Fiscalitatea și Convenția europeană a drepturilor omului

ESSENTIALS-Marin-VoicuFișa tematică elaborată de CEDO în aprilie 2017

Un anumit număr de reclamanți se întemeiază pe Convenția europeană a drepturilor omului pentru a contesta regulile și procedurile Statelor contractante în materie fiscală, precum și pe metodele utilizate de agenții serviciilor fiscale. Solicitările lor sunt, în general, fondate pe articolul 1 (protecția proprietății) al Protocolului nr. 1 din Convenție, care recunoaște Statelor dreptul de a „pune în vigoare legile pe care le consideră necesare (…) în asigurarea plății impozitelor sau a altor contribuții” și articolul 6 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției și alte dispoziții ale Convenției sunt,  uneori, invocate.

I. Protecția proprietății (articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție)

1. Sporrong și Lönnroth c. Suedia

23 septembrie 1982

În ambele cereri s-a incălcat dreptul de proprietate al reclamanților prin exproprierea de lungă durată și interdicțiile de construire, care le afectau imobilele. Reclamanții au invocat o atingere ilicită a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei susțineau, de asemenea, că obiecțiile lor referitoare la permisele de expropriere privind imobilele lor nu erau aprobate de tribunalele suedeze.

Curtea europeană a drepturilor omului a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) al Protocolului nr. 1 din Convenție, prin aceea că reclamanții suportaseră o sarcină specială și exorbitantă care  ar fi fost legitimă doar în condițiile reducerii duratei validității permiselor sau despagubirii echitabile. Ea a constatat, de asemenea, încălcarea articolului 6, al 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției, întrucat cauza reclamanților nu a fost judecată de un tribunal ce se bucură de plenitudinea de jurisdicție.

Relativ la satisfacția echitabilă din 18 decembrie 1984, Curtea a decis că Suedia trebuia să plătească pentru daună, 800 000 de coroane suedeze primului reclamant și 200 000 de coroane celei de-a doua reclamante.

2. Hentrich c. Franței

22 septembrie 1994

În mai 1979, reclamanta și soțul său au cumpărat un teren neconstruibil cu o suprafață de 67,66 ari. Vânzarea a fost încheiată sub condiția suspensivă a neexercitării de Societatea de amenajare funciară și de stabilire rurală (SAFER) a dreptului său de preemțiune într-un termen de două luni. Încasarea principală a impozitelor va înregistra actul pentru plata taxelor, vânzarea fiind definitivă în virtutea expirării termenului legal, SAFER neapelând la prerogativa sa. Conform reclamantei, exercitarea dreptului de preemțiune constituise o ingerență nejustificată în dreptul său de proprietate. Ea reproșa, în plus, administrației și jurisdicțiilor competente că nu au soluționat cauza, în mod echitabil.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) al Protocolului nr. 1 din Convenție. Dat fiind ansamblul faptelor cauzei, a decis că, victima selectivă a exercitării dreptului de preemțiune, reclamanta suportase o taxă specială și exorbitantă, fără a avea posibilitatea efectivă de a contesta, măsura luată în privința sa: avusese loc, deci, ruptura echilibrului just, dintre protecția dreptului său de proprietate și exigențele interesului general. Curtea a constatat, în plus, încălcarea articolului 6, al. 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției, considerând că, în speță, procedura asupra fondului nu oferise reclamantei o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasau în situația de dezavantaj net în raport cu adversarul său. Ea a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 6, al. 1, în virtutea duratei excesive a procedurii.

În hotărârea sa asupra plății echitabile din 3 iulie 1995, Curtea a spus, pe de altă parte, că Franța trebuia să plătească reclamantei 800 000 de franci pentru dauna materială.

3. Gasus Dosier – und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos

23 februarie 1995

În iunie 1980, societatea reclamantă a vândut o betonieră cu  accesorii unei societăți olandeze în schimbul rezervei de proprietate până la plata integrală a prețului. O lună mai târziu, expertul fiscal a sechestrat ansamblul bunurilor mobile ce se aflau în fondul acestei societăți, în vederea vânzării lor forțate în executarea a trei decizii de impunere a impozitelor directe. Societatea reclamantă a reclamat  sechestrul fiscului al betonierei și  vânzarea ulterioară, cu complicitatea sa.

Curtea a constatat neîncălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1, considerând că fusese satisfăcută, în speță, exigența de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Ea a considerat, în special, că ingerența incriminată rezulta, în fapt, din exercitarea de către fisc a facultăților pe care i le recunoaște legea olandeză asupra recuperării impozitelor directe (Invorderingdwet). Ea observase, de asemenea, că prezentul caz se referea la dreptul Statului, de a adopta legile pe care le consideră necesare în asigurarea plății impozitelor și a amintit că, în această materie, legislatorul trebuia să-și vadă recunoscută o marjă amplă de apreciere, în special, în ceea ce privește chestiunea de a ști dacă – și, în caz afirmativ, până unde – fiscul trebuie să fie plasat într-o poziție privilegiată pentru a-și acoperi creanțele în raport cu creditorii obișnuiți pentru creanțele lor comerciale. Curta respectă respectă decizia luată de legislator în asemenea materii, cu excepția cazului în care ea este lipsită de o bază rezonabilă.

4. National et Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatul Unit

23 octombrie 1997

Acest caz se referea la acțiuni în restituire a sumelor plătite în aplicarea dispozițiilor fiscale nevalidate, stinse de efectul unei legislații retroactive (articolele 53 din legea finanțelor din 1991 și 64 din legea finanțelor (nr. 2) din 1992). Building societies[1] reclamante susțineau, în special, o încălcare a dreptului proprietății.

Curtea a constatat neîncălcarea articolului 1 (protecția proprietății) al Protocolului nr. 1. Ținând seama de marja largă de apreciere de care se bucură un Stat contractant pentru elaborarea și adoptarea unei politici în materie fiscală, ea a considerat că, în concurență, măsurile retroactive adoptate de Parlament, chiar dacă avuseseră drept efect încetarea acțiunilor judiciare ale reclamantelor, nu aduseseră atingere echilibrului dintre drepturile acestora la restituire și interesul general comandând asigurarea plății impozitelor. Curtea a constatat, pe de altă parte, neîncălcarea articolului 6, al. 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției, cnsiderând că, având în vedere circumstanțele, reclamantele nu puteau, în mod legitim, să se plângă că au fost private de dreptul de acces la un tribunal care nu se va fi pronunțat asupra drepturilor lor. Ea a constatat, de asemenea, neîncălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu articolul 14 (interdicția de discriminare) al Convenției, precum și neîncălcarea articolului 6, al. 1 coroborat cu articolul 14.

5. S.A. Dangeville c. Franța

16 aprilie 2002

Reclamanta, o societate a agenților de asigurare a cărei activitate comercială a fost supusă taxei pe valoare adăugată (TVA), achită pentru operațiunile sale din 1978, o sumă de 292 816 de franci francezi cu titlu de TVA. Dispozițiile celei de-a 6-a directivă a Consiliului Comunităților, care ar fi trebuit să fie aplicate la 1 ianuarie 1978, ar exonera de TVA „operatiunile de asigurare și reasigurare, inclusiv prestațiile serviciilor aferente acestor operațiuni efectuate de agenții și intermediarii de asigurare”. Dar, Franței i se acordă un termen suplimentar pentru punerea în aplicare a acestei directive. Reclamanta a cerut restituirea sumei achitate sau, cel puțin, a sumei aferente perioadei de la 1 ianuarie 1978 până la data intrării în vigoare a directivei în chestiune. Consiliul de Stat i-a respins solicitarea. Ea a sesizat, de asemenea, administrația fiscală asupra acestui punct. Această procedură s-a finlizat printr-o decizie care are autoritatea lucrului judecat. Dar, în aceeași zi, hotărând asupra recursului unei alte societăți, a cărei activitate comercială și pretenții erau identice acelorla ale reclamantei, Consiliul de Stat a operat o modificare a jurisprudenței sale anterioare, acordând o rambursare de către Stat a sumelor plătite în mod nejustificat. Reclamanta susținea, în special, nerespectarea dreptului de proprietate, căci ea se considera titularul unei creanțe față de Stat, de care se simțea, în mod definitiv, privată, jn virtutea respingerii solicitărilor sale de către Consiliul de Stat.

Curtea a constatat nerespectarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1. Ea a relevat, în special, că societatea reclamantă beneficiase, pein cele două recursuri ale sale, de o creanță asupra Statului, în virtutea TVA-ului, în mod necuvenit, plătit pentru perioada din 1 ianuarie până în 30 iunie 1978 și că, în  orice caz, ea avea cel puțin o speranță legitimă să poată obține rambursarea. În speță, Curtea a estimat că ingerența în bunurile reclamantei nu răspunsese exigențelor interesului general și că atingerea adusă bunurilor sale dobândise un caracter disproporționat prin împiedicarea creanței reclamantei asupra Statului și absența procedurilor interne ce oferă un remediu suficient pentru asigurarea protecției dreptului pentru respectarea bunurilor sale, ce a rupt echilibrul just dintre exigențele interesului general al comunității și imperativele păzirii drepturilor fundamentale ale indivizilor.

Satisfacția echitabilă: Curtea a decis că Franța trebuia să plătească societății reclamante suma de 21 734,49 euro pentru daună materială.

A se vedea, de asemenea: Aon Conseil et Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A. c. Franța, hotărârea din 25 ianuarie 2007.

6. Buffalo Srl în lichidare c. Italia

3 iulie 2003

Reclamanta, o societate cu răspundere limitată, își încetase activitatea în 1994 și era înscrisă în registrul societăților în lichidare voluntară. Din 1985 până în 1992, plătise avansuri din impozitele sale pe venituri superioare sumelor pe care le datora Statului. Era, în consecință, titularul creditelor fiscale pe care administrația fiscală a început să i le ramburseze în 1997. Pe parcursul acestei perioade, reclamanta a fost constrânsă să solicite finanțări ale băncilor și persoanelor fizice, care îi ocazionaseră taxe și o obligaseră la plata taxelor fiscale în medie superioare acelora plătite de Stat din valoarea creditelor fiscale rambursate. Ea susținea că întârzierile administrației pentru a-i rambursa creditele sale fiscale încălcaseră dreptul său la respectarea bunurilor sale.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) a Protocolului nr. 1. Ea a considerat că întârzierea rambursării creditelor fiscale provocase o situație de incertitudine care afectase asupra reclamantei într-o perioadă de timp ce nu ar putea fi considerată rezonabilă, și fără ca aceasta să poată să remedieze această situație. Afectarea bunurilor sale dobândise, astfel, un caracter disproporționat. În fapt, impactul financiar cauzat de așteptarea rambursărilor, dublat de inexistența oricărui recurs eficient susceptibil să remedieze durata acestei așteptări și de incertitudinea referitoare la momentul lichidării creditelor, rupsese echilibrul just care trebuie să existe între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvării dreptului la respectarea bunurilor.

În hotărârea sa  asupra satisfacției echitabile din 22 iulie 2004, Curtea a decis, că Italia trebuia să plătească reclamantei 75 000 euro pentru dauna suferită.

7. Eko-Elda AVEE c. Grecia

9 martie 2006

În iunie 1988, reclamanta, o societate anonimă specializată în domeniul produselor petroliere,  a solicitat de la fisc rambursarea sumei de 123 387 306  drahme,  (aproximativ 362 105 euro), plătită, în mod necuvenit, în calitate de impozit pe venit. În fața refuzului administrației, a sesizat tribunalul administrativ din Atena printr-o acțiune ce tinde să obțină plata acestei sume rezultată din dobânzi. În noiembrie 1993, în timp ce procedura era pe rol, Statul a plătit reclamantei echivalentul a 362 105 euro. În observațiile sale în fața tribunalului administrativ, partea interesată își limită pretențiile la dobânzile legale pentru întârziere în plata sumei rambursate. Tribunalul administrativ îi respinse solicitarea ca inadmisibilă și curtea de apel a considerat recursul nefondat pe motivul că la data faptelor, codul impozitelor nu prevedea plata de către Stat a dobânzilor într-o asemenea situație. În noiembrie 2000, Consiliul de Stat a respins recursul reclamantei. Aceasta se plângea de refuzul administrației fiscale de a-i plăti dobânzile pentru compensarea întârzierii unui credit fiscal al cărui titular era.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1. Ea arătase, în special, că rambursarea impozitului plătit, în mod necuvenit, avusese loc la cinci ani și cinci luni aproximativ după data la care societatea reclamantă solicitase rambursarea sumei plătite în mod necuvenit. Conform Curții, refuzul administrației de a plăti dobânzile pentru o atât de lungă perioadă rupsese justul echilibru care trebuie să existe între interesul general și interesul individului.

Satisfacția echitabilă: Curtea a decis că Grecia trebuia să plătească societății reclamente suma de 120 000 euro pentru dauna materială.

8. Intersplav c. Ukraina

9 ianuarie 2007

Începând cu anul 1998, reclamanta, o coîntreprindere ucrainiano-spaniolă s-a plâns, în van, la autoritățile fiscale ale Statului și regionale din Lougansk că administrația fiscală din Sverdlovsk neglija să emită în timpul dorit atestările necesare pentru rambursarea taxei pe valoare adăugată (TVA). Autoritățile respective au confirmat existența unei datorii de Stat față de reclamantă, dar nu au constatat nici o greșeală din partea administrației fiscale. Reclamanta afirma că în 18 iunie 2004, creanța sa eferitoare la Stat atingea 26 363 200 hrivne (aproximativ 4 119 250 euro), sumă confirmată de deciziile din justiție. Ea se plângea, în special, că practica Statului constând în refuzarea fără motiv de a confirma dreptul societății la rambursarea TVA-ului se constituia într-o ingerință a bunurilor sale și îi cauza pierderi importante.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1, considerând disproporțională afectarea bunurilor reclamantei. A estimat, în special, că întârzierile constante în rambursarea TVA-ului și în indemnizarea pentru absența recursurilor efective, ce permit împiedicarea sau încetarea unei asemenea practici de administrare, precum și incertitudinea cu referire la data la care ar reapărea fondurile, au compromis „justul echilibru”  de natură să menajeze exigențele legate de interesul general și protecția dreptului la  respectare a bunurilor. Potrivit Curții, reclamanta suportase din acel moment și continua să suporte o taxă individuală și excesivă.

Satisfacție echitabilă: Curtea a decis că Ucraina trebuia să plătească reclamantei suma de 25 000 euro pentru dauna materială.

9. Imbert de Trémiolles c. Franța

4 ianuarie 2008 (decizia asupra admisibilității)

Reclamanții au trebuit, în anii 1997 și 2002, să achite impozitul de solidaritate asupra averii (ISF) prevăzut de codul general al impozitelor. Ei constataseră, în van, ilegalitatea modalităților conform cărora ISF fusese pus în sarcina lor.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă, fiind lipstă vădit de fundament. Observase, în special, că ISF, instituit printr-o lege a finianțelor, viza persoanele fizice proprietare ale unui patrimoniu net impozabil superior unui anumit prag și crease  un impozit de solidaritate pentru a răspunde unui interes general în scopul finanțării unei părți din venitul minim de inserție. Ținând seama de marja de apreciere de care dispun Statele contractante în această materie, Curtea a considerat că plata impunerii în chestiune nu afectase o asemenea situație financiară a reclamanților, ce s-ar putea considera că era vorba de o măsură disproporționată sau de un abuz al dreptului de a percepe impozite și alte contribuții, drept recunoscut de Stat prin articolul 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1.

10. Bulves AD c. Bulgaria

22 ianuarie 2009

Reclamanta, o societate pe acțiuni, se plângea că autoritățile bulgare îi refuzară dreptul de a deduce TVA-ul  pe care-l plătise furnizorului său, care și-a depus declarația de TVA tardiv.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1. Ținând seama de faptul că societatea reclamantă își îndeplinise complet și în termen legal, obligațiile sale de declarație de TVA, a incapacității sale de a acționa astfel încât furnizorul său să-și respecte obligațiile de declarație și prin faptul că reclamanta nu cunoștea și nu avea nici mijlocul de a cunoaște o fraudare a sistemului de TVA, Curtea estimase, în special, că reclamanta nu trebuise să suporte toate consecințele nerespectării de furnizor a obligațiilor sale privind declarația de TVA în termenul legal și că s-a aplicat o taxă individuală excesivă asupra societății reclamante.

Plata echitabilă: Curtea a decis că constatarea încălcării constituia în sine o satisfacție echitabilă, suficientă pentru dauna morală suferită eventual de societatea reclamantă și că Bulgaria trebuia să plătească părții interesate 1 953 de euro pentru dauna materială.

11. Di Belmonte c. Italia

16 martie 2010

Reclamantul a decedat în iunie 2004, iar vărul său a decis să continue procedura în fața Curții. Municipalitatea din Ispica (Raguse, Italia), care decretase exproprierea  unui teren aparținând reclamantului în scopul de a construi aici locuințe cu chirie moderată, a fost obligată să-l despăgubească. Partea interesată se plângea de decizia jurisdicțiilor interne în a aplica retroactiv o lege fiscală ce-i supunea indemnizația de expropriere a unui impozit de 20% la sursă.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1. Ea a amintit, mai întâi că Statele dispun de o putere amplă de apreciere pentru a decide asupra tipului de impozite sau contribuții de ridicat și că ele singure au competența în aprecierea problemelor politice, economice și sociale de luat în considerație în materie. Legea fiscală din 1991 în cauză, în acest caz, se înscria în această marjă de apreciere de Stat. Curtea a observat, în continuare, că legea din 1991, intrase în vigoare între fixarea definitivă a indemnizației de expropriere datorată reclamantului și plata sumelor datorate. Ea remarcase, totuși, că o eventuală aplicare retroactivă a acestei legi nu fusese problematică în sine, la sensul Convenției, căci articolul 1 din  Protocolul nr. 1 nu interzice, ca atare, aplicarea retroactivă a unei legi fiscale. Chestiunea care se punea, era aceea de a ști dacă, în circumstanțele acestui caz, aplicarea legii din 1991 impusese reclamantului o taxă excesivă. În această privință, instanța a constatat că legea intrase în vigoiare cu mai mult de șapte luni după fixarea definitivă, de Curtea de apel din Catane, a valorii indemnizației de expropriere. În consecință, întârzierea autorităților în executarea acestei hotărâri a avut o influență determinantă asupra aplicării noului regim fiscal. În fapt, indemnizația acordată reclamantului nu fusese supusă impozitului prevăzut de noua legislație fiscală dacă executarea hotărârii ar fi fost legală și punctuală.

Plata echitabilă: Curtea alocase moștenitorului reclamantului 1 100 000 euro pentru dauna materială suferită (restituirea sumei prelevată cu titlu de impozit, actualizarea acestei sume pentru compensarea efectelor inflației și dobânzilor), precum și 3 000 de euro cu titlu de daună morală.

12. OAO Neftvanava Kompaniva YUKOS c. Rusiei

20 septembrie 2011

Acest caz privea procedurile fiscale de redresare și de acoperire îndreptate împtriva societății petroliere reclamante – una dintre societățile cele mai importante și înfloritoare din Rusia, care fusese cu 100% publică, până la privatizarea sa în 1995-1996 – și fiind soldate cu lichidarea sa. Societatea reclamantă estima, în special, că procedura fiscală îndreptată împotriva sa pentru anul fiscal 2000, era neregulată, iar redresările sale fiscale pentru anii 2000 până în 2003, precum și măsurile de executare luate ulterior, erau ilegale și disproporționate. Susținea că acoperirea impozitelor sale, în special, sechestrul activelor sale în instanța de judecată, orchestrase, în mod deliberat, astfel încât să împiedice onorarea datoriilor sale. Se plângea, de asemenea, de taxele de acoperire de 7%, de termenul scurt de plată voluntară a sumelor reclamate pentru anii 2000 până în 2003, de vânzarea forțată a OAO Yuganskneftegaz. Ea pleda în plus că, numeroase alte societăți ruse, ce au recurs, ele însele, la zone de fiscalitate privilegiată în Rusia, interpretarea textelor pertinente de tribunale era selectivă și unică. Reclamanta susținea, în final, că autoritățile au tolerat sau aprobat  tehnicile de „optimizare fiscală” utilizate de ea. Ea adăuga  că dispozitivul legal permitea utilizarea acestor tehnici.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1, în virtutea impunerii și calculului penalităților în timpul redresărilor fiscale pentru 2000-2001 pentru două motive, în aplicarea modificării retroactive a regulilor ce reglementau termenul de prescripție legal și dublarea, în consecință, a penalităților datorate pentru anul fiscal 2001. Constatând că, în rest, procedura fiscală pentru anii 2000 până în 2003 era prevăzută prin lege, urmărea un scop legitim, și anume, obținerea plății impozitelor și constituia o măsură proporționată, Curtea a constatat, în schimb, nerespectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 referitor la această procedură pentru surplus. Pe de altă parte, fiind vorba de procedura de acoperire, ținând seama de rapiditatea cu care aceasta s-a derulat, de obligația de plată integrală a taxelor de acoperire și de absența considerată adecvată de autorități a consecințelor actelor lor, Curtea a considerat că autoritățile ruse nu menajaseră un just echilibru între scopurile legitime urmărite și măsurile utilizate, în nerespectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a constatat, de asemenea, în acest caz, încălcări ale articolului 6 al. 1 și 3 lit. b) (dreptul la un proces echitabil) al Conventiei privind procedura fiscală pentru anul 2000, pe motivul că reclamanta nu avusese suficient timp pentru studierea dosarului în primă instanță (patru zile pentru, cel puțin, 43 000 pagini), pentru a-și prezenta concluziile și, în general, pentru pregătirea procesului în apel. Ea estimase, pe de altă parte, că nu existase încălcarea articolului 14 (interdicția discriminării) Conventiei combinată cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 pe motivul că, montajele fiscale utilizate de reclamantă fiind extrem de complexe, situația sa nu era comparabilă cu cea a altor societăți. În final, Curtea a constatat că nu exista încălcarea articolului 18 (limitarea utilizării restricțiilor drepturilor) al Convenției, combinat cu articolul 1 din protocolul nr. 1, cat timp, reclamanta nu reușise să demonstreze că măsurile luate de autorități vizau nu să lupte împotriva evaziunii fiscale, ci să distrugă și să pretindă controlul activelor sale.

În hotărârea sa asupra satisfacției echitabile din 31 iulie 2014, Curtea a decis, că Rusia trebuia să plătească acționarilor actuali ai societății reclamante în capital, în momentul lichidării societății și, în caz necesar, succesorilor și moștenitorilor lor legali, suma de 1 866 104 634 euro (EUR) pentru dauna materială și că Rusia trebuia să producă, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, un plan exhaustiv pentru repartizarea indemnizației acordată cu titlul plății echitabile, iar constatarea încălcării constituia în sine o plată echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.

13. N.K.M. c. Ungaria (nr. 66529/11)

14 mai 2013

Reclamanta, o funcționară, susținea, că impunerea taxelor de 98% aplicată unei părți din indemnizația sa de concediere – în virtutea unei legi intrată în vigoare la zece săptămâni înaintea concedierii sale – se analiza într-o privare nejustificată de bunurile sale.

Curtea a constatat încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1. În ciuda marjei de apreciere importantă de care se bucură autoritățile în materie de impunere, Curtea a estimat, că mijloacele utilizate erau disproportionate față de scopul legitim urmărit, și anume, prezervarea Trezoreriei publice împotriva indemnităților de concediere a valorii excesive. Pe de altă parte, reclamanta nu beneficiase de o perioadă tranzitorie care să îi permită să se adapteze la noul regim de concediere. În plus, privând-o de un drept dobândit considerat că servește interesul social permițând reintegrarea forțelor de muncă de către persoane private de muncă, autoritățile ungare au impus reclamantei o taxă excesivă.

II. Dreptul la un proces echitabil (articolul 6 din Convenție)

1. Bendoun c. Franța

24 februarie 1994

Reclamantul care exercita profesia de agent-numismat a creat în 1973 o societate anonimă de drept francez care avea ca obiect să livreze comerțului de monezi vechi, obiecte de artă și pietre prețioase. Poseda esențialul din capitalul social și îndeplinea funcțiile de președinte-director general. Activitățile sale au semnificat trei proceduri – vamală, fiscală și penală – care s-au condus, mai mult sau mai puțin, în paralel. Partea interesată se plângea, în special, că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața jurisdicțiilor administrative cu referire la majorările de impozit la care fiscul o supuse. În timp ce fiscul ar fi ales, în mod unilateral, și cu grijă, apoi, a comunicat jurisdicțiilor în chestiune, elementele cu convingere, el însuși, nu ar fi avut acces la totalitatea dosarului constituit de vămi, în care figurau nu doar procesele-verbale, ci, de asemenea, datele pe care se fondau.

Curtea a estimat că, în speță, se aplica articolul 6 al. 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenție. În primul rând, faptele incriminate cădeau sub incidența articolului 1729 al. 1 din codul general al impozitelor. În timp ce, privea toți cetățenii în calitatea lor de contribuabili, și nu un grup determinat dotat cu un statut special; le prescria un anumit comportament și rezulta această exigență dintr-o sancțiune. În al doilea rând, majorările de impozit nu tindeau la reparația pecuniară a unui prejudiciu, ci vizau, în esențial, să pedepsească pentru a împiedica reiterarea acțiunilor asemănătoare. În al treilea rând, ele se fondau pe o normă cu caracter general al cărei scop  era, în același timp preventiv și represiv. În final, ele îmbrăcau o amploare considerabilă întrucât se ridicau la 422 534 franci francezi pentru partea interesată și 570 398 franci pentru societatea sa, și lipsa plății expunea reclamantul la exercitarea, de către jurisdicțiile represive, a constrângerii pe corp. Evaluând greutatea respectivă a diverselor aspecte ale cazului, Curtea a notat predominanța acelora care prezentau o nuanță penală. Nici unul dintre ele nu apărea decisiv prin el însuși, ci adiționate și combinate confereau acuzației litigioase un caracter penal în sensul articolului 6 al. 1.

În acest caz, nu rezulta din datele de care Curtea dispunea că non-comunicarea elementelor a adus atingere dreptului la apărare și egalitate a armelor. Curtea a constatat neîncălcarea articolului 6 al. 1 din Convenție.

2. A.P.. M.P. și T.P. c. Elveția (solicitarea nr. 19958/92)

29 august 1997

Reclamanții erau văduva și copiii unicului acționar al unei societăți de construcție decedat în februarie 1984. Ei erau singurii săi moștenitori, Termenul în care ar fi putut să-i repudieze succesiunea a expirat la finalul lunii mai din același an. A rezultat, prin urmare, că partea interesat fraudase fiscul și serviciile fiscale au inițiat o procedură împotriva reclamanților. În 1990, Direcția de impozit federal le-a ordonat să plătească impozitele defunctului și le-a impus o amendă. Reclamanții susțineau, că  independent de orice greșeală din partea lor, fuseseră condamnați pentru o infracțiune care ar fi fost comisă de altă persoană.

Curtea a constatat nerespectarea articolului 6, al. 2 (dreptul la un proces echitabil – prezumția de nevinovăție) a Convenției. Ea a arătat că acoperirea de către reclamanți a impozitelor neplătite nu ar trebui să fie adusă în discuție, nefiind cazul, de altfel. Curtea considera că datoriile fiscale, conform altor datorii contractate de de cujus sunt plătite prin pelevarea din masa succesorală. Totuși, aplicarea de sancțiuni penale supraviețuitorilor pentru acte comise, în aparență de o persoană decedată este o chestiune diferită. În speță, independent de punctul de a ști dacă defunctul era sau nu vinovat, în mod real, reclamanții făcuseră obiectul unei sancțiuni penale pentru o fraudă fiscală imputată acestuia din urmă. În timp ce, există o regulă fundamentală a dreptului penal, conform căreia responsabilitatea penală nu supravietuiește autorului actului delicvent și aceasta este ceea ce recunoștea, în fapt, în Elveția, dreptul penal general. În opinia Curții, această regulă era impusă prin prezumția de nevinovăție consacrată de articolul 6 al. 2 din Convenție, un  moștenitor al culpabilității defunctului nu este compatibil cu normele justiției penale într-o societate reglementată de preeminența dreptului.

3. J.J. c. Țările de Jos (nr. 21351/93)

27 martie 1997

În decembrie 1989, reclamantul, un consilier fiscal independent, este notificat  cu un aviz de redresare fiscală rezultat dintr-o penalitate fiscală în valoare de 38 656 florini olandezi, egală celei a redresării. A contestat măsura în fața camerei fiscale a curții de apel. Aceasta a declarat recursul inadmisibil pe motivul că taxa de timbru judiciară nu fusese achitată. Partea interesată a formulat, în van, un recurs în fața Curții de casație. S-a declarat, astfel, victimă a unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, prin aceea, că nu a avut posibilitatea de a răspunde la concluziie avocatului general al Curții de casație.

Curtea a considerat că soluționarea procedurii pe rol în fața Curții de casație trebuia să se finalizeze printr-o decizie asupra temeiniciei unei acuzații în materie penală adresată reclamantului. Din acel moment, ținând seama de ceea ce era o provocare pentru partea interesată în procedură și de natura  concluziilor avocatului general, imposibilitatea pentru reclamant în a răspunde acestora înainte ca Curtea de casație să-și fi pronunțat decizia, încălcase dreptul său la o procedură contradictorie, care implică, în principiu dreptul pentru părți la un proces, la comunicarea și discutarea oricărui element sau observație prezentată judecătorului, în vederea influențării deciziei sale. În continuare, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 al. 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției.

4. J.B. c. Elveția (nr. 31827/96)

3 mai 2001

Reclamantul, împotriva căruia fusese deschisă o procedură pentru de la sustragerea de la plata impozitului, a fost invitat de mai multe ori să prezinte toate documentele din posesia sa ce priveau societăților în care investise bani. Partea interesată nerăspunzând acestor cereri, i-au fost aplicate amenzi în patru rânduri. Susținea că procedura penală inițiată împotriva sa nu fusese echitabilă, în ceea ce fusese constrâns să producă documente de natură să-l incrimineze.

Curtea a constatat încălcarea articolului 6 al. 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției. Ea a observat că dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, sunt norme internationale, în general, recunoscute care se află în centrul noțiunii de proces echitabil consacrată de articolul 6 al. 1. În speță, părea că autoritățile încercaseră să contrazică reclamantul să predea documente care furnizaseră informații despre venitul său în vederea impunerii. În timp ce, reclamantul nu putea să excludă că orice venit suplimentar din surse neimpozabile pe care aceste documente le-ar fi descoperit, ar fi putut fi constitut o infracțiune de sustragere de la plata impozitului.

5. Ferrazzini c. Italia

12 iulie 2001 (Marea Cameră)

Societatea, al cărei reclamant era reprezentantul, solicită administrației fiscale să beneficieze de o reducere de la taxa aplicabilă anumitor impozite la care era datoare. Administrația fiscală a notificat-o asupra redresărilor fiscale. Reclamantul se plângea de durata procedurilor fiscale, care au continuat.

Curtea era apelată în acest caz să verifice, ținând seama de schimbările intervenite în societate cu privire la protecția juridică acordată indivizilor în relațiile lor cu Statul, dacă domeniul de aplicare al articolului 6 al. 1 (drept la un proces echitabil) a Convenției trebuia sau nu să fie extins la litigiile deciziilor administratiei fiscale. În această privință, ea a observat, că relațiile dintre indivizi și Stat evoluaseră în numeroase domenii pe parcursul a cincizeci de ani scurși de la adoptarea Conventiei, ținând seama de intervenția crescută a normelor de stat în relațiile de drept privat. Fiind vorba de materia fiscală, evoluțiile care au putut avea loc în societățile democratice nu priveau, totodată, natura esențială a obligației pentru indivizi sau societăți la plata impozitelor. În raport cu perioada adoptăûii Conventiei, nu exista o intervenție nouă de Stat în domeniul „civil” al vieții indivizilor. Curtea a considerat din acel moment că materia fiscală mai reliefa esența dură a prerogativelor puterii publice, caracterul public al raportului dintre contribuabil și colectivitate rămânând predominant. În continuare, ea a considerat că contenciosul fiscal scăpa câmpului drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le avea, în mod necesar, cu referire la situația contribuabililor și a constatat că articolul 6 al. 1 nu se aplica, în speță.

6. Jussila c. Fiinlanda

23 noiembrie 2006 (Marea Cameră)

Un centru de impozite a aplicat reclamantului o majorare a impozitului echivalentă la 10% din valoarea impozitului la care a fost recunoscut dator. Suma prelevată cu titlul majorării în chestiune, se ridica la 1 836 mărci fiinlandeze (aproximativ 300 euro). Pentru a impune această majorare reclamantului, centrul impozitelor se fondase pe faptul că declarațiile de TVA furnizate de partea interesată pentru anii fiscali 1994-1995 erau incomplete. Reclamantul a introdus apel la tribunalul administrativ de primă instanță, solicitând audierea sa, a inspectoarei cu impozite însărcinată cu dosarul său, precum cea a unui expert. Invitând partea interesată și inspectoarea să-i prezinte observații scrise, jurisdicția administrativă a considerat că nu trebuia în mod manifest să aibă loc o audiență în caz pe motivul că cele două părți comunicaseră în scris toate informațiile necesare. Reclamantul a solicitat, în van, autorizația de a face apel la sentința în chestiune. În fața Curții, se plângea că a fost privat de o audiere și vedea, aici, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii de redresare fiscală al cărui obiect fusese.

Deși majorarea impozitului aplicată reclamantului ținea de legislația fiscală, Curtea a observat că această măsură era fondată pe o normă ce urmărea un scop în același timp preventiv și represiv. Ea a constatat că infracțiunea reproșată părții interesate dobândea un caracter penal în sensul articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției și a considerat că această dispoziție se aplica, în speță. Observând, totodată, că reclamantul avusese ocazia de a-și prezenta în scris mijloacele sale de apărare și de a răspunde la concluziile autorităților fiscale, Curtea a estimat că exigențele de echitate erau satisfăcute și că, ținând seama de circumstanțele speciale ale cauzei, ele nu implicau ținerea unei ședințe. Ea a constatat din acel moment că nu se aplica, în speță, încălcarea articolului 6 al. 1 din Convenție.

7. Segame S.A. c. Franța

7 iunie 2012

Reclamanta, o societate anonimă care administra o galerie de artă, făcuse obiectul unei redresări fiscale privind, în special, menționările reluate de taxă pe metale pretioase, bijuterii, obiecte de artă, de colecție și antichități (taxa pe obiecte de artă). În fața Curții, partea interesată se plângea de o amendă, care îi fusese aplicată. Ea considerase, în special, că dispoziția pertinentă a codului general al impozitelor nu conferea judecătorului impozitului o facultate de deplină jurisdicție care îi permite să moduleze amenda în raport cu gravitatea faptelor reproșate contribuabilului.

Curtea a observat că în fața tribunalului administrativ și a curții administrative de apel, societatea reclamantă putuse să evalueze, dintr-un recurs de contencios deplin, toate argumentele de fapt și de drept pe care le considera utile în sprijinul solicitării sale, și, în special, sprijinirea contrarietății taxei cu dreptul comunitar și discutarea modalității detaliate, prin care, pe de altă parte, curtea administrativă de apel îi acordase reducerea. Ținând seama de faptul că amenda era fixată în procentajul drepturilor eludate, cu caracterul special al contenciosului fiscal și la taxa amenzii, Curtea a constatat că nu a avut loc încălcarea articolului 6 al. 1 (dreptul la un proces echitabil) al Convenției.

8. Janosevic c. Suediei și Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suedia

23 iulie 2002

Reclamantul, în primul caz, era proprietarul unei societăți de taxi. Reclamanții, în al doilea caz, erau o societate de taxi și fostul său director. În cadrul unei anchete, de mare amploare, asupra societăților de taxi în 1994 și 1995, administratia fiscală a efectuat un control asupra celor două societăți de taxi. Constatând că declarațiile fiscale erau incorecte, a recurs la o redresare și la o impunere suplimentară. Informațiile prezentate de părțile interesate, fiind inexacte, acestora li s-a ordonat plata unei majorări a impozitului: de 160 000 coroane în ceea ce privește prima reclamantă din al doilea caz. În consecință prin impunerea acesteia din urmă, impozitul pe venitul fostului său director a făcut, de asemenea, obiectul unei redresări care s-a tradus printr-o majorare a impozitului de aproximativ 58 000 coroane, în total. Acest procedeu a fost contrar dreptului la un proces echitabil în executarea deciziei administrației fiscale înaintea stabilirii unei sentințe definitive a obligațiilor lor. Se plângeau, în plus, că procedura fiscală nu fusese încheiată într-un termen rezonabil și că au fost privați de dreptul la prezumția de nevinovăție până în momentul în care le-a fost stabilită, din punct de vedere legal, culpabilitatea.

Curtea a considerat că în general dispozițiile legale referitoare la majorările de impozit și scopul sancțiunilor, care era în același timp preventiv și represiv, stabileau că referitor la articolul 6 (dreptul la un proces echitabil) al Conventiei, reclamanții erau acuzați de o infracțiune în materie penală. Natura penală a infracțiunii rezulta, din gravitatea sancțiunii efectiv aplicată. În cele două cazuri, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 al. 1 din Convenția referitoare la dreptul de acces al reclamanților la un tribunal. Constatând, în primul caz că măsurile de executare fuseseră luate împotriva reclamantului și că solicitarea de suspendare a plății fusese respinsă, Curtea a considerat că deciziile administratiei fiscale privind impozitele și majorările de impozit avuseseră grave repercursiuni pentru partea interesată și că produceau consecințe care erau susceptibile să se agraveze pe măsura derulării procedurii și că va fi dificil să evalueze și să redreseze dacă îi reușeau tentativele de infirmare a deciziilor. Pentru ca reclamantul să dispună de un acces efectiv la tribunale, era indispensabil, deci, să conducă cu diligență procedurile pe care le implicase. Curtea considerase că luându-i aproape trei ani să se pronunțe asupra solicitărilor reclamantului pentru o reexaminare a impunerii sale, administratia fiscală nu acționase cu urgența impusă prin circumstanțele de speță și întârziase, în mod necuvenit, o decizie judiciară asupra principalelor chestiuni referitoare la impozite si majorări de impozite reclamate părții interesate. În al doilea caz, Curtea a considerat că nici administrația fiscală, nici tribunalul administrativ departamental nu acționaseră cu urgența impusă de circumstanțe, ceea ce întârziase, în mod necuvenit, o decizie a unui tribunal asupra principalelor sale chestiuni referitoare la completările și majorările de impozit reclamate părților interesate. Cât despre prima reclamantă, chiar dacă o decizie judiciară intervenea în viitor, întârzierea globală în pronunțarea unei asemenea decizii reflectă că accesul la tribunale obținut astfel nu ar fi fost considerat efectiv. În cele două cazuri, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea articolului 6 al. 1 privind durata procedurii. În final, Curtea a constatat în cele două cazuri neîncălcarea articolului 6 al. 2 (dreptul la un proces echitabil – prezumția de nevinovăție) a Conventiei.

9. Melo Tadeu c. Portugalia

23 octombrie 2014

Acest caz a avut ca obiect o procedură de executare fiscală declanșată împotriva reclamantei în vederea obținerii acoperirii fortate a unei datorii fiscale societăți iîn care era considerată drept administratoră de fapt, procedură care se continuase în ciuda achitării părții interesate în cazul penal pentru abuz de încredere fiscală și ajunsese la un sechestru al părții sociale pe care o deținea într-o societate terță. Reclamanta se plângea că fusese tratată, în cadrul executării fiscale, ca vinovată de o infracțiune pentru care fusese achitată. Ea vedea, de asemenea, în sechestrul părții sale sociale din societatea terță o afectare nejustificare a dreptului său la respectul bunurilor sale.

Curtea a constatat încălcarea articolului 6 al. 2 (dreptul la un proces echitabil – prezumția de nevinovăție) a Conventiei, care consideră că administrația fiscală și jurisdicțiile administrative au încălcat hotărarea de achitare penală a reclamantei, ceea ce a aruncat o îndoială asupra fundamentului achitării sale, în mod incompatibil,cu respectarea prezumtiei de nevinovăție. Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1, întrucat refuzând ridicarea sechestrului părții sociale pe care reclamanta o detinea într-o societate terță în ciuda achitării sale penale, autoritățile portugheze rupseseră echilibrul, de menajat, între protecția dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale și exigențele de interes general.

10. Societatea Oxygène Plus c. Franța

17 mai 2016 (decizia asupra admisibilității)

Reclamanta, o societate ce exercită activitatea de comerciant de bunuri, a beneficiat cu acest titlu de un regim fiscal de favoare în raport cu impunerea normală a mutațiilor de proprietate în materie imobiliară. În 2002, administrația fiscală a constatat că ea nu respectase una din condițiile legale ale acestui regim și a considerat anomaliile suficient de grave pentru justificarea decăderii regimului de favoare. În consecință, reclamanta i s-a impus plata de 213 915 euro corespunzând aplicării regimului normal al impunerii operațiilor efectuate, din care 43 353 euro cu titlu de dobânzi de întârziere. Societatea  reclamantă a contestat această impunere. Pe parcursul procedurii, o lege nouă a înlocuit măsura de decădere din regimul de favorizare, în caz de neregularitate, printr-un sistem de amenzi fiscale. În continuare, a fost suprimată obligația de a ține un repertoriu special. Reclamanta vedea în aceasta motive de invocare a principiului aplicării legii penale mai blânde.

Curtea a declarat cererea inadmisibilă, considerând că decăderea din regimul de favorizare nu constituia, în speță, o pedeapsă în sensul articolului 7 (fără pedeapsă fără lege) a Convenției. Fiind vorba, în special, de natura infracțiunii, Curtea observase că dispoziția pertinentă a codului general al impozitelor prevedea posibilitatea derogarii de la dreptul comun și beneficierea de o exonerare a drepturilor, în  mod normal, datorate în caz de cumpărături imobiliare, cu condiția respectării anumitor formalități. Părea, deci, logic că un comerciant de bunuri ce a pretins acest regim de favorizare fără respectarea acestor condiții, care constituiau un element determinant din acest sistem fiscal derogatoriu, să-și vadă retras beneficiul, cu drept consecință aplicarea dreptulu comun, și anume, plata drepturilor de care ar fi trebuit, în mod normal, să fie achitat. Din acel moment, nu s-ar putea concluziona, dacă decăderea din regimul de favorizare era fondată pe o normă ce urmărea un scop, în același timp, preventiv și represiv. Pe de altă parte, este adevărat că sumele impuse reclamantei erau de o importanță semnificativă, se limitau totuși la o returnare a impozitului, rezultată dintr-o dobândă de întârziere. Nici o penalitate nu fusese pusă în sarcina reclamantei, a cărei bună credință nu era contestată de administrația fiscală.

III. Dreptul la respectul vieții private și familiale, al domiciliului și corespondenței (articolul 8 din Convenție)

1. Keslassy c. Franța

8 ianuarie 2002 (decizia asupra admisibilității)

Acest caz privea vizitele domiciliare operate în cadrul unei anchete fiscale ce viza societățile. Reclamantul, care controla societățile care au făcut obiectul, prin ordonanță judiciară al unei vizite la domiciliu, se plângea de condițiile în care acestea au fost ordonate, în special, la domiciliul său.

Curtea a declarat solicitarea inadmisibilă avand un caracter vădit nefondat. Ținând seama de cadrul strict ce limita, în dreptul național, vizitele la domiciliu și de respectul acestui cadru în derularea operațiilor la domiciliul, în cauză, Curtea a considerat că ingerența în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea vieții private și a domiciliului său, fusese proporțională cu scopurile legitime urmărite, și anume, protecția binelui economic al țării și prevenția infracțiunilor penale și necesară într-o societate democratică în sensul articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și a domiciliului) al Conventiei.

2. André și altul c. Franța

24 iulie 2008

Acest caz se referea la o vizită la domiciliu efectuată în iunie 2001 în sediile profesionale ale reclamanților – respectiv un avocat și o societate de avocați – de funcționari ai administrației fiscale, în vederea descoperirii de elemente din sarcină împotriva unei societăți cliente a cabinetului de avocați împotriva căreia exista o prezumție de fraudă fiscală. Operațiile s-au derulat în prezența unui prim reclamant, a Președintelui Baroului de avocați din Marsilia și a unui ofițer de poliție judiciară, și 66 de documente au fost sechestrate. Reclamanții se plângeau de ilegalitatea vizitei și a sechestrelor și au formulat un recurs care a fost respins de Curtea de casație. Ei denunțau, în special, nerespectarea drepturilor lor la apărare și la secretul profesional. Curtea a amintit în acest caz că, perchezițiile sau vizitele la domiciliu efectuate în cabinetul unui avocat trebuie, în mod imperativ, să fie rezultate din garanții speciale. Totuși, este imperativ să se încadreze strict asemenea măsuri. În speță, vizita fusese executată în prezența unui președinte al Baroului din Marsilia. În schimb, pe lângă absența judecătorului care autorizase vizita la domiciliu, prezența președintelui baroului și contestațiile sale nu erau de natură să împiedice consultarea efectivă a tuturor documentelor cabinetului, precum și sechestrul lor. În plus, funcționarii și ofițerul de poliție judiciară și-au văzut recunoscute facultăți extinse în virtutea termenilor largi în care fusese redactată autorizația de vizită la domiciliu. În final, Curtea a notat că în cadrul unui control fiscal al societății, clientă a reclamanților, administrația vizase la aceasta din urmă pentru singurul motiv că avea dificultăți, pe de-o parte, în efectuarea controlului său fiscal, și, pe de altă parte, în găsirea de documente de natură să confirme bănuilile de fraudă care cântăreau asupra societății și aceasta fără ca, în nici un moment, reclamanții să fi fost acuzați sau bănuiți de a fi comis o infracțiune sau că nu a participat la o fraudă comisă de clientul lor. Din acel moment, considerând vizita la domiciliu și sechestrele disproportionale în raport cu scopul vizat, Curtea a constatat încălcarea articolului 8 (dreptul la respectul domiciliului) al Convenției. Ea a constatat,  în plus, încălcarea articolului 6 al. 1 (dreptul de acces la un tribunal) al Conventiei în virtutea absenței controlului jurisdictional efectiv.

3. Bernh Larsen Holding AS și alții c. Norvegia

14 martie 2013

În acest caz, trei societăți norvegiene se plângeau de o decizie prin care administrația fiscală îi obligase să înmâneze inspectorilor săi o copie integrală a datelor din serverul informatic pe care-l foloseau. Reclamantele susțineau că această decizie fiscală adusese atingere drepturilor lor la respectul domiciliului și al corespondenței. Ele susțineau, în special, că măsura litigioasă era arbitrară.

Curtea a constatat neîncălcarea articolului 8 (dreptul la respectul domiciliului și al corespondenței) Convenției, considerând că, chiar dacă legea aplicabilă nu solicita autorizația prealabilă a autorității judiciare, existau garanții efective și adecvate împotriva abuzurilor și că autoritățile norvegiene menajaseră un echilibru just între, pe de-o parte, dreptul societăților reclamante la respectul domiciliului, al corespondenței și interesului lor în protecția vieții private a angajaților lor  pe de altă parte, interesul public care ține de realizarea controalelor eficiente în scopul calculului impozitului. Curtea a subscris, în speță, la încheierea jurisdicțiilor norvegiene conform căreia motive de eficiență se opuneau ca câmpul de acțiune a administratiei fiscale să fie limitat prin faptul că un contribuabil utilizează un sistem de arhivare partajat, chiar dacă acesta conținea date aparținând altor contribuabili.

4. G.S.B. c. Elveția (nr. 28601/11)

22 decembrie 2015

Acest caz a avut ca obiect transmiterea autorităților fiscale americane a datelor bancare ale reclamantului în cadrul unei convenții de întrajutorare administrativă între Elveția și Statele Unite ale Americii. În 2008, administația fiscală americană descoperise că banca UBS SA permisese contribuabililor americani să le disimuleze averea și veniturile autorităților fiscale americane și a sfătuit clienții care nu-și declaraseră conturile la fiscul american. Un acord, consolidat printr-un protocol, numit „Conventia 10” a permis administrației federale elvețiene să ordone ca banca UBS să transmită dosarul reclamantului în cadrul de întrajutorare administrativă cu autoritățile fiscale americane. Partea interesată denunța divulgarea datelor sale bancare drept o încălcare a dreptului său la respectul vieții private. Se considera, de aemenea, vitima unei discriminări în calitate de client al UBS care era contribuabil american, în raport cu clienții altor bănci, ce nu erau considerate la vremea respectivă fapte prin întrajutorarea administrativă, în materie fiscală.

Curtea a constatat neîncălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private) al Conventiei. Ea a admis, în special, că Elvetia avusese un interes important în a da o urmare favorabilă solicitării de întrajutorare administrativă a Statelor Unite în scopul permiterii autorităților americane să identifice averile ce puteau fi disimulate în Elveția. Pe plan procedural, Curtea a constatat, pe de altă parte, că reclamantul avusese la dispoziția sa mai multe garanții efective și reale de ordin procedural pentru contestarea înmânării datelor sale bancare și pentru a se proteja față de o punere în aplicare arbitrară a acordurilor încheiate între Elveția și Statele Unite. Curtea a constatat, de asemenea, neîncălcarea articolului 14 (interdicția discriminării) a Convenției combinat cu articolul 8, considerând că reclamantul nu suferise tratament discriminatoriu.

5. K.S. și M.S. c. Germania (nr. 33696 / 11)

6 octombrie 2016

Obiectul cererii privea percheziția domiciliului cuplului reclamant, în virtutea bănuielilor de evaziune fiscală. Reclamanții au facut obiectul  proceduri împotriva lor, după ce informații asupra averilor lor, depuse într-o bancă din Lichtenstein, au fost copiate ilegal de un angajat al băncii, și apoi, vândute serviciilor secrete germane. Reclamanții susțineau, în special, că domiciliul lor fusese percheziționat în virtutea unui mandat eliberat pe baza dovezilor obtinute în nerespectarea dreptului intern și al dreptului international.

Curtea a constatat neîncălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea domiciliului) al Conventiei. Ea a constatat, în special, că percheziția era o măsură prevăzută prin lege. Ea a luat, pe de altă parte, act de jurisprudența constantă a Curții constituționale federale germane conform căreia nici o regulă absolută nu interzice utilizarea într-un proces penal a dovezilor culese prin încălcarea regulilor procedurale. Aceasta semnifică că cuplul era capabil să prevadă – la nevoie, după ce a fost consiliat de un jurist – că autoritățile naționale sperau să fondeze un mandat de percheziție asupra datelor ce provin din Liechtenstein, chiar dacă aceste informații putuseră să fie obținute în violarea legii. In plus, Curtea a considerat că percheziția constituise o măsură proporțională: în primul rând, pentru că legislatia și jurisprudența germane, în materie de percheziție, oferă garanții adecvate și efective împotriva abuzurilor, în general, și furnizase asemenea garanții în cadrul prezentului caz; în al doilea rând, pentru că evaziunea fiscală este o infracțiune gravă; în al treilea rând, pentru că nimic nu indică că autoritățile germane au încălcat, în mod deliberat și sistematic, dreptul intern și dreptul international pentru colectarea de informații în vederea urmăririi penale a infracțiunilor fiscale; în al patrulea rând, pentru că mandatul era explicit și detaliat cu referire la infractiunea vizată de anchetă, pecum și de elementele cercetate ca elemente de dovadă; în final, pentru că reclamanții nu au prezentat eventualele repercursiuni asupra reputației personală datorată percheziției domiciliului lor.

IV. Libertate și religie (articolul 9 din Conventie)

1. Asociația Martorii lui Iehova c. Franța

30 iunie 2011

Într-un raport parlamentar din 1995 consacrat „sectelor din Franța”, Martorii lui Iehova au fost calificați drept sectă. Asociația reclamantă arată că după publicarea acestui raport, ar fi făcut obiectul măsurilor destinate să o marginalizeze, și, în special, al unei redresări fiscale de mai multe zeci de milioane de euro referitor la donațiile efectuate de adepții săi. Aceste donații nu sunt impozabile pentru asociațiile de cult, iar autoritățile au decis că asociația reclamantă nu putea fi considerată ca atare. Reclamanta susținea că procedura fiscală împotriva sa îi  încălcase libertatea de religie.

Curtea a amintit că în mai multe cazuri a decis că articolul 9 (dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie) al Convenției protejează libera exercitare a dreptului la libertatea religiei a Martorilor lui Iehova. În speță, ea a constatat că redresarea fiscală în chestiune se aplica asupra totalității donațiilor manuale percepute de reclamantă, în timp ce acestea constituiau sursa esentială a finanțării sale. Resursele sale vitale fiind tăiate astfel, ea nu mai era în măsură să asigure, în mod concret, adepților săi, libera exercitare a cultului lor. A avut loc, deci, o ingerență  în dreptul asociației reclamante la libertatea religiei. În timp ce, pentru ca o asemenea ingerență să fie acceptată din punctul de vedere al articolului 9, trebuie, mai întâi, să fie prevăzută prin lege și legea în discuție trebuie să fie enuntată cu suficientă precizie pentru a fi previzibilă. În cazul prezent, legea pe baza căreia donațiile către asociația reclamantă fuseseră taxate din oficiu era articolul 757 din Codul general al impozitelor, în virtutea căruia donațiile manuale „revelate” administrației fiscale sunt supuse drepturilor de donație. Totodată, Curtea a distins două motive pentru care acest articol și aplicarea care i se făcuse în cazul reclamantei nu fuseseră suficient de previzibil: în primul rând, articolul litigios nu lăsa loc nici unei precizări asupra „donatarului” vizat, ceea ce, în special, nu permitea să se știe dacă era aplicabil persoanelor juridice, deci, asociației reclamante; în al doilea rând, referitor la noțiunea de „revelare” a donațiilor în sensul articolului 757, Curtea a observat că în cauză se retinuse pentru prima dată că prezentarea contabiității impusă în cadrul unui control fiscal valora drept „revelare”. Nefiind convinsă că reclamanta fusese capabilă să prevadă într-un grad rezonabil consecințele ce pot să rezulte din perceperea ofrandelor și din prezentarea contabilității administrației fiscale, Curtea a constatat că ingerența litigioasă nu era prevăzută prin lege și că a avut loc încălcarea articolului 9 din Conventie.

În hotărârea sa asupra satisfacției echitabile din 5 iulie 2012, Curtea a decis, pe de altă parte, că Franța trebuia să plătească reclamantei 4 590 295 euro (EUR) pentru dauna materială corespunzâtor restituirii sumei plătită, în mod necuvenit, de aceasta, și a respins solicitarea reclamantei cu titlu de prejudiciu moral. În plus, observând că măsura de taxare era mereu în curs, inclusiv penalitățile și dobânzile de întârziere, Curtea a considerat, conform articolului 46 (forță obligatorie și executare a hotărârilor) Conventiei, că renunțarea la a o acoperi ar constitui o formă adecvată de reparație care ar permite încetarea încălcării constatate. Totuși, Franțaavea posibilitatea, sub controlul Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei, să aleagă alte mijloace prin care să se achite de obligația sa juridică cu referire la articolul 46.

A se vedea, de asemenea: Asociația de Cult a Templului Piramidă c. Franța, Asociația Cavalerilor Lotusului de Aur și Biserica Evanghelică Misionard și Salaûn c. Franța, hotărâri din 31 ianuarie 2013.

2. Klein și alții c. Germania

6 aprilie 2017[2]

Dreptul german prevede că unele Biserici și societăți religioase pot să preleveze o taxă sau un impozit ecleziastic de la adepții lor. Cei cinci reclamanți susțineau că dreptul lor la libertatea religiei fusese încălcat prin calculul și prelevarea acestor taxe sau impozite pe baza comună a venitului lor și cel al soților lor. Ei se plângeau, în special, după caz, de situațiile următoare: obligatia de plată a taxei ecleziastice speciale datorată de soț în timp ce nu este el însuși membru al Bisericii în chestiune; necesitatea de a recurge la sprijinul financiar al soțului său pentru plata taxei ecleziastice specială, plasând adeptul ce speră să-si exercite libertatea sa de religie în situație de dependență prin raportare la sotul său; sau obligația de plată a unui impozit ecleziastic, ridicat pe nedrept, întrucat calculul său include venitul soțului.

Curtea a considerat că majoritatea plângerilor pe temeiul arti. 9 (libertatea religiei) a Conventiei erau inadmisibile, pe motivul că, în cazurile în chestiune, impozitele/taxele erau prelevate de Bisericile ale căror reclamanți erau membri și nu de Stat. În timp ce, dreptul german permitea reclamantilor să-și părăsească Biserica în mod liber. Din acest moment, în majoritatea cazurilor, prelevarea și calculul impozitelor/taxelor constituiau o activitate autonomă a fiecăreia dintre Biserici, care nu putea fi imputată Statului german. Totuși, într-un caz, Statul participase la prelevarea unei taxe ecleziastice speciale de la un reclamant care nu era adept al Bisericii respective. Această situație rezulta din ceea ce urmează: taxa prelevată de la soția reclamantului era dedusă direct, pe calea unei compensații, a unei sume fiscale de rambursat reclamantului. Acesta din urmă fusese supus astfel obligațiilor financiare ale soției sale față de o Biserică. Această compensație a avut loc totodat pentru că cuplul însuși alesese impunerea comună. În plus, apare că reclamantul ar fi putut să revină asupra acestei alegeri introducând o solicitare de decontare. În aceste circumstanțe, compensația era un mijloc proporțional pentru Stat de plată a datoriilor fiscale ale cuplului și nu presupunea nici o încălcare a Convenției.

V. Libertatea de expresie (articolul 10 din Convenție)

A. Libertatea de comunicare a informațiilor

1. Satakunnan Markkinapörssi y et Satamedia Oy c. Fiinlanda (nr. 931/13)

23 iulie 2015 (hotărârea camerei) – cazul trimis în fața Marii Camere în decembrie 2015

Societățile reclamante publicau magazinul “Veropörssi”, care divulga informații fiscale, în special, venitul și patrimoniul impozabile ale diferitelor persoane. În 2003, a doua societate reclamantă a creat, în parteneriat cu un operator de telefonie, un serviciu de SMS ce permite obținerea de informații fiscale asupra terților începând cu o bază de date creată și plecând de la informații deja publicate în 2002 în magazin. Aceste informații priveau veniturile și patrimoniile ale 1,2 milioane de persoane, un sfert dintre toți contribuabilii finlandezi. În 2004, mediatorul însărcinat cu protecția datelor a initiat o acțiune administrativă referitoare la modul în care societățile reclamante utilizau datele fiscale și la amploarea acestei utilizări. În 2009, comisia de protecție a datelor interzice societăților reclamante să utilizeze datele fiscale la scala la care o făcuseră în 2002 și să le comunice prin SMS. În definitiv, în iunie 2012, Curtea administrativă supremă a considerat că publicarea ansamblului bazei de date nu putea să fie considerată drept o activitate jurnalistică, ci se constituia din prelucrarea datelor personale, activitate pe care societățile reclamante nu aveau dreptul să o exercite. Drept consecință a interdicției, datele fiscale pe care magazinul “Veropörssi” le-a publica  în toamna lui 2009 s-au găsit amputate în mod semnificativ. Magazinul nu a fost republicat, de atunci. Serviciul de difuzare a datelor prin SMS fusese închis, înaintea toamnei. Societățile reclamante se plâng de interdicția în utilizarea datelor fiscale. Ele se consideră, de asemenea, victime ale unei cenzuri și discriminări în raport cu alte jurnale, care ar putea să continue să difuzeze asemenea informații. Ele se plâng, în plus, de durata, după ele, excesivă – șase ani și șase ani – a procedurii administrative corespunzătoare.

În hotărârea camerei din 21 iulie 2015, Curtea a decis, cu șase voturi împotrivă unul, că nu a existat încălcarea articolului 10 (libertatea de expresie) a Convenției. Camera a estimat, în special, că deciziile tribunalelor și autorităților fiinlandeze fuseseră rezonabile și că menajaseră justul echilibru dintre interesele concurente în prezență, și anume, libertatea societăților reclamante de a comunica informații asupra chestiunilor de interes public și dreptul la respectul vieții private a contribuabililor  ale căror informații fiscale fuseseră publicate. Camera nu a mai judecat sancțiunea excesivă, de natură administrativă și nu penală; aceasta interzisese doar societăților să publice informațiile într-o anumită măsură. Camera a constatat, pe de altă parte, în unanimitate, încălcarea articolului 6 al. 1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil) al Convenției în ceea ce privește durata procedurii. În final, camera a respins obiecțiile societăților reclamante conform articolului 14 (interdicția discriminării) a Convenției pentru absența clară de fundament.

B. Libertatea de a primi informații

2. Faccio c. Italia

31 martie 2009 (decizia asupra admisibilității)

În decembrie 1999, reclamantul a introdus, în fața biroului registrului abonamentelor unui canal de servicii publice de radio-teledifuziune, o solicitare de reziliere a abonamentului său la serviciul de televiziune publică. În august 2003, poliția fiscală a pus sub sigiliu postul său de televiziune publică, ambalându-l într-un sac de nylon pentru a-l face inutilizabil. Partea interesată se plângea de o încălcare a dreptului său de a primi informații, de dreptul la respectarea proprietății sale și a dreptului său la respectul vieții private și familiale. Susținea, în special, că faptul de a-i face televizorul inutilizabil, era o măsură disproporționată, ținând seama de imposibilitatea de a accesa canalele televizate private,

Curtea a declarat cererea inadmisibilă fiind vădit nefondată. Ea a observat că nu era contestată că punerea sub sigiliu a aparatului televizat al reclamantului constituia o ingerență în dreptul său de a primi informații, în cel al respectării proprietății sale, precum și a vieții sale private. Această măsură, prevăzută prin lege, urmărea, totodată, un scop legitim, și anume, descurajarea indivizilor la neplata unui impozit sau descurajarea rezilierii abonamentului la serviciul de televiziune publică. Fiind vorba de proporționalitatea sa, Curtea, conform guvernului italian, a estimat că aceasta trebuia analizată în lumina naturii fiscale a taxei audio-vizuale. Taxa constituie, în fapt, un impozit destinat finanțării serviciului public de radio-televiziune. În opinia Curții, și așa cu reieșea din litera legii, independent de voința reclamantului de a viziona programele transmise de canalele publice, simpla posesie a aparatului televizat implica obligatia sa de a se achita de plata impozitului jn chestiune. De altfel, a contrario, un sistem care ar permite să nu se vizioneze decât canalele private fără a se plăti taxe, chiar admițând că este realizabil, din punct de vedere tehnic, ar echivala cu lipsirea impozitului de însăși natura sa, și anume, contribuția la un serviciu al comunității și nu prețul plătit de un individ drept contraparte a recepției unui canal dat. În materie fiscală s-a reliefat esența dură a prerogativelor puterii publice, caracterul public al raportului dintre contribuabil și colectivitate rămânând predominant. Ținând seama de aceste elemente, precum și de valoarea rezonabilă a impozitului în chestiune (107,50 euro pentru anul 2009), Curtea a considerat că punerea sub sigiliu a aparatului televizat al reclamantului fusese o măsură proporțională cu obiectivul urmărit de Stat.

C. Interzicerea discriminării (articolul 14 din Conventie)

3. Spampinato c. Italia

29 martie 2007 (decizie asupra admisibilității)

Reclamantul a lucrat ca avocat stagiar. Și-a făcut declarația pe venituri în care a decis să direcționeze către Stat cele opt miimi din impozitul pe venit[3]. În cererea la Curte se plângea, că a fost obligat să-și declare convingerile în materie religioasă în timpul redactării declaratiei sale de venituri. Susținea, în plus, că fusese supus unei impuneri fiscale care nu răspundea unui interes general, în timp ce doar anumiți destinatari specifici puteau să beneficieze de sumele colectate.

Curtea a declarat solicitarea inadmisibilă fiind vădit nefondată. Ea a reținut, mai întâi, că nu va subscrie tezei reclamantului conform căreia alegerea cu referire la destinația unei părți din impozitul pe venit ar conține, în mod necesar, declarația de adeziune la o confesiune religioasă. În termenii legii în chestiune, contribuabilii aveau, în fapt, facultatea de a nu-și exprima alegerea cu referire la destinația celor opt miimi din impozitul pe venit. Din acel moment, dispoziția litigioasă nu implica o obligatie de a-și declara convingerile religioase ce poate fi considerată drept contrară articolelor 9 (libertatea religiei) și 14 (interdicția discriminării) Conventiei invocate de reclamant. Pe de altă parte, legea fiscală litigioasă prevedea nu o impunere care s-ar adăuga impozitului normal pe venit, ci doar o afectare specifică a unui procent din sumele percepute cu titlul acestui impozit. În orice caz, această lege se înscria în marja de apreciere a Statului și nu va fi considerată ca atare, drept arbitrară. Reglementarea în chestiune nu putea, deci, să fie considerată drept impunând reclamantului o sarcină excesivă, care ar fi rupt „justul echilibru” dintre exigentele interesului general al comunității și imperativele salvării drepturilor fundamentale ale individului.

4. Burden c. Regatul Unit

29 aprilie 2008 (Marea Cameră)

Reclamantele, ambele octogenare, erau două surori celibatare care locuiseră împreună întreaga lor viată; de 30 de ani, ele locuiau într-o casă pe care o detineau în indiviziune, construită pe un teren moștenit de la părinții lor. Fiecare redactase un testament prin care lăsa drept moștenire întregul său patrimoniu surorii sale. Ele se plângeau de faptul că, atunci când una dintre ele ar fi decedat, supraviețuitoarea  ar fi trebuit să achite taxe grele de succesiune, în mod diferit, față de supraviețuitorul dintr-un cuplu căsătorit sau parteneriat civil[4].

Curtea a considerat că reclamantele, în calitate de surori ce locuiesc împreună, nu vor putea fi comparate cu soții sau partenerii civili în aplicarea rticolului 14 (interdicția discriminării) al Conventiei și a reținut neîncălcarea articolului 14 combinat cu articolul 1 (protecția proprietății) din Protocolul nr. 1. În fapt, absența unui asemenea acord constrângător, din punct de vedere juridic între reclamante, făcea ca relația lor de coabitare, în ciuda duratei sale lungi, să fie diferită, în mod fundamental, de cea care există între doi soți sau parteneri civili. Nu schimba nimic acestei poziții faptul că cele 47 de State membre ale Consiliului Europei adoptaseră în materie succesorală o întreagă varietate de reguli aplicabile supraviețuitorilor în cuplurile căsătorite, parteneriatele civile sau relațiile de înrudire apropiată, și definiseră diferitele politici referitoare la acordarea de exonerări ale drepturilor de succesiune diverselor categorii de supraviețuitori, Statele rămânând, în principiu libere să elaboreze reguli diferite în domeniul politicii fiscale.

5. Glor c. Elveția

30 aprilie 2009

Reclamantul, suferind de diabet și care fusese declarat inapt pentru serviciul militar de medicul militar competent, trebuia, cu toate acestea, să se achite de un impozit suplimentar pentru a nu-și fi efectuat serviciul militar. Se considera victima unui tratament discriminatoriu, susținând că ar fi fost împiedicat să-și îndeplinească serviciul militar, deși, fusese dispus să-l facă, fiind obligat să plătească taxa de scutire pentru că handicapul său a fost considerat minor de autoritățile competente. Partea interesată susținea că nivelul gradului de invaliditate – corespunzător unei afectări cu 40% a integrității fizice sau psihice, utilizat ca criteriu de distincție pentru exonerarea de taxa litigioasă era lipsit de orice bază legală.

Curtea a observat că exista un consens europeanși universal asupra necesității de a pune persoanele ce suferă de un handicap la adăpostul tratamentelor discriminatorii. Ea a constatat, în speță, încălcarea articolului 14 (interdicția de discriminare) combinat cu articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private) al Convenției, considerând că autoritățile elvețiene nu menajaseră un just echilibru între salvarea intereselor comunității și respectarea drepturilor și libertăților garantate reclamantului. În lumina scopului și efectelor taxei litigioase, justificarea obiectivă a distincției operată de autoritățile interne, în special, între persoanele inapte de serviciu și scutite de taxa litigioasă și persoanele inapte pentru serviciu care fuseseră, cu toate acestea, obligate la plată, nu părea rezonabilă ținând seama de principiile care prevalează în societățile democratice.

D. Libertatea de circulație (articolul 2 din Protocolul nr. 4)

6. Riener c. Bulgaria

23 mai 2006

În perioada faptelor, reclamanta deținea, în același timp, naționalitatea austriacă și naționalitatea bulgară. Ea avea interese comerciale în Bulgaria,  unde petrecea cea mai mare parte din timpul său. Ea a acumulat o datorie fiscală în valoare considerabilă, care a rămas neplătită. În martie 1995, la solicitarea administrației fiscale bulgare, serviciul pașapoartelor i-a interzis să părăsească țara, în virtutea legii pașapoartelor pentru călătoria în străinătate. O lună mai târziu, pașaportul său austriac i-a fost confiscat la frontieră, în timp ce ea încerca să meargă în Grecia, și a făcut obiectul unei interdicții de a părăsi țara fondată pe legea referitoare la sejurul cetățenilor străini. Această interdicție a fost ridicată în august 2004, perioada de prescripție legală corespunzând datoriei fiscale a reclamantei fiind încheiată. Reclamanta se plângea, în special, de interzicerea, care i se aplicase,de a părăsi Bulgaria.

Curtea a constatat încălcarea articolului 2 (libertatea de circulație) a Protocolului nr. 4 din Conventie, considerând că dreptul pertinent nu furnizase garanții procedurale suficiente împotriva arbitrarului. Curtea observase, în special, că interesul general legat de acoperirea unui impozit neplătit într-o valoare precum, în speță, putea să justifice restricțiile adecvate drepturilor reclamantei. Statele dispun, pe de altă parte, de o anumită marjă de apreciere în definirea și organizarea politicilor lor în materie fiscală și elaborarea mecanismelor pentru asigurarea plății impozitelor. Totuși, decurge din principiul proporționalității că o restricție a dreptului de părăsire a țării sale în virtutea unei datorii neplătite nu poate să se justifice, atâta timp cât își urmărește scopul, și anume, acoperirea datoriei sale. În plus, autoritățile nu au dreptul de a menține pe perioade lungi restricții la libertatea de circulație a individului fără a recurge la o reevaluare periodică a justificării lor, ținând seama de elemente precum chestiunea de a ști dacă administrația fiscală a desfășurat eforturi rezonable pentru acoperirea datoriei prin alte mijloace sau probabilitatea conform căreia faptul că debitorul părăsește țara, ar putea să compromită șansele de acoperire a sumei în cauză. În timp ce, în cazul reclamantei, Curtea a observat că autoritățile nu consideraseră în mod necesar, principiul proporționalității în deciziile lor și că interdicția de a călători impusă părții interesate, avusese caracter automat și o durată nedeterminată. Ea a relevat, de asemenea, lipsa de claritate a legii și practicii cu referire la unele chestiuni. Constatase, în plus, că măsura litigioasă fusese menținută pe o lungă perioadă și fusese disproporționată cu scopul urmărit, și anume, asigurarea plății impozitului. Curtea a constatat, de asemenea, în acest caz, încălcarea articolului 13 (dreptul la un recurs efectiv) al Convenției combinat cu articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și familiale) al Convenției și articolului 2 (libertatea de circulație) a Protocolului nr. 4 cu referire la interzicerea făcută reclamantei de a călători.

E. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori (articolul 4 din Protocolul nr. 7)

7. Routsalainen c. Fiinlanda

16 iunie 2009

Reclamantul și-a alimentat camioneta cu un carburant mai puțin taxat decât motorina, dar fără a achita suplimentul de taxă. O procedură penală sumară a fost anagajată împotriva lui, la terminarea căreia i s-a aplicat o amendă de 120 euro aproximativ, pentru contravenția fiscală. Prin urmare, în cadrul unei proceduri administrative distincte, i s-a reclamat o restanță a taxei pe carburanți de 15 000 euro, ce corespunde diferenței dintre taxa pe care a plătit-o și cea care ar fi trebuit să fie achitată, multiplicată cu trei pentru că nu informase în prealabil autoritățile competente. A formulat în van recursuri împotriva acestei decizii. Partea interesată se plângea că a fost pedepsită de două ori pentru aceeași contravenție fiscală.

Curtea a constatat încălcarea articolului 4 (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) al Protocolului nr. 7 din Conventie. Ea a observat, mai întâi că cele două sancțiuni aplicate reclamantului erau de natură penală. În fapt, prima fusese pronuntată în cadrul unei proceduri calificată drept penală în ordinea juridică fiinlandeză. Cât despre a doua procedură, deși ținea de materia fiscală și trebuia, deci să treacă drept o procedură administrativă, ea nu îmbrăcase un simplu caracter compensator, dat fiind diferența de taxă ce  fusese triplată în scopul pedepsirii părții interesate și descurajării recidivei. Pe de altă parte, faptele aflate la originea celor două proceduri adresate împotriva reclamantului erau, în mod esențial aceleași, și anume, utilizarea unui carburant mai puțin taxat decât diesel, singura diferență fiind noțiunea de intenție în prima. Pe scurt, a doua sancțiune fusese pronunțată pentru fapte identice celei dintâi; a avut loc deci repetarea procedurilor. În plus, a doua procedură nu fusese deschisă, în virtutea apariției elementelor de dovadă sau a faptelor noi sau descoperirii unui viciu fundamental al procedurii precedente de natură să afecteze sentința intervenită, așa cum prevede articolul 4 din Protocolul nr. 7.

8. Shibendra Dev. c. Suedia

Reclamantul, în acest caz, a fost obligat la plata penalitătilor fiscale înainte de a fi condamnat, pentru o infracțiune fiscală. A introdus o solicitare în fața Curții europene în ianuarie 2010, susținând o încălcare a articolului 4 (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) din Protocolul nr. 7. Cazul ridica chestiunea de a ști dacă partea interesată trebuia, mai întâi, să epuizeze căile de recurs interne care deveniseră disponibile ca urmare a unei decizii luate de Curtea supremă suedeză în iunie 2013[5].

Curtea a declarat solicitarea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Ținând cont de noua situație juridică executivă deciziei Curții supreme din 11 iunie 2013, considerase cd exista în prezent un recurs accesibil și efectiv în Sudedia de natură să permită redresarea încălcărilor susținute de articolul 4 din Protocolul nr. 7 și a cărui aplicare era retroactivă. Astfel, în orice caz ce implică penalitățile fiscale și o condamnare pentru infracțiunile fiscale fondate pe aceleași informații date într-o declaratie pe venituri, și făcând obiectul unui examen sau unei decizii în 10 februarie 2009 sau după această dată, putea să solicite reclamantului potential să angajeze o acțiune la nivel intern în vederea obținerii redeschiderii procedurii, anularea sau susținerea de sancțiuni sau o indemnizare pentru dauna susținută.

A se vedea, de asemenea: Henriksson c. Suedia și Åberg c. Suedia, decizii din 21 octombrie 2014.

9. Lucky Dev. c. Suedia

27 noiembrie 2014

În iunie 2004, administrația fiscală suedeză a început o procedură fiscală împotriva reclamantei referitoare la impozitul pe venit și taxa pe valoarea adăugată la care persoana interesată era datoare cu titlul anului 2002, și i-a ordonat să plătească majorarea impozitului și penalitățile fiscale. Reclamanta a contestat această ordonanță în fața tribunalelor. Ea a făcut, de asemenea, obiectul, urmăririlor penale pentru infracțiuni contabile și fiscale ținând de declarația pe venit. Ea a fost recunoscută vinovată de infracțiunea contabilă, dar eliberată pentru infracțiunea fiscală. Procedura fiscală s-a extins pe nouă luni și jumătate după data la care eliberarea sa a devenit definitivă. Reclamanta susținea că, ținând seama de urmările îndreptate către ea și de decizia care îi ordonă plata penalităților fiscale ce decurg din aceleași fapte, ea fusese judecată și pedepsită de două ori pentru aceeași infracțiune.

Referitor la admisibilitatea cererii, dat fiind că procedura adresată împotriva reclamantei se terminase în 8 ianuarie 2009, și anume, înainte de 10 februarie 2009, Curtea a constatat că nu a trebuit să-și epuizeze căile de recurs interne aflate la dispoziția sa (a se vedea, a contrario, decizia Shibendra Dev c. Suediei rezumată mai sus). Cu referire la fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea articolului 4 (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) din Protocolul nr. 7, ce estimează că reclamanta fusese judecată din nou pentru o infracțiune fiscală pentru care ea fusese deja achitată printr-o sentință definitivă. În fapt, nu s-a pus un termen la procedura fiscală adresată împotriva ei și penalitățile fiscale pentru care fusese deja achitată printr-o sentință definitivă. Totodată, nu fusese încheiată procedura fiscală adresată împotriva ei și penalitățile fiscale care i-au fost aplicate nu fuseseră anulate, în timp ce procedura penală deschisă împotriva ei pentru o infracțiune fiscală conexă se terminase printr-o sentință definitivă.

10. A. și B. c. Norvegia (nr. 24130/11 și 29758/11)

15 noiembrie 2016 (Marea Cameră)

Acest caz privea doi contribuabili care susțineau că au fost urmăriți și sancționați din punct de vedere administrativ și penal, de două ori anchetați, pentru aceeași infracțiune. Reclamanții au precizat că au fost interogați în calitate de acuzați și inculpați de parchet, sancționați de majorările de impozite de fisc, plătite de ei, apoi recunoscuți vinovați și sancționați penal.

Marea Cameră a constatat neîndeplinnirea articolului 4 (drept de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) din Protocolul nr. 7. Ea a observat mai întâi că nu avea nici un motiv să pună la îndoială motivele pentru care legislatorul norvegian alesese să reprime, prin intermediul unei proceduri mixte integrate, și anume administrative și penale, comportamentul prejudiciabil societății, constând în neplata impozitelor sale. Ea nu a mai pus la îndoială motivele pentru care autoritățile norvegiene deciseseră să trateze separat elementul fraudă, mai grav și mai reprobabil, din punct de vedere social, în cadrul unei proceduri penale, mai degrabă decât în cel al unei proceduri administrative ordinare. Marea Cameră a considerat, în continuare, că conduita procedurilor mixte, cu o posibilitate de cumul a diferitelor pedepse, era previzibilă de către reclamanții. Marea Cameră a observat, de altfel, că procedurile administrative și penale fuseseră conduse în paralel, că iar erau faptele stabilite în cadrul uneia din aceste proceduri erau reluate în cealaltă și, în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei globale, sancțiunea penală ținuse seama de majorarea impozitului. Marea Cameră era convinsă din acel moment că, dacă sancțiunile diferite fuseseră impuse de două autorități diferite, în timpul procedurilor diferite, exista, cu toate acestea, între ele, o legătură materială și temporală  suficient de strânsă pentru a le considera ca înscriindu-se în mecanismul sancțiunilor prevăzut de dreptul norvegian.


[1] Building societies au, în dreptul englez, statutul caselor mutuale de depozite și nu de societăți. Membrii sunt investitorii care depun fonduri pe lângă ele și percep, în schimb, dobânzi și dividende, precum și debitorii care obțin împrumuturi cu dobândă, în marea majoritate a cazurilor`, pentru a cumpăra locuințe.
[2] Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în articolul 44 al. 2 (hotărâri definitive) ale Convenției europene a drepturilor omului.
[3] Conform legii, aceștia ar trebui să fie destinați fie Statului, fie Bisericii catolice, fie uneia din instituțiile reprezentative din cele cinci alte religii care au acceptat să primească o asemenea subvenție. Alegerea referitoare la destinația lor trebuia să fie exprimată în timpul declarației veniturilor. Dacă nici o alegere nu era exprimată, suma era plătită Statului, Bisericii catolice și instituțiilor reprezentative ale celorlaltor religii, în mod proporțional cu alegerilor efectuate de ansamblul contribuabililor. Cu referire la partea de impozit  pe venit primită de Stat, ea trebuia să fie destinată realizării de activități cu utilitate socială. Totodată, valoarea globală a acestei părți era redusă în fiecare an cu 80 000 000 euro, sumă pe care Statul era autorizat, în mod liber, să o utilizeze în funcție de nevoile sale.
[4] Conform legii din 1984 asupra drepturilor de succesiune, drepturile la platd reprezentau 40% din valoarea bunurilor defunctului. Acest tarif se aplica oricărei sume superioare la 285 000 lire sterline (GBP) (420  844 euro) pentru transmiterile ce intervin pe parcursul anului fiscal 2006-2007 și la 300 000 GBP (442 994 euro) pentru 2007-2008. Erau exonerate bunurile transmise defunctului soțului său sau „partenerului său civil” (categoria instaurată prin legea din 2004 asupra parteneriatului civil, care vizează cuplurile dintre care cei doi parteneri sunt de același sex, dar nu membrii unei aceleiași familii care locuiesc împreună).
[5] În această decizie luată în formație plenară în 11 iunie 2013, Curtea Supremă suedeză, a recurs la un  reviriment al jurisprudenței, estimând că există suficiente elemente pentru a concluziona că sistemul suedez, care permitea supunerea la urmăriri penale și penalități fiscale, persoanele vinovate de infracțiuni fiscale, era incompatibilă cu articolul 4 din Protocolul nr. 7. Într-o serie a deciziilor ulterioare, Curtea supremă și Curtea administrativă supremă au estimat că persoanele condamnate pentru asemenea infracțiuni sau cărora li s-au aplicat penalităti într-un mod incompatibil cu articolul 4 din Protocolul nr. 7 puteau, în unele situații, să obțină redeschiderea cazurilor lor. Această măsură s-a aplicat cu efect retroactiv începând cu data de 10 februarie 2009, data hotărârii Curții europene (Marea Cameră) în cazul Sergei Zolotoukhine c. Rusiei.


Prof. univ. dr. Marin Voicu
Președintele Asociației “Themis-Casatia” a foștilor judecători ai ICCJ
Membru de onoare AOS
Fost judecător la CEDO și ICCJ