12,148 citiri

Dilema (ne)indisponibilizării după suspendarea urmării silite prin poprire bancară

Marieta AVRAM1Non idem est si duo dicunt idem

Efectele suspendării executării silite prin poprire bancară constituie una dintre problemele juridice recurente, karmice, care nu are încă o rezolvare clară și explicită în noul Cod de procedură civilă și despre care putem spune că ilustrează adagiul latin preluat de Eminescu în poezia cu titlul ”Non idem est si duo dicunt idem”.

Dacă există destin, nu numai oamenii, ci și legile și instituțiile juridice au o karmă a lor. În urmă cu aproape 4 ani scriam despre ”Avatarurile suspendării executării silite prin poprire bancară”[1], despre geneza și rațiunea fostului art. 457 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă, când multe cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată erau încă sub semnul acestuia, din dezideratul, pe de o parte, de a explica soluțiile din practica bancară și judiciară care se statorniciseră în aplicarea acestui text, iar, pe de altă parte, de a evidenția germenii unei schimbări de optică, contrară sensului originar al textului, fără ca această reorientare să aibă și o fundamentare juridică serioasă. De atunci, riscul soluțiilor jurisprudențiale contradictorii a continuat să se amplifice, chiar sub imperiul reglementării din noul Cod de procedură civilă.

Chiar dacă problema se circumscrie popririi bancare, esențial este să se realizeze în mod corect și obiectiv calificările juridice pe care această operațiune le presupune, pentru că, în triunghiul popririi, o bancă comercială poate să aibă oricare dintre calități: fie calitatea de terț poprit (cea mai frecventă), fie calitatea de creditor popritor în relație cu altă bancă (atunci când realizează recuperarea propriilor creanțe), fie calitatea de debitor poprit (atunci când este debitoare și se instituie poprirea pe contul ei deschis la BNR). Prin urmare, chiar dacă rolul băncii este decisiv în realizarea procedurii urmării silite prin poprire, nu putem discuta de un interes specific al instituțiilor de credit în această materie, axat doar pe una dintre aceste calități, care ar înclina balanța pentru o soluție într-un sens sau altul, ci rezolvarea trebuie să se întemeieze pe adevărul logico-juridic.

Non idem est si duo dicunt idem. Cei doi care spun același lucru sunt vechiul și noul Cod de procedură civilă. Textele din această materie exemplifică într-un mod curios modul în care, pe baza aceleiași construcții lingvistice, în timp, înțelegerea devine variabilă, cu îndepărtarea practicii de sensul și scopul inițial al legiuitorului.

Articolul 457 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. avea următorul cuprins:

”La data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel.” 

În prezent, art. 784 alin. (1) din noul C. proc. civ. are următorul cuprins:

”Din momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel.”

2. Etapele reglementării

A. Etapa purității. Articolul 457 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. a fost introdus prin art. I punctul 25 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă din 1865, abrogat prin Legea nr. 76/2012.

Atunci a fost conceput, cu implicarea sistemului bancar, ca un text special în materia popririi bancare: pentru că teza I se referea expres la efectul indisponibilizării, teza a II-a avea menirea de a clarifica acest efect, prin integrarea în text a sintagmei ”inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire”.

Care a fost sensul originar al textului și scopul acestei modificări legislative?

Având în vedere că, în practică, după ce se dispunea suspendarea executării silite prin poprire bancară debitorii popriți solicitau ”deblocarea contului” și punerea la dispoziție a tuturor sumelor existente în cont, inclusiv a celor indisponibilizate după înființarea popririi și până la data suspendării executării silite, s-a urmărit să se precizeze că sumele de bani existente la data popririi sau intrate în cont până la data suspendării rămân în continuare indisponibilizate, astfel încât contul bancar poate funcționa liber numai pentru sumele viitoare, care eventual vor mai intra în cont după suspendarea executării silite și care, ca efect al suspendării, nu vor mai fi afectate de indisponibilizare. Așadar, în această viziune, care s-a dorit a fi imprimată în cuprinsul art. 457 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.,  suspendarea executării silite producea două tipuri de efecte:

– un efect deplin și complet ex nunc asupra sumelor de bani viitoare, intrate în cont după suspendare, care nu mai sunt supuse indisponibilizării și cu privire la care debitorul poprit poate dispune liber. Acest efect suspensiv corespunde celor două laturi ale popririi: indisponibilizarea și executarea propriu-zisă, ambele fiind suspendate;

– un efect parțial ex tunc asupra sumelor existente la data înființării popririi sau intrate în cont ulterior acestei date, până la data suspendării, care rămâneau indisponibilizate și cu privire la care se suspenda doar obligația terțului poprit de a consemna aceste sume la dispoziția executorului judecătoresc. Suspendarea se răsfrânge doar asupra celei de-a doua laturi a popririi, adică executarea propriu-zisă, prin suspendarea executării obligației de consemnare a sumelor la dispoziția executorului judecătoresc și, respectiv, de distribuire a sumelor către creditori.

Art. 457 alin. (2) C. proc. civ. nu reglementa, așadar, expres, decât efectul parțial ex tunc, precizând că ”sumele indisponibilizate” (se subînțelegea, până la data suspendării) sunt și rămân indisponibilizate și pe durata suspendării.

Cu privire la efectul ex nunc, asupra sumelor care vor intra în cont după suspendare, textul nu spunea nimic, pentru că, prin ipoteză, practica bancară și cea judiciară erau constante la epoca respectivă în sensul că acestea nu sunt supuse indisponibilizării. Altfel spus, întrucât nu exista o problemă practică cu privire la aceste sume, însemna că nu era nimic de reglementat. Din interpretarea per a contrario se putea  desprinde premisa de la care legiuitorul a pornit, și anume că discutabil era doar regimul sumelor intrate în cont și indisponibilizate până la suspendare, dacă acestea rămân indisponibilizate și pe durata suspendării sau dacă debitorul poate dispune de ele liber. Modificarea a venit pentru a detensiona relația dintre bănci și debitorii popriți, care, în lipsa unui text expres, cereau deblocarea contului, sub presiunea atragerii răspunderii civile a bancherului, în timp ce băncile refuzau să ia o asemenea măsură. Soluția, în sensul menținerii indisponibilizării cu privire la aceste sume intrate în cont anterior suspendării, este corectă, dat fiind că efectul indisponibilizării, produs până la data suspendării, nu poate fi înlăturat, pentru că suspendarea nu desființează poprirea și  operațiunile săvârșite în temeiul ei, ci doar oprește și, după caz, amână realizarea în continuare a actelor de urmărire silită, reluarea sau desființarea  executării depinzând de soluția care va fi dată de instanța de judecată contestației la executare.  

Câțiva ani buni practica bancară și cea judiciară, inclusiv a executorilor judecătorești, au coexistat în înțelegerea comună a acestui sens originar al art. 457 alin. (2) C. proc. civ., considerat clar și neechivoc.

B. Etapa primelor derapaje jurisprudențiale. Același text, alt înțeles. Aceasta este marcată de o alunecare de sens în practica judecătorească tulburată de unele decizii ale Curții Constituționale, care au indus o neîncredere în sensul originar al textului, acreditându-se ideea că acesta ar consacra efectul indisponibilizării și asupra sumelor de bani viitoare, intrate în cont după suspendarea urmăririi silite prin poprire.

Astfel, prin Decizia nr. 1280/2011[2],  Curtea Constituțională a reținut că:

”Referitor la susţinerea potrivit căreia pe perioada suspendării executării silite nu încetează şi măsura popririi, Curtea constată că raţiunea introducerii acestei sintagme, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Legii nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, este aceea de a fluidiza raporturile juridice născute între creditor, debitor şi terţul poprit. De asemenea, Curtea reţine că textul precizează in terminis că indisponibilizarea sumelor existente la data sesizării băncii şi până la achitarea integrală a obligaţiilor este extinsă şi pe perioada suspendării executării silite prin poprire, tocmai pentru a nu zădărnici recuperarea sumelor aferente titlului executoriu. Acestea vor fi doar indisponibilizate pe perioada suspendării executării silite. 

Poprirea pe conturi este un act de executare efectuat în cadrul executării silite, care poate fi desfiinţat doar de instanţă prin contestaţia le executare. Suspendarea executării are ca efect neefectuarea pe viitor, pe o perioadă de timp determinată, a altor acte de executare, respectiv distribuirea sumelor indisponibilizate. În situaţia în care executarea silită se face prin poprire, sumele aflate în conturile bancare rămân indisponibilizate, ele nefiind distribuite creditorilor pe perioada suspendării executării.”

Soluția este reiterată în Decizia Curții Constituționale nr. 266/2012.[3]

Or, Curtea Constituțională nu a spus expresis verbis că indisponibilizarea lovește și sumele care sunt încasate în cont după ce instanța de judecată a dispus suspendarea executării. De fapt, Curtea Constituțională nu spune ceva în mod clar și neechivoc, pentru că nu face nicio distincție între sumele existente în cont la data comunicării adresei de înființare a popririi, sumele de bani intrate în cont ulterior, până la data suspendării, și sumele de bani intrate în cont după data suspendării. Curtea Constituțională se limitează să spună că sumele care au fost indisponibilizate rămân indisponibilizate și pe durata suspendării, ceea ce este în sine, corect, dar nu rezolvă problema în discuție.

Din nefericire, din deciziile Curții Constituționale, printr-o citire dincolo de ceea ce aceasta spune și încearcă să explice (cu limitele inerente, pentru că nu a intrat și nu avea  cum să intre în tot mecanismul tehnico-juridic al popririi bancare), unele instanțe de judecată au desprins concluzia că s-a produs o schimbare de paradigmă și că practica judecătorească trebuie să se reorienteze și să se supună acesteia, chiar dacă, evident, nici acest nou înțeles nu rezultă cu claritate din aceste decizii.

Pe această bază au fost pronunțate hotărâri de validare, pentru că instituțiile de credit nu au indisponibilizat sumele intrate în cont după suspendare, motivarea rezumându-se la invocarea deciziilor Curții Constituționale, pronunțate sub imperiul vechiului art. 457 alin. (2) C. proc. civ. Chiar și după abrogarea vechiului Cod de procedură civilă, această practică s-a menținut[4].

Într-un fel, problematica a derapat de la interpretarea și aplicarea textului de lege, la interpretarea unor considerente ale Curții Constituționale.

Dincolo de discuția pe care o putem face încă mult timp pe marginea considerentelor cuprinse în aceste decizii ale Curții Constituționale, în prezent, de plano instanțele de judecată pot și ar trebui să se delimiteze de acest trecut și, mai ales, de formalismul motivărilor care se limitează să trimită la aceste decizii ale Curții Constituționale. Vechiul art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. nu mai există ca atare, din corpul acestuia fiind prelevat un fragment, respectiv teza a II-a, plasat în teza a II-a art. 784 alin. (1) din noul  C. proc. civ.

C. Etapa noii codificări. Același text, dar alt context. Art. 784 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. civ. preia tale quale conținutul tezei a II-a a fostului art. 457 alin. (2) din vechiul C.proc.civ., ceea ce, la prima vedere, poate să ne inducă percepția că nu s-a schimbat nimic, pentru că avem același text, în alt context. Există totuși si o diferență.

Vechiul text, respectiv art. 457 alin. (2) teza a II-a, care integra formularea ”inclusiv pe durata executării silite prin poprire”, era un text special, dedicat popririi bancare. Teza I a textului prevedea expres că: ”La data sesizării băncii, sumele existente, precum și cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate”. Această teză a fost extirpată și nu se mai regăsește în noul Cod de procedură civilă. În prezent, ideea că obiect al popririi îl pot constitui și încasările viitoare se regăsește bine conturată în alin. (2) al art. 781 din noul C. proc. civ., potrivit căruia: ” În cazul popririi asupra sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât și încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute de art. 729, dacă este cazul.” Acest text este mult mai potrivit pentru că: a) obiectul popririi îl constituie, într-adevăr, nu sumele de bani din cont, ci soldul creditor al contului, care este o creanță pe care o are debitorul poprit față de bancă; b) numai sumele de bani existente în cont, ca și sold creditor, sunt indisponibilizate la data sesizării băncii, în timp, astfel cum vom demonstra, sumele viitoare nu pot fi indisponibilizate la această dată, din moment ce ele nu există (sic!), ci ele vor fi indisponibilizate de la o dată ulterioară, respectiv data intrării în cont și alimentării soldului creditor. Așadar, înlăturarea tezei I a art. 457 alin. (1) a constituit o intervenție chirurgicală binevenită a legiuitorului, pentru că redactarea nu era riguros formulată: sumele de bani provenite din încasările viitoare nu pot fi indisponibilizate” de la data sesizării băncii”.

Teza a II-a a fostului art. 457 alin. (2) a devenit teza a  II-a a art. 784 din noul C. proc. civ., care nu mai reglementează în prezent poprirea pe conturile bancare, ci ”efectul înființării popririi”, fiind, așadar, alipită de noua teza I, care prevede, cu titlu general, că: ”Din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit sunt indisponibilizate toate sumele si bunurile poprite”. În continuare, teza a II-a, arată, ceea ce spunea și vechiul text, și anume că, din sumele indisponibilizate, până la data achitării integrale a obligațiilor, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune de natură să  le diminueze, interdicție aplicabilă inclusiv pe durata suspendării urmării silite prin poprire.

Așadar, avem o identitate parțială între vechiul și noul Cod de procedură civilă, dar și reașezarea vechiului text într-un alt context.

4. Persistența dilemei. Calificarea juridică a „încasărilor viitoare” ca bunuri viitoare. Deși hermeneutica textelor juridice rămâne una dintre principalele căi de deslușire a înțelesului lor, în fața noii realități legislative, aceasta riscă să rămână un demers dificil și steril, pentru că dilema efectelor ex nunc ale suspendării urmării silite prin poprire bancară continuă să fie nerezolvată de legiuitor.

Dacă există unanimitate în sensul că se suspendă obligația terțului poprit de a consemna sau de a plăti sumele indisponibilizate, planează în continuare o divergență în ceea ce privește problema dacă sumele care vor intra în cont după suspendare vor fi sau nu indisponibilizate.

În planul doctrinei juridice, reputați autori care s-au aplecat asupra acestei probleme au desprins în mod judicios concluzia că soluția rațională este în sensul că sumele viitoare, ulterior suspendării, nu vor fi indisponibilizate.[5]

În continuarea acestei linii de gândire, analiza noastră nu va fi axată pe tărâmul dreptului procesual civil, ci pleacă de la fundamentul dreptului material, de la calificarea juridică a raporturilor dintre debitor și terțul poprit și, în principal, de la calificarea juridică a ceea ce legiuitorul desemnează prin expresia ”încasări viitoare”. Poprirea este instituția care ilustrează poate cel mai bine faptul că uneori soluțiile de drept procesual civil depind în mare măsură de corecta lămurire a chestiunilor de drept material.

În primul rând, este unanim admis că încasările viitoare pot face obiectul popririi bancare, astfel cum prevede expres art. 781 alin. (2) din noul C. proc. civ.

În al doilea rând, Codul de procedură civilă nu utilizează o terminologie unitară atunci când reglementează obiectul popririi, pentru a desemna ipostazele diferite în care se poate înfățișa creanța ca obiect al popririi. Astfel, art. 781 alin. (1) C. proc. civ. se referă la sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale datorate debitorului sau deținute de o a treia persoană (deci, creanțe existente, actuale) sau pe care aceasta ”i le va datora în viitor”. Formularea ”i le va datora în viitor” nu reflectă o realitate juridică omogenă, nu rezultă dacă însăși creanța este viitoare sau dacă ea este doar afectată de modalități juridice, precum termenul sau condiția. În schimb, atunci când se referă la poprirea bancară, art. 781 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere soldul creditor al contului, la data înființării popririi, dar și ”încasările viitoare”, iar alin. (4) al art. 781 C. proc. civ. se referă distinct la poprirea creanței sub termen sau sub condiție, arătând că poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiției. Noțiunea de ”încasări viitoare” este folosită consecvent în materia popririi bancare și o putem considera ca fiind specifică acesteia. Mai apar și alte formulări, precum poprirea ”sumelor cu scadențe succesive”, în art. 784 alin. (2) C. proc. civ., care precizează expres că indisponibilizarea se întinde și asupra sumelor exigibile în viitor, iar în materia validării de poprire, art. 790 alin. (5) C.p roc. civ. are în vedere creanțele sub termen sau sub condiție, în timp ce alin. (6) al art. 790 se referă la sumele ”datorate periodic”, precum și ”sumele viitoare”.

Dincolo de această diversitate terminologică, fundamentală este distincția pe care trebuie să o facem, pornind de la obiectul popririi, între creanțe actuale și creanțe viitoare, precum și între creanțe pure și simple și creanțe afectate de modalități. Prima distincție interesează în planul primei etape a popririi, respectiv a indisponibilizării, pentru a identifica mecanismul acesteia, mai precis data indisponibilizării. Cea de a doua distincție interesează în planul celei de a doua etape, aceea a executării propriu-zise, prin consemnarea sumelor de către terțul poprit și plata sau distribuirea lor către creditori.

Așadar, ceea ce interesează, pentru mecanismul indisponibilizării, este dacă obiectul popririi îl constituie o creanță actuală, în raport cu data înființări popririi, sau doar o creanță viitoare. Nu interesează, în această etapă, scadența sau eficacitatea obligației, ci doar ființa ei.

Astfel, creanțele actuale, existente, chiar afectate de modalități, la data sesizării băncii cu adresa de înființare a popririi,  sunt imediat și instantaneu indisponibilizate, de la data comunicării adresei de înființare a popririi, terțul poprit având obligația de a lua toate măsurile interne necesare în vederea punerii în practică a acestui efect.

De exemplu, în cazul creanței afectate de un termen suspensiv, dacă aceasta s-a născut anterior comunicării adresei de înființare a poprii, efectul indisponibilizării se produce instantaneu,  de la această dată, pentru că este o creanță care există, actuală. Scadența ulterioară afectează doar executarea obligației pe care o are terțul poprit de a consemna suma la dispoziția executorului judecătoresc. Dacă termenul se împlinește în cursul suspendării executării, creanța rămâne indisponibilizată, pentru că indisponibizarea a fost un efect consumat, chiar de la data inființării, iar terțul poprit nu va putea elibera suma de bani debitorului poprit, dar nici nu va putea consemna suma la dispoziția executorului judecătoresc, pentru că executarea silită este oprită. Soluția se întemeiază pe dispozițiile art. 1441 C. civ., potrivit cărora termenul suspensiv  afectează doar executarea obligației.

Tot astfel, în cazul creanței afectate de o condiție suspensivă, născută anterior sesizării băncii, indisponibilizarea se produce tot de la data adresei de înființare a popririi, deoarece și o asemenea creanță există și poate face obiectul indisponibilizării de la această dată. Creanța există chiar și în cazul condiției suspensive, art. 1400 C. civ. stabilind că o asemenea condiție afectează ”eficacitatea” obligației. Întrucât este în ființă, o asemenea obligație este transmisibilă și se poate prelua, în condițiile art. 1408 C. civ. Dacă se realizează condiția, dreptul este consolidat cu efect retroactiv (1407 C. civ.). Evident, dacă nu se realizează condiția, dreptul este desființat cu efect retroactiv, astfel încât nu se mai pune problema executării popririi. Dacă realizarea condiției suspensive se produce în timpul suspendării executării silite, creanța fiind consolidată cu efect retroactiv, de la o dată anterioară popririi, și indisponibilizată încă de la momentul sesizării băncii, înseamnă că indisponibilizarea se menține și pe durata suspendării. Cât timp durează suspendarea executării silite este suspendată doar obligația terțului poprit de plată/consemnare a sumei la dispoziția executorului judecătoresc.

Creanțele care nu sunt încă născute, adică nu sunt actuale, ci doar viitoare, și care ar putea să se nască sau să nu se nască în viitor, în temeiul unor raporturi juridice preexistente între terțul poprit și debitorul poprit, pot face, de asemenea, obiectul popririi, însă, în acest caz, este importantă distincția între temeiul indisponibilizării și data indisponibilizării lor. Temeiul indisponibilizării îl constituie tot adresa inițială, unică, de înființare a popririi, comunicată băncii, ca act specific procedurii de executare silită, dar data indisponibilizării nu mai poate să fie data sesizării băncii, pentru că, prin ipoteză, la data respectivă, creanța nu este încă în ființă. 

Potrivit art. 784 din noul C. proc. civ. alin. (1) teza I, efectul indisponibilizării se produce ”din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit”. Aceasta  constituie regula. Este evident că textul a avut în vedere tot ceea ce are o existență juridică la acel moment, tot ceea ce este actual și cu privire la care indisponibilizarea se poate produce chiar din acel moment.

Înțelegerea vine chiar din teoria generală a actului juridic civil. Una dintre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul actului juridic este aceea de a exista, ceea ce presupune ca bunul să fie prezent, actual. Cu toate acestea, prin excepție, art. 1228 C. civ. prevede că bunurile viitoare pot face obiectul actului juridic[6], afară de cazul în care legea prevede contrariul, cum este cazul succesiunilor viitoare (art. 956 C. civ.). Textul nu dezvoltă regimul juridic al bunurilor viitoare, dar aplicații ale acestuia se regăsesc în diverse materii, precum aceea a contractului de vânzare-cumpărare (art. 1658 C. civ.). Doctrina a adus precizări în ceea ce privește regimul acestor bunuri, arătând că: ”Bunurile viitoare se particularizează prin faptul că ele nu pot fi apropriate în momentul încheierii actului; ele neexistând încă așteaptă momentul la care pot fi realizate; în acest caz, există o dobândire originară. Desigur, va fi vorba despre o dobândire derivată dacă părțile convin ca proprietatea să fie transmisă numai în momentul livrării”. [7]

Drepturile asupra bunurilor viitoare nu se dobândesc, așadar, decât după realizarea bunurilor. Pe cale de consecință, executarea silită prin poprire asupra unor creanțe viitoare nu poate să facă abstracție de fundamentul de drept substanțial al raportului juridic dintre terțul poprit și debitorul poprit. Dacă, potrivit regulilor aplicabile acestui raport juridic de bază, creanța viitoare nu are existență juridică decât de la data la care se naște, adică devine actuală, înseamnă că indisponibilizarea trebuie să urmeze aceeași logică, din moment ce este o măsură care are ca obiect tocmai o asemenea creanță.

Prin urmare, pentru prima etapă a popririi, adică indisponibilizarea, interesează distincția între bunuri actuale și bunuri viitoare. Ambele categorii pot face obiectul popririi, cu deosebirea că bunurile actuale sunt indisponibilizate de la data comunicării adresei de înființare a popririi, in timp ce bunurile viitoare sunt indisponibilizate, în temeiul aceleiași adrese unice, la o dată ulterioară, și anume data dobândirii lor.   

Cu privire specială asupra ”încasărilor viitoare” în cont, sumele de bani viitoare sunt bunuri viitoare, ce pot forma obiectul contractului de cont și, implicit, al popririi și, deci, pot fi indisponibilizate, pentru că bunurile viitoare pot face obiectul actelor și operațiunilor juridice. 

Încasările viitoare nu se confundă, prin urmare, cu creanțele născute anterior popririi și a căror exigibilitate sau eficacitate se plasează în viitor. Ele nu sunt încă în ființă și nici nu se știe dacă vor exista, când vor exista și în ce cuantum.

Problema reală nu este aceea dacă toate aceste bunuri pot face sau nu obiect al popririi și al indisponibilizării, în temeiul adresei de înființare a popririi, ceea ce este de netăgăduit, ci chestiunea esențială este de a determina corect data la care efectul indisponibilizării se poate produce.  Pentru toate aceste bunuri temeiul indisponibilizării este unic, și anume adresa de înființare a popririi comunicată băncii, dar data indisponibilizării nu poate să fie data înființării popririi.

Încasările viitoare în cont nu sunt nici măcar creanțe sub condiție suspensivă, ci cu mult mai puțin, adică sunt simple bunuri viitoare. Ele nu pot fi, prin urmare, considerate indisponibilizate de la data comunicării adresei de înființare a popririi, pentru că la data respectivă nu sunt în ființă. Iar, spre deosebire de condiția suspensivă, care afectează eficacitatea și care, dacă se împlinește, produce efecte retroactive, până la data contractului preexistent dintre părți, în cazul bunurilor viitoare efectul nu se produce retroactiv, pentru că ar fi o absurditate logică și o soluție contrară legităților timpului fizic, ci se produce numai pentru viitor, începând cu data de la care bunul s-a realizat. De exemplu, un bun viitor poate să formeze obiectul unui contract de vânzare cumpărare, dar proprietatea asupra bunului nu se dobândește retroactiv de la data contractului, ci pentru viitor, de la data la care bunul s-a realizat, adică a luat ființă.

Această calificare juridică prezintă importanță practică pentru că, în final, soluția logico-juridică a efectelor  suspendării popririi bancare depinde de înțelegerea și aplicarea corectă a regimului juridic al bunurilor viitoare. Încasările viitoare sunt, pentru a parafraza vechiul adagiu ”infans conceptus..”, doar niște creanțe concepute (în sensul că părțile și le reprezintă, virtual, la nivel mental), dar încă nenăscute și care, prin urmare, nu pot fi indisponibilizate decât de la nașterea lor, adică de la data la care dobândesc și o existență actuală, în lumea fizică, prin înscrierea lor în cont.   

5. Mecanismul nașterii creanței în cazul încasărilor viitoare în conturile bancare

În ceea ce privește contractul de cont bancar (fie cont curent, fie cont de depozit), reamintim că nu sunt aplicabile dispozițiile din materia contractului de depozit, ci prevederile din materia împrumutului de consumație, respectiv dispozițiile speciale în materia contractelor bancare. Astfel, potrivit art. 2105 C. civ., atunci când sunt remise fonduri bănești sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primește, fiind aplicabile regulile de la împrumutul de consumație. Referitor la împrumutul de consumație, art. 2160 C. civ. prevede că împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă riscul pieirii acestuia. În materia depozitului bancar, art. 2191 C. civ. face aplicația acestor reguli și prevede că, prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituție de credit, aceasta dobândește proprietatea asupra sumelor de bani depuse și este obligată să restituie aceeași cantitate monetară, de aceeași specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părți ori, în lipsă, de uzanțe. De asemenea, potrivit art. 2184 C. civ., în cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operațiune bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părți. Depozitul bancar este, ca și împrumutul de consumație, un contract real, ceea ce înseamnă că raportul juridic concret dintre bancă și debitorul poprit nu se naște decât prin remiterea efectivă a sumelor de bani către bancă.

Încasările viitoare, fiind bunuri viitoare, în sensul art. 1228 C. civ., rezultă că raportul juridic concret, de bază, pentru nașterea popririi nu devine actual, nu este considerat în ființă, decât în momentul în care bunul se realizează, adică sumele de bani intră în cont. Numai din acest moment ele pot fi apropriate de bancă, iar clientul băncii dobândește, în mod corespunzător, un drept de creanță la restituirea acestor sume, care poate face obiectul indisponibilizării. Mai mult decât atât, din cuprinsul art. 2184 C. civ., rezultă că nu se confundă contractul de cont curent cu depozitul de fonduri care este un contract distinct. Poprirea nu are ca obiect contul, pentru că, în realitate, contul bancar curent nu este decât mijlocul, instrumentul tehnic, economic și juridic pentru realizarea altor operațiuni bancare, precum depozitul de fonduri sau creditul. Deci, este necesar, dar nu este și suficient, să preexiste între bancă și debitorul poprit un cont bancar deschis anterior înființării popririi, pentru că operațiunea juridică reală, care dă substanță acestuia, care dă ființă creanței pe care o are debitorul poprit față de terțul poprit, este depozitul bancar.  Contul este doar bazinul în care se poate naște sau nu creanța ca obiect al popririi bancare.

 ”Încasarea viitoare” este, așadar, suma de bani viitoare care, ulterior sesizării băncii prin adresa de înființare a popririi, intră în cont, în temeiul depozitului bancar, în sensul art. 2191 C. civ., iar obiectul popririi îl constituie creanța pe care o are debitorul poprit, client al băncii, față de bancă, având ca obiect o sumă de bani ce reprezintă soldul creditor al contului. Deci, formularea în sensul că se urmăresc silit încasările viitoare este, de fapt, doar o metaforă juridică, pentru că obiectul popririi nu este contul, nu este nici încasarea viitoare în cont, ci este creanța nouă care se naște prin aceste operațiuni juridice și care are ca obiect suma de bani ce constituie soldul creditor al contului.

6. Concluzii privind data indisponibilizării în cazul ”încasărilor viitoare”. În temeiul adresei de înființare a popririi se realizează indisponibilizarea tuturor creanțelor actuale, dar și a celor viitoare, care constituie obiect al popririi. Cu toate acestea, efectul indisponibilizării nu se poate produce, prin ipoteză, de la data adresei de înființare a popririi, ci numai de la data la care sumele sunt efectiv remise băncii și intră în cont, adică încasările viitoare există numai prin realizarea în cont a operațiunii juridice a depozitului de fonduri, care este un contract real.

Fiind vorba de bunuri viitoare, care se dobândesc prin operațiuni viitoare în cont, banca nu are un control asupra acestora, operând principiul neamestecului bancherului în afacerile clienților săi. În cazul ”încasărilor viitoare”, așadar, adresa de înființare a poprii constituie doar temeiul indisponibilizării lor. Cât privește data indisponibilizării, nu mai avem  o dată unică și un efect indivizibil al indisponibilizării, marcat de data sesizării băncii cu adresa de înființare a popririi, ci indisponibilizarea se realizează punctual, pentru fiecare încasare în cont și de la data încasării. Indisponibilizarea devine un proces de indisponibilizări succesive, care se realizează în timp, cu fiecare încasare în cont.

Soluția contrară, care ar considera că, și în cazul încasărilor viitoare în cont, ar opera indisponibilizarea in abstracto, de la data unică a comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit nu poate fi reținută, deoarece: (i) confundă temeiul indisponibilizării cu data indisponibilizării; (ii) ignoră calificarea juridică a ”încasărilor viitoare” ca bunuri viitoare și nu ține cont de regimul juridic al acestei categorii de bunuri. În cazul bunurilor viitoare, dreptul real se dobândește  cu efect pentru viitor, de la data la care bunul se realizează. Pe cale de consecință, obligațiile nu devin actuale decât de la data realizării și a dobândirii bunului. În cazul bunurilor viitoare, drepturile asupra acestora nu se dobândesc cu efect retroactiv, ci numai pentru viitor. De aceea, pentru sumele intrate în cont la o dată ulterioară sesizării băncii, prin ipoteză, indisponibilizarea nu se poate produce la data comunicării adresei de înființare a popririi;  (ii) nesocotește realitatea că obiectul popririi nu îl constituie contul bancar. Faptul că data contractului de cont bancar este anterioară popririi constituie o premisă necesară, dar nu și suficientă pentru ca indisponibilizarea să se producă. Obiectul popririi îl constituie nu contul, ci conținutul acestuia, mai exact soldul creditor, iar acesta se formează numai prin depozitul bancar, ca și operațiune în cont, care, fiind un contract real, nu se perfectează decât prin remiterea efectivă în cont, adică prin încasarea sumelor de bani și dobândirea de către bancă a proprietății asupra sumelor respective, cu nașterea, în patrimoniul clientului băncii, a creanței corespunzătoare.

Prin urmare, ar fi un non sens juridic să se considere că aceste încasări viitoare ar fi indisponibilizate de la data comunicării adresei de înființare a popririi. Pentru fiecare încasare în cont indisponibilizarea se produce distinct, la data încasării, adică a realizării depozitului de fonduri.

7. Dezlegarea dilemei privind oprirea procesului de indisponibilizare a încasărilor viitoare după suspendarea urmării silite prin poprire

Din această perspectivă, a dreptului substanțial, care nu poate fi  ignorată, din moment ce raportul juridic concret dintre terțul poprit și debitorul poprit constituie chiar baza triunghiului juridic al popririi, rezultă că dilema efectelor suspendării urmării silite prin poprire bancară se dezleagă prin calificarea juridică a  încasărilor viitoare ca bunuri viitoare, în sensul art. 1228 C. civ., și a operațiunilor care se realizează în cont (depozitul bancar).

Aceasta înseamnă că sumele existente în cont, care se regăsesc în soldul creditor al contului, la data comunicării adresei de înființare a popririi, sunt indisponibilizate de la această dată. De asemenea, sunt indisponibilizate sumele care intră ulterior în cont, data fiecărei indisponibilizări fiind data la care sumele sunt încasate și banca devine proprietară, alimentându-se astfel soldul creditor al contului. Indisponibilizările se mențin pentru toate aceste sume ulterioare comunicării adresei de înființare a popririi, intrate în cont, pe toată durata urmăririi silite, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire. Acesta este sensul clar și neechivoc al art. 784 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În schimb, sumele care se încasează în cont după data suspendării urmăriri silite prin poprire nu mai sunt indisponibilizate, pentru că, suspendarea executării silite oprește însuși procesul de indisponibilizări succesive a încăsărilor viitoare. Suspendarea urmăririi silite prin poprire, înseamnă că nu se mai poate realiza niciunul din efectele popririi, pe toată durata suspendării, astfel încât procesul de indisponibilizare a încasărilor viitoare este blocat din ziua în care a intervenit suspendarea executării silite.

8. Compatibilitatea aceastei soluții cu celelalte dispoziții în materia executării silite

A. Efectul general al suspendării executării silite

Suspendarea executării silite, în general, produce doar efecte pentru viitor, în sensul că, de la data suspendării, sub sancțiunea nulității, se oprește orice act de urmărire silită, cu menținerea în ființă a actelor efectuate și a măsurilor dispuse până la data respectivă.

În acest sens, art. 701 alin. (3) C. proc. civ. prevede că:

”(3)Pe perioada suspendării executării, actele de executare efectuate anterior, măsurile de executare dispuse de instanţa de executare sau de executor, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor şi conturilor bancare, rămân în fiinţă, în afară de cazul în care prin lege sau prin hotărâre judecătorească se dispune altfel.”  

După cum se poate observa, textul spune doar că măsurile de indisponibilizare, inclusiv a conturilor bancare, ”rămân în ființă”. Aceasta înseamnă că tot ceea ce s-a realizat în temeiul popririi până la data suspendării rămâne în ființă. Textul nu spune mai mult decât spune și art. 784 alin. (1), ca și text special în materia popririi, prin formularea ”inclusiv pe durata suspendării urmăririi silite”.

Dar, o lectură rațională a textului nu poate conduce decât la concluzia că, în cazul conturilor bancare, cu privire la încasările viitoare, întrucât indisponibilizarea nu se poate realiza instantaneu și de la momentul unic al comunicării adresei de înființare a popririi, ci implică un proces de indisponibilizări succesive, pe măsura fiecărei încasări în cont, înseamnă că nu poate rămâne, prin ipoteză, ”în ființă” decât ceea ce a dobândit ființă, adică s-a indisponibilizat anterior, până la data suspendării.

B. Mecanismul special al validării popririi bancare. Validare versus menținere

În sprijinul unui regim juridic special al ”încasărilor viitoare”, atât din punctul de vedere al indisponibilizării, cât și al executării propriu-zise a popririi de către terțul poprit, sunt chiar textele din materia validării popririi.

Astfel, atunci când a reglementat validarea popririi, legiuitorul a făcut din nou o distincție esențială între ”încasările viitoare” și sumele ”ce i s-ar datora în viitor”, pentru că, în timp ce, în ipoteza ”încasărilor viitoare”, soluția nu este validarea popririi, ci doar ”menținerea popririi”, prevăzută de alin. (6) teza a II-a a art. 790, în cazul sumelor ”ce i s-ar datora în viitor”, alin. (5) și  alin. (6) teza I ale art. 790 consacră expres posibilitatea validării popririi. Acesta reflectă, în planul validării popririi, specificitatea mecanismului popririi bancare având ca obiect încasările viitoare.

Soluția ”menținerii popririi”, iar nu a validării popririi, cu privire la ”încasările viitoare”, arată că, fiind vorba de bunuri viitoare validării popririi, nu există nicio obligație actuală a terțului poprit și, pe cale de consecință, nu este posibilă condamnarea  acestuia pentru neexecutarea unor obligații cu privire la  încasările viitoare. Dacă terțul nu-și va îndeplini în viitor obligațiile concrete care se vor naște cu privire aceste sume, după ce vor intra în cont, respectiv atât obligația de indisponibilizare, cât și cea de consemnare a lor, abia atunci se va putea formula, pentru aceste sume, o nouă cerere de validare a popririi, în limita rulajului efectuat. Și așa mai departe…

9. Concluzii. În concluzie, încasările viitoare pot face obiectul popririi, dar indisponibilizarea lor nu se produce instantaneu de la data unică a comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit, ci presupune un proces de indisponibilizări succesive, pe măsură ce sumele sunt încasate în cont. Adresa de înființare a popririi constituie doar temeiul indisponibilizării. Pe cale de consecință, după suspendarea urmăririi silite prin poprire, creanțele indisponibilizate rămân indisponibilizate, dar încasările viitoare datei suspendării nu vor mai fi indisponibilizate, pentru că, prin efectul suspendării urmăririi silite, procesul însuși de indisponibilizare este temporar oprit și nu mai pot fi săvârșite niciun fel de acte sau operațiuni ce țin de executarea silită, așa cum este și indisponibilizarea.

De lege ferenda, este de dorit, ca, într-o materie atât de importantă și cu atât de mare aplicabilitate practică ”non idem est si duo dicunt idem” să fie cât mai curând înlocuit cu o înțelegere generală, fără echivoc, a efectului suspendării executării silite asupra indisponibilizării încasărilor viitoare. Pentru evitarea agravării derapajelor în practică, asigurarea stabilității și a coeziunii care trebuie să existe între practica bancară, practica executorilor judecătorești și jurisprudența instanțelor de judecată, este necesară completarea reglementării, astfel încât să se prevadă expres că, pe durata suspendării urmării silite prin poprire bancară, încasările viitoare, intrate în cont pe durata suspendării, nu sunt supuse indisponibilizării. De altfel, această soluție este consacrată expres de Codul de procedură fiscală[8], astfel încât o unificare a reglementării este dezirabilă, din moment ce efectul suspendării executării silite prin poprire nu depinde nici de natura creanței (civilă sau fiscală), nici de natura organului de executare (executor fiscal sau executor judecătoresc), ci doar de mecanismul logico-juridic al instituției și de clarificarea procesului de indisponibilizare a creanțelor viitoare. Până la o intervenție a legiuitorului, dacă aceasta va întârzia, ar fi binevenită intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, fie pe calea unui recurs în interesul legii, fie pe calea dezlegării unor chestiuni de drept, care să asigure o soluție uniformă.


[1] A se vedea M.Avram, ”Avatarurile suspendării executării silite prin poprire bancară”, 30 septembrie 2013, în Bizlawyer.
[2] Publicată în M.Of., Partea I,  nr. 907 din 21 decembrie 2011.
[3] Publicată în M.Of., Partea I, nr. 413 din 21 iunie 2012.
[4] Exemplificam prin următoarele hotărâri judecătorești pronunțate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1965, Tribunalul Sibiu, Decizie nr. 321/2012 din 08 noiembrie 2012, publicată în portal.just.ro din 08.11.2012; Curtea de Apel Alba Iulia, Decizie nr. 288/2013 din 18 aprilie 2013, publicată  în portal.just.ro din 18.04.2013; Tribunalul București, secția a VI-a civilă, Decizia civilă 1334 A/2016. În condițiile noului Cod de procedură civilă, menționăm Judecătoria Reghin, Sentința civilă nr. 872/2016 (nepublicată) și Sentința civilă nr. 1234/2016 (nepublicată).
[5] În literatura juridică s-a făcut distincție între efectul virtual și cel actual al indisponibilizării, între indisponibilizarea abstractă (virtuală) și indisponibilizarea efectiv consumată. Autorii ajung la concluzia,  pe care o împărtășim, în sensul că sumele încasate în cont, după momentul suspendării urmăririi silite nu sunt indisponibilizate. A se vedea, în acest sens, pentru o analiză pertinentă a prevederilor Codului de procedură civilă V. Bozeșan, Accesul debitorului poprit la sumele care alimentează contul său pe perioada suspendării executării silite, în  ”Executarea silită. Dificultăți și soluții practice,” vol. I, coordonatori E. Oprina și V. Bozesan, Universul Juridic, 2016, p. 595-600, precum și I. Gelepu, ”Poprirea.3 probleme practice”, în RRES nr. 2/2016, p. 30-43. Tot în sensul că nu trebuie să se confunde emiterea unei unice adrese de înființare a popririi cu indisponibilizările succesive ale creanțelor viitoare, a se vedea T. Briciu, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. II, coordonatori V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Universul Juridic, 2016, 821-823. A se vedea și E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I,Teoria generală și procedurile execuționale, Universul Juridic, 2013, p. 740. Autorii arată, în mod judicios, că: ”sumele de bani care intră în contul debitorului pe durata suspendării proprii nu mai pot fi indisponibilizate, întrucât adresa de înființare a popririi nu mai produce niciun fel de efect cu privire la veniturile viitoare, debitorul putând dispune de aceste sume de bani, dar aceasta nu înseamnă că și sumele de bani indisponibilizate până în momentul suspendării sunt deblocate”.
[6] Cu privire la art. 1228 C. civ., a se vedea C. Zamșa, în ”Noul Cod civil. Comentarii pe articole”, coord. Fl. Baias ș.a., C.H. Beck, 2012, p. 1289-1290.
[7] O.Ungureanu, C.Munteanu, Drept. civil. Partea generală., Universul Juridic, 2013, p. 242-243. A se vedea și G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Hamangiu, 2012, p. 168; I.Reghini, S.Diaconescu, P.Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Hamangiu, 2013, p. 525-527. Acești din urmă autori vorbesc despre ”efectivitatea” obiectului actului juridic, care trebuie să existe, în principiu, simultan, în realitatea fizică și în cea juridică, îndeplinind unele condiții tehnice”.
[8] Potrivit art. 233 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, ”În cazul terților popriți, suspendarea executării silite are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor datorate de aceștia debitorului, atât a celor prezente, cât și a celor viitoare, până la o nouă comunicare din partea organului de executare silită privind continuarea măsurilor de executare silită prin poprire.” 


Prof. univ. dr. avocat Marieta Avram

* Studiul a fost prezentat în cadrul conferinței Red Business ”Poprirea între Lege și Realitate”, organizată de Societatea de Științe Juridice la data de 15 mai 2017