10,305 citiri

Comutativ și aleatoriu în contractele comerciale

Gheorghe Piperea1. Contractele sunt, la modul cel mai profund, instrumente ale optiunii umane, planuri prin care omul isi modifica permanent realitatea. Prin contracte se creeaza drepturi si obligatii certe, determinate, se comercializeaza marfuri sau servicii, se construieste si se demoleaza, dar prin contracte se pot comercializa chiar si riscuri, sanse sau, in genere, elemente aleatorii.

Din perspectiva (in)certitudinii si a intinderii consecintelor contractului, acesta poate fi comutativ sau aleatoriu.

Un contract este comutativ daca, la momentul incheierii sale, existenta drepturilor si a obligatiilor partilor este certa, iar intinderea acestora este determinata sau determinabila (art. 1173 alin. (1) C.civ.).

Un contract este aleatoriu daca, prin natura lui sau prin vointa partilor, ofera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, castig sau pierdere ce depinde de un eveniment viitor si incert (art. 1173 alin. (2) C.civ.). In comparatie cu partile in contractele comutative, care isi cunosc, inca de la momentul incheierii contractului, intinderea drepturilor si obligatiilor, care sunt certe si lichide, adica determinate (determinabile), partile in contractele aleatorii nu au o reprezentare certa a acestora sau a cuantumului lor. Spre deosebire de cele care rezulta din contractul comutativ, drepturile si obligatiile care rezulta din contractul aleatoriu nu sunt nici certe, nici determinate sau determinabile (lichide). Din contractul aleatoriu, cel putin una dintre parti[1] dobandeste sansa unui castig, fiind expusa, totodata, la riscul unei pierderi, iar existenta si intinderea acestora depind de hazard, adica de un eveniment viitor si incert[2].

Dupa definitia din Codul civil, contractele pot fi aleatorii fie prin natura lor, fie prin vointa partilor.

Sunt contracte aleatorii prin natura lor asigurarile, pariurile, jocul, renta viagera si intretinerea. Intrucat majoritatea acestor contracte sunt numite, adica reglementate in privinta conceptului, a osaturii si a principalelor elemente de continut, inseamna ca semnatarii unor astfel de contracte au constiinta caracterului aleatoriu al unor asemenea contracte (sau, cel putin, pot fi prezumati ca au intelegerea faptului ca sunt parti in contracte aleatorii).

Dar contractele pot fi facute aleatorii prin vointa partilor. Un contract care, in mod natural, este comutativ, poate fi transformat, in totalitate sau in parte, intr-un contract aleatoriu, intrucat partile, prin vointa lor expresa si constienta, au decis astfel. In mod fundamental, in situatia in care caracterul aleatoriu al contractului nu rezulta din natura insasi a contractului, ci din vointa partilor, partile unui astfel de contract trebuie sa fie constiente de faptul ca isi asuma riscul unei pierderi pentru a achizitiona sansa unui castig. In aceasta situatie, nu se poate aplica prezumtia intelegerii caracterului aleatoriu al contractului. Nu se poate presupune ca o parte care nu a observat sau a parut interesata sa observe un element aleatoriu (sau mai multe astfel de elemente) al contractului a acceptat implicit acest elemente. Iar aceasta prezumtie de acceptare implicita a unor elemente alea inserate mai mult sau mai putin insidios in contracte este cu atat mai putin admisibila in cazul conditiilor contractuale presetate de profesionisti, care nu sunt negociabile, ci supuse adeziunii co-contractantului.

Absenta constiintei si a intelegerii depline a caracterului aleatoriu al unui contract care, in mod natural, este comutativ, echivaleaza cu eroarea-obstacol, partea aflata in eroare fiind, de fapt, convinsa ca a semnat un alt contract. In alta ordine de idei, expresia vointei si intelegerea deplina a caracterului aleatoriu al unui contract care, prin natura sa, este un contract comutativ, trebuie sa fie contemporane incheierii contractului, in caz contrar partea lezata putand invoca eroarea – viciu de consimtamant (in cazuri grave, de actiuni sau omisiuni incorecte si inselatoare ale comerciantilor putand fi invocate chiar dolul sau inselaciunea penala). Desi sansa castigului si riscul pierderii pot fi acceptate, respectiv, asumate de o singura parte a contractului (se poate intampla asa, de exemplu, in asigurarile de viata), acestea trebuie sa fie in corelatie temporala. Sansa oferita de o parte este acceptata de cealalta parte in acelasi timp cu riscul pe care si-l asuma, acesta fiind intelesul exact al cuvantului “totodata” utilizat in definitia contractului aleatoriu de la art. 1173 alin. (2) C.civ. Desigur ca sansa acceptata si, respectiv, riscul asumat sunt, de regula, bi- sau multilaterale, reciproce, drepturile si obligatiile rezultate din contract fiind bi- sau multilaterale.

Motivatia unor astfel de cerinte relative la expresia vointei si la intelegerea deplina a caracterului aleatoriu al unui contract care, prin natura sa, este comutativ, rezulta si din faptul ca, prin contracte, mai ales in dreptul afacerilor, ambele parti urmaresc un emolument, precum si din faptul ca, in mod normal, oamenii nu comercializeaza riscuri, nu incheie contracte de joc si nici nu participa la pariuri, iar asigurarile se incheie fie din nevoia de siguranta, fie din nevoia de a respecta o obligatie impusa de lege.

In contractele aleatorii, elementul alea[3] este de esenţa contractului, constituind, de fapt, „economia” contractului[4], cauza angajamentului fiecareia dintre parţi, care urmareste sa obtina un castig in conditiile asumarii riscului unei pierderi[5]. De vreme ce la baza contractelor aleatorii sta elementul alea, adica un eveniment viitor, posibil, dar incert, lipsa acestuia determina nulitatea contractului, intrucat dispare sansa de castig sau de pierdere[6]. In orice caz, pentru a fi in prezenta unor contracte aleatorii, existenta sau intinderea obligatiilor, respectiv, a castigului, nu trebuie sa fie cunoscute niciuneia dintre partile contractante. Regula jocului este ca niciuna dintre parti sa nu triseze. In caz contrar, intrucat cauza contractului lipseste sau este ilicita, contractul ar fi nul.

Aparent, contractele aleatorii scapa regulilor echilibrului contractual, de vreme ce art. 1224 C.civ. statueaza ca niciun contract aleatoriu nu poate fi atacat pentru leziune. Dar regula nu mai este valabila pentru impreviziune, intrucat ea nu este reluata la art. 1271 C.civ., dedicat “schimbarii imprejurarilor”, adica aparitiei unui dezechilibru contractual determinat, in cursul executarii sale, de cauze externe vointei si atitudinii partilor. O anumita discutie o suscita, din acest punct de vedere, dispozitia de la art. 1271 alin. (3) lit. c), de unde rezulta, per a contrario, ca impreviziunea nu se aplica daca debitorul si-a asumat riscul schimbarii imprejurarilor sau daca acesta putea fi considerat, in mod rezonabil, ca si-ar fi asumat acest risc. Contractul aleatoriu inseamna asumarea expresa a unui risc, dar este vorba de riscul obisnuit, “natural”, al contractului aleatoriu, si nu de un risc supra-adaugat, constand in modificarea imprejurarilor. Asadar, impreviziunea s-ar putea aplica si in cazul contractelor aleatorii. In orice caz, impreviziunea nu transforma contractul comutativ intr-un contract aleatoriu, ea fiind doar un element exterior contractului, o “schimbare a imprejurarilor” acestuia, un risc supra-adaugat[7] care provoaca un dezechilibru semnificativ al prestatiilor partilor si care poate determina, dupa caz, reechilibrarea, voluntara sau judiciara a contractului sau incetarea acestuia, fara a-i schimba, insa, caracteristica fundamentala de contract care genereaza drepturi si obligatii certe, a caror intindere este determinata sau determinabila.

2. Riscul, adica sansa de castig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esential al economiei de piata libera, functionala, atribut care justifica libera concurenta si care defineste, practic, afacerea, intreprinderea, profesionistul, societatea comerciala, concurenta si insolventa.

Afacerea, ca activitate, se defineste prin risc. Intreprinderea este un complex de acte, fapte sau operatiuni comerciale, organizate de intreprinzator in vederea obtinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, intreprinderea este o afacere pentru ca presupune un risc. Profesionistul dobandeste aceasta calitate in momentul in care incepe exploatarea unei intreprinderi, adica in momentul in care isi asuma riscul presupus de intreprindere. Societatea comerciala se constituie de catre asociati in vederea obtinerii de profituri sau a impartirii pierderilor ce ar putea rezulta; asadar, societatea comerciala este o forma de organizare a unei intreprinderi, deci a unui risc. Concurenta, in special cea comerciala, este un joc al oportunitatilor de afaceri, in care hazardul este mai mult sau mai putin prezent; concurentii castiga sau pierd in defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care concureaza; concurenta loiala este cazul unic in care concurentul are un adevarat „drept de a-l prejudicia” pe celalalt concurent, prin acapararea clientelei acestuia. In fine, insolventa este esecul (sau chiar catastrofa) intreprinzatorului, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite; procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri; intreprinderea insolventa este o afacere care a esuat, adica o intreprindere in care riscul de pierdere s-a intamplat, s-a materializat; daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost.

Riscul in afacerile comerciale, desi este asemanator elementului alea (hazard) care defineste contractele aleatorii, nu se confunda cu acesta.

Contractele comerciale au, in general, caracterul unor contracte comutative, fiind facute cu intentia ambelor parti de a castiga (win-win situation). Este fara indoiala ca riscul in afaceri nu este o conditie de valabilitate a actului juridic implicat[8], ci un element fara de care tranzactia in cauza isi pierde caracterul comercial: operatiunea in cauza nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizata pe care o desfasoara “profesionistul” nu mai este o intreprindere, ci un joc in care toate cartile castigatoare sunt in mina sa[9].

3. O afacere derulata responsabil presupune informarea completa si neechivoca a co-contractantilor. In cadrul legislatiei protectiei consumatorilor, aceasta informare este de o importanta capitala.

Pentru ca nu au posibilitatea reala de negociere cu comerciantii, consumatorii trebuie sa fie informati, clauzele contractuale trebuie sa fie clare, usor inteligibile si fara echivoc, intrucat numai in acest fel se poate considera ca ei contracteaza in cunostinta de cauza, avand constiinta faptului ca se obliga si isi asuma conditiile pre-redactate de comercianti, inclusiv riscurile. Informarea completa si corecta a consumatorului (si dupa caz, avertizarea sa asupra riscurilor si consilierea asupra alegerilor si a cailor de iesire din impas[10]) este, practic, substitutul negocierii. In lipsa unei astfel de informari, nu exista o adevarata legatura juridica de sorginte contractuala intre consumator si comerciant, iar de aici se iveste, de fiecare data, riscul de hazard moral: consumatorii nu se considera debitori, comerciantii nu concureaza loial cu ceilalti, autoritatile administrative sau judiciare trebuie sa intervina si sa sanctioneze comerciantii vinovati sau, eventual, sa determine reamenajarea contractelor, in asa fel incat sa asigure preventia unor astfel de fapte in viitor.

Un debitor caruia i se refuza informarea in faza pre-contractuala (sau macar la momentul contractarii) este un debitor riscant. Insolvabilitatea in care debitorul poate intra pe motiv de inadecvare la realitatea contractului sau pe motiv de neintelegere a amplitudinii riscurilor asumate si a intinderii obligatiilor care ii incumba, poate transforma iluzia unui castig neasteptat, pe seama naivitatii sau a lipsei de educatie economica, financiara sau juridica a debitorului, in certitudinea unei pierderi pentru creditor. Un debitor insolvabil care nu va putea plati o datorie de 10 lei, cu certitudine nu va putea plati o datorie de 10 milioane. In plus, dat fiind ca afacerile comerciantilor tin de volum, cu cat numarul debitorilor insolvabili este mai mare, pe motiv de lansare iresponsabila in contracte nesustenabile pe termen mediu si lung, cu atat riscul insolvabilitatii comerciantului insusi este mai mare.

Omisiunea informarii, grava in sine, date fiind consecintele de tipul hazardului moral ale acesteia, este depasita, totusi, in gravitate, de practicile inselatoare ale comerciantilor. De cele mai multe ori, acestea practici incorecte ale comerciantilor reprezinta “reteta” prin intermediul careia contractele comerciantilor cu consumatorii, comutative prin natura lor, sunt transformate, in contra vointei consumatorilor sau dincolo de intelegerea acestora, in contracte aleatorii.

Practicile inselatoare ale comerciantilor sunt nu numai opusul contractarii responsabile, ci si modul in care abuzul de putere economica face din contracte instrumente de manipulare si control si, de aceea, sunt dur sanctionate de legislatie.

Directiva UE 2005/29 privind practicile comerciale neloiale ale intreprinderilor de pe piata interna fata de consumatori (denumita in continuare Directiva practicilor inselatoare) reglementeaza notiunile de practici incorecte sau inselatoare ale comerciantilor si stabileste in sarcina statelor membre obligatia de a asigura mijloace eficiente pentru stoparea si combaterea acestora[11].

Practicile inselatoare ale comerciantilor pot fi actiuni inselatoare, menite a induce consumatorul in eroare, sau omisiuni inselatoare, menite a ascunde sau a disimula o informatie semnificativa necesara consumatorului pentru a lua o decizie in cunostinta de cauza. In prima situatie, fie contractul care se incheie este alta operatiune juridica decat cea vizata de consumator (un astfel de contract fiind afectat de o eroare-obstacol, cu consecinta nulitatii absolute pentru lipsa totala a consimtamantului), fie contractul care se incheie este conform cu varianta anticipata de consumator, dar, intre timp, contractul se metamorfozeaza intr-o  operatiune juridica diferita de anticipatiile consumatorului, care avea convingerea ca s-a obligat in interiorul unui contract comutativ (un astfel de contract metamorfic fiind afectat de eroarea-viciu de consimtamant in forma agravata a dolului, adica a inducerii intentionate in eroare a co-contractantului). In plus, ascunderea sau disimularea unei informatii semnificative poate face contractul sa alunece in zona aleatoriului, iar acesta este un potential motiv de nulitate pentru lipsa elementului alea pentru ambele parti sau, dupa caz, pentru frauda la lege (cauza ilicita).

Conform art. 6 din Directiva practicilor inselatoare (text transpus aproape ad litteram in legislatia noastra, prin art. 6 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii), o practica comerciala se considera inselatoare in cazul in care contine informatii false si, in consecinta, este mincinoasa sau, in orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generala, induce sau poate induce in eroare consumatorul mediu, chiar daca informatia este corecta in fapt, cu privire la unul sau mai multe elemente esentiale ale contractului si, in oricare dintre situatii, determina sau poate determina o decizie comerciala pe care consumatorul nu ar fi luat‑o in alta situatie. Spre exemplu, un astfel de element important al contractului, asupra caruia consumatorul nu ar lua o decizie comerciala fara sa fi fost indus in eroare de comerciant, este cea de la lit. (d), adica pretul sau modalitatea de calcul al pretului (ori existenta unui avantaj specific in ceea ce priveste pretul).

Conform art. 7 din aceeasi Directiva a practicilor inselatoare, o practica comerciala se considera inselatoare si in cazul in care, analizand faptele si tinand seama de toate caracteristicile si circumstantele, precum si de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, comerciantul omite o informatie semnificativa de care consumatorul mediu are nevoie in contextul respectiv pentru a lua o decizie comerciala in cunostinta de cauza si care, in consecinta, determina sau poate determina consumatorul mediu sa ia o decizie comerciala pe care nu ar fi luat‑o in alte imprejurari. De asemenea, o practica comerciala se considera omisiune inselatoare in cazul in care un comerciant disimuleaza o asemenea informatie semnificativa sau o furnizeaza intr‑o maniera neclara, neinteligibila, ambigua sau nepotrivita sau daca nu isi declara intentia comerciala adevarata in cazul in care aceasta nu reiese deja din context sau in cazul in care, in orice situatie, aceasta determina sau poate determina consumatorul mediu sa ia o decizie comerciala pe care nu ar fi luat‑o in alte imprejurari.

Pentru a contracara comportamentul incorect al comerciantilor a fost emisa Directiva 2009/22/CE privind actiunile in incetare[12].

Conform art. 2 din Directiva actiunilor in incetare (denumit “actiuni in incetare”), Statele membre desemneaza instantele judecatoresti sau autoritatile administrative competente sa decida asupra actiunilor introduse de entitatile calificate, vizand, dupa caz, incetarea sau interzicerea oricarei incalcari, cu toata diligenta necesara si, dupa caz, in cadrul unei proceduri de urgenta, masuri precum publicarea integrala sau partiala a deciziei, intr-o forma adecvata, si/sau publicarea unei declaratii de rectificare, in vederea eliminarii efectelor persistente ale incalcarii si, in plus, condamnarea comerciantului gasit vinovat, in cazul neexecutarii deciziei in termenul stabilit de instantele judecatoresti sau autoritatile administrative, la plata catre stat sau catre orice beneficiar desemnat a unei sume fixe pentru fiecare zi de intarziere sau a unei alte sume prevazute de legislatia interna, cu scopul de a se asigura executarea deciziilor. In sensul Directivei 2009/22/CE, „entitate calificata” pentru a formula o actiune in incetare reprezinta orice organism sau organizatie care, fiind constituita in mod adecvat, in conformitate cu legislatia unui stat membru, are un interes legitim in a asigura stoparea si combaterea practicilor inselatoare ale comerciantilor. De vreme ce scopul reglementarii europene este acela ca orice entitate constituita conform legii, cu interes legitim in materia protectiei consmatorilor, sa poata fi titularul unei actiuni in incetare, inseamna ca stabilirea unei arii largi a entitatilor care pot sesiza instanta cu o actiune in incetare este de natura a garanta o protectie superioara a drepturilor consumatorilor. In aceasta postura se pot afla atat asociatiile pentru protectia consumatorilor cu personalitate juridica, legal infiintate, cat si aliantele procesuale constituite in vederea formularii unor actiuni in incetare cu efect erga omnes. Este esential de observat ca, pentru a avea efectele prevazute de directivele europene pe care se intemeiaza[13], actiunea in incetare trebuie sa aiba efecte asupra intregului portofoliu de contracte incheiate in urmarea unor practici inselatoare ale comerciantului vizat[14].

Conform art. 12 din Legea nr. 363/2007 a practicilor inselatoare, ANPC poate dispune masuri pentru incetarea unor practici comerciale incorecte, prin ordin al presedintelui autoritatii. In egala masura, insa, ANPC, din oficiu sau la cererea unei entitati calificate, poate sesiza instantele de judecata pentru a se dispune astfel de masuri. Mai mult chiar, in temeiul art. 13 din aceeasi Lege nr. 363/2007, tinand cont de toate interesele implicate si, in special, de interesul public, ANPC poate dispune, din oficiu sau la cererea unei entitati calificate, in procedura de urgenta si chiar fara a exista o dovada a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intentiei sau a neglijentei comerciantului „incetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzatoare pentru incetarea practicilor comerciale incorecte”. Astfel de masuri urgente pot fi solicitate si instantelor de judecata, atat de ANPC, cat si de entitatile calificate. Asa cum s-a putut observa mai sus, aceste masuri care se pot lua in procedura de urgenta pentru stoparea unor practici comerciale inselatoare aflate in curs de derulare sunt prevazute chiar de art. 2 din Directiva actiunilor in incetare. In mod evident, in stabilirea intelesului de practica inselatoare, se tine cont inclusiv de multitudinea de contracte din portofoliul comerciantului in cauza, pe care acesta le utilizeaza in realizarea demersului sau incorect si inselator, fara ca, in aparare, comerciantul sa poata sustine ca prin admiterea in procedura de urgenta a actiunii in incetare ar fi modificate sau afectate in vreun alt fel contractele legal incheiate cu consumatorii. In conceptia normei care reglementeaza aceasta actiune urgenta in incetare, nu contractele, in ele insele, au a fi analizate, ci practicile inselatoare, in exercitiul carora comerciantul se foloseste si de contracte. Actiunea in incetare, fie ea in procedura de urgenta sau in procedura obisnuita[15], nu este o actiune in raspundere contractuala, ci o actiune in raspundere delictuala. Privit in el insusi, un contract utilizat ca instrument al unei practici inselatoare poate fi considerat nul fie pentru ca este rezultatul unei erori-obstacol sau al unui dol, fie pentru ca este rezultatul unei metamorfoze a unui contract comutativ intr-unul aleatoriu, dar ca element al unui portofoliu de contracte tipizate, contractul este un instrument al unei practici inselatoare.

In constructia regimului legal privind actiunile in incetare, indiferent daca au caracter judiciar sau administrativ si indiferent daca sunt sau nu urgente, sunt utilizate prezumtia „calitatii” de victima a consumatorului si prezumtia de incorectitudine a practicilor reclamate.

Astfel, in interpretarea Directivei practicilor inselatoare, CJUE a statuat, in speta BKK Mobil Oil (cauza C‑59/12, pct. 36), ca „dispozitiile acesteia sunt concepute in mod esential din perspectiva consumatorului in calitate de destinatar si de victima a practicilor comerciale neloiale”.

In plus fata de aceasta prezumtie recunoscuta prin decizia de interpretare a dreptului European, decizie general obligatorie in intreg spatiul Uniunii Europene, deci si in Romania, Legea nr. 363/2007 privind practicile inselatoare ale comerciantilor si chiar Directiva practicilor inselatoare (Directiva 2005/29/CE) stabilesc o prezumtie de incorectitudine a practicilor invocate. Astfel, potrivit art. 11 din Legea nr. 363/2007, comerciantii trebuie sa furnizeze dovezi privind exactitatea afirmatiilor in legatura cu practica comerciala intreprinsa si sunt obligati, la solicitarea ANPC sau a instantelor judecatoresti, sa le puna acestora la dispozitie documente care sa probeze cele afirmate; in cazul in care documentele nu sunt furnizate in termenul stabilit de solicitanti sau daca sunt considerate insuficiente, afirmatiile in cauza se considera inexacte”.

Prin urmare, sarcina probei in acest tip de litigiu este inversata, comerciantii fiind tinuti sa probeze cu inscrisuri corectitudinea practicilor intreprinse, precum si faptul ca debitorul nu a fost prejudiciat prin acele practici, neavand, deci, pozitia de victima a acestor practici. In lipsa acestor probe, prevaleaza prezumtia „calitatii” de victima a consumatorului si prezumtia de incorectitudine a practicii comerciale reclamate.

4. In lipsa informarii, contractul comercial incheiat cu consumatorii gliseaza aproape natural in zona aleatoriului. Este zona in care, de pe pozitie de abuz de putere economica, profesionistul isi majoreaza profitul (si asa maximizat prin contracte tipizate, in care conditiile sunt prestabilite) pe seama ruinei consumatorului.

Informarea consumatorului asupra continutului contractului, inca din etapa publicitatii, are o importanta esentiala, asa cum s-a statuat in speta Cofinoga (cauza C-264/02), intrucat aceasta contribuie la transparenta contractului, in sensul ca permite consumatorului sa compare ofertele de contractare, iar, pe de alta parte, permite consumatorului sa aprecieze intinderea obligatiei sale[16]. Asa cum s-a aratat mai sus, neexistand negociere a continutului contractului, ci doar clauze prestabilite de comerciant in contractele sale tipizate, aceasta informare, localizata indeobste in faza precontractuala, este un substitut ale negocierii si singurul instrument cu care contractual poate fi construit in asa fel incat sa genereze obligatii certe si determinate (determinabile) in sarcina consumatorului. O alta solutie, aceea a posibilitatii determinarii certitudinii si intinderii acestor obligatii in functie de elemente externe contractului sau de modul in care interpreteaza co-contractantul riscurile economice ale pietei, ar determina nulitatea contractului pentru eroare – obstacol sau, dupa caz, ar transforma clauzele contractuale prestabilite de comerciant in conditii potestative pure, nule de drept conform dreptului comun.

In domeniul contractelor de credit de retail, caracterul comutativ este de ordine publica, data fiind importanta covarsitoare pentru consumator a informarii asupra continutului si a riscurilor naturale ale unui astfel de contract.

Contractul de credit bancar este contractul in temeiul caruia o instituţie de credit (creditor sau imprumutator) se obliga sa puna la dispoziţia unei persoane (debitor sau imprumutat), o suma de bani sau sa prelungeasca scadenţa unei datorii, cu obligaţia debitorului la restituirea, in intregime, a sumei imprumutate, a dobanzilor aferente şi altor cheltuieli legate de aceasta suma.

Acest tip de contract comporta urmatoarele caractere juridice:

– este bilateral, intrucat da naştere la obligatii in sarcina ambelor parti;

– este oneros, ceea ce inseamna ca partile urmaresc obtinerea unor foloase patrimoniale;

– este consensual, acordul parţilor fiind necesar si suficient pentru incheierea valabila a contractului.

Cea mai importanta caracteristica a contractului de credit bancar, din perspectiva analizei de fata, este aceea de a fi un contract comutativ. Existenta si intinderea obligatiilor asumate sunt certe si determinate (determinabile) chiar din momentul incheierii contractului. Pentru banca, singurul aspect care nu este cunoscut inca de la data incheierii contractului, dar este determinabil, este intinderea castigului, intrucat existenta acestuia era garantata, atat prin prisma dobanzilor incasate, cat si prin prisma existentei garantiilor cu care au fost asigurate creditele. Contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, si pentru faptul ca, in cazul neindeplinirii obligaţiilor contractuale de catre consumator, exista dreptul bancii de a recurge la executarea silita a bunurilor acestuia, precum si obtinerea de despagubiri, astfel incat prejudiciul sa fie acoperit[17].

In contractele de credit bancar de retail, elementul alea este exclus. Dimpotriva, este de esenta contractelor de credit ca, la momentul incheierii lor, consumatorii sa fi cunoscut intinderea obligatiilor, care trebuie sa fie determinate sau, in cel mai rau caz, determinabile. Este, de aceea, complet absurda sustinerea ca anumite contracte, mai ales cele in care se practica dobanzile variabile si cele incheiate in monede straine, ar fi esentialmente (sau macar implicit, prin acceptarea tacita a consumatorului care, atunci cand a semnat contractual de credit, a optat pentru dobanda variabila sau pentru rambursarea creditului intr-o moneda straina) aleatorii. Daca elementul alea ar tine de esenta, de economia contractului de credit, atunci acest contract nu ar mai fi un contract de credit, ci un pariu, o speculatie financiara, un joc, interzis in relatiile profesionistilor cu consumatorii[18]. Daca acest element alea ar fi permis in contract, ca urmare a unei (nesustenabile) acceptari tacite a sa de catre consumator, contractul ar fi afectat de viciul de consimtamant al erorii (care, in cazuri grave, ar putea imbraca “haina” dolului, adica a inducerii intentionate in eroare a contractantului).

Acesta este si motivul pentru care legislatia protectiei consumatorului si jurisprudenta CJUE interzic chiar si (re)calificarea ca aleatoriu a contractului de credit de retail.

O succesiune neintrerupta de directive de protectie a consumatorilor de credite bancare de retail stabilesc un adevarat principiu al perenitatii caracterului comutativ al acestor contracte. Spre exemplu, fostul art. 5 din Directiva 87/102 a creditelor de consum (actualmente abrogata prin Directiva 2008/48/CE, care i-a preluat si imbunatatit principiile si dispozitiile), impunea cerinta expresiei scrise, clare si inteligibile a clauzelor contractului din contractul de credit de consum, contract care trebuia prezentat consumatorului; in cazul in care ar fi existat indoieli cu privire la sensul unei clauze, Directiva dadea prevalenta interpretarii favorabila consumatorului. Directiva 2008/48/CE a creditelor imobiliare (in prezent, abrogata, de asemenea, prin Directiva 2014/17/CE, care i-a preluat si dezvoltat principiile si dispozitiile) prevedea obligatia generala in sarcina creditorului de a-i indica consumatorului, in etapa precontractuala, precum si in contractul de credit, o serie completa de informatii. Conform art. 4 din Directiva 87/102 a creditelor de consum, contractele de credit se incheie in scris, ele cuprinzand, in mod obligatoriu, indicarea ratei anuale a dobanzii, precum si indicarea conditiilor in care se poate modifica rata anuala a dobanzii, declararea valorii, a numarului si a frecventei sau a datelor platilor pe care trebuie sa le efectueze consumatorul pentru a rambursa creditul, precum si a platii dobanzilor si a celorlalte taxe[19]. Conform art. 1 alin. (1) lit. a) din aceeasi Directiva 87/102, rata anuala procentuala este echivalenta, in fiecare an, cu valoarea actualizata a tuturor obligatiilor, prezente si viitoare, convenite de creditor si debitor[20], iar art. 1 alin. (4) lit. a) din aceeasi Directiva 87/102 dispune ca rata procentuala anuala se calculeaza in momentul incheierii contractului de credit. Este o norma care confirma caracterul determinat sau determinabil al obligatiilor consumatorului, adica faptul ca un contract de credit de consum este comutativ, si nu aleatoriu. Conform art. 3 din aceeasi Directiva 87/102, consumatorul este informat cu privire la costul global al creditului.

In continuarea principiilor si a dispozitiilor celor doua directive precedente, precum si a jurisprudentei CJUE in domeniu, a fost adoptat Directiva 2014/17/CE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunurile mobile rezidentiale. In plus, aceasta directiva a fost si rezultatul unui proces de evaluare a modului de realizare a obiectivelor Comisiei Europene si de respectare a celorlalte directive europene in domeniul protectiei consumatorilor. Valorificand aceste premise, preambulul directivei se intinde pe mai mult de 50 de pagini, avand circa 85 de principii. Conform preambului directivei, problemele identificate in urmarea acestui proces de evaluare pot avea efecte colaterale semnificative la nivel macroeconomic, pot fi in detrimentul consumatorilor, pot constitui obstacole economice sau juridice in calea activitatii transfrontaliere si pot crea conditii de concurenta inegale intre actorii de pe piata.

Continutul preambulului directivei este o dovada ca ascunderea riscului valutar, inserarea de clauze abuzive si practicile inselatoare au fost frecvente in activitatea bancilor si ca acestea inca reprezinta practici iresponsabile prin care un contract esentialmente comutativ, asa cum este contractul de credit de retail, poate glisa in zona aleatoriului si a speculatiei pe pietele financiare si de capital. Spre exemplu, la pct. 4 din preambul se remarca faptul ca s-au identificat o serie de probleme pe pietele ipotecare din Uniunea Europeana legate de practicile iresponsabile de imprumut. Printre aceste practici iresponsabile se numara, desigur, creditele intr-o moneda straina, pentru care consumatorii nu aveau, la data contractarii, o acoperire naturala la riscul valutar (adica majoritatea veniturilor lor lunare nu erau exprimate in moneda creditului), credite pe care consumatorii le-au contractat in acea moneda, in urmarea unei publicitati deceptive sau agresive, pentru a profita de o rata a dobanzii (aparent) avantajoasa in raport de celelalte tipuri de credit. Contractele au fost incheiate, insa, fara ca debitorii sa detina informatii adecvate despre riscul ratei de schimb valutar pe care il implica aceste imprumuturi, informatii care sa permita consumatorului o intelegere deplina a riscului valutar.

Cu privire la continutul informatiilor necesare pentru incheierea contractelor, Directiva 2014/17/UE reafirma in preambul importanta capitala a acestora, precum si a faptului ca informatiile trebuie primite de consumatori de la profesionistii cu care urmeaza a contracta inca din faza precontractuala. Preambulul directivei creditelor imobiliare subliniaza ca aceste informatii trebuie sa fie exhaustive si, in orice caz, mai exacte decat au fost in perioada anterioara (de unde concluzia ca, pana acum, aceste informatii nu prea au fost nici complete, nici exacte), precum si ca avertizarile cu privire la riscuri sunt obligatorii.

Este deosebit de important de precizat ca, in domeniul financiar, profesionistii au nu numai aceasta obligatie de informare, ci si obligatia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului. Directiva creditelor imobiliare, la punctul 22 din preambul, ofera exemplul obligatiei de avertizare cu privire la impactul potential al fluctuatiilor cursului valutar in cazul creditarii in moneda straina (fata de care debitorul nu are acoperire naturala, in sensul ca nu isi obtine majoritatea veniturilor in acea moneda straina). Modul in care principiile din preambul sunt ordonate in pagina reprezinta confirmarea faptului ca anterior directivei, profesionistii aveau obligatia de avertizare asupra riscului valutar si a faptului ca aceasta obligtţie de avertizare nu a fost indeplinita in mod corespunzator, aceasta atitudine fiind calificata ca practica iresponsabila care, in conditiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului financiar[21]. Este important de retinut ca, in conceptia Directivei creditelor imobiliare, contractarea unui imprumut in moneda straina de catre consumatori nu este imputabila acestora, ci este calificata in mod expres de Comisia Europeana ca fiind o practica iresponsabila de creditare. Nu consumatorii care au avut prea multa incredere in sistem si in vanzatorii de credite sunt culpabili pentru compromiterea bazelor sistemului, ci institutiile de credit. Actorii principali ai acestei piese de teatru si-au dinamitat singuri scena reprezentatiei, si nu spectatorii platitori ai biletelor, ai ratelor si ai riscurilor.

Alaturi de aceasta obligatie de avertizare asupra riscului, preambulul Directivei 2014/17/UE atrage atentia, la pct. 27, cu privire la administrarea prudenta si, mai ales, la gestiunea pro-activa, a riscurilor emergente ale creditarii. Conform directivei, creditorii au responsabilitatea de a identifica riscul in faza sa incipienta si de a-l gestiona proactiv, fara a-l lasa sa se materializeze, in defavoarea sau spre ruina consumatorului. In acest scop, creditorul trebuie sa implementeze modalitati eficiente de administrare a riscului, printre care informarea consumatorului cu privire la evolutia cursului, la impactul asupra creditului contractat si la posibilitatea consumatorului de a face conversia, cu scopul de a se proteja de riscul valutar. Este in acest sens art. 23 din Directiva creditelor imobiliare, care stabileste un procent maxim, de 20%, de variatie intre cursul initial şi cel curent, pentru ca obligatia de consiliere a institutiei de credit sa se activeze, iar aceasta sa fie datoare sa informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea in vedere pentru a limita riscul valutar la care este supus. Prin urmare, raspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumba institutiei financiare, iar aceasta datorie trebuie dusa la indeplinire la momentul oportun, inainte de, si nu in timpul sau dupa colapsul consumatorului (eveniment care, materializat in volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului). Aceasta este o adevarata obligatie de consiliere a consumatorului care, departe de a fi o sarcina excesiva a creditorului, este o manifestare plenara a caracterului comutativ al contractului de credit si, in plus, este o modalitate de auto-protectie a creditorului fata de insolvabilitatea debitorului, care poate interveni oricand in urmarea unei hiper-valorizari a monedei de plata. Atunci cand creditul de retail in moneda straina se caracterizeaza prin suportarea variatiei cursului de schimb valutar exclusiv de catre imprumutat, acesta avand reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul acordarii creditului, in realitate acest curs fiind stabil doar din perspectiva creditorului, pentru debitor operand, in perioade de criza, o hiper-valorizare, riscul de insolvabilitate si ruina a debitorului are grave repercusiuni asupra creditorului, care nu isi va mai putea realiza creanta integral (si, eventual, va fi “nevoit” sa vanda restul creantei ramase neacoperita dupa vanzarea imobilului ipotecat, catre colectori de creante, la preturi derizorii). Imprumutatul beneficiaza, aparent, de o dobanda micsorata pe durata primilor ani de rambursare a creditului in valuta, in contrapartida unui risc reportat asupra anuitatilor sau a ratelor ulterioare (viitoare), dar un debitor ruinat nu va mai putea achita aceste rate si anuitati. Multiplicat cu numere ce reprezinta rata de neperformanta a portofoliului de credite ale institutiei de credit, acest risc individual de neplata devine un risc major de insolvabilitate sau chiar de colaps al institutiei de credit insasi. De aceea, creditele in moneda straina pentru care debitorul nu are acoperire naturala la riscul valutar reprezinta o practica iresponsabila auto-vatamatoare a bancilor, si nu doar o practica iresponsabila vatamatoare a consumatorilor si a economiei in ansamblu[22].

Este de observat ca Preambulul Directivei 2014/17/CE nu reglementeaza obligatii si reguli noi, ci constata faptul ca reglementarile anterioare nu si-au atins scopul, motiv pentru care principiile expuse sunt nu doar reafirmate, ci intarite si dezvoltate.

In speta Kasler (cauza C-26/13) s-a decis ca, pentru asigurarea scopurilor legislatiei consumatorilor, clauzele contractuale, inclusiv cele relative la pret, trebuie sa fie nu doar clare din punct de vedere gramatical (lizibile), ci si inteligibile din punct de vedere juridic si economic, adica apte sa explice consumatorului intinderea obligatiilor sale si amploarea riscurilor pe care si le asuma prin contract. Iar Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive interzice inserarea unor clauze echivoce in contractele consumatorilor cu comerciantii. Neechivocul acestor clauze este impus pentru a pastra caracterul comutativ al contractului.

De altfel, si in jurisprudenta noastra s-a argumentat relativ recent[23] ca glisarea de la formatul comutativ al contractului de credit, catre un format (chiar si partial) aleatoriu este de natura a proba la nivelul cel mai inalt dezechilibrul prestatiilor, facand ca acesta sa fie chiar prezumat: „Banca a calculat dobanzi ridicate chiar si in perioada in care indicele Euribor a scazut, iar imprecizia acestei clauze referitoare la dobanda variabila, lasata sub aspectul aplicarii exclusiv la indemana bancii, se poate repercuta asupra executarii contractului de o maniera imprevizibila, putand transforma un contract comutativ, in care intinderea drepturilor si a obligaţiilor trebuie sa fie cunoscuta inca de la incheierea acestuia sau cel putin determinabila, intr-un contract aleatoriu, ale carui costuri, daca ar fi putut fi macar prevazute, nu ar fi fost acceptate de catre imprumutati”.

De asemenea, tot in jurisprudenta noastra, relativ recenta[24], s-a retinut ca, “avand in vedere pozitiile de inegalitate de pe care actioneaza partile si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominanta in raport cu consumatorul, obligatia informarii in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esentiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) si implicit cu privire la implicatiile indatorarii si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010. In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligati sa ofere consumatorilor informatii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligatiilor ce le revin. Aceste obligatii instituite in sarcina operatorilor economici, cu precadere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expusi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse in lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea si, pe cale de consecinţa, evitarea unor astfel de situatii. In lipsa informarii in mod complet, corect si precis a reclamantului cu privire la aspectele esentiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecinte economice ale clauzelor contractuale in baza unor criterii clare si precise (subl.n., Gh. P.). Avand in vedere obligaia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare si protectie inerente dreptului consumatorului, in scopul garantarii dreptului acestuia de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma prin contractarea unui asemenea produs. Omisiunea bancilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activeaza in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF-ul este o moneda instabila, iar la momentul incheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, cresterea valorii fata de moneda nationala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligatiei de consiliere, sever sanctionata in dreptul european si national, intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecand de la o imagine deformata a intinderii drepturilor si obligatiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezulta dintr-un astfel de contract de adeziune consta in imposibilitatea consumatorului de a cunoaste si anticipa marimea obligatiilor sale. Asa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract incheiat intre comercianţi si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”. In plus, in motivarea aceleiasi solutii a Judecatoriei din Tg. Jiu, s-a retinut: “contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul ca intinderea drepturilor si obligatiilor partilor, la momentul incheierii contractului, este determinata sau determinabila, astfel incat partile se angajeaza din punct de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, fiind exclusa expunerea uneia dintre parti la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parti a unei sanse se castig. […] Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum si toate celelalte conditii aplicabile contractului trebuie sa contina clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretari echivoce ale acestora si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate, iar la art. 77 se prevede ca, in caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor interpretate in favoarea consumatorului”.

Omisiunea de a observa si a indeplini aceste obligatii poate determina, desigur, raspunderea creditorului si, in anumite conditii, nulitatea contractului sau a unora dintre clauzele acestuia, dar incheierea si utilizarea unui contract preformulat de creditor, nenegociat, la semnarea sau asumarea caruia au fost omise sau ascunse informatii sau care este rezultatul unor practici inselatoare face ca, cel putin in parte, contractul de credit de consum sa se transforme, in mod ilegal, in contract aleatoriu, cu grave consecinte pe planul validitatii contractului si al responsabilitatii institutiei de credit pentru ruina debitorului. Iar aceasta metamorfoza este complet ilegitima. De aceea, asa cum s-a vazut mai sus, recalificarea unui contract de credit de retail, care este un contract esentialmente comutativ, intr-un contract aleatoriu este interzisa.

Ironic (daca pot fi acceptate ironii in acest domeniu atat de dramatic) este ca o astfel de recalificare poate transforma creditul de retail intr-un produs periculos, riscant pentru consumator, in comparatie cu raspunderea pentru clauze abuzive si pentru practici inselatoare, raspunderea profesionistului fiind mult mai agravata in cazul in care ar comercializa produse sau servicii cu defecte. O circumstanta agravanta a acestei raspunderi pentru produse sau servicii cu defecte este regula dupa care, in demersul de antrenare a raspunderii, nu se tine cont de culpa profesionistului, raspunderea fiind obiectiva, adica justificata doar de riscul produsului sau serviciului cu defecte, legatura de cauzalitate fiind prezumata, odata ce riscul se materializeaza.

5. In mod evident, contractul de credit nu poate fi considerat un contract aleatoriu prin natura sa. Din perspectiva definitiei din Codul civil a contractelor aleatorii, se ridica problema de a sti daca un contract de credit poate deveni sau nu un contract aleatoriu prin vointa partilor. Este greu de admis ca un consumator si-ar asuma riscul unei disproportii intre drepturile si obligatiile contractuale (riscul unei pierderi), mai ales intr-un contract pe termen lung, destinat finantarii unor bunuri de valoare mare si care greveaza o mare parte din veniturile lunare ale debitorului. Iar o vointa implicita sau chiar o prezumtie de asumare a unui caracter aleatoriu in astfel de contracte sunt complet absurde[25]. Consumatorii nu si-ar putea asuma, in loc de obligatii certe, pariuri, nici in mod expres si nici, cu atat mai putin, in mod implicit. Riscurile valutare, fluctuatiile monetare, reactivitatea anumitor monede de plata, mai mult sau mai putin exotice, la situatii de criza economica sau la politici monetare, sunt chestiuni care, pentru institutiile de credit, profesionisti ai pietei financiare si, deci, specialisti ai gestiunii riscurilor, ar putea insemna cutume mai mult sau mai putin acceptabile, dar pentru consumatori acestea sunt si raman riscuri si evenimente total imprevizibile[26]. Punerea acestui risc pe seama consumatorului, obligatia sa de a se informa si a le cunoaste, dar mai ales ideea de a nu avea incredere deplina in vanzatorii de credite atunci cand, prin reclama mai mult sau mai putin deceptiva si prin campanii publicitare, mai mult sau mai putin agresive, acestia insista asupra avantajelor creditelor in valuta, omitand riscurile si dezavantajele[27], este mai mult decat nerezonabil, este cinic.

Realitatea economica arata, insa, altfel decat cerintele eticii si responsabilitatii in afacerile cu credite, iar acest lucru este grav, intrucat nu numai legislatia protectiei consumatorului pare, uneori, neputincioasa, la impactul cu planurile de profit ale marilor actori economici, ci si principiile vechi, cunoscute si acceptate, ale dreptului civil.

In practica bancara, in costurile creditului sunt introdusi, cu titlu de costuri ale creditului, o serie intreaga de indicatori macro-economici, care nu numai ca fac aceste costuri sa fie variabile in functie de elemente exterioare, complet straine de continutul contractului si de vointa partilor, ci si sa denatureze grav natura contractului de credit, care poate deveni in mod insidios si, categoric, fara vointa sau stiinta debitorului, un contract aleatoriu.

In contractele de asigurare (care sunt, prin natura lor, contracte aleatorii), in vederea gestiunii prudente a portofoliului de contracte ale asiguratorilor, se utilizeaza asa-numitul calcul actuarial, o constanta cutumiara si legala a pietei asigurarilor. Acest gen de calcul inseamna statistici si tendinte ale evenimentelor asigurate, care aproximeaza destul de precis eventualitatea aparitiei acestora si, deci, obligatiile de plata estimate de asigurator. In baza acestora statistici si tendinte modelate matematic, un contract de asigurare este, intodeauna, conceput ca parte a unui portofoliu de contracte, in cadrul caruia riscul statistic al aparitiei evenimentelor asigurate (si, deci, al obligatiei de plata a asigurarii), calculat la nivel de portofoliu, este “raspandit” (spread) ca fractiuni infinitezimale alocate fiecarui contract care face parte din portofoliu, fiecare asigurare din portofoliu fiind afectata de obligatiile de plata ale asiguratorului. Aceasta “doza” de aleatoriu, fiind de dimensiuni foarte reduse, este acceptabila fata de costul estimat al asigurarii. Procedand astfel, asiguratorii realizeaza si asa-numita “insularizare” a riscului, menita a reduce impactul acestuia asupra asiguratorului, insularizare care se realizeaza pe costul asiguratilor. Dar cel mai important este ca, prin intermediul acestui calcul actuarial, asiguratorii realizeaza o “mutualizare” a portofoliului propriu, aparent menita a proteja nu numai asiguratorul, ci si asiguratul si tertii potential vatamati de actele sau faptele asiguratului[28]. In temeiul acestor contracte preformulate (denumite, de regula, polite de asigurare), nenegociabile, un numar foarte mare de asigurati platesc prime pentru ca un numar redus al acestora sa poata fi despagubiti in caz de aparitie a evenimentului asigurat (eveniment care, desigur, fiind imprevizibil, apare rar). Acesta este “secretul” intregii afaceri a asiguratorilor. Nivelul primei de asigurare se stabileste in baza calculelor actuariale, care masoara, statistic, probabilitatea aparitiei evenimentului asigurat (in mod natural redusa) si, deci, nivelul statistic al platilor de efectuat de catre asigurator asiguratilor. Cu cat frecventa evenimentelor asigurate reale este mai mare, cu atat prima de asigurare este mai mare sau, dupa caz, fransiza este mai mare. In practica, beneficiarii de polite de asigurare de raspundere civila pentru accidente auto (RCA) sunt constienti de cutuma conform careia, dupa un accident, primele lor de asigurare pe urmatorii cativa ani cresc exponential. Dar, generic, cand se inmultesc accidentele, cand apar evenimente imprevizibile care maresc riscul de plata a sumelor asigurate, cand intra in faliment un asigurator, creste prima de asigurare a tuturor. Asadar, un accident sau un alt eveniment imprevizibil este platit de toata lumea care se asigura, indiferent daca cei in cauza sunt sau nu constienti de aceasta realitate contractuala.

Din pacate, pe exact acest tip de raspandire a riscului si a costurilor impreviziunii la toata lumea s-au bazat si contractele de credit de retail incheiate incepand cu 2006 in sistemul bancar romanesc. Si este vorba de toate creditele de retail, nu numai de cele in franci elvetieni (CHF).

Inca de la inceputul creditului de retail in Romania, in costul creditului au fost incluse evenimentul de risc de credit (credit default event), riscul de tara (credit default risc – riscul de faliment al Romaniei), costul cu riscul de lichiditate, comisionul de risc, comisionul de administrare si comisionul de monitorizare a riscului, toate aceste formule si denumiri alchimice fiind introduse in contract cu scopul voit, dar insidios, de a transforma contractul de credit dintr-un contract comutativ, intr-un contract aleatoriu si, implicit, de a ne face, pe noi toti, exact ca in cazul politelor de asigurare, responsabili pentru tot ceea ce este imprevizibil pentru banci. Am platit toti si inca mai platim fractiuni din ratele de credit sub aceste denumiri greu de inteles pentru oamenii obisnuiti. Am platit si inca mai platim, toti, toate accidentele si evenimentele imprevizibile cu care s-au confruntat bancile. Din nefericire, am platit si inca mai platim, toti, toate greselile, toate actele iresponsabile si toate fraudele managerilor pietei bancare. Nu a avut si nu are importanta faptul ca suntem deponenti de fonduri in banci sau debitori buni-platnici la banci. Atat costul crizei economice, cat si costul contractelor de credit de retail aflate in suferinta (credite neperformante) au tot fost platite si, in mod paradoxal, vor mai fi platite multa vreme de acum incolo, de cei care isi respecta datoriile. Iar aceasta situatie intolerabila nu este considerata (si nu va fi considerata curand) hazard moral. In orice caz, nu in lucrarile canonice de economie sau de drept. Iar lumea continua sa se manifeste ca si cand nu ar fi constienta ca plateste aceasta taxa pe hazard, aceasta renta pentru iresponsabilitate si acest impozit al lacomiei si al hedonismului altora.

Toate aceste costuri ascunse ale creditului sunt elemente aleatorii, exterioare contractului si fara absolut nicio legatura cu comportamentul contractual al consumatorului. Ele se achita fie ca e vorba de un rau platnic, fie ca e vorba de un bun platnic, acestia din urma platind cu atat mai mult cu cat ceilalti, adica debitorii neperformanti, se inmultesc – si se inmultesc nu pentru ca suntem inca in criza, ci pentru ca acele credite de retail, incepand din anul 2006, au fost totalmente iresponsabil acordate.

Din acest punct de vedere, este evident ca toate contractele de credit au glisat catre zona contractelor aleatorii, cand, de fapt, ele ar fi trebuit sa ramana “in zona” contractelor comutative.

Cu atat mai mult sunt periculoase contractele de credit de retail in CHF, in cazul carora absolut niciun debitor nu este acoperit natural fata de riscul valutar. A continua astfel de contracte in formula lor initiala inseamna a pune pe toata lumea, inclusiv pe debitorii bun-platnici, in postura iritanta de a plati pentru incompetenta, lacomia si iresponsabilitatea celor care acordat aceste credite in anii 2006-2008. In orice caz, a sustine, in acelasi timp, ca nimeni si, deci, nici bancile, nu putea sa prevada evolutia CHF, dar ca, in schimb, consumatorii, pentru ca au semnat “in cunostinta de cauza” un contract-tip, preformulat, fara posibilitate reala de negociere, trebuie sa isi asume aceasta evolutie imprevizibila, este cel putin deranjant din punctul de vedere al logicii si al coerentei. In aceasta privinta, e bine sa reamintim ca, in Preambulul Directivei 2014/17/CE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunurile mobile rezidentiale, Comisia Europeana a constatat oficial acest comportament iresponsabil al bancilor. In special, de la pct. 4 din Preambul rezulta ca riscul valutar era ascuns consumatorilor, inainte de 2014, cu obstinatie, iar aceasta inseamna o recunoastere a practicilor inselatoare ale bancilor care au vandut credite intr-o valuta fata de care consumatorii nu aveau acoperire naturala la riscul valutar. Asa-zisa “umanizare a pietei creditelor” pe care o reclama Directiva 2014/15/CE inseamna, in primul rand, o inlaturare a efectelor acestei practici inselatoare. Autoritatile administrative si judiciare romane au aceasta obligatie de mult scadenta. Debitorii care isi platesc datoriile, nestiind ca ei, de fapt, platesc si pentru criza, si pentru greseli de management, si pentru iresponsabilitatea bancilor, ar trebui sa fie primii care sa le ceara acestor autoritati sa intervina pentru a inlatura aceste practici generatoare de saracie in propriile patrimonii.

Este important de retinut ca, din punctul de vedere al metamorfozei contractului comutativ intr-un contract aleatoriu, creditele de retail in CHF nu sunt foarte diferite de creditele de retail in euro: ambele categorii de contracte au fost supuse aceluiasi tip de involutie degenerativa. Si, ceea ce este foarte iritant, ambele categorii de contracte sunt riscuri pentru care platim toti, sub actiunea insidioasa a operatiunii de imprastiere (spread).

Cursul de schimb leu-euro, ca si dobanzile, in general, sunt preturi macro, care evolueaza foarte aproape de un nivel de echilibru dat de starea economiei la un moment dat si de evolutia pe termen scurt si mediu a acesteia. Intrucat nu sunt preturi concrete, asa cum este pretul painii, al carburantilor, al mobilei, al caselor sau al masinilor, pret care se stabileste la raft, la pompa, la casierie sau la notar, preturile macro se stabilesc in laboratoarele institutiilor de politici monetare, cu contributia agentiilor de rating si sub presiunea marilor conglomerate financiare globale. Cotatia cursului, precum si nivelul dobanzilor, nu au intotdeauna o evolutie naturala, determinata de legea cererii si a ofertei, ele putand fi si rezultatul unor greseli, dar si al unor manipulari[29].

In anul 2006, in Romania, cursul de schimb leu-euro ajunsese la 3,1 lei/euro (in aceeasi perioada, cursul de schimb leu-CHF ajunsese la 1,8 lei/CHF). In conditiile unor deficite de cont curent si de balanta comerciala de peste 10% (importam atunci mai mult decat produceam in tara si cu mult mai mult decat exportam, si o faceam pe credit bancar), acest curs era, evident, unul manipulat, fiind sistematic tinut coborat, in mod artificial si cu mult dincolo de pretul de echilibru. Asa-zisul “leu tare” a fost rezultanta unui pariu de doua ori gresit pus de BNR pe capul nostru, fara voia si fara stirea noastra: (i) s-a estimat ca Romania va deveni parte a zonei euro in 2015 si ca, deci, moneda noastra nationala va fi fost euro, de unde concluzia ca economia putea fi deja euro-izata, de facto, inca din 2006; (ii) s-a estimat ca salariile si celelalte venituri, consolidate in euro, vor creste neincetat si, deci, gradul maxim de indatorare la creditele in euro poate fi ridicat de la 40% la 70%. Nu s-a intamplat nici una, nici alta. S-au intamplat insa alte doua lucruri, urmarite sau nu de BNR: mai mult de 2/3 din populatia imprumutata s-a expus pe credite in euro; mai mult de 95% din populatia imprumutata a ramas neacoperita natural la riscul valutar, intrucat majoritatea veniturilor populatiei au ramas in lei. Adaugand si mentinerea timp de peste 7 ani a nivelului de dobanda din 2006 (9-12%), precum si clauzele abuzive din contracte care umflau ratele lunare ale populatiei, a aparut treptat o clasa de debitori sufocati de datorii, care nu mai faceau altceva cu banii decat sa ii orienteze cu prioritate catre ratele la banci si, de aici, a rezultat un „portofoliu” de neperformante de peste 25% pe tot sistemul bancar[30].

Un “leu tare” dadea impresia ca veniturile in lei ale populatiei sunt mai mari, dar in realitate nu au facut decat sa scumpeasca foarte mult exporturile romanesti. Tot un “leu tare” a permis BNR sa mentina sau chiar sa ridice dobanzile la lei (a existat chiar si o dobanda de 1000% la overnight), in conditiile in care in intreaga lume, pentru a debloca economia, dobanzile scadeau in ritm ametitor. De aici au rezultat zeci sau chiar sute de mii de insolvente, cu sute de mii de locuri de munca pierdute, dar si un numar de 7-8 banci care fac un profit indecent de mare in raport de starea economiei si de iresponsabilitatea cu care plasasera credite firmelor si populatiei.

In realitate, starea economiei in anii 2006-2007, precum si prognozele care se puteau face la inceputul lui 2008, duceau la concluzia unui curs de echilibru cu mult mai mare de 3,1-3,6 lei. Flotatia controlata a cursului leu-euro (termen eufemistic pentru realitatea manipularii cursului) nu putea duce la diferente de cotatii vecine cu situatia de „soc pe curs de schimb” (asa cum Regulamentul nr. 17/2012 denumeste situatia in care o moneda depaseste pragul de variatie de 35,5%). In plus, o cotatie redusa a cursului a determinat un nivel enorm al dobanzii, nivel care a asigurat – si inca mai asigura – profituri de cazino pentru bancile care au practicat creditul in euro in acei ani. Asadar, daca exista un prejudiciu cauzat debitorilor in euro de „socul de curs pe schimb”, atunci acesta nu este rezultatul exclusiv al hazardului, ci si rezultatul unei politici monetare gresite a BNR. In plus, pariurile gresite si periculoase pe curs facute de BNR au determinat o diferenta de curs leu-euro, intre 2006-2016, de 1,4 pct., adica de la un curs de 3,1 lei/euro in 2006 s-a ajuns la 4,5 lei/euro in 2016. Daca se poate proba un prejudiciu rezultat din aceasta depreciere a leului fata de euro, acest prejudiciu trebuie imputat BNR, si nu extras in mod insidios de la deponenti si de la debitorii bun-platnici, prin intermediul operatiunii de imprastiere (spread). Asta daca nu cumva exista clauze abuzive in contract sau daca nu cumva debitorii in euro sunt victime ale unor practici inselatoare sau ale comercializarii de produse financiare toxice in euro, caz in care actiunea ar trebui indreptata si in contra acelor banci delincvente vinovate de asemenea practici.

Nu exista, deci, nicio “discriminare” a debitorilor in euro fata de cei in CHF. Ambele categorii de debitori, neacoperiti natural fata de riscul valutar, intrucat nu isi obtin majoritatea veniturilor in moneda creditului, sunt victime ale metamorfozei ilegitime a contractului de credit, care s-a transformat, fara voia lor, in contracte aleatorii, desi ele ar fi trebuit sa fie si sa ramana contracte comutative. Daca debitorii in CHF au fost abuzati, supusi unor practici inselatoare si intoxicati cu produse financiare toxice de bancile care le-a vandut credite, debitorii in euro sunt victime ale manipularii cursului, ale incompetentei si ale pariurilor iresponsabile facute de BNR in anii premergatori si imediat urmatori instalarii crizei in Romania. Si unii, si altii, au ajuns sa suporte contracte aleatorii, generatoare de dezechilibre semnificative sau chiar de ruina in propriile patrimonii, desi contractele pe care le-au incheiat si pe care inca le executa sunt contracte esentialmente comutative. Cel mai grav este, insa, ca alaturi de acesti debitori, platim toti costurile acestor contracte esentialmente comutative, dar metamorfozate ilegal in contracte aleatorii, prin intermediul operatiunii de imprastiere (spread) a costurilor si a riscurilor de impreviziune.

Sa luam, spre exemplu, costul cu riscul de tara (credit default swap, CDS), inclus in toate contractele de credit de retail, inclusiv in cele cu dobanzi fixe.

CDS-urile sunt pariuri pe riscul de faliment al debitorilor, pariu pe care il face banca pentru a evita pierderile din falimentul debitorilor si pe care ar trebui sa il plateasca ea insasi. Acest instrument financiar inseamna nimic altceva decat schimb de risc de faliment, un pariu ca debitorul (unul generic, reprezentat de un portofoliu de datorii) va da sau nu va da faliment, si are un puternic caracter aleatoriu (de vreme ce debitorii sunt, de-a valma, elemente ale unui portofoliu, cifre in spatele carora nu se afla o persoana sau o institutie care sa poata fi, in vreun fel, obligata sa plateasca sau ajutata sa plateasca). Fara vointa si fara stiinta consumatorului care se imprumuta la banca, acest pariu este inclus in costul creditului.

Cand cineva cumpara un CDS, cumpara “asigurarea” ca debitorul sau nu va da faliment. De regula, debitorul isi plateste datoriile. Daca, totusi, debitorul da faliment, atunci creditorul (cel putin teoretic) nu pierde nimic, intrucat el primeste suma de la vanzatorul CDS-ului. De aceea institutiile de credit isi permit sa cesioneze credite neperformante chiar si cu 2-5% din valoarea nominala, intrucat isi pot recupera de la vanzatorul CDS-ului suma “riscata”, iar costul acestei prime de asigurare nici macar nu le incumba, fiind suportat de toti ceilalti clienti (bun-platnici).

Privit din perspectiva unui om obisnuit, si nu din perpectiva unui magician al riscului sau a unui alchimist, CDS-ul este nimic altceva decat un pariu, un joc de poker, in care partile pariaza ca debitorul va da sau nu va da faliment. Intrucat in joc sunt vietile, averile, casele oamenilor, acesta este, evident, un joc odios. Evident, justitia si autoritatile administrative nu pot andosa acest joc odios. Dar, mai mult decat atat, avand in vedere ca dobanzile, mai ales cele variabile, contin si acest CDS, inseamna ca o astfel de dobanda este nu numai o clauza abuziva, ci chiar un produs financiar toxic. In plus, CDS-ul este un pariu, asa ca o dobanda, care ar trebui sa fie transparenta si predictibila, ajunge sa fie compusa din elemente de incertitudine maxima, un pariu, pe care nu il face consumatorul, ci banca, in relatiile sale cu tertii, fiind partea cea mai consistenta a acestui cost. Aberatia constructiei unui astfel de element aleatoriu plantat insidios in interiorul unui contract comutativ este si mai mare daca observam ca riscul de faliment asigurat prin cumpararea de CDS-uri nici nu este concentrat pe acel debitor sau macar pe un debitor identificabil, el fiind calculat de banca cu referire la toti debitorii sai, inclusiv la cei neperformanti. Iar culmea ironiei este ca acest cost cu CDS-urile este pus tot in sarcina consumatorului, cu titlu de parte componenta a dobanzii.

Despre aceasta componenta a dobanzii (CDS) se vorbeste si in anchetele autoritatilor europene care au constatat, dupa 5 ani de la instalarea crizei (2009-2013), ca un numar 13 banci mari au manipulat pietele prin utilizarea acestui instrument financiar derivat toxic[31]. In schimb, la modul oficial, consumatorilor li se cere sa accepte consecintele comercializarii acestor “produse” pentru ca au fost in stare de deplina “constienta” atunci cand au semnat contractele[32]. Consumatorii trebuiau sa stie, in 2007-2008, ceea ce au aflat autoritatile europene si americane in 2013… Pentru ca nu au prevazut asa ceva, acesti consumatori nu merita protectia legislatiei “consumeriste”, iar noi toti, ceilalti, trebuie sa suportam, in virtutea operatiunii de imprastiere sau de mutualizare, toate aceste riscuri.

6. Mintea ne este setata pentru a detecta un plan, o istorie, o succesiune in timp a unor evenimente dupa care sa ne ordonam comportamentul. Realitatea trebuie sa fie determinata (sau macar determinabila) pentru a avea sens. Este destul de usor de conceptualizat o cantitate exprimata in cifre cu sase sau chiar cu 9 zerouri. Unii dintre noi ar putea conceptualiza chiar si cantitati exprimate in cifre cu 12 sau chiar 15 zerouri. Dincolo de aceste limite, sa zicem, in zona cifrelor cu 18 sau cu mai multe zerouri, capacitatea noastra de conceptualizare si de abstractizare se opreste sau se afunda in incognoscibil. Dincolo de limitele perceptiei noastre, menite a determina, a califica sau a cuantifica, realitatea nu mai exista. Zona in care mintea nu mai percepe realitatea, refuzand sa o inteleaga, este si zona in care incep absurdul, lipsa de sens, haosul. Intrucat avem oroare de aleatoriu, de hazard, de haos, cautam instinctual ordinea, opusul haosului.

Echilibrul, armonia, proportionalitatea, sunt avataruri ale ordinii, sunt opusi ai haosului. Idealul, inclusiv cel de egalitate in fata legii, visul, iubirea, credinta, toate sunt instrumente pentru umplerea vidului lasat de hazard sau a adancului creat de haos. Toate sunt planuri de ordonare a realitatii si determinare a traiectoriei probabile. Daca creierul nu gaseste echilibrul si armonia, le inventeaza, le planifica sau le proiecteaza. Atunci cand creierul nu gaseste un sens, il creeaza[33].

Cea mai buna dovada ca ne ghidam dupa un plan este Cuvantul. Lumea este redusa la esente si semnificatii prin cuvinte, care denumesc lucruri sau fiinte concrete ori abstractiuni, dar care se esentializeaza si se recreeaza prin cuvinte, cel putin mental sau imaginativ, de fiecare data cand sunt rostite. Cuvintele sunt o ordonare a lumii, sunt un plan complex dupa care ne explicam lumea si cu ajutorul carora comunicam. Ceea ce nu poate fi denumit, adica exprimat in cuvinte, echivaleaza cu inexistentul. Intr-adevar, este, practic, imposibil sa percepi un lucru pe care nu stii cum sa il denumesti. In afara esentializarii prin cuvinte lucrurile, practic, nu exista. E usor de inteles o realitate cu trei dimensiuni spatiale si una temporala, dar e imposibil de perceput si, mai ales, de inteles, o realitate cu 5 sau mai multe dimensiuni. Dexonline contine informatia conform careia cuvantul “cuvant” vine din latinescul “conventum”, care inseamna conventie, legamant sau “intelegere”. Iar acest termen, intelegere, are cel putin doua sensuri, de cunoastere, (de perceptie a semnificatiei), si de conventie, de promisiune sau de fagaduiala. Un cuvant inseamna o promisiune, o fagaduiala, o intelegere. O promisiune inseamna un plan, un scenariu dupa care lucrurile si comportamentele se vor derula in asa fel incat promisiunea sa fie indeplinita (iar in caz de omisiune, promisiunea neonorata sa fie sanctionata).

O alta dovada foarte buna a faptului ca functionam dupa un plan (pe care, la nevoie, il inventam, fiind mai mult sau mai putin constienti de asta) este modul in care concepem timpul, ca succesiune de evenimente care curg din trecut, prin prezent, spre viitor[34].

Pentru ca creierul nostru este (pre)setat sa functioneze sau sa detecteze un plan, nu putem concepe sau accepta usor ca lucrurile se intampla pur si simplu, ca sunt aleatorii, rezultate ale hazardului. Este, pur si simplu, inacceptabil ca ele sa se intample, fara a respecta un plan. Si, de aceea, cautam destinul, fatalitatea, echilibrul, gravitatia, iar daca nu le gasim, le inventam. Cu sau fara voia noastra, creierul recreeaza, anticipeaza, completeaza, lumineaza sau intuneca realitatea care “refuza” sa se inscrie intr-un plan prestabilit[35].



[1] Conceptia Codului civil este contrara traditiei dreptului civil, care sustinea ca de esenta contractului aleatoriu erau sansele/riscurile de castig/pierdere pentru toate partile, si nu numai pentru una dintre ele (pentru aceasta conceptie, a se vedea Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. 3, 2001, Editura Universul Juridic, Bucuresti, pp. 444-446).
[2] In acelasi sens: George Alexandru Ilie, Riscurile în contracte, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 76.
[3] Alea inseamna hazard, adica un fapt, un eveniment sau o succesiune de fapte sau evenimente imprevizibile, incerte ca potential de aparitie, dar periculoase sau, dupa caz, norocoase. Hazardul este opusul destinului. Impredictibilul este opusul controlului. Nu se stie care dintre aceste doua elemente ale opuse reprezinta realul sau iluzia. Este cert, insa, ca mintea noastra este “setata” pentru a rejecta hazardul si a detecta planul, naratiunea, destinul, pentru amanunte, a se vedea supra, nr. 6.
[4] George Alexandru Ilie, op.cit., p. 90.
[5] Ibidem.
[6] Francisc Deak, op.cit., pag. 451.
[7] Riscul “normal” al contractului si “riscul supra-adaugat” sunt diferite in conceptia CCR, astfel cu rezulta din decizia CCR nr. 623/2016 (publicata in Monitorul Oficial nr. 53 din 18 ianuarie 2017). Astfel, “determinarea imprejurarilor care justifica aplicarea impreviziunii […] trebuie realizata ţinandu-se cont de ideea de risc al contractului”, risc care trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci cand acesta se materializeaza; „contractul in sine presupune un risc inerent asumat in mod voluntar de cele doua parti ale contractului, in baza autonomiei lor de vointa, principiu care caracterizeaza materia incheierii contractului, si unul supra-adaugat, care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionari de catre niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractantilor si care tine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute in vedere la momentul a quo; impreviziunea vizeaza numai riscul supra-adaugat si, in conditiile intervenirii acestuia, este menita sa reamenajeze prestatiile la care partile s-au obligat in conditiile noii realitati economice/juridice”; impreviziunea, ca risc supra-adaugat riscului interent al contractului „ofera o baza legala pentru adaptarea sau incetarea contractului; adaptarea are loc atunci cand utilitatea sociala a contractului poate fi mentinuta, pe cand incetarea atunci cand in cazul intervenirii noilor conditii contractul isi pierde utilitatea sociala”.
[8] Lipsa totala a riscului uneia dintre parti poate, totusi, sa duca la nulitatea actului juridic implicat, pentru lipsa sau ilicitatea motivului determinant (cauza actului juridic). Unele dispozitii legale chiar reglementeaza expres nulitatea contractului sau numai a clauzei ce elimina riscul pentru una dintre parti: este cazul clauzei leonine in contractul de societate, potrivit careia una dintre parti fie isi asigura totalitatea castigului, fie isi asigura neparticiparea la pierderi, al clauzelor abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii sau al deciziilor monopoliste de asociere (art. 5-6 din Legea nr. 21/1996 a concurentei). Pe de alta parte, unele afaceri, cum ar fi speculatiile la bursa (tranzactile in marja sau vanzarile in lipsa) sau unele tranzactii cu instrumente financiare (contractele options si alte operatiuni de hedging) chiar sunt contracte aleatorii.
[9] Pentru modul in care statele au sustinut cu ajutoare de stat bancile, a se vedea Gh. Piperea, Shall we die for the banks? la adresa www.presseurope.eu, precum si in Phenix, revista Insol Europe, numarul din aprilie 2011. Varianta in romana este intitulata To big to let fail ,iar cea in franceza Mourir pour les banques? Non, merci.
[10] Acestea sunt obligatii suplimentare ale profesionistilor din domeniul financiar, fiind specifice contractelor de credit de retail.
[11] Combaterea comportamentului incorect al comerciantilor fata de consumatori nu este lasat, totusi, exclusiv la aprecierea statelor membre modalitatea in care aceste practici trebuie sa fie combatute, UE emitand reglementari ample cu privire la protectia consumatorilor, atat pentru stabilirea regulilor de comportament, cat si cu privire la mijloacele de sanctionare ale devierilor de la acest comportament conform.
[12] Directiva 2009/22/CE abroga Directiva 98/27/CE privind actiunile in incetare. Directiva 2009/22/CE nu e un act normativ nou, ci o codificare a modificarilor succesive ale directivei din 1998.
[13] Este vorba de Directiva 2005/29 a practicilor inselatoare, transpusa in dreptul nostru prin Legea nr. 363/2007, si de Directiva CE 2009/22 a actiunilor in incetare, inca netranspusa in legislatia noastra.
[14] Asigurarea unui nivel inalt de protectie a consumatorilor, asa cum dicteaza art. 1 al Legii nr. 363/2007, nu poate fi realizata decat in masura in care sunt eliminate efectele practicilor comerciale incorecte. Actiunile in incetare sunt recunoscute la nivel european ca fiind mijloace eficiente de protectie a intereselor consumatorilor si de reducere a prejudiciilor acestora. Comisia Europeana a intocmit in 6.11.2012, un Raport al Comisiei catre Parlamentul European si Consiliu privind aplicarea Directivei 2009/22/CE privind actiunile in incetare in ceea ce priveste protectia intereselor consumatorilor, in cadrul caruia a fost analizata modalitatea in care Directiva s-a aplicat si impactul acesteia in privinta protectiei consumatorilor, efectul asupra comportamentului comerciantilor si eficienta acestei directive in privinta inlaturarii incalcarilor “nationale”. Conform acestui raport, practicile ilegale care au putut fi stopate pe calea actiunilor in incetare in statele din care s-au colectat date se refera la clauze contractuale abuzive si la practici comerciale neloiale si publicitate inselatoare. Raportul mentioneaza ca transpunerea si aplicarea directivei privind actiunile in incetare au adus beneficii substantiale consumatorilor in ansamblu, aceste actiuni fiind un instrument eficace de control al pietei si de reducere a numarului de incalcari ale normelor de protectie a consumatorilor.
[15] Actiunea obisnuita in incetare, intemeiata pe dispozitiile art. 10 si 13 din Legea nr. 363/2007, spre deosebire de actiunea urgenta in incetare, are un dublu scop: stoparea si combaterea practicilor comerciale incorecte reclamate, vizand comerciantii care au savarsit sau sunt susceptibili sa savarseasca practici comerciale incorecte. Dublul scop, stoparea si combaterea practicilor inselatoare, se realizeaza prin incetarea sau interzicerea practicilor comerciale incorecte, potrivit dispozitiilor art. 13 alin. (1) lit. a) si b), iar finalitatea acestor masuri este eliminarea efectelor practicilor comerciale incorecte. Daca stoparea practicilor inselatoare se realizeaza, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, prin incetarea, respectiv interzicerea acestora, combaterea practicilor inselatoare se poate realiza prin eliminarea efectelor acestor practici, publicarea hotararii (art. 13 alin. (2)) si sanctionarea contraventionala (art. 15).
[16] Solutia este reluata si in speta Aziz (cauza C-415/11) unde, la considerentul 69, se adauga: „este important de verificat daca vanzatorul sau furnizorul, actionand in mod corect si echitabil fata de consumator, se putea astepta in mod rezonabil ca acesta din urma sa accepte o asemenea clauza in urma unei negocieri individuale”. In speta Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai impotriva OTP Jelzálogbank Zrt (C-26/13, pct. 70), CJUE a statuat ca pentru un consumator, informarea, inaintea incheierii unui contract, cu privire la conditiile contractuale si la consecintele respectivei incheieri este de o importanta fundamentala. Acesta din urma decide, in special pe baza respectivei informari, daca doreste sa se oblige contractual fata de un vanzator sau de un furnizor prin aderarea la conditiile redactate in prealabil de acesta. In continuare, la pct. 75 din aceeasi hotarare, Curtea a apreciat ca cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca acel contract sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei straine la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste.
[17] Cristiana Dana Enache, Clauze abuzive in contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, Practica judiciara, Editura Hamangiu, 2012, Bucureşti, p. 110.
[18] Desi in relatiile de afaceri se utilizeaza, uneori, contracte “legate” de asigurare contra riscului valutar sau contra riscului de dobanda (denumite contracte de hedging), in relatiile dintre consumatori si comercianti astfel de contracte nu numai ca nu sunt uzuale, dar ele sunt chiar interzise, intrucat ar transforma contractul de credit intr-o speculatie proprie pietei de capital sau, si mai grav, intr-un produs financiar toxic. In orice caz, chiar si in relatiile dintre comercianti, contractele “legate” de hedging valutar sau pe dobanda sunt prohibite de legislatia concurentei, hedging-ul fiind permis numai daca operatiunea este efectuata de un comerciant (eventual, o banca) care nu este banca imprumutatoare sau o afiliata a acesteia.
[19] Un comision indicat intr-un limbaj care nu este usor inteligibil echivaleaza cu un comision (cost, taxa) care nu este exprimat in contract. O dobanda care, desi fixa, poate fi modificata in functie de modul in care interpreteaza banca criza economica sau alte situatii de risc, nu este exprimata in contract. O dobanda care este supusa modificarii, fara un motiv intemeiat si explicitat in contract, nu este o dobanda „indicata” in contract, in sensul normei din Directiva. In mod evident, nici comisionul de risc nu respecta aceste cerinte precise: a spune ca un comision este platibil lunar, fara alta indicatie, fara o valoare, numar si frecventa/data a platii „declarata” este, evident, artificial si in afara notiunii de „indicare” in contract; a spune ca tot riscul de schimb valutar este in sarcina consumatorului, indiferent de circumstante, mai ales in conditiile in care acelasi consumator este obligat sa achite si un comision de risc si o polita de asigurare contra riscului si sa preconstituie una sau mai multe garantii pentru a-l apara pe creditor de riscuri, este nu numai artificial si in afara notiunii de “indicare” in contract, ci si abuziv si inselator.
[20] Riscul de schimb valutar, comisionul de risc sau dobanda modificata dupa vointa bancii, nu sunt obligatii convenite cu debitorul, ci stabilite unilateral de banca, prin formulare tipizate de contract.
[21] Produsul de creditare in franci elvetieni (CHF) a fost calificat drept toxic în legislația franceză (J.-L. Vasseur, Emprunts toxiques: les recours possibles devant le juge civil, Revue Lamy des Collectivités territoriales, Collection LAMY Collectivités Territoriales Octobre 2012, Numéro 83, p. 60).
[22] A se vedea, in acest sens, Recomandarea Comitetului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011 privind acordarea de imprumuturi in monedă straină (CERS/2011/1).
[23] A se vedea, pe ecris, decizia ICCJ nr. 2123/20.10.2015, pp. 105-106.
[24] A se vedea, pe ecris, sentinta nr. 7477 din 28 noiembrie 2014, pronuntata in dosarul nr. 7530/318/2014, de Judecatoria Tg. Jiu, ramasa definitiva prin respingerea apelului.
[25] Pentru o opinie similara, dar cu anumite nuante, a se vedea: Lucian Bercea, Riscul valutar, impreviziunea si conversia creditelor in valuta, aici.
[26] Prin sent. nr. 7477/2014 a Judecatoriei Tg Jiu, precitata, s-a retinut ca “hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de intelegere a consumatorilor, intrucat acestia nu au cunostinte de specialitate in domeniul financiar-bancar care sa le permita anticiparea unei cresteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinta, asumarea in cunostinta de cauza a riscului valutar”.
[27] Unele voci ale sistemului bancar insista ca motivul ruinei unor debitori care si-au asumat credite cu dobanzi variabile sau credite cu plati in momenda straina este incultura lor financiara (si nu iresponsabilitatea bancilor care au vandut astfel de credite unor debitori fara “suprafata” financiara suficienta si fara acoperire naturala la riscul valutar). Un mod de iesire din aceasta “incultura financiara”, sugerat de aceste voci, ar fi ca noii “solicitanti” pentru astfel de credite sa nu mai aiba deplina incredere in vanzatorii acestora credite, mai precis, sa puna la indoiala mai tot ceea ce afirma si promoveaza acestia. In data de 10 aprilie 2017, INM a organizat, pe cheltuiala si cu formatorii desemnati de de BNR, un seminar de pregatire profesionala a magistratilor, pe teme de drept bancar. Unul dintre subiecte a fost intitulat chiar asa: “Incultura financiara. Ce ar trebui sa stie un solictant de credit”. Nu rezulta ce ar trebui sa stie un magistrat care judeca un litigiu pornit de la un contract care a fost generat de incultura financiara a solicitantului de credit (si, desigur, de practicile inselatoare ale institutiei de credit, caci incultura sau naivitatea unuia dintre contractanti este exploatata de celalalt), dar sugestia subliminala este ca naivitatea si prostia se platesc. Asta da reclama favorabila sistemului bancar? Pentru conformitate, a se vedea detaliile acestui seminar (care face parte dintr-o serie de astfel de seminarii de drept bancar predate de economisti judecatorilor) pe site-ul INM si al CSM.
[28] Pentru o viziune pozitiva si optimista asupra acestei “filozofii” a asigurarilor, a se vedea, in Ziarul financiar din 11 aprilie 2017, un articol semnat de Cornel Coca-Constantinescu, vicepresedinte al ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiara), Mutualizarea riscurilor si protectia “clientului cu risc ridicat”, p. 5.
[29] Ca este asa, ne rezulta atat din falimentul Greciei (repetat de doua ori pentru a salva de la faliment cateva banci globale), al Portugaliei sau al Irlandei, cat si din mentinerea artificiala in viata a unor entitati-zombies de tipul Deutsche Bank sau Glencore, cu banii aruncati din elicopter de BCE. In plus, autoritatile din domeniul penal si al concurentei din UE sau din SUA au sanctionat frecvent, in anii 2015-2017, mai multe banci mari pentru manipularea indicilor de dobanda la care se imprumuta intre ele bancile, cum ar fi Libor sau chiar Euribor. Mai mult chiar, exista rumori din care rezulta ca in aceasta manipulare a indicilor de dobanda interbancara au fost implicate chiar banci centrale. A se vedea, spre exemplu, un recent articol publicat pe site-ul BBC, unde se relateaza ca, in octombrie 2008, imediat dupa falimentul Lehman Brothers, Banca Angliei ar fi dat indicatii bancilor comerciale (in material se vorbeste despre Barclays, dar numarul bancilor comerciale implicate este mai mare, cuprinzand si banci elvetiene, germane si amerciane) sa coteze in jos Libor si sa il tina la un nivel scazut o perioada (termenul de jargon bancar utilizat in articol este lowballing). A se vedea Libor: Bank of England implicated in secret recording, aici.
[30] Nota bene: reducerea din prezent, la 10-12%, a acestui enorm balast (acumulat in doar 3-4 ani) este rezultatul exclusiv al cesiunii la preturi derizorii a creditelor neperformate catre firmele de colectare de creante, si nu al insanatosirii activitatii si al echilibrarii bilanturilor bancilor.
[31] A se vedea aici. Deci, autoritatilor europene le-au fost necesari 5 ani ca sa ajunga la concluzia ca prin CDS s-a manipulat piata financiara, desi aceste autoritati, plus FBI, au la dispozitie inclusiv interceptarea corespondentei si perchezitia electronica.
[32] A se vedea aici.
[33] Dean Burnett, Creierul idiot, Wditura Baroque Books & Arts, in colectia Savoir-Vivre, 2016.
[34] Iubirea este tot un plan de ordonarea a realitatii, caci ea este cam tot ceea ce da sens unei vieti, e designul inteligent determinat de emotionalitatea apropierii de celalalt. Daca lumea vie este rezultatul unii design inteligent, si nu un capriciu al hazardului, atunci iubirea este reflexia lui Dumnezeu in lume. Tot planuri de ordonare a realitatii sunt si alianta, legarea fiecarui individ la constiinta sau sufletul colectiv, eucharistia, Parakletos, prezenta imanenta a lui Dumnezeu. Despre aceste lucruri am scris aici: Gh. Piperea, Parakletos, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2015.
[35] Nici nu mai conteaza daca creierul nostru a fost (pre)setat in acest fel sau, dupa caz, s-a autosetat ca atare dupa o indelungata “utilizare” in eonii care au trecut de la aparitia noastra pe Pamant. La inceputul si sfarsitul acestei (pre/auto)setari se afla Dumnezeu. Depinde de noi daca intre aceste jaloane incapsulam in noi ordinea sau haosul.


Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea
PIPEREA & ASOCIATII

Nota: Aceasta scriere face parte dintr-o lucrare vasta, de peste 850 pagini, ca va aparea in septembrie la Editura C.H. Beck: Drept comercial. Obligatiile.