1. Începerii urmăririi penale semnifică investirea organului de urmărire penală cu drepturile prevăzute de lege pentru efectuarea cercetării în legătură cu fapta şi persoana prevăzute în actul de sesizare. Din acest moment, sunt identificate probele necesare stabilirii existenţei infracţiunii, identităţii făptuitorului şi vinovăţiei acestuia pentru a se decide dacă este cazul trimiterii sale în judecată, cât şi cele în legătură cu măsurile procesuale care pot fi dispuse pentru normala desfăşurare a procesului penal.
Începerea urmăririi nu trebuie percepută doar ca un act cu implicaţii procesuale în cauzele concrete, modul în care este reglementat semnifică în general pe planul politicii penale, concepţia referitoare la contextul procesual care face posibilă intervenţia organelor judiciare în cazul comiterii infracţiunilor.
De regulă, pentru a asigura o ripostă imediată şi a permite identificarea făptuitorului, procedura începerii urmăririi nu trebuie condiţionată în mod excesiv.
În aceeaşi măsură, ca o cerinţă cu caracter general a protejării drepturilor şi libertăţilor persoanei, se impune ca începerea urmăririi penale să fie justificată de date suficienţe şi convingătoare cu privire la săvârşirea infracţiunii, care trebuie să rezulte din verificarea sesizării sau a altor împrejurări ce pot împiedica începerea acesteia. Modul în care este reglementată începerii urmăririi trebuie să ofere suficiente garanţii că declanşarea acesteia se va face justificat.
2. Potrivit art. 305 alin. 1 din Codul în vigoare, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită sau a cărei săvârşire se pregăteşte, când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. Condiţia este îndeplinită dacă se constată, în procedura de verificare a sesizării prevăzută de art. 294 , faptul că sunt respectate condiţiile de formă, conţinutul sesizarea conţine date suficiente privind descrierea faptei, au fost respectate termenele de introducere, regulile de competenţă.
Deosebit de reglementarea iniţială a codului, ca urmarea modificărilor art. 305 alin. 1 prin. OUG nr. 18/2016 nu se mai cere în mod expres constatarea, în urma verificării sesizării a îndeplinirii condiţiei negative a inexistenţei unuia din cazurile de împiedecarea punerii în mişcare sau exercitarea acesteia prevăzute la art. 16.
Începerea urmăririi penale in rem se va dispune doar ca rezultat al constatării legalităţii sesizării, chiar dacă există vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 alin. 1 cpp. Inexistenţei vreunuia din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, constituie în prezent, ca urmarea modificarea art. 305 alin. 3 Cpp, prin OUG 18/2016, condiţie necesară începerea urmăririi penale in personam.
Pentru ca efectul juridic să nu fie discutabil, modificarea dispoziţiilor art. 305 alin. 1 trebuia să se regăsească în întreaga construcţie normativă care se referă în mod direct sau indirect, la procedura începerii urmăririi penale( condiţionarea începerea urmăririi penale nu se limitează doar la dispoziţiile art. 305, de natura unui cod fiind corelarea tuturor dispoziţiilor care se referă la această procedură, care ar trebui să impun o interpretare unitară). Modificare trebuia corelată cu dispoziţiile privind verificarea îndeplinirea condiţiei negative la momentul examinării sesizării de către organul de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi penale.
Or, potrivit art. 294, în procedura verificării sesizării, dacă organul de urmărire penală constată unul din cazurile prev. la art. 16, chiar dacă sesizarea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, va înainta actele procurorului cu propunerea de clasare, fără a se dispune începerea urmăririi penale. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 297 alin. 1, privind verificarea plângerii prealabile: dacă se constată, după verificare tardivitatea plângerii prealabile, organul de cercetare înaintează cauza procurorului, cu propunere de clasare.
Din acest context normativ, rezultă în mod evident, stabilirea cu ocazia verificării sesizării, a existenţei ori inexistenţei vreuneia din cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale în vederea începerii urmăririi penale în rem, iar în funcţie de rezultat, se va proceda diferit. Organul de urmărire penală va dispune începe urmărirea penală dacă sesizarea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, iar dacă constată nereguli, după felul acestora restituie sesizarea pe cale administrativă petentului pentru a o completa, ori, dacă rezultă din examinare vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. 1, se va dispune de către procuror clasarea cauzei (art. 294 alin. 2, 3).
Aplicarea acestei proceduri derivă din constatarea cazurilor prev. în art. 16, care, ca natură juridică sunt fie cauze justificative sau de neimputabilitate, fie cauze care înlătură răspunderea penală. Întrucât în cazul existenţei lor, răspunderea penală nu mai poate fi angajată, dacă sunt constatate din cuprinsul sesizării, începerea urmăririi penale nu mai poate fi dispusă, iar dacă sunt constatate ulterior, cercetările nu mai pot continua. Procesul penal este consecinţa comiterii infracţiunii, constituind cadrul procesual care face posibilă angajării răspunderii penale, care durează până la concretizarea acesteia printr-o hotărâre definitivă, sau, dacă acţiunea penală nu este epuizată în acest mod, cât timp tragerea la răspundere penală este posibilă.
Totodată, obligativitatea organului de urmărire penală în legătură cu punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzută în art. 7 Cpp trebuie interpretată în dublu sens: organul de urmărire penală este obligat să pună în mişcare acţiunea penală din oficiu când există probe din care rezultă comiterea unei infracţiuni şi nu există vreunul din cauzele de împiedicare, ceea ce sugerează atitudinea acestuia, tot cu caracter de obligaţie, în cazul existenţei unei cauze legale de împiedicare, indiferent de momentul constatării. Cercetările în cursul urmăririi penale continua doar la cererea suspectului sau inculpatului în condiţiile art. 319, privind continuarea urmăririi penale sau poate fi reluată în cazurile prevăzute de lege, proceduri care permit reevaluarea cauzei de împiedicare.
3. Controverse determinate cadrul normativ care aveau ca obiect condiţionarea începerii urmăririi penale au existat şi în Codul de procedură penală anterior (Cpp 1968), însă în sens invers: potrivit redactării iniţiale a art. 228 al alin. 1, organul de urmărire penală sesizat prin plângere sau denunţ era obligat să dispună începerea urmăririi penale în toate cazurile, chiar dacă, verificând sesizarea, s-ar fi constatat vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale[1]. Începerea urmărirea penală era dispusă indiferent dacă făptuitorul era sau nu indicat sau cunoscut.
Ulterior, dispoziţiile art. 288 alin. 1 Cpp 1968 au fost modificate prin Legea nr. 7/1973, încât, deşi legal sesizat, organul de urmărire penală nu putea începe urmărirea penală, dacă se constata existenţa unui caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale (reglementare similară formulării iniţiale a art. 305 alin. 1 din Codul în vigoare, care condiţiona începerea urmăririi penale de existenţa unei sesizării care îndeplineşte condiţiile legii şi inexistenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 16 alin. 1). Modificarea a fost determinată de aspecte practice, considerându-se că procedura începerii urmăririi penale modificată prin Legea nr. 7/1973 asigură o protecţie efectivă persoanei, fiind declanşată doar în cazuri justificate.
4. Dacă sesizarea îndeplineşte condiţiile legii, începerea urmăririi penale in rem poate fi dispusă chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. Prin această precizare, introdusă prin OUG 18/2016, în consens cu cealaltă modificare care nu mai impune examinarea existenţei condiţiei negative, exclude condiţionarea începerii urmăririi penale in rem de cunoaşterea autorului, sugerând cel puţin teoretic faptul că prima etapă procesuală a urmăririi penale vizează exclusiv fapta săvârşită[2].
Ulterior, în cazul în care din cercetările efectuate au fost identificate probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana identificată sau indicată în sesizare este autorul al faptei pentru care s-a început urmărirea penală in rem, organul de urmărire penală va dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faşă de acesta. Suportul probator al acestui act de dispoziţie îl constituie rezultatul actelor de cercetare efectuate cu privire la faptă şi identificarea făptuitorului, iar persoana faţă de care din acel moment se efectuează urmărirea penală, dobândeşte calitatea de suspect[3].
Referitor la sensul juridic al dis. din art. 305 alin. 1 privind începerea urmăririi penale in rem chiar dacă autorul faptei este cunoscut sau indicat, în mod inevitabil, dacă acesta este cunoscut sau indicat, cercetările ulterioare, nu privesc numai fapta.
Doar urmărirea penală care priveşte numai fapta, autorul nefiind cunoscut, are caracterul unei urmăririi penale in rem[4].
Până la momentul dobândirii calităţii de suspect, cu toate că se efectuează cercetări în legătură persoana cunoscută sau indicată în sesizare, aceasta nu are o calitate procesuală determinată, cu drepturi şi obligaţii procesuale, fiind de regulă denumită în lege autor, făptuitor. De aceea, organul judiciar trebuie să aprecieze corect din punct de vedere probator momentul existenţei probelor din care rezultă bănuiala rezonabilă, moment la care organul de urmărire penală este obligat să dispună continuarea urmăririi penale in personam. Depăşirea acestui moment cu semnificaţii procesuale deosebite şi efectuarea în continuare doar a cercetărilor în rem, poate afecta dreptul suspectul la o apărare efectivă, care este exercitabil de la momentul aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect în condiţiile art. 307. Cu această ocazie îi sunt aduse la cunoştinţă fapta pentru care este suspectat, încadrarea juridică, drepturile procesuale prevăzute la art. 83.
Rezultă din condiţiile prevăzute pentru începerii urmăririi in personam precauţia legiuitorului ca persoana care devine suspect să nu dobândească această calitate pe baza unor date sau indicii rezonabile cu un grad scăzut de credibilitate, bănuiala rezonabilă rezultând din probe. Acestei precauţii trebuie să-i corespundă garanţii cum că la momentul dobândirii calităţii de suspect, dreptul la apărare să nu fost deja afectat. Prelungirea arbitrară a momentului începerii urmăririi penale in personam, şi implicit al probaţiunii peste acest moment, poate conduce la încălcarea dreptului la apărare, cum este reglementat în art. 92[5].
Încălcarea dreptului la apărare poate fi invocată în faza urmăririi penale în condiţiile art. 282 alin. 3, după dobândirea calităţii de suspect sau în momentul aducerii la cunoştinţă a acestei calităţi.
[1] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, ediţia 3-a, Bucureşti, 2013. pag. 476, N. Volonciu, Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 266.
[2] N. Volonciu, A. S. Uzlău şi colaboratorii, Noul cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 763.
[3] Pentru detalii privind dobândirea calităţii procesuale de suspect, a se vedea Anastasiu Crişu, Drept procesual penale, Editura Hamangiu, Ediţia a II a revizuită şi actualizată, Bucureşti 2017, pag. 122-125.
[4] Gr. Theodoru, op. cit. pag. 499.
[5] ICCJ, sS pen., Înch. din 19 februarie 2016, în A Barbu, G. Tudor, A M Şinc. Codul de procedură penală adnotat, Editura Hamangiu, 2016, pag. 636.
Prof. univ. dr. Anastasiu Crişu
