12,578 citiri

Cele mai citate articole publicate în revistele de drept

Valentin Constantin
Valentin Constantin

În vara anului 2012, Fred R. Schapiro și Michelle Pearse au publicat în Michigan Law Review un articol despre cele mai citate articole juridice din toate timpurile, apărute în revistele de drept indexate în Statele Unite. Articolul continua o cercetare ale cărei rezultate fuseseră publicate pentru prima oară de Fred R. Schapiro în 1985, cu un aggiornamento în 1996. Cineva întreba dacă nu cumva apăruse o nouă disciplină academică: ”citologia juridică”. Astăzi, să măsori prestigiul unui autor după numărul de citări este o practică larg acceptată.

Clasamentului principal al celor 100 cele mai citate articole, Schapiro îi adaugă mai multe clasamente speciale: topuri de cîte 5 articole pentru fiecare an, din 1990 pînă în 2009, topuri de cîte 10 articole clasificate pe domenii, clasamente ale universităților în care au activat sau activează autorii sau ale universităților pe care aceștia le-au absolvit.

Nu sînt un partizan al analizelor cantitative, dimpotrivă. Cred că mai important decît numărul de citări ar fi de văzut ”cine citează pe cine” sau ”cine citează de ce”. Trebuie însă să recunosc că acest clasament al celor ”100 all times” nici nu falsifică, nici nu distorsionează ierarhiile. Nici ierarhiile autorilor, nici ierarhiile revistelor, nici ierarhiile facultăților de drept. De exemplu, articolul pe care eu l-aș plasa pe primul loc într-un clasament al celor mai bune articole, și care nici măcar nu aparține unui american, este pe un onorabil loc 23 în clasamentul ”100 all times”. Este vorba de articolul lui H.L.A. Hart, apărut în 1958 în Harvard Law Review și intitulat Positivism and the Separation of Law and Morals. Nu este singurul exemplu al coincidenței prezenței în topul de citări cu valoarea intrinsecă.

Majoritatea analizelor lui Schapiro & Pearse aparțin zonei de interes local din Statele Unite. Cîteva ar putea însă să o depășească. În ce privește revistele de drept, Harvard Law Review domină topul all time cu 36 articole din 100. Urmează Yale Law Journal cu 18 și Stanford Law Review cu 10. În topul de articole recente, ordinea de mai sus a revistelor se menține, dar ”scorul” este mult mai strîns: 18, 17 și 11. Celor trei reviste le urmează Columbia Law Review și Michigan Law Review. Cît despre locul în care s-au format autorii articolelor, trio-ul dominant este: Harvard, Yale și Chicago.

De ce ar fi interesante pentru noi, pînă la urmă, clasamentele americane? Tout court, teoria dreptului din America reprezintă, în acest moment, cea mai avansată linie a cunoașterii juridice. Profesorii americani își domină contemporanii prin erudiție (în cel mai deplin sens al cuvîntului), imaginație și stil. Au un atu, foarte greu de găsit sau de reprodus în altă parte. Lucrează într-un spațiu academic în care se dezvoltă comunități epistemice reale și nu fictive. Autorii americani rezistă imensului volum de cunoștințe, proiecte, idei sau direcții de cercetare care s-au acumulat în fiecare subsistem juridic în secolul trecut. Se pare că au descoperit plăcerea de a coopera. Sau, poate, au vocația cooperării. Se pare, în orice caz, că ideea de comunitate epistemică reală este indisolubil legată de cooperare. Cine nu crede, să-și amintească listele de mulțumiri care apar la începutul oricărui volum important care apare în Statele Unite sau la prima notă de subsol a unui articol. Acolo se poate observa cîți specialiști a consultat un autor, în diversele faze de elaborare a textului. Ce departe sînt americanii de strategia solitară a autorilor europeni, care sînt în general pe cont propriu, și care rareori mai reușesc să producă, cel puțin în ultimii 50 de ani, lucruri cu adevărat importante sau măcar interesante.

Poate se întreabă cineva de ce nu apar, dacă sînt importante, aceste texte în românește? Cred că am un răspuns. Pe de-o parte, circulă ideea că toată lumea are acces, la rigoare, la textele originale, pentru că toată lumea citește în engleză, iar acest fapt ne dispensează de efortul de a traduce textele esențiale ale cunoașterii juridice. Însă a traduce un eseu, un roman, un poem sau, nota bene, un text de teoria dreptului, înseamnă să-l naționalizezi. Celor cărora termenul naționalizare li se pare prea tare, le propun termenul alternativ ”sincronizare”. Chiar dacă să naționalizezi un bun cultural nu înseamnă probabil în ochii unora mare lucru, înseamnă totuși să îmbogățești limbajul tău prin transferul unor concepte noi, înseamnă să internalizezi o sintaxă a ideilor, înseamnă să cucerești cîte o nuanță inexistentă în propria ta limbă, adică să-ți transformi propriile instrumente de comunicare. Singurul obstacol în calea sincronizării ar putea fi acela că traducerea unui articol din cele ”100 all time” cele mai citate este cel puțin la fel de laborioasă pe cît ar putea să fie elaborarea unei teze de doctorat de dificultate medie.

Pe de altă parte, circulă și ideea că ne putem dispensa de traducerea operelor științifice produse în sistemele de common law deoarece sînt prea puțin relevante, dacă nu chiar de-a dreptul irelevante. Însă existența unei asemenea irelevanțe este fie o iluzie, fie o mistificare.

Patru dintre cele ”100 all times” cele mai citate articole au fost traduse și publicate în Noua Revistă a Drepturilor Omului. Ar trebui traduse mult mai multe texte decît cele 96 de articole rămase din clasament. Dacă numărăm traducerile de literatură juridică realizate în secolul trecut, și nu mă refer doar la cele importante, vom descoperi că, pentru sincronizarea gîndirii juridice românești, secolul XX a fost un secol pierdut. Iar dacă privim ultimii 25 de ani, Republica Moldova, de exemplu, este mai avansată decît noi în traducerea textelor juridice importante.

Cineva ar putea să întrebe ce se va întîmpla pe parcursul primilor 10-20 de ani în care am încerca să recuperăm cîte ceva din timpul pierdut. Efectele serioase vor mai întîrzia probabil. Însă peisajul tern al rafturilor de publicații juridice de la noi se va înviora imediat. În masa de cursuri, culegeri de grile și teze de doctorat vom descoperi poate că plăcerea este unul dintre cele mai puternice motive pentru a citi cărți de drept.

Prof. univ. dr. Valentin CONSTANTIN