare celor menționate în amintita hotărâre de guvern cu privire la modalitatea și periodicitatea efectuării măsurătorilor privind câmpul electromagnetic”. Totodată, se remarcă faptul că, deși hotărârea de guvern respectivă nu prevede „acordarea vreunui spor pentru situația depășirii nivelului acceptat al câmpului electromagnetic… această împrejurare nu împiedică părțile să stabilească de comun acord compensarea pecuniară a unei astfel de situații”, întrucât actul normativ respectiv „a urmărit să reglementeze cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice, iar nu pe cele maximale”. Desigur, mai degrabă operează aici diferențe de obiect de reglementare în sensul că acum H.G. nr. 520/2016 (fostă nr. 1136/2006) vizează aspectele de ordin tehnic și epidemiologic ale expunerii lucrătorilor la CEM și nu acordarea de drepturi salariale, chiar în funcție de un asemenea reper. De altfel, finalitatea Directivei nr. 2013/35/UE, pe care respectiva hotărâre de guvern o transpune în dreptul intern, reprezintă fixarea valorilor limită de expunere. Este vorba de o directivă de armonizare minimală, ceea ce, potrivit considerentului nr. 2, „lasă statelor membre posibilitatea de a menține ori de a adopta dispoziții mai favorabile protecției lucrătorilor, în special prin fixarea de praguri mai puțin ridicate pentru valorile care declanșează acțiunea (VA) ori valorile limită de expunere (VLE) pentru câmpurile electromagnetice”. Desigur, din păcate, nu e cazul H.G. nr. 520/2016 care se rezumă la a prelua mecanic procedurile și valorile stipulate de actul legislativ unional-european! De subliniat, în plus, că potrivit art. 1 alin. (3): „Valorile limită de expunere (VLE) fixate prin prezenta directivă acoperă exclusiv legăturile, dovedite științific, între efectele biofizice directe pe termen scurt și expunerea la câmpurile electromagnetice”. Altfel spus, efectele unei expuneri pe termen lung a lucrătorilor la câmpuri de inducție magnetică asupra locurilor lor de muncă nu sunt reglementate. Totodată, directiva precizează măsurile de prevenție și de evaluare a riscurilor generate, în sensul că angajatorul este obligat să repertorieze și să evalueze câmpurile electromagnetice prezente la locul de muncă. Atunci când, în baza unei analize documentate (bază de date de expunere, de fabricare), se stabilește că nivelurile de CEM depășesc „valorile limită de expunere” se impun măsuri sau calcule complementare pe baza cărora „angajatorul este ținut să facă în așa fel ca riscurile aferente CEM la locul de muncă să fie eliminate ori reduse la minimum”. Documentul prevede, de asemenea, o formare și o informare a lucrătorilor relative la rezultatul analizei riscurilor. Ghidul de bune practici completează reglementarea unional-europeană. Nivelurile de referință privind expunerile la CEM sunt diferențiate în sensul că sunt, aparent paradoxal, mai ridicate pentru lucrători decât cele pentru populația generală. Și aceasta pentru că, în privința publicului, valorile admisibile țin cont de caracterul său eterogen, compus din persoane mai mult sau mai puțin fragile, tot așa, și în ceea ce privește informarea lor asupra nocivității CEM. În același timp, populația expusă în mediul profesional este compusă din adulți care, ca regulă generală, sunt expuși în condiții cunoscute și formați spre a identifica riscul potențial și lua precauțiile care se impun. Nu putem încheia aceste considerații fără a evoca obligația de securitate de rezultat care incumbă angajatorului. Respectarea reglementărilor care fixează praguri, valori, limite nu este suficientă; acțiunea de reglementare a statului poate fi defectuoasă; angajatorul nu se poate încrede total în aceasta, el trebuie să meargă dincolo de ele, indiferent de mărimea întreprinderii sau natura activității sale. Securitatea este împinsă până la semnificațiile principiului precauției. Această exigență se impune nu numai pentru angajatorii ai căror salariați își asumă misiuni tehnice în sectorul electricității sau cel al telefoniei mobile, având o deschidere mai largă, ci îi privește pe toți salariații, expuși în special prin faptul echipamentelor de birou. Redăm mai jos, în rezumat, decizia civilă invocată, având în vedere caracterul său preponderent de dreptul muncii. Mulțumim, totodată, „Revistei române de dreptul muncii” pentru faptul că ne-a pus la dispoziție textul acestei hotărâri judecătorești.

DREPTURI SALARIALE. SPOR PENTRU DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII ÎN CONDIȚII DE EXPUNERE  LA  CÂMPUL ELECTROMAGNETIC PESTE VALORILE NORMALE

Referitor la măsurătorile ce ar fi trebuit efectuate anual în opinia salariaților, și doar dacă ar fi intervenit schimbări, în opinia apelantei, Curtea remarcă faptul că opiniei exprimate de către apelantă îi lipsește fundamentul logic al formulării sale.

Aceasta pentru că, fiind vorba despre radiații, adică despre împrejurări ale căror modificări care nu pot fi obiectivate la nivelul puterii de observație a unui observator diligent, nu rezultă cum și-ar fi putut da seama apelanta că s-au schimbat condițiile (exceptând, desigur, situația unor radiații atât de puternice încât să provoace stări de rău instantanee salariaților sau alte efecte foarte grave, vizibile pe termen scurt), astfel încât să devină „necesară” efectuarea de măsurători, în absența efectuării respectivelor măsurători.

În absența măsurătorilor, efectuate periodic, nu se poate afirma tocmai ceea ce susține apelanta, respectiv faptul că nu s-ar fi schimbat condițiile în funcție de care salariații ar fi îndreptățiți sau nu la acordarea sporului de 3%.

Apelanta afirmă că a existat o măsurare a nivelului acestui câmp în anul 2010 și că nu ar fi intervenit schimbări care să justifice o nouă măsurătoare în anul 2011 sau 2012, numai că, așa cum s-a subliniat în cele ce preced, în lipsa unor măsurători nu pot fi obiectivate ipoteticele schimbări, ceea ce nu înseamnă că acestea din urmă nu există, ci că angajatorul evită să folosească singurul instrument apt să le depisteze prin efectuarea măsurătorilor.

În ceea ce privește relevanța dispozițiilor H.G. nr. 1136/2006, din care apelanta citează în cererea de apel, Curtea consideră deosebit de ilustrativ titlul acestei hotărâri de guvern, respectiv „privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice”.

Așadar, această hotărâre de guvern stabilește cerințele minimale, ceea ce nu înseamnă că acest act administrativ, cu valoare normativă, îl împiedica pe angajatorul apelant să negocieze și să stabilească condiții superioare celor menționate în amintita hotărâre de guvern cu privire la modalitatea și periodicitatea efectuării măsurătorilor privind câmpul electromagnetic.

Or, din această perspectivă, se cuvine subliniat că, cel puțin în contractele colective de muncă încheiate în perioada 2011–2012 și 2012–2013, apelanta a fost de acord cu inserarea, în cuprinsul art. 213 alin. (3), partea finală, a următoarelor mențiuni: „După verificarea nivelului de câmp electromagnetic, valoarea procentuală a acestui spor se stabilește sau se modifică, în Comisie Paritară, conform legislației, normativelor și directivelor UE, conform, Anexei 5b”.

Această inserare presupune că apelanta și-a asumat obligația de a efectua măsurători, cel mai probabil, anual – așa cum susțin intimații – de vreme ce aceeași prevedere se regăsește, tot anual, cu ocazia încheierii unui nou contract colectiv de muncă, pentru că, altminteri, ar trebui acceptat că, în cele două contracte colective de muncă, ar fi fost inserate clauze cuprinzând forme fără fond, ceea ce nu poate fi primit în interpretarea dispozițiilor unui contract, interpretare care, din punct de vedere juridic, trebuie realizată în sensul în care clauza interpretată produce efecte, iar nu în modalitatea în care aceasta nu ar produce niciun efect.

Din acest motiv, al inserării clauzei referitoare la „verificarea nivelului de câmp electromagnetic”, în funcție de care se stabilea sau se mărea procentul sporului stabilit minimal la 3%, nu apar ca relevante dispozițiile art. 13 alin. (3) din H.G. nr. 1136/2006 sau, în orice caz, ele nu pot fi relevante în interpretarea oferită de către apelantă.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1)–(4) din H.G. nr. 1136/2006, angajatorul trebuie să dețină o evaluare a riscurilor, în conformitate cu art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006, și trebuie să stabilească măsurile care trebuie luate pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, în conformitate cu art. 14–20. Evaluarea riscurilor trebuie să fie înregistrată pe un suport adecvat care să asigure păstrarea datelor. Atunci când natura și amploarea riscurilor legate de câmpurile electromagnetice nu justifică o evaluare mai detaliată a riscurilor, evaluarea riscurilor trebuie să conțină argumente prezentate de angajator pentru a justifica acest fapt. Evaluarea riscurilor trebuie să fie actualizată periodic și ori de câte ori s-au produs modificări semnificative în urma cărora aceasta poate deveni caducă sau atunci când rezultatele supravegherii medicale demonstrează că este necesar.

Referirea la actualizare periodică a evaluării riscurilor nu trebuie înțeleasă ca interzicând evaluare anuală a acestora sau chiar mai des decât o singură evaluare anuală, atunci când intervine ipoteza expusă în teza a doua a alineatului 4, respectiv ori de câte ori s-au produs modificări semnificative în urma cărora aceasta poate deveni caducă sau atunci când rezultatele supravegherii medicale demonstrează că este necesar.

Singura interpretare logică a voinței părților, exprimată cu ocazia încheierii contractelor colective de muncă pentru anii 2011–2012 și 2012–2013 și redată în fraza mai sus citată – respectiv „După verificarea nivelului de câmp electromagnetic, valoarea procentuală a acestui spor se stabilește sau se modifică, în Comisie Paritară, conform legislației, normativelor și directivelor UE, conform, Anexei 5b.” – este aceea conform căreia părțile au convenit ca aceste măsurători periodice (așa cum le menționează art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 1136/2010) să fie realizate anual, ceea ce nu a reprezentat o încălcare a dispozițiilor legale, ci, pur și simplu, o aplicare a acestora, pentru că nu este posibil să se accepte faptul că unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă ar fi permis să nu i se atribuie niciun înțeles, sub cuvânt că „periodic”, din rațiuni ce scapă analizei logice a Curții, nu ar putea însemna „anual”.

Referitor la faptul că dispozițiile H.G. nr. 1136/2006 nu prevăd acordarea vreunui spor pentru situația depistării unor depășiri ale nivelului acceptat al câmpului electromagnetic – ceea ce este real –, această împrejurare nu împiedica părțile să stabilească, de comun acord, compensarea pecuniară a unei astfel de situații, Curtea subliniind din nou faptul că, așa cum o reflectă titulatura H.G. nr. 1136/2010, respectiva hotărâre de guvern a urmărit să reglementeze cerințele minime de securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice, iar nu pe cele maximale.

Dacă nu dorea să acorde sporul, apelanta nu trebuia să fie de acord cu înscrierea sa în contractul colectiv de muncă sau, dacă aprecia că acordarea acestui spor ar fi excedat cadrului legal în care avea libertatea să stabilească valoarea drepturilor salariale prin negocierea cu salariații, putea să solicite instanței competente declararea nulității parțiale a contractului colectiv de muncă, pe durata valabilității acestuia.

(Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 1035 /21.02.2017)

Prof. univ. dr. Mircea Duțu, avocat