Vânzarea lucrului altuia – între vechea și noua reglementare a Codului civil român
1. Vânzarea lucrului altuia a fost, în sine, în toate timpurile, indiferent de loc, o ciudățenie juridică, iar de la nereglementarea ei expresă în C. civ. de la 1864, la decretarea ei ca valabilă printr-un text de lege expres, așa cum este cazul art. 1683 alin. (1) din NCC, este, cel puțin la prima vedere, un salt care poate naște perplexitate.
Este, desigur, firesc faptul ca cineva să contracteze o vânzare cu altcineva mizând pe faptul că bunul care formează obiectul acelei înțelegeri va fi dobândit în viitor de vânzător și apoi transmis lui. Însă cu totul nefiresc, cel puțin la prima vedere, și aici începe stranietatea, este ca părțile (sau cel puțin una dintre ele) să contracteze în credința că au (a) încheiat o vânzare obișnuită, vânzătorul fiind proprietar al bunului, iar proprietatea transmisă la cumpărător prin efectul contractului, când în realitate vânzătorul nu este proprietarul bunului la acel moment și, poate, nu va fi niciodată, dar, cu toate acestea, o asemenea vânzare să fie considerată de lege ca fiind una valabilă și susceptibilă de a produce efecte juridice.
Asupra acestei probleme ne vom apleca în cele ce urmează.
I. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate vinde decât ceea ce îi aparţine
2. Nimic nu pare mai evident şi de bun-simţ decât faptul că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet) sau, altfel spus, că nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet)[1].
Art. 17 alin. (1) din NCC prevede chiar în mod expres că „nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși”.
Cu toate acestea, există destule situaţii în care vânzarea se încheie cu privire la un bun care nu aparţine vânzătorului.
Despre vânzarea lucrului altuia se poate discuta doar în cazul în care bunul vândut este unul cert (sau unul asimilat, cum este cazul vânzării în bloc – art. 1679 NCC ), iar părţile nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat ulterior de vânzător şi transmis cumpărătorului, caz în care este vorba despre vânzarea unui bun viitor pe deplin valabilă (art. 1658 NCC).
3. Întrucât vânzarea nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare[2], o vânzare fermă în cugetul părţilor nu poate fi „descalificată” în promisiune de către instanţa de judecată sub cuvânt de interpretare a contractului, conversiunea nefiind posibilă decât în limitele voinţei reale prezumate a părţilor[3]. Cu alte cuvinte, o vânzare fermă concepută de părţi ca atare, când se constată că vânzătorul nu era proprietar al lucrului la data încheierii contractului, nu poate fi automat, în toate situaţiile, considerată prin conversiune ca fiind o promisiune[4].
4. Vânzarea lucrului altuia poate avea loc în situaţii din cele mai diverse, de la cele care întrunesc elementele constitutive ale unor fapte infracţionale (furt, abuz de încredere etc.), fiind făcute cu intenţie dolosivă sau frauduloasă din partea vânzătorului sau atât din partea vânzătorului, cât şi din partea cumpărătorului[5], până la cele în care părţile sunt inocente, contractând la un moment la care vânzătorul are un titlu de proprietate (drept) asupra lucrului vândut, dar care ulterior este desfiinţat (rezoluţionat sau anulat) cu efecte retroactive.
II. Vânzarea lucrului altuia sub regimul C. civ. de la 1864
A. Evoluția concepțiilor
5. Redactorii Codului civil francez, pentru a marca net faptul că spre deosebire de dreptul roman, potrivit căruia vânzarea consensuală era doar un act creator al unei obligaţii de a transfera proprietatea (ius ad rem), a cărei executare presupunea îndeplinirea unui alt act, de astă dată formal (ius in rem), ceea ce însemna că vânzătorul nu trebuia să fie proprietar al lucrului vândut la momentul încheierii contractului, au conceput vânzarea ca pe un act translativ de proprietate prin ea însăşi solo consensu, aşa cum rezultă de altfel din dispoziţiile art. 1138 şi art. 1583 C. civ. francez [art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. civ. român de la 1864], stipulând ca atare nulitatea vânzării lucrului altuia prin dispoziţiile art. 1599 C. civ., ceea ce însemna că, sub sancțiunea nulității, vânzătorul trebuia să fie proprietar al lucrului vândut la data acordului de voinţe[6].
După unele controverse în legătură cu faptul dacă nulitatea în discuție este una absolută sau una relativă, doctrina şi jurisprudenţa franceze au căzut de acord asupra caracterului relativ al nulităţii prevăzute la art. 1599 C. civ. francez[7].
6. C. civ. român de la 1864 nu a preluat dispoziţiile art. 1599 din Codul civil francez, fapt care a dat naştere unor ample discuţii în doctrină şi oscilaţii ale practicii judiciare.
Fără a intra în detalii, menţionăm doar că s-au conturat trei puncte de vedere. Potrivit unuia dintre acestea, vânzarea lucrului altuia era nulă absolut pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului, care a contractat pentru a deveni proprietar, lucru care nu era însă posibil, deoarece vânzătorul nu putea să îi transmită ce nu îi aparţinea[8].
Un alt punct de vedere era cel potrivit căruia vânzarea lucrului altuia ar fi anulabilă (nulă relativ) pentru eroare, fie întrucât cumpărătorul s-a înşelat asupra substanţei lucrului, socotind că este proprietatea vânzătorului[9], fie întrucât s-a înşelat asupra persoanei vânzătorului, socotind că este proprietar al lucrului[10].
În sfârşit, alţii au susținut că vânzarea lucrului altuia este valabilă (neafectată de cauze de nulitate absolută sau relativă), fiind doar rezolubilă pe temeiul dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ. la cererea cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a transfera proprietatea lucrului din partea vânzătorului[11].
7. Realitatea este că dreptul nostru, deşi nu a preluat dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez, fiind construit pe aceleaşi principii, iar vânzarea translativă de proprietate, chiar fără text expres, sancţiunea vânzării lucrului altuia nu putea fi decât nulitatea relativă, dar nu pe considerente de eroare.
Oricum, cert este că practica noastră judiciară a promovat cu oarecare consecvenţă soluţia nulităţii relative a vânzării lucrului altuia[12].
8. Tezele susținute în dreptul nostru erau criticabile pentru următoarele considerente:
– Teza nulităţii absolute pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului este vulnerabilă în primul rând pentru inconsecvenţă, căci nu ţinea seama de faptul că lipsa cauzei, element subiectiv, îşi are izvorul în lipsa obiectului, a prestaţiei vânzătorului, care, nefiind proprietar al lucrului, nu poate transmite proprietatea acestuia. Aşadar, în acest caz, nu numai lipsa cauzei atrage nulitatea, ci şi lipsa obiectului prestaţiei vânzătorului. Dar a admite lucrul acesta înseamnă a admite implicit că acţiunea în nulitate este nu numai la dispoziţia cumpărătorului, ci şi a vânzătorului şi adevăratului proprietar, lucru care însă nu a fost admis niciodată. Pe de altă parte, aşa cum vom vedea mai jos, doctrina modernă, contrar celei clasice, promovează soluţia potrivit căreia sancţiunea cea mai adecvată lipsei obiectului sau lipsei cauzei este nulitatea relativă, iar nu cea absolută.
Soluţia nulităţii absolute era prea drastică şi lipsită de supleţe, fără posibilitate de nuanţare şi adaptare a ei în funcţie de situaţiile susceptibile a se ivi. Astfel, pe de o parte, vânzarea lucrului altuia ar fi fost nulă în toate situaţiile, iar sancţiunea ar fi putut fi invocată de orice persoană interesată (inclusiv vânzătorul şi adevăratul proprietar) oricând, acţiunea în nulitate absolută fiind imprescriptibilă, iar, pe de altă parte, contractul nu ar fi putut fi confirmat, chiar dacă între timp vânzătorul ar fi dobândit proprietatea lucrului şi ar fi putea-o transmite cumpărătorului.
– Teza nulităţii relative pentru eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului sau asupra calităţilor substanţiale ale lucrului vândut, susţinută la un moment dat şi de doctrina clasică franceză, a fost abandonată de ceva timp în Franţa, întrucât, aşa cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez, nulitatea la care face referire textul survine şi în cazul în care cumpărătorul cunoaşte faptul că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, eroarea fiind astfel exclusă, singura consecinţă fiind doar că, spre deosebire de cumpărătorul care ignoră acest lucru, dobânditorul nu putea cere şi daune-interese, fără însă a i se răpi posibilitatea de a cere şi el anularea și restituirea prețului[13].
– Teza rezolubilităţii vânzării lucrului altuia, pe care am susţinut-o şi noi, dar de care, ulterior, ne-am delimitat, deoarece nu putea fi acceptată decât dacă se admitea că vânzarea ar fi dat naştere unei obligaţii de a transfera proprietatea (dare) din partea vânzătorului; or, în realitate, vânzarea fiind translativă de proprietate, „transferul proprietăţii este un efect pur legal al contractului şi nu al executării unei obligaţii”[14].
Chiar şi în cazul când părţile amânau prin voinţa lor transferul proprietăţii la o altă dată decât cea a încheierii contractului, acest transfer se realiza tot automat (după caz, la momentul împlinirii termenului, a condiţiei, a plăţii preţului etc.), producându-se „de plin drept, în pofida diversităţii… evenimentelor de natură a declanşa acest efect”, motiv pentru care, într-adevăr, s-a putut conchide că ar fi „imposibil de a spune despre un fapt care se produce de plin drept că ar corespunde unei obligaţii apăsând asupra unei părţi”[15].
Vânzarea dădea naştere doar obligaţiei de predare a lucrului vândut, care era însă una de a nu face (de a face, după unii) (art. 1314 şi urm. C. civ. de la 1864), iar nu de a da, fiind subsecventă transferului automat al proprietăţii.
9. Având în vedere considerentele de mai sus, s-a avansat ideea[16] că lipsa dreptului vânzătorului asupra lucrului vândut la data încheierii contractului echivala cu situaţia când lucrul era pierit în întregime la această dată, astfel încât, pentru identitate de raţiune, trebuia să se conchidă că „vinderea este nulă” (art. 1311 C. civ. de la 1864) şi în cazul vânzării lucrului altuia.
Dacă în doctrina clasică nulitatea prevăzută la art. 1311 C. civ. de la 1864 era considerată absolută (pentru lipsa obiectului prestaţiei vânzătorului şi lipsa cauzei prestaţiei cumpărătorului), în doctrina modernă această nulitate a fost tot mai insistent considerată a fi relativă, întrucât este una de protecţie a unui interes particular (în acest caz, al cumpărătorului), iar nu de protecţie a unui interes general.
Aşa cum s-a remarcat, „este conform exigenţelor justiţiei comutative de a face din existenţa unei contraprestaţii condiţia angajamentului (…); absenţei cauzei i se ataşează astfel o injustiţie, dar a cărei victimă este doar o parte”[17]; astfel, singură această din urmă parte trebuie să fie îndreptăţită la criticarea actului (invocarea nulităţii)[18].
10. Că vânzarea lucrului altuia nu era valabilă rezulta şi din dispoziţiile art. 1095 alin. (1) C. civ. de la 1864, care preciza că plata, în general (inclusiv transferul proprietăţii), „ca să fie valabilă, trebuie să fie făcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”[19]. Sintagma „proprietarul capabil” din textul citat, neîndoielnic, nu se referea doar de capacitatea (de folosinţă sau de exerciţiu) de a înstrăina, ci şi la calitatea de proprietar a vânzătorului, din moment ce alin. (2) al aceluiaşi text de lege preciza că, prin excepţie, când este vorba de „plata unei sume de bani, sau altor lucruri ce se consumă prin întrebuinţare” aceasta rămânea valabilă dacă creditorul a fost de bună-credinţă, „deşi plata s-a făcut de o persoană ce nu era proprietar sau care nu era capabilă de a înstrăina”, regula fiind însă cea enunţată la alin. (1), adică plata făcută de un neproprietar nu este valabilă[20].
Aşadar, chiar dacă dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez nu au fost preluate de legiuitorul român, soluţia vânzării lucrului altuia trebuia să fie tot cea a nulităţii relative pronunţate la cererea cumpărătorului, principiile ambelor reglementări fiind fără îndoială identice în această privinţă.
11. Avantajul admisibilităţii acţiunii în anulare în cazul vânzării lucrului altuia în raport cu garanţia vânzătorului pentru evicţiune era că putea fi cerută de cumpărător înainte de a fi suferit vreo evicţiune, aşadar în stadiul în care tulburarea specifică evicţiunii era doar un risc potenţial, garanţia nefiind încă funcţională[21].
B. Regimul juridic al nulităţii
12. Nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia putea fi invocată doar de cumpărător, atât pe cale de acţiune, în termen de 3 ani de la data când a aflat sau trebuia să afle că bunul nu aparţinea vânzătorului la data vânzării, cât şi pe cale de excepţie, la cererea vânzătorului de a se executa contractul (plată a preţului), cumpărătorul invocând excepţia nulităţii relative a vânzării[22].
13. În ceea ce îl priveşte, vânzătorul, indiferent dacă a fost de bună-credinţă (ignorând că nu este proprietarul lucrului vândut) sau nu, nu putea cere anularea nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie, nici direct, nici prin creditorii săi (pe cale oblică); fiind ţinut să garanteze cumpărătorului liniştita posesiune a lucrului vândut, adică să-l garanteze pentru evicţiune (art. 1336 pct. 1 C. civ. de la 1864), vânzătorul nu putea provoca el însuşi evicţiunea (pierderea dreptului) cumpărătorului în favoarea terţului adevărat proprietar[23], acţiunea lui fiind în acest caz şi lipsită de interes în ceea ce îl priveşte, nefiind el cel protejat de lege.
14. Nulitatea fiind relativă, se acoperea dacă înainte de pronunţarea ei de către instanţa de judecată vânzătorul devenea într-un fel oarecare (prin contract, moştenire, uzucapiune etc.) proprietar al bunului vândut (lucru care nu ar fi fost posibil dacă nulitatea ar fi fost absolută)[24] ori dacă adevăratul proprietar ratifica vânzarea[25], situație în care, însă, trebuie precizat, cumpărătorul dobândea proprietatea respectivă nu de la vânzător (care nu a avut niciun moment acest drept în patrimoniul său), ci de la adevăratul proprietar[26], fiind vorba, în esență, de un mecanism de transfer al proprietății printr-o vânzare încheiată în numele și pe seama adevăratului proprietar-mandant de către vânzătorul-mandatar, prin ratificare operațiunea inițial nelegală devenind validă cu efecte chiar de la data încheierii acesteia.
15. Faptul că la data vânzării cumpărătorul a fost de bună-credinţă sau nu, ignorând sau nu că lucrul nu aparţine vânzătorului, era indiferent din punct de vedere al anulabilităţii vânzării, singura diferenţă fiind că cel dintâi (cumpărătorul de bună-credinţă) putea cere nu numai restituirea preţului, ci şi daune-interese, în timp ce cel de al doilea (cumpărătorul de rea-credinţă) nu putea cere decât restituirea preţului, nu şi daune-interese[27].
C. Situaţia adevăratului proprietar
16. În ceea ce îl priveşte pe adevăratul proprietar, încheierea contractului de vânzare a lucrului său de către vânzătorul neproprietar era un act care, în principiu, nu îl putea afecta cu nimic.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 973 C. civ. de la 1864, „convenţiile n-au efecte decât între părţile contractante”. Textul citat reproducea (ce e drept, trunchiat, spre deosebire de textul corespunzător din Codul civil francez – art. 1165, care adaugă că „ele (convențiile – n. n. – D. C.) nu pot dăuna terţilor şi nu le pot profita decât în cazurile prevăzute de art. 1121”), principiul consacrat de adagiul latin res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (actele încheiate de unii nu pot nici dăuna, nici profita altora).
Aşa cum cu deplin temei a reţinut Curtea Supremă de Justiţie într-o decizie de speţă, „dacă înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului – individual determinat – şi un terţ în calitate de cumpărător, bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul său”[28].
17. Cu alte cuvinte, vânzarea lucrului altuia era un act care nu putea să-l priveze pe adevăratul proprietar în niciun fel de dreptul său, iar ca proprietar al bunului acesta putea să îl revendice de la „cumpărător” (persoana care a contractat cu vânzătorul neproprietar), actul de vânzare, faţă de care el era terţ, neobligându-l la vreo prestaţie[29].
Decurgând direct din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia, exercitarea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar nu era condiţionată în niciun fel de anularea actului de vânzare a bunului său de către vânzătorul-neproprietar[30].
Altfel spus, între vânzător şi cumpărător contractul putea rămâne în fiinţă (dacă cumpărătorul nu solicita anularea), fără ca aceasta să afecteze în vreun fel admisibilitatea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar contra celui care deţinea bunul său fără drept, contractul încheiat de cumpărător cu vânzătorul neproprietar neputându-l nici expropria pe adevăratul proprietar, nici conferi vreun drept cumpărătorului fiind de natura evidenței că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet).
Aşa cum s-a subliniat în doctrină pe deplin întemeiat, „orice atingere adusă dreptului real, chiar comisă cu bună-credinţă şi chiar dacă nu cauzează un prejudiciu, dă naştere unei acţiuni în justiţie pentru restabilirea integrităţii sale” şi, mai departe, „nesocotirea de către un terţ este în mod necesar sancţionată printr-o condamnare în natură, fără a fi necesar nici prejudiciul, nici reaua-credinţă”[31].
18. În practica noastră judiciară şi în doctrină a existat totuşi o oarecare confuzie, care pleca de la ideea greşită că adevăratul proprietar n-ar fi putut redobândi bunul său vândut de altul decât dacă obţinea în prealabil anularea actului încheiat cu terţul subdobânditor. În acest sens, în cazul vânzării lucrului altuia, în loc să se pună simplu şi direct problema inopozabilităţii vânzării, a recunoaşterii dreptului adevăratului proprietar şi a predării bunului deţinut fără drept de cumpărătorul care a contractat cu vânzătorul neproprietar, se invoca principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis[32], solicitându-se mai întâi constatarea nevalabilităţii titlului vânzătorului, iar apoi, pe baza principiului mai sus evocat, desfiinţarea titlului subsecvent, adică a vânzării lucrului altuia, şi în final restituirea bunului adevăratului proprietar.
Asemenea acţiuni erau însă cel mai adesea sortite eşecului, căci dacă cumpărătorul subsecvent era de bună-credinţă – lucru care se prezuma până la proba contrară (care era greu de făcut şi care trebuia să fie administrată de adevăratul proprietar reclamant) –, se refuza în mod constant desfiinţarea actului subsecvent (a vânzării făcute de neproprietar), astfel încât cel care triumfa era cumpărătorul, iar nu adevăratul proprietar[33]. Doar dacă se făcea dovada relei-credinţe a cumpărătorului vânzarea lucrului altuia era considerată nulă pentru cauză ilicită sau, mai exact, pentru fraudă în dauna intereselor adevăratului proprietar[34].
19. Trebuie spus foarte limpede și trebuie reținut că adevăratul proprietar nu avea nevoie câtuşi de puţin pentru a obţine câştig de cauză în faţa cumpărătorului – aşa cum era firesc din toate punctele de vedere (etic, moral, juridic) – care a contractat cu un vânzător neproprietar să obţină desfiinţarea vânzării lucrului său făcută fără să fi consimţit la aceasta, căci, conform principiului res inter alios acta… consacrat de art. 973 C. civ. de la 1864, acest contract era un izvor de norme private obligatorii pentru părţile contractante, dar care pe el nu îl obliga la altceva decât la o simplă „pasivitate respectuoasă”[35], deci, în ceea ce priveşte proprietatea sa, lipsit de efecte, ca şi când nu ar fi existat, indiferent dacă cumpărătorul invoca sau nu faţă de vânzătorul neproprietar nulitatea relativă a vânzării şi indiferent dacă cumpărătorul a fost sau nu de bună-credinţă la data încheierii contractului.
20. Cu alte cuvinte, din punct de vedere juridic, una era situaţia dintre vânzătorul şi cumpărătorul lucrului altuia (între care vânzarea este obligatorie, dar susceptibilă de a fi anulată la cererea cumpărătorului) şi alta situaţia dintre aceştia, pe de o parte, şi adevăratul proprietar, pe de altă parte, faţă de acesta din urmă vânzarea fiind, în principiu, inaptă să-i afecteze dreptul de proprietate (să îl exproprieze şi deci să îl lipsească de acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul său real opozabil erga omnes, inclusiv cumpărătorului) care rămânea intact.
21. În cadrul acţiunii în revendicare problema care se punea era aceea a comparării celor două titluri: unul, cel al adevăratului proprietar, fiind chiar prin ipoteză preferabil, întrucât provenea de la un proprietar al cărui titlu nu era pus sub semnul îndoielii, iar cel al terţului subdobânditor provenea de la o altă persoană care însă chiar prin ipoteză nu deținea proprietatea lucrului. Acest din urmă titlu era, aşadar, „mai puţin caracterizat” (mai slab decât cel dintâi), iar aceasta nu atât pentru că era inopozabil, „ci pentru că nu a ajuns să fie eficace inter partes”, în discuţie fiind deci lipsa însuşi a dreptului substanţial (de proprietate) al terţului subdobânditor, care, evident, nu putea dobândi de la vânzător mai multe drepturi decât avea acesta[36].
22. Aşadar, în concluzie, din punct de vedere al adevăratului proprietar, terenul pe care trebuia rezolvat în mod normal (ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna) conflictul creat de vânzarea lucrului altuia nu era nicidecum acela al relei sau bunei-credinţe a părţilor care au încheiat vânzarea având ca obiect bunul altuia, a valabilităţii sau nevalabilităţii actului creator de norme private care este acel contract de vânzare, care privea numai și numai părțile contractante, ci pur şi simplu acela al încălcării dreptului de proprietate şi al remediului specific unei asemenea situaţii, adică, exercitarea acțiunii în revendicare.
Vânzarea lucrului altuia era în mod cert o anomalie, iar rezolvarea acesteia trebuia să pornească de la elementul obiectiv care era nesocotirea într-un fel sau altul, conştientă sau nu, a dreptului de proprietate, care era (și este) un drept real opozabil erga omnes, iar nu de la raportul obligaţional (contractul) legat între vânzătorul-neproprietar şi cumpărător prin care s-a realizat această nesocotire, de buna sau reaua-credință a părților contractante.
23. Revenind la elementul bunei-credinţe, trebuie relevat că, în mod cu totul excepţional, în cazuri bine determinate şi riguros conturate, buna-credinţă a cumpărătorului putea duce la paralizarea (respingerea) acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar din raţiuni de apărare a securităţii dinamice a circuitului civil, dar şi atunci ea nu funcţiona singură şi autonom, ca un element de sine stătător, ci doar ca unul component al unor situații sau instituții mai complexe[37].
Fără a intra aici în detalii, amintim în acest sens următoarele situaţii:
a) când bunul era mobil, cumpărătorul de bună-credinţă păstra bunul dacă adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de el în favoarea unui terț (de pildă, cu titlu de locațiune, depozit sau comodat), iar acesta îl vinde abuziv (fără a avea dreptul să o facă) unei alte persoane (art. 1909 C. civ. de la 1864)[38];
b) când erau întrunite condiţiile erorii comune şi invincibile, cumpărătorul de bună-credinţă de la proprietarul aparent (mai ales moştenitor aparent) păstrează bunul, devenind proprietar în temeiul principiului error communis facit ius, nu al contractului de vânzare încheiat cu vânzătorul-neproprietar[39];
c) în cazul uzucapiunii de scurtă durată (10-20 de ani), când cel care a dobândit un imobil cu bună-credinţă şi cu justă cauză îl stăpânea pe durata termenului prevăzut de lege (art. 1895 şi urm. C. civ. de la 1864);
d) în cazul imobilelor supuse regimului de publicitate al cărţilor funciare, acţiunea în rectificare a adevăratului proprietar, fără de care nu se putea exercita acţiunea în inopozabilitate şi revendicare a unui imobil supus unui asemenea regim, era imprescriptibilă faţă de cumpărătorul de rea-credinţă (care a cunoscut sau trebuia să cunoască situaţia juridică reală a bunului), dar care în cazul cumpărătorului de bună-credinţă se prescria în 3 ani de la data înscrierii dreptului dobândit de la proprietarul aparent (neproprietar) înscris în cartea funciară (art. 38 din Legea nr. 7/1996 privitoare la cadastru şi publicitatea imobiliară)[40].
24. În toate aceste situaţii însă, și acest lucru trebuie scos în evidență, cumpărătorul era preferat nu pentru că ar fi fost beneficiarul efectelor unui act translativ de proprietate (vânzarea lucrului altuia este întotdeauna ineficientă ca act translativ de proprietate conform principiului nemo dat quod non habet), ci pentru că un principiu care tindea la salvgardarea unor interese superioare recunoscute de lege (cazul dobândirii unui bun mobil cu bună-credință de la un neproprietar sau cazul uzucapiunii pentru bunurile imobile) sau principiile de drept (cazul erorii comune şi invincibile) dădeau preferinţă aparenţei create de titlul său făcându-l proprietar, deşi, potrivit regulilor de drept comun, titlul său, în sine, nu era apt să îi transmită proprietatea, să-i confere vreun drept asupra bunului respectiv.
III. Vânzarea lucrului altuia în NCC
A. Reglementarea legală
25. Conform dispozițiilor art. 1230 NCC, text de aplicație generală, nu numai în cazul vânzării, „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”.
Cu alte cuvinte, de principiu, înstrăinarea bunului altuia nu este interzisă, fiind, dimpotrivă, îngăduită în mod expres. Aceasta însă cu precizarea că textul de lege evocat, vorbind de „prestații”, nu de transferul proprietății (care nu este o prestație, ci un efect direct al contractului), nu privește decât vânzările acte obligaționale – care dau naștere la obligația de a îndeplini anumite prestații care să asigure transferul proprietății de la vânzător la cumpărător în viitor -, iar nu și pe cele translative de proprietate.
26. În materia specială a vânzării, NCC conține un text, art. 1683, intitulat „vânzarea bunului altuia”, părând astfel, cel puțin la prima vedere, că s-au clarificat și tranșat printr-o soluție unitară disputele anterioare din doctrină și jurisprudență legate de această problemă.
Potrivit dispozițiilor art. 1683 alin. (1) NCC, „dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”, la alin. (4) al aceluiași text de lege precizându-se că „în cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și, dacă este cazul, daune-interese”.
Sursa de inspirație ale legiuitorului român au fost dispozițiile art. 1478-1480 C. civ. it., care nu consună însă decât în parte cu reglementarea din NCC.
B. Critica reglementării legale
27. Premisa de la care pornește art. 1683 este aceea că „vânzarea lucrului altuia este întotdeauna valabilă, indiferent că dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calității de proprietar a vânzătorului”[41].
Or, această premisă, care ar fi valabilă într-un sistem de drept non-cauzalist, cum este cazul Principiilor UNIDROIT[42], este una complet falsă într-un sistem de drept cauzalist, cum este cel al dreptului românesc, atât sub regimul C. civ. de la 1864, cât și a NCC, cod care la art. 1179 alin. (1) pct. 4 enumeră cauza printre elementele de validitate ale contractului, reglementând-o apoi la art. 1235–1239 NCC.
Nici C. civ. it., al cărui model a fost urmat în această privință, nu a mers până acolo încât să prevadă că vânzarea lucrului altuia este valabilă indiferent dacă dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calității de proprietar a vânzătorului. În acest sens, dispozițiile art. 1479 alin. (1) C. civ. it. sunt foarte limpezi în sensul că numai cumpărătorul de bună-credință (care a ignorat la momentul încheierii contractului că vânzătorul nu deținea proprietatea lucrului vândut) poate cere rezoluțiunea contractului, iar nu și cel care a cunoscut acest lucru.
Abordarea NCC, cu nimic justificată, ca și necorelarea art. 1683 NCC cu alte dispoziții ale aceluiași cod dă astfel naștere din start la grave inadvertențe și confuzii.
28. Fără îndoială, există situații în care vânzarea se încheie părțile știind că vânzătorul nu deține la acel moment dreptul care formează obiectul înțelegerii lor, urmând a-l dobândi ulterior. Este un caz echivalent unei vânzări comutative a unui bun viitor (care nu există fizic la data încheierii contractului), supusă dispozițiilor art. 1658 NCC, dreptul care la momentul încheierii vânzării aparține altuia, nu vânzătorului, fiind astfel și el considerat a fi un bun viitor[43], așa încât, logic, ar trebui să urmeze regimul unei asemenea vânzări, iar nu unul cu totul diferit cum este cel care rezultă din dispozițiile art. 1683 NCC, similar celui al garanției pentru evicțiune.
Fiind vorba de o vânzare comutativă, dacă dreptul (bunul) nu este dobândit de vânzător din indiferent ce motive, după un text – art. 1658 (2) fraza a II-a NCC, „contractul nu produce niciun efect” [cu precizarea că, în cazul în care nerealizarea bunului este imputabilă vânzătorului , acesta va fi obligat la daune-interese – art. 1658 (2) teza a III-a], fiind așadar caduc, iar după altul – art. 1683 (1) și (4) NCC, contractul este valabil, cumpărătorul putând cere rezoluțiunea acestuia.
29. Există însă și situații în care, la momentul încheierii vânzării, ambele părți contractează în credința că dreptul care formează obiectul obligației aparține vânzătorului, lucru care, ulterior, se dovedește fals (de exemplu, dreptul vânzătorului este rezoluționat sau anulat pentru motive necunoscute la data vânzării, cu efecte retroactive anterioare acestui moment).
Într-un asemenea caz, din nou, subzistă inadvertențe, căci, fiind vorba de o situație similară aceleia în care, la momentul vânzării unui bun individual determinat, acesta era pierit în întregime, dacă avem în vedere dispozițiile art. 1659 fraza I NCC, „contractul nu produce niciun efect”, fiind anulabil, dar dacă avem în vedere dispozițiile art. 1683 alin. (1) și (4) NCC, contractul ar fi valabil, fiind doar rezolubil la cererea cumpărătorului.
30. Vânzarea fiind un contract sinalagmatic – cu drepturi și obligații „reciproce și interdependente” (art. 1171 NCC) – și comutativ – în care, cel puțin în concepția părților, „la încheierea contractului, existența drepturilor și obligațiilor este certă” [art. 1173 alin. (1) NCC] -, dacă, ulterior, această „certitudine” se dovedește a fi fost falsă, întrucât, de exemplu, vânzătorul nu era în realitate titularul dreptului formând obiectul obligației sale, aceasta (obligația) este nu numai lipsită de obiect, din punctul său de vedere, dar și lipsită de cauză, din punctul de vedere al cumpărătorului[44], astfel încât sancțiunea aplicabilă ar trebui să fie cea a anulării contractului [art. 1238 alin. (1) NCC][45], nicidecum cea a rezoluțiunii[46].
31. Dispozițiile art. 1230 NCC, conform căruia „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului. În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”, nu pot fi interpretate în sensul că s-ar fi „liberalizat” înstrăinările de drepturi aparținând altora, că astfel de operațiuni ar fi valabile în toate situațiile și în orice condiții.
Într-adevăr, între prohibirea absolută și valabilitatea tuturor unor asemenea operațiuni juridice, indiferent de situație și condiții, mai rațională și mai acceptabilă într-un sistem de drept cauzalist este soluția intermediară a permiterii unor asemenea operațiuni, dar numai în cazurile în care, la data acordului de voințe având ca obiect transferul unui drept care la acel moment se află în patrimoniul altuia, părțile cunosc situația reală (că dreptul respectiv aparține altuia) și înțeleg să se lege juridic în atare condiții, vânzătorul obligându-se să facă toate demersurile necesare pentru a dobândi acel drept și să-l transmită cumpărătorului, acesta fiind și înțelesul dispozițiilor art. 1230 NCC, nicidecum acela că o vânzare translativă de proprietate ar fi și ea valabilă.
32. Contractul (în general) fiind un act de previziune, de proiecție în viitor[47], este de neconceput ca părțile să fie supuse aceluiași regim juridic și dacă proiecția lor a fost corectă (în cazul examinat, că dreptul care formează obiectul obligației vânzătorului aparține acestuia sau că va fi obținut de el în viitor) și dacă nu (în cazul examinat, nu și-au imaginat la data încheierii contractului că dreptul aparține unei alte persoane și că, deci, vânzătorul nu și-a asumat în realitate obligația de a-l obține de la aceasta).
Fiind definit ca „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția (s. n. – D. C.) de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” (art. 1166 NCC), este evident că nu s-ar putea concepe încheierea unui contract din care să se nască obligații pentru contractanți fără intenție din partea acestora, adică fără ca ei să fie conștienți de aceasta, fără a și le fi asumat ca atare.
Nimeni nu poate deveni contractual debitor sau creditor fără intenție, în necunoștință de cauză, ci numai și numai reprezentându-și și dorind acest lucru[48].
Prin esența sa, contractul este un act de voință conștientă, care țintește un anumit scop comun, iar nu un fapt juridic oarecare independent de voința părților.
Așa cum s-a remarcat în doctrină, „intenția de a produce efecte juridice (s. n. – D. C.) este cea care asigură voinței psihologice un sens juridic, transformând-o într-o voință juridică”[49]. Or, cum s-ar putea concepe și accepta existența unei intenții de a produce efecte juridice fără reprezentarea consecințelor actului de voință creator al actului juridic? În acest sens, sunt lămuritoare dispozițiile art. 1204 NCC, care, cu referire la consimțământul părților, prevede în mod neechivoc că acesta „trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (s. n. – D. C.)”. Așadar, nicidecum în mod inconștient.
În această cheie trebuie citite și dispozițiile art. 1683 alin. (1) și (4) din NCC, iar nu să acceptăm ideea șocantă, de nimic justificată, așa cum vom vedea în final, că în toate situațiile imaginabile vânzarea care ar avea ca obiect un bun aparținând altuia la momentul încheierii contractului ar fi una valabilă, prin asumarea, fie ea și inconștientă, a unor obligații.
S-ar putea susține că art. 1683 alin. (1) NCC ar institui o prezumție în sensul că ori de câte ori se încheie o vânzare, iar vânzătorul, la momentul respectiv, nu este proprietar al bunului care formează obiectul acesteia își asumă obligația de a dobândi acel bun în viitor și să-l transmită cumpărătorului. O asemenea teză nu poate fi primită, deoarece o atare prezumție, pe de o parte, nu ar putea fi luată în considerare decât în caz de îndoială asupra voinței părților, nu și când este cert că părțile au conceput vânzarea ca pe un act translativ de proprietate, în viziunea lor vânzătorul fiind deținătorul proprietății acelui bun la acel moment, iar, pe de altă parte, prezumția, dacă ar subzista în realitate, nu ar putea fi decât relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin proba contrară, iar nu absolută, astfel încât nu ar putea fi luată în considerare în toate situațiile.
33. Din cele de mai sus rezultă că trebuie făcute distincțiile necesare între diferitele feluri în care părțile au conceput vânzarea, și anume, după cum: a) părțile au conceput vânzarea ca act obligațional; b) părțile au conceput vânzarea fie sub condiție suspensivă, fie ca aleatorie; c) părțile au conceput vânzarea ca fiind translativă de drepturi.
a) Părțile au conceput vânzarea ca act obligațional
34. Vânzarea care are ca obiect un bun aparținând altuia nu poate fi valabilă decât dacă părțile încheie contractul știind că dreptul care formează obiectul obligației principale a vânzătorului se află la acel moment în patrimoniul unei terțe persoane, vânzătorul asumându-și ferm, în mod conștient, să îl dobândească ulterior și să îl transmită cumpărătorului. În asemenea situații, vânzarea este una comutativă, fiind concepută de părți ca un act creator de obligații, iar dacă, din varii motive, dreptul nu este dobândit de vânzător pentru a-l transmite cumpărătorului, în discuție nu este validitatea contractului, ci neexecutarea. Aceasta întrucât, în contractele comutative, așa cum am văzut (supra nr. 30), cel puțin în concepția părților, „existența drepturilor și obligațiilor este certă, iar întinderea acestora determinată sau determinabilă” [art. 1173 alin. (1) NCC]. Într-o astfel de ipoteză, neexecutarea, indiferent de motivele acesteia (imputabile sau nu vânzătorului), la cererea cumpărătorului, poate atrage rezoluțiunea vânzării, dar daune-interese cumpărătorul nu poate obține decât dacă neexecutarea îi este imputabilă vânzătorului [art. 1530 și 1549 alin. (1) NCC][50].
35. Este de natura evidenței faptul că, în cazul în care neexecutarea obligațiilor din partea vânzătorului se datorează forței majore sau unui caz fortuit, debitorul (vânzătorul) fiind liberat de obligațiile decurgând din contractul de vânzare (art. 1634 NCC), este exclusă aplicarea dispozițiilor art. 1683 NCC referitoare la vânzarea lucrului altuia, el putând fi ținut doar la restituirea prețului pe care, eventual, l-ar fi primit de la cumpărător (art. 1635 NCC).
36. Nici chiar în cazul neexecutării imputabile vânzătorului cumpărătorul nu are dreptul la daunele-interese speciale acordate de art. 1683 alin. (4) și (6) NCC. Aceasta întrucât, fiind vorba de o vânzare act obligațional, iar nu translativă de proprietate, vânzătorului nu îi revine o răspundere întemeiată pe garanția pentru evicțiune, așa cum este cea reglementată la art. 1683 NCC[51], ci doar una întemeiată pe dreptul comun în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale (art. 1530-1537 NCC), care este mai puțin favorabilă creditorului decât este garanția pentru evicțiune a cumpărătorului[52].
37. În cazul examinat, așadar, nu avem de a face cu o vânzare a lucrului altuia, căci, ori de câte ori, în intenția (proiecția) părților, proprietatea nu este transmisă la momentul acordului de voințe, în sistemele de drept în care vânzarea este translativă de proprietate, așa cum este și cazul dreptului nostru [principiu valabil și sub imperiul C. civ. de la 1864 (art. 971 și art. 1295 alin. (1)) și sub cel al NCC (art. 1271 alin. (1) și art. 1674)], vânzarea nu este a lucrului altuia[53], ci a unui bun viitor, care urmează să fie dobândit ulterior de vânzător și abia apoi transmis cumpărătorului (art. 1658 NCC)[54].
Ca atare, este vorba despre un raport obligațional de drept comun. Așa fiind, vânzătorul nu poate fi ținut să răspundă în caz de neexecutare decât pentru prejudiciul care, pe de o parte, „este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare” a obligațiilor asumate (art. 1530 NCC), iar, pe de altă parte, previzibil la data încheierii contractului (art. 1533 NCC), iar nu și pentru un prejudiciu imprevizibil, cum este cel constând în diferența de valoare în plus acumulată de lucrul vândut de la data încheierii contractului și până la data evicțiunii, indiferent de cauza care a determinat acea diferență [art. 1701 alin. (3) NCC], la a cărui reparare este obligat vânzătorul ținut la garanția pentru evicțiune, independent de faptul dacă a fost de bună sau de rea-credință, și care nu poate fi acordată decât în cazul special al vânzărilor translative de proprietate[55].
b) Părțile au conceput vânzarea ca fiind ori sub condiție suspensivă ori ca aleatorie
38. Dacă, prin ipoteză, părțile contractează fără a fi sigure de existența dreptului în patrimoniul vânzătorului sau de faptul dacă acesta îl va dobândi sau nu în viitor, contractul nu mai poate fi unul comutativ pur și simplu, ci fie comutativ sub condiție suspensivă (când existența dreptului în patrimoniul vânzătorului sau dobândirea lui viitoare de către acesta depind de un eveniment viitor și nesigur)[56], de îndeplinirea condiției depinzând „eficacitatea obligației” vânzătorului (art. 1400 NCC)[57], în caz contrar ea fiind „desființată”, devenind caducă (art. 1399 NCC), fie aleatoriu, când părțile încheie contractul mizând în fiecare pe șansa de a ieși în câștig, dar și pe riscul de a pierde, în funcție de un anumit eveniment viitor[58], situație în care, indiferent de cine iese în câștig sau în pierdere, vânzarea este valabil încheiată și își produce efectele convenite de părți[59]. În aceste din urmă două situații, regulile prevăzute la art. 1683 NCC referitor la vânzarea lucrului altuia nu sunt așadar aplicabile.
c) Părțile au conceput vânzarea ca fiind translativă de proprietate
39. Când părțile contractează în credința că dreptul în discuție aparține vânzătorului și că se transmite de la acesta la cumpărător în momentul acordului de voințe (încheind, așadar, o vânzare comutativă pură și simplă), dar ulterior se dovedește că, în realitate, vânzătorul nu deținea acel drept (sau că l-a pierdut cu efecte retroactive), transferul proiectat neputând avea loc din acest motiv, vânzarea este anulabilă pentru lipsa obiectului din partea vânzătorului și lipsa cauzei din partea cumpărătorului.
Așadar, când vânzarea este concepută de părți ca un act translativ de drepturi, dar dreptul formând obiectul contractului nu aparține în realitate vânzătorului și din acest motiv nu poate fi transmis cumpărătorului, în discuție este nevaliditatea contractului, iar nu neexecutarea, care presupune cu necesitate încheierea valabilă a contractului și neexecutarea culpabilă a unei obligații decurgând din acesta.
40. Se poate întâmpla ca vânzarea să fie încheiată într-o situație în care vânzătorul contractează cu rea-credință, știind că bunul care formează obiectul vânzării nu îi aparține la momentul acordului de voințe, în vreme ce cumpărătorul contractează cu bună-credință, aflându-se în eroare, convins fiind că bunul în discuție aparține vânzătorului și că la momentul încheierii contractului devine proprietarul lucrului vândut. Într-o asemenea situație, vânzarea este de asemenea nevalabilă, fiind anulabilă la cererea cumpărătorului fie pe temeiul dolului (dacă vânzătorul sau un terț, cu știința vânzătorului, îl induc în eroare pe cumpărător prin manopere dolosive) (art. 1214 și 1215 NCC), fie pe temeiul erorii esențiale (spontane, neprovocate) din partea cumpărătorului (art. 1207 NCC).
Dat fiind însă că într-o asemenea situație, din punctul de vedere al caracterizării vânzării încheiate de părți ca fiind una translativă de proprietate sau doar una care este un simplu act obligațional, decisivă este poziția subiectivă a cumpărătorului, vânzarea va fi considerată și în acest caz ca fiind una translativă de proprietate, astfel încât o asemenea vânzare este anulabilă și pentru lipsa obiectului obligației vânzătorului și lipsa cauzei din partea cumpărătorului.
41. În ambele ipoteze în care vânzarea este translativă de proprietate, fiind încheiată fie de ambele părți, fie doar de cumpărător cu convingerea că bunul aparține vânzătorului, s-ar putea obiecta că vânzarea nu ar fi anulabilă, așa cum am conchis mai sus (supra nr. 36 și 37), deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 1227 NCC, „contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și îndeplini obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel (s. n. – D. C.)”.
Obiecțiunea trebuie respinsă, căci, în materie de vânzare, există un text special, derogatoriu de la dispozițiile art. 1227 NCC, care prevede că „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect”[art. 1669 fraza I NCC], situația fiind identică cu cea în care se dovedește că vânzătorul nu era și nu poate deveni titular al dreptului care a format obiectul vânzării[60].
În plus, așa cum am văzut (supra nr. 30), în ipotezele examinate, pentru cumpărător cauza vânzării nu există, vânzătorul nefiind și neputând deveni titularul dreptului în considerarea dobândirii căruia el s-a obligat la plata prețului, astfel încât asemenea vânzări sunt anulabile pentru acest motiv [art. 1238 alin. (1) NCC][61].
42. În funcție de conduita adevăratului proprietar față de situația creată prin vânzarea bunului său, în ipotezele examinate, pot surveni două situații: una în care cumpărătorului i se predă lucrul, iar, ulterior, adevăratul proprietar, dovedind că are un drept mai puternic decât al său, îl evinge (evicțiune totală), caz în care, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1700 alin. (1) și (2) NCC, „cumpărătorul poate cere rezoluțiunea vânzării… restituirea prețului și repararea prejudiciului suferit” (1°) sau una în care cumpărătorului nu i s-a predat încă bunul sau i s-a predat, dar află că, la data încheierii contractului, vânzătorul nu era proprietarul acestuia și nu este nici în prezent, situație în care, dacă adevăratul proprietar nu acționează în niciun fel, nefiind întrunită cerința de a fi fost tulburat de adevăratul proprietar în liniștita posesiune a lucrului vândut, nu sunt întrunite condițiile evicțiunii[62] (2°).
1°. Cumpărătorul este evins de adevăratul proprietar
43. Cumpărătorului aflat în prima situație nu i se poate nega un drept de alegere între, pe de o parte, a invoca fie anularea vânzării pentru lipsa cauzei (supra nr. 30)[63], chestiune care ține de încheierea valabilă a contractului, fie, pe de altă parte, de a solicita rezoluțiunea vânzării pentru evicțiune și repararea prejudiciului suferit pe temeiul dispozițiilor art. 1700-1702 NCC, chestiune care ține de executarea contractului[64].
Teoretic, în ipoteza examinată, cumpărătorul ar putea invoca și rezoluțiunea pe temeiul dispozițiilor art. 1683 alin. (1) și (4) NCC, dar, practic, având în vedere faptul că, dacă în privința daunelor-interese, în temeiul dispozițiilor alin. (6) al aceluiași text de lege, acestea pot fi stabilite la nivelul celor acordate cumpărătorului de art. 1702 NCC în caz de evicțiune totală, în schimb, în privința restituirii prețului, conștient sau nu (din partea legiuitorului), lucrurile stau diferit, căci în vreme ce, în caz de evicțiune, „dacă lucrul vândut are, la data evicțiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii (s. n. – D. C.)” [art. 1701 alin. (3) NCC], instituindu-se astfel mecanismul datoriilor de valoare, în cazul vânzării lucrului altuia, conform dispozițiilor art. 1683 alin. (4) NCC, cumpărătorul nu are dreptul decât la „restituirea prețului”, mecanismul datoriilor de valoare fiind (voit sau nu) omis.
Practic, pentru cumpărător, invocarea rezoluțiunii pe temeiul garanției pentru evicțiune este mai interesantă, despăgubirile acordate de lege în acest caz fiind mai extinse (art. 1701 și art. 1702 NCC) decât cele acordate cu titlu de restituire a prestațiilor (prețului) ca urmare a anulării vânzării (art. 1639–1647 NCC), motiv pentru care va avea interesul să invoce garanția pentru evicțiune iar nu anularea pentru lipsa cauzei.
2°. Cumpărătorul nu este încă evins de adevăratul proprietar
44. În cea de a doua situație (când cumpărătorului nu i s-a predat încă bunul sau i s-a predat, dar adevăratul proprietar nu acționează împotriva sa), condițiile evicțiunii, așa cum am văzut, nemaifiind întrunite (nu este întrunită condiția existenței unei tulburări de drept actuale), cumpărătorului îi rămâne la dispoziție fie acțiunea în anulare a vânzării pentru lipsa cauzei obligației sale, fie acțiunea pentru rezoluțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1683 alin. (1) și (4) NCC.
În acest din urmă caz, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1683 alin. (4) NCC, cumpărătorul va avea dreptul și la restituirea prețului și la daune-interese, în privința cuantumului cărora art. 1683 alin. (6) NCC face trimitere la dispozițiile art. 1702 NCC referitoare la evicțiune[65].
*
* *
45. În sistemele de drept în care vânzarea este translativă de proprietate, vânzarea lucrului altuia este anulabilă, nu rezolubilă. Este astfel cazul, de exemplu, al dreptului francez, care, așa cum am văzut, la art. 1599 C. civ. francez prevede că vânzarea lucrului altuia este anulabilă, dar și al dreptului Quebec, care la art. 1713 C. civ. Quebec prevede că „vânzarea unui bun de către o persoană care nu este proprietară sau care nu este nici împuternicită, nici autorizată să vândă, poate fi lovită de nulitate. Ea nu va putea fi însă lovită de nulitate dacă vânzătorul devine proprietarul bunului”.
Excepție face C. civ. it., potrivit căruia cumpărătorul de bună-credință la data încheierii vânzării (care a ignorat că vânzătorul nu este titularul dreptului) poate cere rezoluțiunea contractului dacă vânzătorul nu dobândește între timp proprietatea bunului vândut (art. 1479), fără a merge însă până la a susține direct că vânzarea lucrului altuia este valabilă în toate situațiile, așa cum în mod temerar și fără nicio justificare a făcut legiuitorul nostru, neexcluzând astfel anularea vânzării la cererea cumpărătorului atunci când condițiile cerute de lege ar fi întrunite. Soluția legislativă promovată de C. civ. it. la art. 1479 se explică printr-un raționament care are în vedere garanția anticipată pentru evicțiune a vânzătorului, textul permițându-i cumpărătorului să ceară rezoluțiunea, restituirea prețului și daune-interese imediat ce află că bunul nu aparține vânzătorului, nemaifiind obligat ca să aștepte să fie tulburat (evins) de adevăratul proprietar.
46. În cazul în care părțile încheie contractul fără ca vânzătorul să dețină la acel moment dreptul care formează obiectul înțelegerii, potrivit dispozițiilor art. 1683 alin. (3) NCC, „dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar”.
Din textul de lege analizat rezultă, mai întâi, că bunul devine automat și instantaneu proprietatea cumpărătorului la momentul și ca urmare a dobândirii acestuia de către vânzător. Așadar, bunul nu trece direct din patrimoniul terțului în patrimoniul cumpărătorului, ci tranzitând, dar fără nicio zăbavă, patrimoniul vânzătorului. Este o consecință a efectului translativ automat de proprietate al vânzării [art. 1271 alin. (1) și art. 1674 NCC]. Așa cum rezultă din textul de lege în discuție, este vorba de o normă juridică supletivă, aplicabilă doar „dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul”.
Apoi, din același text de lege rezultă că „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului” nu numai în cazul dobândirii ulterioare a bunului de către vânzător, ci și în cazul „ratificării contractului de vânzare de către proprietar”, transferul având loc „din momentul… ratificării”. Eroarea legiuitorului este aici evidentă[66], căci dacă, așa cum se cunoaște, ratificarea nu este altceva decât o confirmare de către adevăratul proprietar a vânzării încheiate de vânzătorul neproprietar cu cumpărătorul, prin mecanismul recunoașterii post factum a unui mandat de înstrăinare în persoana vânzătorului, vânzării făcute de un neproprietar recunoscându-i-se astfel valabilitatea și efectele aferente însă în numele și pe seama adevăratului proprietar, nu a vânzătorului, prin a cărui patrimoniu, în acest caz, proprietatea bunului vândut nu a tranzitat și nu va tranzita nicio clipă. Or, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 1312 din același NCC, „ratificarea are efect retroactiv”, adică, în cazul examinat, de la data încheierii vânzării, nicidecum doar de la cea a ratificării, cum în mod eronat prevede textul de lege analizat. În fine, este evident că în cazul în care, în schimbul ratificării, adevăratul proprietar solicită cumpărătorului o sumă de bani, ratificarea cu pricina nu ar putea fi în niciun caz luată în considerație ca fiind o situație în care „obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată” [art. 1683 alin. (2) NCC], fiind în realitate o nouă vânzare a aceluiași bun, plata prețului din prima vânzare rămânând astfel fără cauză.
47. Conform prevederilor art. 1683 alin. (2) NCC, obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată și „prin orice alt mijloc direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea bunului”.
În ceea ce privește posibilitatea ca obligația vânzătorului să fie considerată ca fiind executată și prin „orice alt mijloc direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea bunului”, avem serioase rezerve. Astfel, dacă avem în vedere ipoteza în care bunul vândut nu a aparținut vânzătorului la momentul încheierii contractului și nu intră în patrimoniul acestuia nici ulterior, dar, de exemplu, cumpărătorul dobândește la un moment dat proprietatea lui prin donație, moștenire legală sau testamentară de la adevăratul proprietar. Într-o asemenea ipoteză, este evident că, în pofida literei textului de lege analizat, vânzarea nu are cum să fie considerată executată din punctul de vedere al vânzătorului. El primește prețul, dar nu dă nimic în schimb, plata prețului fiind în această ipoteză lipsită de cauză, iar vânzarea anulabilă pentru acest motiv [art. 1238 alin. (1) NCC], cumpărătorul dobândind dreptul nu de la vânzător, pe temeiul contractului de vânzare, ci de la adevăratul proprietar, pe alte temeiuri juridice care nu au nicio legătură cu vânzarea, astfel încât vânzătorul nu poate fi considerat ca liberat în mod legal de obligațiile asumate prin contract; hazardul, căci despre hazard este vorba în ipoteza examinată, nu îi poate profita decât cumpărătorului, nu și vânzătorului, nefiind o cauză de stingere a obligațiilor acestuia.
În logica textului de lege analizat, obligația vânzătorului ar trebui să fie considerată executată chiar și în situația în care cumpărătorul, dorind să păstreze bunul, îl plătește încă o dată adevăratului proprietar, adică, îl cumpără a doua oară, neputându-se nega faptul că, în sensul dispozițiilor art. 1683 alin. (2) NCC, și acesta este un mijloc care „procură cumpărătorului proprietatea bunului”. Or, o asemenea soluție este în mod evident și mai absurdă, ceea ce ne determină să afirmăm că prevederea legală examinată trebuie pur și simplu ignorată, în exemplul dat, prima vânzare fiind în mod cert anulabilă la cererea cumpărătorului pentru lipsa cauzei obligației sale[67].
C. Înstrăinarea unui bun indiviz de către un singur coindivizar, fără acordul celorlalţi
a) Situația sub regimul C. civ. de la 1864
48. Neîndoielnic că în cazul când proprietatea unui bun aparţinea mai multor coproprietari (în cote indivize), iar nu unei singure persoane, fiecare dintre coindivizari putea să vândă în întregime sau doar în parte cota sa ideală cui şi când dorea, fără acordul celorlalţi coindivizari, dar, în principiu, niciunul dintre aceştia nu putea vinde bunul în întregime (sau o cotă mai mare decât partea sa) ori un bun individual determinat dintr-o masă indiviză fără acordul tuturor celorlalţi coindivizari, conform regulii unanimităţii[68].
Problema care se punea a fost aceea a consecinţelor juridice ale vânzării unui bun indiviz de către un singur coindivizar, fără acordul celorlalţi[69].
49. Vânzarea menţionată, într-o opinie, ar fi putut fi considerată ca valabilă în ceea ce privește cota-parte aparţinând vânzătorului şi anulabilă în ceea ce priveşte cotele părţi aparţinând celorlalţi coindivizari[70].
Inconvenientul unei asemenea soluţii era însă acela că nu ar fi putut fi aplicată decât dacă se dovedea că părţile contractante, în cunoştinţă de cauză asupra situaţiei juridice a bunului, au privit obiectul contractului ca divizibil de această manieră, iar nu şi atunci când acesta ar fi fost indivizibil (legea prezumând indivizibilitatea).
50. În dreptul nostru, soluţia care s-a impus, fiind acceptată quasi-unanim, a fost în sensul că vânzarea ar fi valabilă, dar supusă condiţiei rezolutorii ca la partaj bunul să cadă în lotul altui coindivizar decât vânzătorul[71]. Era teza clasică susţinută în dreptul francez[72]. Problema a fost însă că în dreptul francez această teză a fost ulterior viguros criticată, întrucât, pe de o parte, implica idee potrivit căreia coindivizării ar fi fost până la partaj proprietari sub condiţie asupra bunului indiviz (sub condiție suspensivă cel căruia i s-a atribuit bunul la partaj și sub condiție rezolutorie ceilalți coindivizari), ceea ce, juridic, este inacceptabil, iar, pe de altă parte, partajul era un eveniment viitor şi sigur, fiind privit de lege ca o situaţie provizorie şi temporară (art. 728 C. civ. de la 1864), iar nu unul nesigur, cum presupunea evenimentul care constituia o adevărată condiţie[73].
51. În aceste condiţii, s-a avansat ca fiind mai acceptabilă soluţia potrivit căreia până la partaj oricare dintre coindivizarii ne-contractanţi putea cere constatarea inopozabilităţii vânzării în ceea ce îl priveşte, opunându-se în acest fel pe cale de excepţie unei eventuale acţiuni a cumpărătorului pentru predarea lucrului vândut, ori, dacă bunul a ajuns în posesia cumpărătorului, acţionând pentru revendicarea bunului de la terţul cumpărător[74].
După partaj, dacă bunul era atribuit coindivizarului înstrăinător, vânzarea se consolida, iar dacă era atribuit unui alt coindivizar, vânzarea era anulabilă la cererea terţului cumpărător, întrucât era vorba de o vânzare a lucrului altuia, prin efectul retroactiv al partajului, care urca dincolo de data vânzării, coindivizarul vânzător fiind în situaţia celui care a înstrăinat bunul altuia[75].
b) Reglementarea din NCC
52. Inspirat de dispozițiile art. 1480 C. civ. italian[76], art. 1683 alin. (5) NCC prevede că „atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun”.
Așadar, potrivit textului de lege mai sus citat, cumpărătorul, dacă se dovedește că nu ar fi încheiat contractul dacă ar fi știut că bunul nu aparține în întregime vânzătorului, are dreptul de a opta fie pentru rezoluțiunea contractului, cu daune-interese, fie pentru menținerea contractului și reducerea proporțională a prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, cu daune-interese, în caz contrar având la dispoziție doar posibilitatea de a cere reducerea proporțională a prețului și daune-interese.
53. Și această reglementare, ca și cea de la alin. (1) al art. 1683 NCC pornește de la premisa potrivit căreia în toate situațiile vânzarea unui bun indiviz de către un singur coindivizar este valabilă, ceea ce, așa cum am văzut mai sus (nr. 27 și următ.), este greșit. Ca atare, și în ipoteza examinată, trebuie făcute distincțiile necesare între situația în care părțile încheie vânzarea în cunoștință de cauză și situația în care, cel puțin cumpărătorul, încheie vânzarea cu convingerea că a dobândit legal proprietatea întregului bun, mutatis mutandis soluțiile de urmat fiind cele prezentate mai sus. Mai exact, dacă părțile știu la data încheierii contractului că vânzătorul nu deține proprietatea întregului bun, contractul este valabil, fiind vorba de un act obligațional comutativ, așa încât, în caz de neîndeplinire a obligațiilor din partea vânzătorului, acesta va răspunde pe temeiul dispozițiilor dreptului comun aplicabile în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale (art. 1530-1537)[77], iar nu pe temeiul dispozițiilor art. 1683 alin. (5) și (6) NCC (supra nr. 37). Dacă însă părțile sau cel puțin cumpărătorul contractează în credința că vânzătorul deține proprietatea întregului bun, vânzarea fiind un act comutativ pur și simplu translativ de proprietate, iar nu doar un simplu act obligațional, vânzarea, la alegerea cumpărătorului, este anulabilă (fie pentru lipsa cauzei din partea cumpărătorului și lipsa obiectului din partea vânzătorului, fie pentru dol ori eroare esențială) (supra nr. 39 și 40) sau rezolubilă [fie pe temeiul garanției pentru evicțiune de drept comun – art. 1700-1703 NCC -, fie pe temeiul dispozițiilor art. 1683 alin. (5) și (6) NCC], după distincțiile prezentate mai sus (supra nr. 43)
54. Art. 1683 alin. (6) fraza I NCC precizează că daunele-interese la care are dreptul cumpărătorul în cazul examinat „se stabilesc în mod corespunzător, potrivit art. 1702 și 1703”, dispoziții legale referitoare la garanția pentru evicțiune. În mod inexplicabil, pentru cazul rezoluțiunii vânzării, când se pune problema restituirii prețului de către vânzător, textul de lege examinat nu face trimitere și la dispozițiile speciale ale art. 1701 NCC referitoare la restituirea prețului în caz de evicțiune, ceea ce înseamnă că aceasta se va face după regulile de drept comun (adică fără sporul de valoare pe care bunul, eventual, l-ar fi câștigat între timp), excepțiile fiind de strictă interpretare.
La art. 1683 alin. (6) teza a II-a a NCC se precizează că dacă, la data încheierii contractului, „cumpărătorul… cunoștea că bunul nu aparține în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare”, rezultând per a contrario că ar avea dreptul la celelalte daune-interese prevăzute la art. 1702 alin. (1) și (2) NCC. Această prevedere legală este lipsită de orice sens în contextul analizat, de vreme ce referindu-se la consecințele rezoluțiunii vânzării pentru evicțiune, iar rezoluțiunea neputând surveni decât dacă dobânditorul „nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu va dobândi proprietatea întregului bun” [art. 1683 alin. (5) NCC], este cu desăvârșire exclusă ipoteza în care „cumpărătorul… cunoștea că bunul nu aparține în întregime vânzătorului”. Este o consecință a preluării greșite a textul art. 1479 C. civ. it. care, logic, prevede la alin. (1) și (2) că drept la rezoluțiunea vânzării și la daune-interese are doar cumpărătorul de bună-credință, iar la alin. 3 că „vânzătorul este în plus ținut să ramburseze cumpărătorului cheltuielile necesare și utile făcute cu lucrul, și, dacă este de rea-credință, și pe cele voluptuarii”, rezultând așadar că în toate situațiile la care se referă textul cumpărătorul trebuie să fie de bună-credință.
55. Potrivit dispozițiilor art. 641 alin. (4) NCC, „orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun… nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor”, fiind o consacrare a regulii unanimității în materie de acte juridice de dispoziție în privința unui bun proprietate comună.
Actele juridice făcute cu încălcarea dispozițiilor art. 641 (4) NCC sunt inopozabile coproprietarilor care nu au consimțit la încheierea lor, aceștia fiind în drept ca, înainte de partaj, să exercite acțiunile posesorii împotriva dobânditorului care a intrat în posesia bunului comun [art. 642 alin. (1) și (2) NCC].
56. În lumina dispozițiilor art. 1683 alin. (5) NCC, în final, de cele mai multe ori, soluționarea problemelor va depinde tot de rezultatul partajului, care chiar dacă, potrivit NCC (art. 680), nu mai are efecte declarative, ci constitutive de drepturi[78], întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 1683 alin. (2) NCC, „obligația vânzătorului se consideră executată prin dobândirea de către acesta a bunului…, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”.
Cu alte cuvinte, dacă la partaj, bunul va cădea în lotul vânzătorului, vânzarea se va consolida, cumpărătorul nemaiputând cere nici reducerea prețului, nici rezoluțiunea vânzării, iar în cazul în care va cădea în lotul altui coindivizar, ne vom afla într-o situație de vânzare a bunului altuia, soluțiile de urmat fiind cele corespunzătoare unei asemenea ipoteze.
[1] Pentru detalii asupra acestor principii, a se vedea I. Albu, A. Man, Regula nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet şi abaterile de la această regulă, în R.D.C. nr. 7-8/1996, p. 83 şi urm.
[2] D. Chirică, Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de contract, SUBB nr. 2/2000, p. 6 şi urm.
[3] Pentru dezvoltări, a se vedea C. Paziuc, Probleme teoretice și practice privind conversiunea actului juridic civil, RRDP nr. 4/2011, p. 120 și următ.
[4] D. Chirică, Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de contract, cit. supra, p. 11, nr. 3; S. Golub, Aspecte privind vânzarea lucrului altuia, în R.D.C. nr. 5/2002, p. 76.
[5] M.D. Bocşan, S. Bogdan, Consideraţii civile şi penale asupra vânzării lucrului altuia, în Dreptul nr. 6/1999, p. 46 şi urm.
[6] Textul sună în felul următor: „Vânzarea lucrului altuia este nulă; ea poate da loc la daune-interese dacă cumpărătorul a ignorat că lucrul era al altuia”.
[7] Cass. civ., 23 ian. 1832, în H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, 11-e édition, t. 2, Dalloz, Paris, 2000, p. 478 şi urm.
[8] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, t. VIII, partea a 2-a, Atelierele grafice socec & Co, București , 1925, p. 92.
Aceeaşi soluţie, dar pe motiv de falsitate a cauzei a fost susţinută de M. Nicolae, Comentariu, în Fl. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 267, nota 4.
[9] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 635, nr. 650; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol II, ediție îngrijită de D. Rădescu, Ed. All, Restitutio, București, 1997, p. 555, nr. 1386; I. Sferdian, Opinie privind eroarea asupra substanţei în vânzarea lucrului altuia, în Dreptul nr. 3/2006, p. 97 şi urm.
[10] Fr. Deak, Tratat de drept civil român. Contracte speciale, vol. I, actualizat de L. Mihai, R. Popescu, Ed. Universul juridic, București, 2006, p. 72-75, nr. 16.1.
[11] Al. Cerban, Despre actele juridice cele mai importante făcute în patrimoniul altuia, Tipog. „Dacia”, Iaşi, 1899, p. 31; C. Nacu, Comparaţiune între codul civil român şi codul Napoleon, p. 635; Cas. I, decizia nr. 1738/1935, în P.R., III, 1936, p. 229; D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina lex, Bucureşti, 1997, p. 62-64; C. Toader, op. cit., p. 25; E. Jakab, B. Halcu, Consecinţele civile şi penale ale vânzării lucrului altuia, în P.R., VI, nr. 1/2005, p. 239 şi urm.
O variantă a acestei soluţii a fost cea susţinută de I. Lulă (Discuţii referitoare la controversata problemă a consecinţelor juridice ale vânzării lucrului altuia, în Dreptul nr. 3/1999, p. 60 şi urm.), potrivit căruia rezoluţiunea s-ar fi datorat neîndeplinirii obligaţiei de garanţie pentru evicţiune din partea vânzătorului.
[12] C.S.J, secţia civilă., decizia nr. 132/1994, în Dreptul nr. 5/1995, p. 77; TMB, secţia a IV-a civ., decizia nr. 385/1997, în Culegere de pratică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 58-59.
Semnalăm existenţa şi a unor soluţii de nulitate absolută, dar acestea s-au pronunţat în situaţii în care vânzătorul şi cumpărătorul au contractat ambii cu rea-credinţă, ştiind că bunul aparţine altuia, caz în care ceea ce s-a sancţionat astfel a fost cauza ilicită a vânzării (frauda), iar nu vânzarea lucrului altuia în sine [în acest sens, a se vedea: I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 632/2004, în Buletinul Jurisprudenţei − bază de date, Ed. C.H. Beck; C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civ., decizia nr. 2353/2000 şi 2361/2000, în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 104 şi urm. (speţele nr. 41 şi nr. 42)].
[13] O. Barret, v° Vente (2° formation), „Rép. civ. Dalloz”, 2007, p. 43, nr. 416.
[14] F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Précis Dalloz, 9-e édition, Paris, 2005, p. 277, nr. 267.
[15] M. Fabre-Magnan, Le mythe de l’obligation de donner, RTD civ. nr. 1/1996, p. 93, nr. 4.
[16] D. Chirică, Tratat de drept civli. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, Ed. C H Beck, București, 2008, p. 67, nr. 60.
[17] P. Esmain, Note, „Sirey” 1934, 1. 1, citat de J. Ghestin, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les obligations. Le contrat: formation, 2-e édition LGDJ, Paris, 1988, p. 921, nr. 776, nota 52.
[18] J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique, 11-e édition, Armand Colin, Paris, 2004, p. 190-191, nr. 261.
[19] Articolul corespunzător din Codul civil francez [1238 alin. (1)] este mai exact, precizând că solvens-ul trebuie să fie „proprietarul lucrului dat în plată şi capabil de a-l înstrăina”.
[20] În acest sens, a se vedea ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2228/2009, în „Bul. Cas.” Nr. 3/2010, p. 27.
[21] J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, Traité de droit civil sous la direction de j. Ghestin. Les principaux contrats spéciaux, LGDJ, 3-e édition, Paris, 2012, p. 92, nr. 11139.
[22] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Les contrats spéciaux, Defrénois. Lextenso éditions, 5-e édition, Paris, 2011, p. 131, nr. 186; Cass. 3-e civ., 9 martie 2005, Obs. R. Libchaber, „Rép. Defrénois” 2005, art. 38207-54.
[23] O. Barret, op. cit., p. 38, nr. 433; P. Godé, J.-Cl. Civ. Art. 1599, actualizat de R. Le Guidec, 1997, p. 10, nr. 75.
[24] A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux, Montchrestien, 8-e édition, Paris, 2008, p. 25, nr. 40.
[25] B. Gross, Ph. Bihr, Contrats. Tome 1. Vents civiles et commerciales. Baux d’habitation, baux commerciaux, PUF, Paris, 1993, p. 122.
[26] În acest sens, a se vedea J. Huet, C. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 94, nota 45 de subsol.
[27] C. Guelfucci-Thibierge, Nulité, restitutions et responsabilité, cu prefaţă de J. Ghestin, LGDJ, Paris, 1992, p. 245, nr. 412; P. Godé, R. Le Guidec, op. cit., p. 10, nr. 74; H. Capitant, F. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 481, nr. 2.
[28] C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 132/1994, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1994, p. 39.
În acelaşi sens, a se vedea şi I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 5081/2004, în Dreptul nr. 7/2005, p. 245-246.
[29] G. Marty, P. Raynaud, P. Jourdain, Les biens, Dalloz, 1995, p. 65-66, nr. 51-3; A. Bénabent, op. cit., p. 25, nr. 40; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2467/1992, în „Dreptul” nr. 10-11/1992, p. 113.
[30] Cass. 3-e civ., 22 mai 1997, în L. Leveneur, Droit des contrats. 10 ans de jurisprudence commentée 1990-2000, Juriss-Classeur, Paris, 2001, p. 293, nr. 324; P.-Y. Gautier, Obs. RTD civ. nr. 4/1997, p. 960; F. Zenati, Obs. RTD civ. nr. 3/2000, p. 652 şi urm.; Ch. Albiges, Note la Cass. 3-e civ., 8 decembrie 1999, „Recueil Dalloz” nr. 3/2001, p. 271, nr. 9.
În sensul că revendicarea nu s-ar fi putut exercita fără anularea prealabilă a vânzării încheiate de vânzătorul neproprietar, a se vedea totuşi strania decizie a I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 199/2004, în Buletinul Casaţiei, 2005 (numărul pilot), p. 2-4.
[31] Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les biens. La publicité foncière, 4-e édition par Ph. Théry, Cujas, Paris, 1998, p. 99, nr. 368.
[32] Cu privire la acest principiu şi valenţele sale juridice, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 226 şi urm.; G.-A. Ilie, Consideraţii asupra interacţiunii principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis cu principiul ocrotirii bunei-credinţe, în volumul „In honorem Corneliu Bîrsan şi Liviu Pop”, Ed. „Rosetti”, București, 2006, p. 229 şi urm.
[33] Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1453/1957, Notă D. Rizeanu, în LP nr. 10/1960, p. 126-129; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 568/1983, în CD 1983, p. 31-35; idem, decizia nr. 181/1984, în CD 1984, p. 44-46; Trib. jud. Mehedinţi, decizia civilă nr. 274/1984, cu Notă de I. Lulă, în R.R.D. nr. 1/1985, p. 46-49; C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 823/1997, în Culegere de practică judiciară 1993-1998, p. 159-161; idem, secţia a III-a civilă, decizia nr. 1492/1999, în Culegere de practică judiciară 1999, p. 78-80; I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 3180/2001, cu Notă de R. Rîşnoveanu, în P.R., II, nr. 6/2002, p. 50 şi urm.
[34] În acest sens, a se vedea: I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 622/2004, loc. cit. supra; C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2353/2000 şi nr. 2361/2000, loc. cit. supra.; C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 620/2002, în PR, III, nr. 5/2002, p. 74-75.
[35] Pentru dezvoltări asupra sensurilor dispoziţiilor art. 973 C.civ., a raporturilor obligatorii dintre părţi, pe de o parte, şi obligaţionale dintre părţi şi terţi, pe de altă parte, izvorâte din încheierea unui contract, privit ca sursă de norme de drept privat, a se vedea: P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationnel du contrat, RTD civ. nr. 4/1999, p. 771 şi urm.; P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 83 şi urm.
[36] J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2001, p. 825, nr. 761.
[37] Este important de reţinut faptul că buna-credinţă nu este o noţiune juridică autonomă, capabilă să producă singură efecte în drept, ci una morală, motiv pentru care, „ea nu poate primi viaţă juridică decât prin mecanismele tehnice care constituie în acelaşi timp mijloacele sale de acţiune şi limitele sale” (J. Ghestin, La réticence, le dol et l’erreur sur les qualités substantielles, „Recueil Dalloz Sirey” nr. 40/1971, p. 52).
[38] Pentru detalii, a se vedea D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 154 şi urm.; idem, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986, p. 112 şi urm.
[39] Pentru dezvoltări asupra acestui principiu, a se vedea: H. Mazeaud, La maxime „error communis facit jus”, RTD civ. 1924, p. 928 şi urm.; Tr. Ionaşcu, Studii de drept civil. Situaţia juridică a transmisiunilor imobiliare consimţite de eredele aparent, Socec, Iaşi, f. a., p. 9 şi urm.; L. Leveneur, Situation de fait et droit privé, LGDJ, Paris, 1992, p. 105 şi urm.; C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu principiul aparenţei în drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 37-38; D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credință la data cumpărării, „Dreptul” nr. 1/2002, p. 68 și următ.
NCC reglementează expres eroarea comună și invincibilă la art. 17. Pentru detalii asupra acestei reglementări, a se vedea D. Chirică, O privire asupra noului Cod civil – Titlul preliminar (III), PR nr. 5/2011, p. 128 și următ.
[40] M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Volumul II. Noile cărţi funciare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 643 şi urm., nr. 368 şi urm.
[41] În acest sens, a se vedea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 1758, nr. 2 de sub art. 1683.
[42] Conform art. 3. 3 din principiile UNIDROIT, „(1) Simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligației asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului. (2) Simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptățită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului”.
[43] În acest sens, s-a reținut că drepturile, abstracțiunile juridice imateriale, ca și lucrurile materiale, sunt și ele „bunuri” (P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Contrats spéciaux, 5-e édition, Lexis Nexis. Litec, Paris, 2007, p. 101, nr. 122), astfel încât, așa cum un lucru material care urmează a fi confecționat în viitor poate constitui obiect (derivat) al unui contract [art. 1658 alin. (1) NCC], tot astfel, și un drept ce urmează a fi dobândit ulterior încheierii contractului de vânzător și apoi transmis cumpărătorului este și el tot un bun viitor (A. Bénabent, op. cit., p. 22, nr. 35; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 359).
[44] Pentru dezvoltări asupra cauzei ca element de validitate al contractului în NCC, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 362 și următ.
[45] Conform acestui text de lege, „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice”.
[46] J. Ghestin, Cause de l’angagement et validité du contrat, LGDJ, Paris, 2006, p. 161 și următ., nr. 236 și următ.
[47] Pentru detalii, a se vedea H. Lécuyer, Le contrat, acte de prévision, în „L’avenir du droit. Mélanges en hommage à François Terré”, Dalloz. PUF. Editions du Juris-Classeur, Paris, 1999, p. 643 și următ.
[48] A nu se confunda obligațiile asumate implicit, în temeiul dispozițiilor legale supletive aplicabile unui anume contract, cu asumarea unor obligații în necunoștință de cauză.
[49] P. Vasilescu, op. cit., p. 362.
[50] În acest sens, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu,Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul juridic, București, 2012, p. 306.
[51] Răspunderea întemeiată pe garanția de evicțiune are ca fundament riscul revendicării sau chiar revendicarea efectivă de la cumpărător de către adevăratul proprietar a bunului vândut de un neproprietar, ceea ce nu se întâmplă decât în cazul vânzărilor translative de proprietate, nu și a celor care dau naștere doar la obligația de a transfera proprietatea în viitor [O. Barret, v° Vente (2° formation), cit. supra, p. 42, nr. 409].
[52] De exemplu, potrivit dispozițiilor art. 1701 alin. (3) NCC, în caz de evicțiune, „dacă lucrul vândut are, la data evicțiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii (s. n. – D. C.)”. Această componentă a despăgubirilor datorate de vânzător cumpărătorului evins, care se justifică în cazul când acesta din urmă a dobândit, cel puțin în aparență și pentru un timp, proprietatea și posesia lucrului, nu are nicio justificare în cazul vânzărilor netranslative de proprietate, în cazul cărora netransmiterea proprietății este o simplă neexecutare a unei obligații contractuale, iar nu o consecință a garanției pentru asigurarea liniștitei posesiuni a lucrului vândut cum se întâmplă în cazul vânzărilor translative de proprietate.
Este bine cunoscut faptul că garanția pentru evicțiune este obiectivă, independentă de buna sau reaua-credință a vânzătorului (C. Hochart, La garantie d’éviction dans la vente, pref. J. Ghestin, LGDJ, Paris, 1993, p. 163, nr. 207; D. Chirică, Tratat…, cit. supra, p. 369, nr. 445; J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 237, nr. 11280), reparațiile prevăzute la art. 1701 și 1702 NCC (inclusiv daunele-interese) fiind datorate de vânzător indiferent dacă a cunoscut sau nu cauza de evicțiune la momentul încheierii contractului [singura diferență constând în faptul că atunci când vânzătorul a cunoscut cauza de evicțiune la data încheierii contractului trebuie să îl indemnizeze pe cumpărător chiar și pentru cheltuielile voluptuare – art. 1702 alin. (3) NCC], pe când răspunderea contractuală (daunele-interese) este declanșată numai de o faptă imputabilă debitorului; într-un caz (cel al evicțiunii) fiind vorba de a asigura o anumită certitudine cumpărătorului în privința dreptului dobândit de la vânzător, pe când în celălalt (cel al răspunderii contractuale) fiind vorba doar de a asigura repararea prejudiciului cert și previzibil suferit de creditor (art. 1530 NCC), de unde diferențele atât între întinderea reparațiilor cuvenite creditorilor, cât și a regimurilor lor juridice, garanția pentru evicțiune fiind întotdeauna mai favorabilă cumpărătorului decât răspunderea întemeiată pe dreptul comun.
[53] În acest sens, a se vedea O. Barret, v° Vente (2° formation), cit. supra, p. 42, nr. 409.
[54] A se vedea supra nota nr. 43.
[55] În acest sens, a se vedea C. Hochart, op. cit., p. 163, nr. 207.
[56] De exemplu, A vinde lui B un autoturism dobândit de el de la C sub condiția ca acesta din urmă să nu solicite anularea pentru eroare substanțială a vânzării încheiate de el cu A.
[57] Dacă se îndeplinește condiția, cu efecte de la data îndeplinirii ei, vânzătorul se află într-o situație identică unui vânzător pur și simplu, producându-se efectele unei vânzări obișnuite, iar dacă nu se îndeplinește condiția, contractul de vânzare nu va produce niciun efect, așadar, nici cele prevăzute la art. 1683 alin. (4) NCC pentru cazul în care vânzătorul nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin contractul de vânzare a bunului altuia (nefiind în ipoteza unei asemenea vânzări).
[58] De exemplu, se vinde o recoltă viitoare pe un preț forfetar, pe riscul cumpărătorului.
[59] În exemplul de mai sus, dacă, de pildă, recolta contractată piere în întregime, cumpărătorul va rămâne obligat la plata integrală a prețului forfetar convenit, chiar dacă, în acest caz, nu mai primește nimic în schimb de la vânzător (art. 1658 alin. (4) NCC).
[60] În sensul că imposibilitatea de a transfera proprietatea unui bun aparținând altuia este absolută, deoarece nimeni altcineva decât doar titularul acelui drept nu o poate face, a se vedea M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. 1 – Contrat et engagement unilatéral, PUF, Thémis droit, 2-e édition, Paris, 2010, p. 357.
[61] Semnalăm aici doar în treacăt contradicția flagrantă dintre dispozițiile art. 1227 NCC, pe de o parte, și dispozițiile art. 1238 alin. (1) NCC, pe de altă parte. În vreme ce în dreptul nostru, inclusiv în NCC, cauza este un element de validitate a contractului [art. 1179 alin. (1) pct. 4], în Principiile UNIDROIT și Principiile dreptului european al contractelor, cauza nu este un element de validitate a contractelor. Or, așa cum s-a subliniat cu referire la dispozițiile art. 3. 3 (1) din Principiile UNIDROIT, acestea se delimitează net de sistemele de drept cauzaliste (cum este și cazul dreptului nostru) „deoarece, în cazul imposibilității inițiale, cauza (s. a.) executării contractului de către cealaltă parte lipsește” (Principiile UNIDROIT 2004, Ed. Minerva, București, 2006, p. 100). O scăpare legislativă foarte gravă cu consecințe incalculabile, căci, din două una, ori trebuia ca NCC să fie conceput ca o reglementare non-cauzalistă, și atunci reglementarea de la art. 1227 își găsea locul în acest Cod, ori, dacă am rămas, așa cum am văzut, la concepția cauzalistă, reglementarea în discuție nu avea ce să caute în NCC, cele două reglementări excluzându-se una pe cealaltă. Contradicția este evidentă și între dispozițiile non-cauzaliste ale art. 1227 NCC și dispozițiile cauzaliste ale art. 1659 teza I NCC („dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect”). În comentariile la art. 3.3 (1) din Principiile UNIDROIT, articol după care sunt calchiate dispozițiile art. 1227 NCC, se arată că reglementarea în discuție, „contrar multor sisteme legale care consideră un contract de vânzare nul dacă bunurile ce formează obiectul contractului sunt deja dispărute la data încheierii contractului”, consideră contractul valabil, de unde rezultă inconsecvența flagrantă a legiuitorului român, cu consecința căderii într-un cerc vicios, neputându-se degaja o soluție clară și pertinentă, impunându-se de urgență o intervenție legislativă.
[62] În sensul că evicțiunea presupune o tulburare efectivă și actuală din partea adevăratului proprietar, simpla cunoaștere de către cumpărător a faptului că un terț deține în realitate proprietatea bunului respectiv și că ar putea să-l tulbure ulterior nefiind suficientă, a se vedea: O. Barret, v° Vente (3° effets), „Rép. Civ. Dalloz”, 2007, p. 43, nr. 430; D. Chirică, Tratat de drept civil…, cit. supra, p. 381, nr. 461.
[63] Fiind vorba de o nulitate relativă, sancțiunea nu survine decât dacă este invocată de partea interesată (în cazul analizat, de către cumpărător).
[64] În sensul existenței unui asemenea drept de opțiune, a se vedea P. Puig, Contrats spéciaux, Dalloz, 4-e édition, Paris, 2011, p. 310, nr. 429.
[65] Menționăm aici doar în treacăt o altă inadvertență a reglementării vânzării lucrului altuia. Astfel, din dispozițiilor art. 1683 alin. (6) teza a II-a NCC, rezultă că, afară de „cheltuielile referitoare la lucrările autonome sau voluptuare”, are dreptul la daune-interese nu numai cumpărătorul de bună-credință (ca, în plus, are dreptul și la „cheltuielile referitoare la lucrările autonome sau voluptuare”), ci și acela de rea-credință, care a cunoscut existența cauzei de evicțiune la data încheierii contractului, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1695 (2) NCC, conform căruia garanția pentru evicțiune (și în cazul examinat este vorba de o garanție pentru evicțiune anticipată, acordată de legiuitor înaintea unei tulburări efective a cumpărătorului) este datorată de vânzător doar în cazul cumpărătorului de bună-credință (care nu a cunoscut existența acesteia la data încheierii contractului).
Nu întâmplător, art. 1479 alin. (1) C. civ. it. conferă dreptul de a cere rezoluțiunea, restituirea prețului și daune-interese doar cumpărătorului de bună-credință, nu și celui de rea-credință.
[66] Ratificarea a fost definită foarte limpede în doctrină ca fiind un „act juridic unilateral (s. a.), prin care o persoană acceptă ca față de ea să se producă, în mod retroactiv (s. n. – D. C.), efectele unei operațiuni juridice la încheierea căreia nu a participat, săvârșită anterior pe seama sa de către un altul, care nu a avut o împuternicire în acest sens” (M. Mureșan, Dicționar de drept civil, Ed. Cordial-lex, Cluj-Napoca, 2009, p. 565).
Termenul mai este utilizat și ca sinonim al celui de „confirmare” [G. Cornu, (sous la direction de), Vocabulaire juridique, Association Henri Capitant, 8-e édition, Quadrige/PUF, Paris, 2007, p. 760], care se referă la acoperirea unei nulități relative prin renunțarea celui îndreptățit la criticarea actului juridic pentru acest motiv [art. 1261 alin. (1) și art. 1262 NCC].
[67] Conform dispozițiilor art. 1704 NCC, „atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terțului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanției, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data plății, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum și, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente”. Acesta fiind însă un text special, de strictă interpretare, la care art. 1683 NCC nu a făcut nici un fel de trimitere, nu poate fi aplicat în cazul examinat.
[68] Cu privire la această regulă, a se vedea D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 482 şi urm., nr. 660 şi urm.
[69] Este vorba de situaţia în care coindivizarul vindea întregul bun ca şi când ar fi al său, nu şi de cea în care coindivizarul vindea bunul asumându-şi obligaţia de a obţine ratificarea vânzării din partea celorlalţi coindivizari, caz în care este vorba despre o convenţie de porte fort, care este guvernată de reguli specifice, sau de vânzarea sub condiţia suspensivă neechivocă a atribuirii bunului la partaj coindivizarului vânzător.
[70] Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1685/1988, în R.R.D. nr. 6/1989, p. 66-67; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Précis Dalloz, 8-e édition, Paris, 2007, p. 133, nr. 129.
[71] Cas. I civ., decizia nr. 70/1946, JN 4-6/1946, p. 123; Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1325/1956, în CD 1956, vol. 1, p. 361; idem, decizia nr. 491/1964, în Repertoriu 1952-1969, p. 207; idem, decizia nr. 2207/1967, în CD 1967, p. 83-84; idem, decizia nr. 1274/1971, în Repertoriu 1969-1975, p. 125-126; idem, decizia nr. 1195/1981, în Repertoriu 1980-1985, p. 87; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1199/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 107; idem, decizia nr. 2603/1993, în CD 1993, p. 39-41.
[72] M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, vol. X. Vente et echange, par J. Hamel, LGDJ, Paris, 1956, p. 56, nr. 51.
[73] F.X. Testu, Vº Indivizion, „Rép. civ. Dalloz”, 1997, p. 8, nr. 53.
[74] D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 11/1998, p. 27 şi urm., precum şi practica judiciară şi doctrina acolo citate; ÎCCJ, s. civ., dec. nr. 1464/2004, Bază de date CH Beck.
Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, fără acordul celorlalţi, a câștigat treptat teren, fiind admisă de tot mai mulţi autori (O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a 3-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 269-270, nr. 294; L. Pop, L.- M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 311-312, nr. 8; R. Sas, Din nou, despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 9/2006, p. 80 şi urm.).
Soluţia contrară a atras condamnarea României la CEDO (cauza Lupaş şi alţii c. României, hotărârea din 14 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 464/2007), cu motivarea că „aplicarea cu stricteţe a regulii unanimităţii impune reclamanţilor, a căror acţiune în revendicare a fost respinsă pe motivul lipsei acordului tuturor coproprietarilor, o obligaţie disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a solicita instanţelor să se pronunţe asupra cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, afectând, de asemenea, însăşi substanţa dreptului lor de a avea acces la o instanţă, astfel cum este garantat de articolul 6 §1 din Convenţie”.
În final, art. 643 alin. (1) NCC a consacrat în mod expres această posibilitate.
[75] A. Bénabent, op. cit., p. 26, nr. 41; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 81-82, nr. 16.3.
[76] Conform acestui text de lege, „dacă bunul pe care cumpărătorul a considerat că l-a dobândit de la vânzător era în parte proprietatea altuia, cumpărătorul poate cere rezoluțiunea contractului și obligarea la repararea prejudiciului după regulile de la articolul precedent, când se poate reține, după circumstanțe, că nu ar fi achiziționat bunul fără partea în privința căreia nu a devenit proprietar; altfel poate obține doar reducerea prețului, pe lângă repararea prejudiciului”.
[77] Aceasta dacă părțile nu ar fi încheiat vânzarea sub condiția suspensivă ca la partaj bunul să fie atribuit cumpărătorului sau sub condiția rezolutorie ca la partaj bunul să fie atribuit unui alt coindivizar, situații în care se aplică regulile specifice obligațiilor afectate de modalități (art. 1399 și urm. NCC), răspunderea vânzătorului (daunele-interese) fiind exclusă în astfel de ipoteze.
[78] Cu privire la efectele constitutive de drepturi ale partajului, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 622, nr. 1446 și 1447.
Prof. univ. dr. Dan Chirică
Facultatea de drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
* Articolul a fost publicat în volumul „In honorem Ion Deleanu. Drept și drepturi – tradiție și modernitate”, Ed. Universul Juridic, București 2013.